Cartea, obiect de suflet, obiect magic, izvor nesecat de intelepciune,

de invatatura, de emotii, poarta de evadare din motorul cotidian ce se

invarte mecanic si cliseic, poarta deschisa oricui are curajul sa caute
ceva cu care sa-si antreneze mintea, sa-si hraneasca sufletul, sa-si uite
corpul intins pe canapea sau in podul casei ori tolanit la umbra unui nuc,
asemenea unei Simone infometate. Cartea, oricare ar fi ea, contine o
poveste.
Consider ca fragmentul extras din "Povestea fara sfarsit", scrisa
de Michael Ende, propune cititorului o lume fantastica, mai degraba
alegorica in care cartile stau inchise, pregatindu-si povestea pentru
primul cititor care e gata sa o afle.
Intreg fragmentul este un monolog, discursul narativ apartinand
ipostazei naratoriale subiective ce s-a intruchipat in personaj si
care mediteaza asupra misterului sacru din spatele cartilor si a
povestilor.
Esenta fragmentului este dezvaluita inca din prima fraza: "as vrea sa
stiu [...] ce se petrece intr-o carte cat timp sta inchisa". Aspectul
interogativ al secventei poate intriga cititorul, a carui curiozitate
l-ar determina sa poata anticipa un posibil raspuns. Naratorul
ofera o varianta speculativa: "Probabil ca nu exista decat literele
tiparite pe hartie", care, la deschiderea cartii, se aranjeaza si
formeaza "o adevarata poveste". Prezenta verbelor la negativ si a altor
sintagme ce transfigureaza incertitudinea ("nu le cunosc", "straine")
induc ideea unui univers fantastic al cartii ce asteapta sa fie
descoperit. Si cum altfel decat "sa o citesti ca sa le traiesti pe toate"?
Misterul creatiei este pus in evidenta prin dorinta acerba de a cunoaste,
manifestata prin framantarile gandirii: "In carte se gasesc toate acestea
dinainte. As vrea sa stiu in ce fel". Acest ++++"As vrea sa stiu" se leaga,
ca intr-un rondel, de interogatia din incipitul fragmentului, pe care
lectorul ar intelege mai bine daca ar reformula-o:
"Daca am aflat ca o carte inchisa este un obiect <<tiparit>>, fara viata,
inseamna ca prinde viata atunci cand este deschisa?". Raspunsul nu sta
nicidecum in carte. O carte deschisa are aceeasi substanta ca si una inchisa.
Cel care prinde viata este cititorul. Cartea contine o poveste. O poveste
moarta in tus negru care prinde aripi in inima si in mintea celui care o
reinvie. Povestea traieste odata cu cititorul ei, pe care il implica in
"fel de fel de aventuri, ispravi si fapte". Poate ca o poveste scrisa este
limitata la ultima pagina a cartii, dar imaginatia o poate face nesfarsita.
A trai o poveste inseamna a trai o noua viata, a descoperi, a invata, a
capata virtuti, a dezgropa amintiri, emotii, a compatimi, a asculta,
a intelege, a cerceta caractere, a vedea chipuri noi si peisaje neobisnuite,
a sparge barierele timpului si spatiului, ale realului si ale propriei
firi.
Daca "Micul Print", de Antoine de Saint-Exupery, una dintre cartile
copilariei mele, a construit o temelie de valori in interiorul meu,
cum ar fi prietenia, credinta, compasiunea, iubirea de semeni,
pretuirea bogatiei morale in locul celei lumesti, "Povestea fara sfarsit"
a ridicat coloanele sanctuarului sacru al sufletului si mi-a oferit
raspunsul atat la intrebarea "Cum?", cat mai ales la "De ce traim?".
As ramane surprins sa cunosc pe cineva care a citit creatia lui Michael Ende
si nu a realizat chimbari majore in atitudinea, comportamentul si scara sa
de valori. Repet, o carte inchisa este una moarta, i se ingalbenesc paginile,
i se uzeaza coperta, dar povestea ei este nemuritoare, trebuie doar sa stii
sa o traiesti.