MOARA CU NOROC

IOAN SLAVICI-NUVELA PSIHOLOGICA, REALISTA

Cerinte:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două
episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de
structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de
exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe
ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

PRELIMINARII:
În istoria prozei româneşti, Ioan Slavici face parte dintr-o familie tipologică pe cât de
valoroasă, pe atât de semnificativă. De fapt, el este cel care deschide seria ardelenilor-
Agârbiceanu, Rebreanu, Pavel Dan- direcţia realismului social. Balzacieni din instinct,
prozatorii veniţi din Transilvania manifestă înclinaţie spre zugrăvirea vieţii sociale, spre
observarea atentă şi minuţioasă a lumii, adică a satului ardelean, celula socială concretă
căreia aparţin. Ei sunt spirite pozitive, pentru care lumea reală există şi poate fi cunoscută,
omul fiind conceput ca o fiinţă socială, legată organic de colectivitate şi aflată la confluenţa
acestui determinism social cu cel biologic.
În nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduiri
rurale, a obiceiurilor şi datinilor, a credinţelor şi superstiţiilor, a moralei şi a prejudecăţilor
oamenilor simpli, un autentic tablou etnografic, psihologic şi social al satului transilvănean.
Se explică astfel încadrarea scriitorului în „realismul social şi poporan” (Titu Maiorescu):
„Scriind, îmi dădeam toată silinţa să mă potrivesc atât în plăsmuire, cât şi în formă, cu felul
de a vedea şi cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere” (Slavici).
În activitatea nuvelistică a lui Slavici se disting două etape: una idilică, pronunţat
folclorică şi alta dramatică, tragică. Moara cu noroc, capodoperă a literaturii noastre
nuvelistice, a fost inclusă în volumul de debut Novele din popor, apărut la Bucureşti în 1881,
inaugurând cea de-a doua perioadă din creaţia scriitorului. Nimbul idilic al personajelor,
atmosfera de voioşie, încrederea în viaţă, din prima etapă, au dispărut cu totul. Ea a fost
înlocuită cu dramatice încleştări de caractere, cu viforul tragic al pasiunilor şi cu o
perspectivă critică asupra vieţii.
Dincolo de toate, se remarcă talentul scriitorului de a surprinde evenimentele şi
trăirile specifice omului din popor. George Călinescu remarca faptul că „dacă ar fi avut mai
multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului”.

Viziunea despre lume

Încă de la debut, Slavici se îndreaptă spre literatură cu un crez artistic simplu şi ferm,
propunându-şi să zugrăvească lumea cu autenticitate şi sinceritate: „studiul social e elementul
meu, aş putea zice atmosfera mea spirituală”. Nuvela Moara cu noroc întruneşte toate acele
caracteristici despre care vorbea Slavici atunci când realiza portretul unei creaţii literare
perfecte: opera literară trebuie să vehiculeze idei care „merg la inima cititorului din popor”;
literatura trebuie să fie o contribuţie efectivă la realizarea progresului cultural şi moral al
societăţii; orice creaţie trebuie să aibă caracter moralizator, deoarece „pentru ca să fie
frumos, un lucru trebuie să fie bun şi adevărat”; stilul trebuie să dea dovadă de obiectivitate
(Slavici respectă cu stricteţe regulile lui Confucius: sinceritatea, buna-credinţă, francheţea,
inima deschisă şi iubirea de adevăr) şi caracterul pilduitor.
 PREZENTAREA OPEREI:
Acţiunea nuvelei este situată într-o perioadă istorică de tranziţie şi mari prefaceri
sociale determinate de pătrunderea tot mai accentuată a relaţiilor capitaliste la sate. Plăcerea
de a povesti, scenele idilice de la ţară, atât de prezente în nuvelele de dinainte, cedează loc
zugrăvirii realiste de moravuri, caractere şi pasiuni puternice. Moara cu noroc este prima
scriere românească în care predomină preocuparea de a crea caractere puternice, cu o viaţă
interioară bine conturată.
Elemente care să anticipeze Moara cu noroc întâlnim şi în nuvelele anterioare.
Explicaţia prăbuşirii eroului prin lăcomia de bani, care formează tema nuvelei Moara cu
noroc, o găsim şi în O viaţă pierdută, însă în alt context social.
Slavici aşază în centrul acţiunii, cum face şi în celelalte nuvele, tot familia, nucleu
social de bază, dar viaţa ei nu mai e înfăţişată în funcţie de date rituale- praznic, clacă, nuntă.
Atenţia autorului se deplasează de la satul transilvănean, cu veche civilizaţie, spre o
civilizaţie în care îşi croiesc drum, cu violenţă, noile relaţii sociale în care banul începe să
aibă puteri nelimitate.
Concepţia artistică ce stă la baza nuvelei este modernă, fapt care duce la crearea
unor personaje deosebite de cele din nuvelistica anterioară a lui Slavici. Moara cu noroc
dezvoltă şi un conflict puternic, susţinut de ciocnirea de interese generate de puterea
banului, care conduce, în cele din urmă, la înstrăinare. Analiza procesului de înstrăinare nu
are egal în opera lui Slavici. Intervine, ca tehnică narativă modernă, analiza psihologică,
centrată pe descrierea procesului de mutilare a conştiinţei lui Ghiţă, personajul principal al
nuvelei.

PREZENTAREA SUBIECTULUI. SCENE REPREZENTATIVE:

Acţiunea nuvelei este plasată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în zona
Aradului. Universul creat este zugrăvit după modelul Şiriei natale, cu oameni aşezaţi şi
cinstiţi, obişnuiţi să muncească fără şovăire şi să se bucure de roadele muncii lor.
Ghiţă este un cizmar nemulţumit de condiţia lui socială. De aceea, hotărăşte să ia în
arendă o cârciumă, în ciuda sfaturilor soacrei sale care îi spune că omul trebuie să se
mulţumească cu liniştea colibei sale: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.
Cârciuma se numeşte Moara cu noroc şi este situată la o răscruce de drumuri, lângă o
moară abandonată. Pe aici trec turmele de porci de la o păşune la alta, iar principalii clienţi
sunt porcari. Porcarii sunt supravegheaţi de sămădăi, care au obligaţia de a acoperi toate
pierderile. Unul dintre aceştia este Lică. Este un porcar de temut, iar din turmele sale nimeni
nu îndrăzneşte să fure. Moara cu noroc este locul unde Lică schimbă bani necuraţi, veniţi de
pe urma unor fapte nelegiuite şi după cum spune, la un moment dat, acesta este şi locul unor
crime odioase.
Ghiţă, cizmarul devenit cârciumar, munceşte mult, câştigă, iar familia pare mulţumită.
Însă apariţia sămădăului tulbură liniştea familiei, iar cârciumarul înţelege că trebuie să devină
sluga lui. Fără a avea o certitudine, Ghiţă îşi dă seama că sămădăul comite numeroase
nelegiuiri. Bănuieşte că acesta l-a jefuit pe un arendaş bogat şi că a ucis mai mulţi oameni.
Cea mai cumplită dintre faptele sămădăului este crima din pădure. Sămădăul îşi vindea o
parte din aurul furat prin intermediul unei femei de condiţie bună, care făcea dese drumuri la
Arad şi la Pesta. Imprudentă şi lacomă, aceasta îşi opreşte o bijuterie dintre cele furate de
Lică, iar soţul ei este acuzat de furt şi nevoit să se sinucidă. Femeia trece pe la Moara cu
noroc, iar Lică o ucide pentru a-i pedepsi lăcomia.

2
 Jandarmul Pintea deţinea două dovezi zdrobitoare împotriva sămădăului: cuţitul şi
biciuşca găsite la locul crimei. Îl arestează, dar, pe drum, Lică face caz de nevinovăţia sa, îl
enervează pe jandarm şi creează cu multă abilitate impresia că acesta a vrut să-l împuşte. Lică
este eliberat repede, pe chezăşie, iar la proces Pintea nu este admis ca martor. Ghiţă trăieşte
dramatic acest episod, este chemat la proces ca martor, însă ascunde adevărul, conştient fiind
că Lică va scăpa protejat fiind de Vermeşy.
În acelaşi timp, primeşte bani lui Lică, ia camătă şi, paradoxal, Ghiţă speră să-şi
păstreze conştiinţa curată şi îi duce banii lui Pintea ca probă a vinovăţiei acestuia, fără a
pomeni de banii luaţi camătă. Deşi îl consideră pe Lică o fiinţă diabolică şi doreşte din tot
sufletul să-l vadă prins, totuşi este ispitit de câştigurile lui.
Îşi face planul cu luciditate, hotărând să profite de sentimentele lui Lică faţă de Ana,
soţia sa, şi îşi lasă nevasta la cărciumă, împreună cu sămădăul, iar el se strecoare să-l anunţe
pe jandarm că Lică are asupra lui bani furaţi. Planul lui Ghiţă eşuează. Îngrozit de propria
faptă, o ucide pe Ana şi este ucis la rândul lui. Oamenii sămădăului dau foc casei, în care ard
şi cele două cadavre , iar Lică Sămădăul, urmărit de Pintea, se sinucide, zdrobindu-şi capul de
un stejar.

STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE:
Relația incipit-final. Nuvela începe cu un precept moral izvorât din experienţa şi
înţelepciunea bătrânească: ” Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” şi are o structură circulară, deoarece, în final,
bătrâna revine şi punctează drama cu o altă replică din popor: „aşa le-a fost dat”.
Tema nuvelei este legată de primul agent al schimbărilor economico-sociale care vin
să tulbure viaţa tradiţională a omului. Nu întâmplător, primii prozatori de talent ai literaturii
noastre, contemporani cu acest proces de pătrundere a legilor capitalismului în lumea feudală,
zugrăvesc în scrierile lor influenţa banului asupra oamenilor, dorinţa de îmbogăţire şi de
ascensiune socială.
Urmărirea ascensională a conflictului şi prezentarea tensiunilor sufleteşti constituie
principiile construcţiei artistice. Subiectul este simplu, construit aproape exclusiv pe
confruntarea dintre două personaje: Ghiţă şi Lică. Ambele caractere încearcă să iasă
victorioase dintr-un război de factură psihologică.
Toate momentele subiectului anticipă finalul, în mod ostentativ justiţiar. În final, ni
se descoperă şi semnificaţia amară şi ironică a titlului: Moara cu noroc, care este, de fapt,
Moara fără noroc, moara nefericirii şi a dramelor sufleteşti. Forţa nuvelei este dată de
analiza psihologică, centrată pe descrierea procesului de mutilare a conştinţei lui Ghiţă, cel
mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, zugrăvit pe multiple planuri, surprinzând
mai ales lupta dintre fondul uman cinstit şi dorinţa nefirească de înavuţire.

PERSONAJUL:
Ghiţă este imaginea desăvârşită a omului distrus, dezumanizat de setea de înavuţire.
Drama lui Ghiţă „este analizată magistral” (G. Călinescu), şi se dezvăluie treptat din faptele şi
gândurile lui, din constatările şi opinile celorlalte personaje. Nemulţumit de condiţia sa
socială şi aspirând firesc spre bunăstare, Ghiţă îşi convinge familia să se mute la Moara cu
noroc. Apariţia lui Lică schimbă destinul lui Ghiţă şi din acest moment eroul ni se dezvăluie
din mai multe perspective: viaţa lui exterioară, acţiunile, gesturile şi atitudinile lui. Începe
procesul de înstrăinare faţă de familie, începe chiar să regrete existenţa familiei, nu mai
comunică şi devine ursuz.
Fricos şi laş, pe de o parte, lacom de a avea cât mai mult, pe de alta, Ghiţă se implică
în fapte mârşave şi participă activ la jocul impus de Lică. Dezumanizarea lui se manifestă în
toată amploarea şi ajunge chiar să-şi arunce soţia, drept momeală, pentru a-l demasca pe Lică.

3
 Ghiţă devine victimă pentru că are slăbiciunea de a ţine la bani. Patima de bani îl va
duce treptat la pierzanie, căzând învins de propriul destin, căruia nu i se poate opune.
Încercarea de a-l da pe Lică pe mâna jandarmului Pintea nu salvează moral personajul. Chiar
dacă există câteva încercări de a ieşi din acel cerc vicios, Ghiţă provoacă doar căderi.
Drama lui Ghiţă este cutremurătoare. Nicăieri în opera lui Slavici procesul de izolare
în familie şi de consumare a resurselor sufleteşti în încleştarea cu o lume potrivnică nu sunt
descrise cu o mai mare pătrundere şi forţă artistică. Slavici reuşeşte să creeze o tipologie şi
continuă, prin Ghiţă, seria parveniţilor din literatura noastră.
Ana, în familie întruchipează duioşia, tandreţea şi căldura sufletească. Inteligentă şi
aprigă, se cutremură atunci când îl vede pe Lică intuindu-i caracterul. Împinsă de soţul său,
Ana va cădea în păcat, convinsă fiind de laşitatea lui Ghiţă. Ana sfârşeşte tragic, cade ucisă
de mâna soţului său, urându-l şi dispreţuindu-l în acelaşi timp.
Lică este un personaj cu o structură aparte. Desprins parcă din tipologia sceleraţilor
romantici, este un erou realist, unic în literatura noastră prin chipul său satanic, ce exercită
asupra celorlalţi o dominaţie fascinantă.
Inteligent, bun cunoscător al oamenilor, Lică se conduce după un cod moral propriu,
în afara legilor şi a statului. Personalitate puternică, erou de roman, Lică are asupra lui Ghiţă
„vraja ameţitoare exercitată de Vautrin asupra lui Rastignac în Moş Goriot, de Balzac”
(Pompiliu Marcea).
Bătrâna soacră reprezintă un tip de personaj rar întâlnit în literatura noastră,
raisoneurul, tipologie ce descinde din literatura clasică franceză, întruchipând virtuţile
personajului meditativ şi înţelept. Intervenţiile ei timide sugerează ideea necesităţii
cumpătului, înţelepciunii şi responsabilităţii personale. Apare la început, enunţă ideea de
bază, cedează locul personajelor tragediei, intervine în câteva momente de cumpănă şi
maximă încordare, mai revine în final, contemplă, cu sentimentul zădărniciei eforturilor
omeneşti, „ia copiii şi pleacă mai departe”. Pe aceştia îi vede scăpaţi de focurile pustiitoare
pentru sufletul lor curat şi lipsit de vinovăţie.

Pătrunderea lui Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce
încet, dar sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară trei
ani (“ma pun pe picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit”),
dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când Lică încearcă să-l subordoneze.
Totuşi, el crede că poate găsi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine
cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oameni ca Lică sunt darnici”).
Lică are în el o inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a
face marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii, ci şi de
lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la Oradea, nesincer cu Pintea şi cu
Ana. Încercarea de a-l înşela pe Lică, reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om
lipsit de scrupule, acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,
determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la discreţia poftelor
sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea Anei, care nu dorise să îl lase pe
soţul ei singur de Paşti.
În cele din urmă, Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va
muri ucis de Răuţ, tot din ordinul Sămădăului. Lică incendiază cârciuma de la Moara cu
noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile
jandarmului Pintea.
Moartea lui Ghiţă este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea
principiului cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui Lică-
o pedeapsă pe măsura faptelor sale.

4
 Aşadar, ca urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale
nuvelei “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă şi un
puternic conflict, au un sfârşit tragic.
Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special
datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite între
acestea, surprinse cu realism de către autor.

ARTA LITERARĂ
Nuvela este scrisă în stil sobru, tensionat. Descrierile sunt precise şi constituite pe
detalii de atmosferă.
Tudor Vianu arată că scrisului lui Slavici îi sunt caracteristice analiza psihologică şi
oralitatea. Limba sa literară nu are strălucirea lui Eminescu, nici firescul savuros propriu lui
Creangă, totuşi meritele sale artistice nu sunt mici: „Înaintea lui Creangă, el este acela care
se gândeşte să folosească limba poporului cu zicerile lui tipice, în povestirile sale”. Tot
Vianu spune că „Slavici este creatorul realismului ţărănesc, în care Maiorescu va vedea
formula cea mai valoroasă a nuvelistici contemporane”.
În operă se întâlnesc deopotrivă stilul oral, atrăgător, pentru tonul sfătos al
povestitorului, dar şi stilul sobru, arhitectonic, ce conferă modernitatea nuvelei Moara cu
noroc.
Valoarea istorică a operei lui Slavici este dată de contribuţia sa la dezvoltarea
nuvelei de factură realistă, mai ales prin introducerea notei analitice. Ca şi Creangă, Slavici
a contribuit la impunerea unor teme importante legate de viaţa satului şi a ţăranului. Valoarea
estetică a literaturii lui se păstrează şi azi, fiind unul dintre scriitorii care au trecut proba
timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a vieţii îl păstrează în actualitate prin
consistenţa şi acuitatea observaţiei, susţinută de vocaţia de a construi şi de a crea tipuri
umane memorabile.