Realismul

Prof. dr. Mădălina Chirilă

 Definiție
- Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către
mijlocul secolului al XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi
ecouri până în secolul XX, ca reacţie împotriva clasicismului şi
romantismului.
- G. Picon: Realismul se defineşte prin „grija de a descoperi, de a revela o
realitate pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o”.
 Definirea termenului
- termenul provine din fr. réalisme < lat. realis = real;
- termenul de realisme a fost folosit încă din 1798 de către Friedrich
Schiller;
- ulterior, apare în revista Mercure de France;
- operele realiste ale lui Stendhal și Balzac apar începând cu anii 1930;
- cu toate acestea, preocupările teoretice se cristalizează mai târziu;
- curent literar specific epicului și dramaticului.
- Revista Réalisme:„realismul se pronunţă pentru reproducerea exactă, completă şi sinceră a
mediului social, a epocii în care se trăieşte, pentru că o atare direcţie de studiu este justificată
de raţiune, de necesităţile inteligenţei şi de interesul publicului şi pentru că ea exclude orice
minciună, orice mistificare. Această reproducere trebuie aşadar să fie cât mai simplă posibil,
în aşa fel încât să fie înţeleasă de toată lumea”.
- Stendhal: romanul este „o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va
răsfrânge în ochi când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce
poartă povara oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi
învinuiţi oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe
inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla.” (Roşu şi negru -
roman)
 Manifeste literare
- Prefața la Comedia umană, H. de Balzac (1842);
- Ziarul Le Réalisme, L. Duranty (1856-1857);
- Studiul Le Réalisme, J. Champfleury (1857).
 Reprezentanți
• Franţa: Stendhal (Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma), Balzac (Comedia umană, Moş
Goriot, Eugenie Grandet), Gustave Flaubert (Madame Bovary),
• Anglia: Charkes Dickens (Marile speranţe, Davis Copperfield), Surorile Brönte (Emily,
Charlotte), George Eliot
• Rusia: Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov
• Norvegia: Henrik Ibsen,
• America: Mark Twain
• România: Creangă, Nicolae Filimon, Caragiale, Slavici, Rebreanu, George Călinescu,
Marin Preda.
 Trăsături
1. Reflectarea fidelă a realității: inspirată din fapte reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut
într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil,
verosimil;
a. Verosimilitate/ veridicitate = efect estetic produs de o scriere realistă care își propune să creeze iluzia
realității;
b. Mimesis = principiu estetic dezvoltat încă din Antichitate, conform căruia arta constă în imitarea realului;
2. Tematică socială: societatea e înţeleasă ca un organism viu, dinamic, ca un mediu care explică
comportamentul personajelor;
3. Obiectivitatea perspectivei narative: autor impersonal, omniscient, omniprezent. Scriitorul trebuie să fie
imparţial. Flaubert afirma că „artistul trebuie să fie pentru operă ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie
simţit pretutindeni, dar niciodată văzut”.
- Tehnica detaliului semnificativ;
- Operele au valoare documentară datorită autenticității și verosimilității acestor descrieri;
- Criticarea aspectelor negative;
- Lipsa de idealizare;
- Personaje tipice în situații tipice: tipuri umane (avarul, arivistul, tiranul, parvenitul etc.)
- Determinismul social – omul este un produs al mediului;
- Prezentul ca sursă de inspirație – omul este analizat hic et nunc, prin intermediul
metodelor științifice de investigare;
- Descrierea mediului ca modalitate indirectă de caracterizare a
personajelor;
- Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii stilistice;
- Geneza/ substratul antropologic cuprinde fapte reale;
 Realismul românesc
• În literatura română, realismul a debutat ca un curent literar antiromantic
declarat. Hasdeu este printre primii gânditori şi esteticieni români care au
observat că „studiul societăţii omeneşti” trebuie primit ca o „situaţiune care
ţine şi de științele naturii, şi de ştiinţele spiritului, îmbrăţişând astfel
totalitatea ştiinţelor într-un singur buchet, al cărui mod de legătură este
omul”.
• Deşi insinuat pregnant în literatura secolului al XIX-lea (Creangă, Caragiale,
Slavici), realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la o formulă
originală abia prin operele lui Rebreanu, Călinescu, Preda.