Fiul de crai – CARACTERIZARE

“Poveștile și snoavele, partea cea mai mare din opera lui Ion Creangă, nu fac nimic decât
să arate adevaratul spirit al poporului de la care a invatat meșteșugul lui de scriitor și care a pus
pe temperamental acesta voios și puternic pecetea lui neștearsa. “ ( Nicolae Iorga ). Publicat în
anul 1877 în revista „Convorbiri literare“, Povestea lui Harap-Alb are rădăcini adânci în
spiritualitatea arhaică, de unde sunt preluate tiparele narative, personajele, formulele tipice, tema
etc.; cu toate acestea, este o creaţie profund originală, autorul reactualizând teme de circulație
universală pe care le valorifică din prisma propriei viziuni, într-un text narativ complex, ce
depășește tiparele basmelor populare. În acest sens, N.Iorga opina că este „cea mai îngrijită ca
formă şi mai cu dragoste scrisă dintre toate poveştile lui“.
„Cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual ce identifică o
creație, titlul este un motiv anticipativ, ilustrând caracterul fabulos al întâmplărilor înfăţişate prin
lexemul „povestea“, dar și personajul principal, eponim care poartă mască, prin sintagma
„Harap-Alb“. Construcția oximoronică relevă cele două identități ale personajului: harap – slugă,
rob, țigan, identitate aparentă; alb – nobil, prinț, identitate reală, semn că acesta trebuie să
parcurgă un drum pentru a se iniția.
Tema este clasică, lupta dintre bine şi rău cu triumful binelui, eroul parcurgând o
aventură imaginară în vederea dobândirii și impunerii unor valori morale și etice: corectitudine,
onoare, iubire liber consimţită. Cel care nu respectă codul este pedepsit. Considerat
bildungsroman cu subiect fabulos, basmul Povestea lui Harap-Alb ilustrează nu un traseu fizic,
geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi de purificare. Din această perspectivă, tema
capătă un caracter moral, ce se referă la condiția eroului care, pentru a fi conducător veritabil,
trebuie să cunoască și statutul de slugă, inițierea stabilind trecerea de la inocență la maturitate.
„Ființă de hârtie” (Roland Barthes), instanță intratextuală, fiul de crai este personajul
principal, pivot al diegezei, susținând arhitectura narativă a operei. Raportul cu realitatea îl
clasifică în personaj imaginar produs al fanteziei creatoare a autorului. Având în vedere criteriul
numeric, acesta este individual, conștiință autonomă. În funcție de evoluția în diegeză, fiul de
crai este un personaj rotund întrucât evoluează din punct de vedere moral și psihologic pe
parcursul diegezei. O caracteristică distinctă a fiului de împărat este faptul că acesta este un
personaj atipic, menținut permanent in sfera umanului. Astfel, George Calinescu îl aseamana cu

Pag. 1 din 6
un flacau de la tara datorita mentalitatii sale, faptele ce depasesc sfera realului fiind savarșite de
catre adjuvantii cu puteri supranaturale. Este o fiinta aparte, cu un destin exceptional, fapt
sugerat de originea sa nobila și de faptul ca e al treilea dintre feciori, deci predestinat prin naștere
sa fie un invingator.
Modalitățile de caracterizare evidențiază gradual trăsăturile fizice și morale ale fiului de
crai, care se dezvăluie drept o personalitate complexă, contradictorie. În ceea ce privește
caracterizarea directă, aceasta se realizează prin secvențe de portret literar al naratorului, opiniile
celorlalte personaje și autocaracterizare. Naratorul îl consideră „fiul craiului, boboc în felul său”.
Atât crăiasa albinelor, cât și cea a furnicilor îl privesc ca pe un om „bun”, căci le-a ajutat la
ananghie, în vreme ce Sfânta Duminică îi însușește atribute precum „naiv”, „credul”, „găină
plouată”, spunându-i că este „mai fricos decât o femeie”, „slab de înger”. Spânul îl categorisește
a fi „o slugă vicleană”, afirmându-i Împăratului Verde, care la rândul său îl percepea drept „slugă
așa de credincioasă și de vrednică”, faptul că „pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”. Totodată, în
momente dificile ale existenței sale, băiatul mărturisește despre sine „sărăcuțul de mine”.
Dominantă rămâne caracterizarea indirectă, trăsăturile morale ale protagonistului reieșind
din fapte, întâmplări și evenimente la care participă, mediul în care trăiește și care îl formează,
elemente atitudinale și comportamentale, limbaj și relația cu celelalte personaje. În ilustrarea
destinului excepțional, simbolic este numele protagonistului, dobândit prin jurământ cavaleresc.
Sintagma „Harap-Alb” este o constructie oximoronica întrucât armonizează două nonculori
pentru a ilustra atât dubla identitate – aparentă, de slugă, și reală, de prinț –, cât și complexitatea
caracterului – slăbiciune și putere, teamă și curaj, îndoială și determinare, rău și bine –.
Antroponimul folosit de Creanga servește atat ca argument al intentiei scriitorului de a
individualiza un tip uman, detașandu-se, astfel, de majoritatea basmelor in care eroul poarta un
nume generic, cat și pentru a sublinia caracterul verosimil al universului înfățișat. Elementul
declanșator al actiunii este scrisoarea de la imparatul Verde prin care i se cerea craiului un
successor la tron. Primii doi feciori isi incearca norocul, insa eșueaza lamentabil, de aici
posmorârea craiului – „din trei feciori câți are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept
să vă spun, că degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei”. Lovit in adancul sufletului de
mustrarile tatalui, fiul cel mic iși incearca și el norocul dintr-o tripla motivatie:
sa se cunoasca pe sine și realele lui posibilitati, traseul sau simbolic spre statutul de imparat fiind

Pag. 2 din 6
o initiere in revelarea propriei identitati, sa dobandeasca respectul fratilor mai mari; sa aline
deziluzia tatălu si să ii demonsreze că neincrederea ab initio este neintemeiata.
Milostiv, mezinul îi oferă un ban bătrânei cerșetoare, ce se va metamorfoza, dezvăluindu-
se în ipostaza reală de Sfântă a Duminicii. Aceasta îi deschide calea spre adevăruri ascunse, dar
revelatorii pentru un destin excepțional: hainele și armele tatălui prin care este învestit ca
principiu masculin, calul năzdrăvan, slujitor credincios, inteligență călăuzitoare. Călătoria
inițiatică debutează cu proba curajului, virtute imperios necesară unui conducător, probă plasată
simbolic pe un pod, element-punte între două universuri: cel cunoscut, asociat spațiului-cuib,
echilibrului, siguranței, recluziunii și intimității, și unul necunoscut, misterios, cu profunde
valențe inițiatice. Podul este străjuit de ursul mitic, simbol al înțelepciunii, al forțelor telurice
ancestrale, metamorfoză spectaculoasă a tatălui care îi oferă un sfat esențial: „în călătoria ta să ai
trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putea;
să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți”.
Menținut permanent în sfera umanului, mezinul craiului nu reușește să depășească primul
obstacol al călătoriei – parcurgerea labirintului – , căci pădurea, simbol al perenității, devine un
spațiu tenebros în care cărările se încurcă, favorizând apariția maleficului. Naiv, flăcăul se
încrede în cuvântul spânului, nerespectând, în acest mod, cuvântul tatălui. De altfel, întâlnirea cu
spânul reprezintă scena cheie cu multiple semnificații în devenirea eroului. Omul spân, ființă
infernală, priceput în arta disimulării, îl păcălește cu iscusință pe prinț, prefăcându-se că îi este
sete, acesta fiind doar un subterfugiu de a vărsa plosca, pe motiv că „apa era bâhlită și ne-am fi
putut îmbolnăvi”. Setea este elementul declanșator, pretext cu valențe subtile îtrucât spânul avea
un plan bine gândit pentru a-l aduce pe tânăr sub stăpânirea sa și trebuia să-l urmeze întocmai.
De aceea, în acest context, setea nu reprezintă nevoia biologică a ființei umane, ci o metodă de a-
l induce în greșeală pe „fiul de crai, boboc în felul său”. Ajunși la fântâna știută de spân, băiatul
observă mirat că nu se încadrează în tiparele normalului, căci „era adâncă și nu avea nici roată,
nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, semănând cu o grotă. În plan simbolic,
aceasta sugerează locul renașterii, al schimbării, întrucât este asociată apei vii care țâșnea de
lângă rădăcinile pomului vieții din Paradis. Semnificațiile apei pot fi reduse la trei teme
fundamentale: originea vieții, mijloc de purificare și centru de regenerare. Dualitatea pe care apa
o posedă are valențe de antiteză, căci ea este generatoare de viață, dar și de moarte, creatoare, dar
și distrugătoare. Coborârea fiului de crai în fântână este echivalentă cu descensus ad inferos,

Pag. 3 din 6
deoarece acesta este locul în care tânărul trăiește prima sa moarte simbolică, dar și învierea,
fiindcă își pierde statutul de prinț, devenind sluga celui care îl salvează. Singura modalitate de a
mai trăi este să accepte noua identitate, jurând că își va respecta stăpânul, urmând a-și modela
caracterul după dorința acestuia, care îl învață, totodată, ce este umilința, devenind un magister
inițiatic. Lexemul „Harap” corespunde atât planului logic, fiul de crai devine slujitorul spânului,
cât și celui spiritual – el se metamorfozează în sluga propriului său păcat, „fazele prin care trece
relația de subordonare dintre Harap-Alb și omul spân sunt regăsite în relația Om – Păcat de-a
lungul vieții” (A. Oișteanu). Legământul este pecetluit prin paloș, simbol al dreptății ce pune în
lumină principiul masculin. Fiind, în esență, prinț, Harap-Alb își ia jurământul în serios, onoarea
fiind trăsătura sa definitorie. De asemenea, paloșul i-a aparținut tatălui, iar încălcarea
legământului ar însemna, totodată, lipsa de respect față de părinte. Spânul, nefiind pregătit să
ucidă, este astfel cheia de salvare a tânărului. Harap-Alb își pierde libertatea totală, dar, prin
intermediul spânului, câștigă calitățile imperios necesare unui conducător.
Plasat simbolic sub oblăduirea malefică a spânului, fiul craiului, acum, Harap-Alb,
începe, de fapt, adevărata călătorie în revelarea propriei identități întrucât urma să devină
conducător în locul Împăratului Verde, față de care trebuie să dea dovadă de încredere pentru a
putea fi recunoscut de acesta. Excelând în ceea ce privește lașitatea, omul spân este incapabil să
își asume responsabilitatea, astfel că îi plasează lui Harap-Alb probele menite să contribuie la
formarea sa, atât ca om, cât și ca împărat, jucând, totodată, un rol foarte important în
demonstrarea procesului desăvârșirii acestuia. Cele trei probe vizează cele trei valori
fundamentale, eminamente necesare existenței: cunoașterea, desăvârșită prin aducerea salatelor
din Grădina Ursului, bogăția, redată de obținerea nestematelor de pe pielea Cerbului, și iubirea,
forță ordonatoare, ce se relevă în găsirea și aducerea fetei Împăratului Roș. Aceste incercari la
care este supus eroul, desi sunt specifice basmului, au o functie formativa foarte precisa, si fara
de ele, procesul desavarsirii personajului n-ar putea fi demonstrat. Ajutat mai mult cu sfaturi de
Sfanta Dumunica, simbol al intelepciunii populare, al experientei acumulate, Harap Alb va da
cele dintai probe de curaj si barbatie, nu fara ezitari si slabiciuni omenesti. Cele doua episoade,
in care Harap Alb aduce salati din gradina ursului si pielea cerbului batuta cu nestemate,
constituie un elogiu adus omului in lupta cu fortele mult mai puternice, dar situate la un nivel
inferior al gandirii. Cea de-a treia este cea mai grea si mai complexa incercare pe care trebuie sa
o parcurga eroul. Harap Alb se confrunta acum cu cel de-al doilea simbol al raului, Omul Ros.

Pag. 4 din 6
Calcand interdictia parintelui sau, fiul trebuie sa refaca experienta celui pe care calul il purtase in
tineretea lui, pe aceleasi meleaguri. Calatoria prin locuri pustii greu de strabatut, constituie un
necontenit prilej de initiere a eroului care constata ca fiintele cele mai insemnate pot fi de folos
(furnicile si albinele). De asemenea, Harap-Alb poate constata ciudateniile fiintei umane,
varietatea oamenilor si defectele majore ale acestora( Gerila-egoismul, Setila si Flamanzila-
lacomia). Fiind și cea mai dificilă probă, aceasta este compusă din alte cinci pentru băiat și una
pentru calul acestuia.
Casa de aramă ilustrează proba focului, rezolvată de Gerilă, care evidențiază lupta cu
demonul mâniei, prin puritate, ce duce la obținerea gândirii reci, obiective, în vreme ce ospățul
bahic, ce pune în lumină lupta cu demonul lăcomiei, este dus la bun sfârșit de cei doi uriași,
Setilă și Flămânzilă, denotând cumpătarea necesară. Furnicile își fac simțită prezența în
momentul alegerii macului de nisip, prin capacitatea de a discerne între bine și rău, Harap-Alb
căpătând răbdarea, discernământul, dar și spiritul de observație. Fata este păzită de Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă, prin intermediul cărora este scoasă la iveală rezistența care impune o
conștiință veșnic trează. Capacitatea de a discerne între esență și aparență, care cere cunoașterea
profundă a realității dincolo de aspectele sale izolate, este dobândită de tânăr în ultima probă
adresată lui și anume, alegerea corectă a fetei de împărat. Proba ce încheie ciclul obținerii
virtuților este dată de fata Împăratului Roș calului, căci doar un adjuvant magic deține abilitatea
de a aduce apa vie, apa moartă și cele trei smicele de măr dulce de la granița dintre lumea
efemeră, a oamenilor, și cea sacră, asociată eternității.
Pasărea măiastră îi anunță pe cei de la palat de venirea îndrăgostiților, Împăratul Verde
dând poruncă „să li se iasă întru întâmpinare”. Meritele lui Harap-Alb trebuiau să fie recunoscute
de ceilalți tocmai pentru a ajuta la credibilitatea adevăratei identități odată cu demascarea,
deoarece cât timp locuitorii îi vor vedea reușita, vor fi conștienți de vrednicia lui în postura de
conducător. Fata Împăratului Roș, ființă nemuritoare cu puteri supranaturale, este cea care
dezvăluie înfățișarea reală a tânărului, el fiind nepotul Împăratului Verde: „Lipsește dinaintea
mea, spânule! Doar n-am venit pentru tine, am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul
nepot al Împăratului Verde”. Astfel, „văzând că i s-a dat vicleșugul pe față” și băiatul a încălcat,
involuntar, jurământul, spânul îl ucide dintr-o singură lovitură, reacția sa fiind justificată, căci i-a
fost promisă credința până la moarte și, deși la fântână nu a fost pregătit să ucidă, acum a făcut-o
fără resentimente, astfel încât tânărul nu a avut timp să reacționeze. Calul este cel care

Pag. 5 din 6
înfăptuiește actul justițiar – „și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul
cerului și apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”. Moartea lui
Harap-Alb a fost una ritualică, eminamente necesară, dualitatea sa fiind impregnată cu valențe
profunde. Iese de sub jurământ, începându-și, astfel, viața de împărat, și renaștere în etern, acest
principiu fundamental fiind creionat cu ajutorul obiectelor magice. Cele trei smicele de măr
dulce cu care fata îl înconjoară pe prinț, apa lete pe care o toarnă și apa vie cu care îl readuce la
viață sunt cele trei lucruri magice necesare pentru ca Harap-Alb să fie metamorfozat în universul
fascinant al nemuririi, din care făcea parte, totodată, și fata, cei doi putând, astfel, să fie uniți prin
dragostea colosală ce și-o poartă reciproc, întru eternitate. Ea prevede cea de-a doua moarte a
fiului de crai, tocmai de aceea îi relevă adevărata identitate, de prinț, fiind pregătită să îl aducă la
viață, scăpându-l din robie. Sărutul de la final pecetluiește legătura celor doi, paloșul pe care îl
primește restabilește echilibrul operei, ilustrând, în plan simbolic, încheierea călătoriei inițiatice
prin căpătarea atributelor necesare unui bun împărat.
Așadar, „fiul craiului, boboc în felul său” este un caracter complex, dinamic, ce
evoluează pe parcursul diegezei, învățând, prin calea cea grea, calitățile necesare pentru a deveni
un bun împărat – onestitate, corectitudine, altruism –. Prin intermediul acestuia, Ion Creangă
relevă importanța răului în vederea finalizării binelui, astfel că fiul de crai nu ar fi dobândit
virtuțile imperios necesare fără ajutorul spânului, magister inițiatic.

Pag. 6 din 6