Romanul românesc postbelic

Marin Preda, Moromeţii

Romanul „Moromeţii” de Marin Preda, prezintă problematica satului românesc, surprins într-o perioadă
de criză, înainte şi după al Doilea Război Mondial. Efectul negativ este dispariţia ţăranului autentic şi destrămarea
simbolică a gospodăriei ţărăneşti tradiţionale. Modelul este o familie de ţărani din satul Siliştea-Gumeşti, din
Câmpia Dunării. Apărut în 1955 (vol.I) şi în 1967 (vol.II), romanul surprinde modul de existenţă a satului tradiţional
în opoziţie cu înnoirile aduse de pătrunderea capitalismului (vol.I) şi cu noile reguli impuse de regimul comunist
(vol.II).
Formula estetică a romanului încadrează opera în realismul postbelic (neorealism) şi încheie romanul de
tip doric, denumire dată romanului tradiţional, de criticul Nicolae Manolescu.
Sursele de inspiraţie sunt preluate din biografia autorului: numele satului din roman este acelaşi cu al
satului natal, iar personajul Ilie Moromete are ca model pe Tudor Călăraşu, tatăl autorului.
Tema centrală a romanului este destrămarea ţărănimii, provocată de reforma agrară. Alte două teme
secundare sunt: criza unei familii, datorită lipsei de comunicare între membrii ei şi timpul istoric, la început calm,
dar mai târziu, viclean şi nerăbdător cu oamenii.
Titlul romanului conţine un eponim, numele familiei Moromete, la plural, familia fiind simbolică pentru
întreaga lume ţărănească din acea perioadă instabilă, devenind o frescă a vieţii rurale.
Discursul narativ, din perspectivă realist-obiectivă, auctorială, are naraţiunea la persoana a treia, realizată
de un narator omniprezent şi omniscient, detaşat. Perspectiva narativă este completată de prezenţa reflectorilor
(Ilie Moromete în vol. I şi Niculae în vol. II) şi a informatorilor (personajele-martori ai evenimentelor, care
relatează ulterior altora).
Primul volum, construit pe tehnica decupajului şi pe accelerarea gradată a timpului, are trei părţi, cu o
acţiune concentrată, detaliată, de la începutul verii, cu trei ani înaintea războiului, până la sfârşitul verii, relatând
întâmplări ce marchează viaţa satului sau a unei familii.
Prima parte este cea mai întinsă din punct de vedere epic şi cea mai concentrată în timp. Intervalul este
scurt, de sâmbătă după-amiaza, până duminică noaptea, de la întoarcerea familiei Moromete de la câmp, până la
fuga Polinei, fata bogatului Bălosu, cu Birică, cel mai sărac fecior din sat Aici sunt prezentate câteva scene
memorabile din viaţa satului şi a familiei Moromete: cina familiei, tăierea salcâmului, discuţiile de la fierăria lui
Iocan, hora căluşarilor. În partea a doua acţiunea se desfăşoară pe parcursul a două săptămâni, de la plecarea lui
Achim cu oile la Bucureşti, până la serbarea şcolară, când mezinul Niculae primeşte premiul întâi. În partea a treia
durata este mai extinsă, acţiunea fiind prezentată de la începutul secerişului, până la sfârşit, când Paraschiv şi Nilă
fură caii şi fug de acasă la Bucureşti.
Volumul I are o construcţie simetrică, dată de un incipit şi un final, cu referire la tema timpului. În incipit
se fixează expoziţiunea prin prezentarea locului – satul Siliştea-Gumeşti şi a timpului – cu trei ani înaintea izbucnirii
războiului. La început „timpul era răbdător cu oamenii”. Această metaforă a timpului are rolul de a marca viaţa
lipsită de conflicte prea mari, pentru că nimic nu anunţă tulburările de mai târziu. La sfârşitul volumului I se reia
aceeaşi idee, dar acum timpul devine nerăbdător cu oamenii, aducând evenimente în mod precipitat şi prea brusc.
În primul volum există un triplu conflict care va conduce la destrămarea unităţii familiei, tensiunea din
familie fiind descrisă încă în primele secvenţe ale romanului, în scena memorabilă a cinei familiei.
Primul conflict, între tată şi cei trei fii din prima căsătorie, rezultă din modul diferit de a percepe lumea.
Băieţii îl dispreţuiesc pentru lipsa spiritului întreprinzător, că nu ştie să facă bani din agricultură, aşa cum face
vecinul lor, Tudor Bălosu. Un alt conflict este între Moromete şi Catrina, soţia lui, conflictul este pentru pământul
vândut în timpul secetei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei şi pe numele ei. Al treilea conflict se stabileşte
între Moromete şi sora lui, Maria, poreclită Guica. Fiind necăsătorită, ea şi-ar fi dorit să se ocupe de gospodăria
fratelui rămas văduv şi de creşterea copiilor. Faptul că Moromete s-a recăsătorit, având încă trei copii, îi aprinde
ura asupra noii familii, ură pe care o transmite celor trei fii mai mari ai lui Moromete.
În roman se mai prezintă şi conflicte secundare: între Niculae şi tatăl său, copilul dorind să meargă la şcoală;
conflictul cu Jupuitu, care îl ameninţa cu sechestrul bunurilor din casă; cu vecinul Bălosu, cu alţi oameni din sat.
Aceste conflicte, însă, nu îl afectează prea mult pe Moromete.
Acţiunea din primul volum este urmărită pe mai multe planuri narative, în centrul atenţiei fiind familia
numeroasă a lui Moromete, o familie cu şase copii, rezultaţi din două căsătorii. Din prima căsătorie erau Paraschiv,
Achim şi Nilă, iar din căsătoria cu Catrina erau Ilinca, Tita şi Niculae. Ca ţăran mijlocaş, Moromete dorea să
păstreze pământul întreg, pentru a le rămâne copiilor, sacrificiul fiind un trai mai modest. Dar băieţii mai mari nu
preţuiau pământul, ei fiind atraşi de câştigul în bani şi de viaţa de la oraş. De asemenea, ei erau nemulţumiţi că tatăl
lor s-a recăsătorit, crezând că sărăcia li se trage de la fraţii vitregi. De aceea, ajutaţi de mătuşa lor, de Guica, pun la
cale un plan de distrugere a familiei. La început, îi propun tatălui o soluţie pentru ieşirea din criză şi anume să-i lase
să meargă cu oile la Bucureşti. Iniţial Moromete refuză propunerea, dar problemele familiei se aglomerează şi
acceptă plecarea lui Achim. Mai târziu va afla că băiatul nu va trimite bani acasă pentru că vânduse oile, aşteptând
ca ceilalţi doi fraţi să fure caii, să fugă de acasă, răzbunându-se pe tatăl lor. După fuga băieţilor, Moromete este
nevoit să-şi refacă gospodăria, vinde o parte din pământ, îşi cumpără alţi cai, plăteşte fonciirea, rata la bancă şi
acceptă să-l trimită pe Niculae la şcoală. Dar gestul băieţilor îl doboară, intrând într-o stare de muţenie, devenind
un introvertit. Pentru a supravieţui, Moromete face unele compromisuri, care nu corespund cu principiile lui, în ce
priveşte păstrarea pământului. De exemplu, acceptă să vândă salcâmul cerut de vecinul Bălosu, deşi iniţial îl
refuzase printr-un răspuns ironic. Scena tăierii salcâmului conţine o întreagă poveste, salcâmul simbolizând locul
de joacă al copiilor sau un loc de odihnă. Secvenţa tăierii salcâmului este memorabilă, pentru că Moromete, ajutat
de Nilă, începe, simbolic vorbind, procesul de destrămare a familiei şi a satului. Salcâmul simbolizează arborele
sacru, axis mundi, înrădăcinarea şi stabilitatea familiei şi a societăţii. Imaginea căderii copacului descrisă în
detaliu, creează impresia căderii trupului uman despicat. Prin prăbuşirea salcâmului, lumea Moromeţilor se
desacralizează şi se dezechilibrează, pierzându-şi verticalitatea.
O altă scenă memorabilă este secerişul, ilustrativ pentru activitatea rurală. Autorul descrie această muncă
agricolă importantă, utilizând aceeaşi tehnică a detaliului: trezitul în zorii zilei, pregătirea uneltelor de lucru, a
mâncării, pornirea la drum, aprecierea recoltei etc., totul fiind relatat din perspectiva unui ritual străvechi.
În roman se mai prezintă şi alte întâmplări din viaţa satului, a colectivităţii, dând operei un caracter
monografic: întâlnirea şi discuţiile de la fierăria lui Iocan, hora căluşarilor din curtea lui Tudor Bălosu, ruşinea
familiei Bălosu, provocată de fuga Polinei, cu cel mai sărac băiat din sat, serbarea şcolară, treieratul grâului etc.
Volumul II este structurat în cinci părţi, prezentându-se lumea satului într-o perioadă de timp prelungită,
un sfert de veac. Acţiunea este organizată rezumativ, utilizându-se tehnica decupajului. Autorul a fost preocupat
mai mult de starea personajelor, de comportamentul lor, pe fondul schimbărilor rapide în viaţa satului. Două
momente istorice ne reţin atenţia: reforma agrară, cu prefacerile pe care le aduce şi transformarea socialistă a
agriculturii, după 1949. Aceasta va avea ca rezultat colectivizarea agriculturii, şi deposedarea ţăranului de pământ.
După aceste evenimente istorice, satul tradiţional intră într-un proces ireversibil de destrămare, pierzându-şi
valorile. În vol. II este urmărit şi conflictul în plan particular, individual, dintre tată şi fiul Niculae şi conflictul
general dintre săteni şi noile forme de organizare, impuse de regimul nou. Relaţia cu băieţii mai mari trece pe planul
al doilea, preocupările lui Moromete fiind îndreptate către schimbările impuse de legea colectivizării. Din păcate,
el pierde din popularitate, familia îi este dezmembrată, pierde din vechii prieteni, pentru că unii au murit sau l-au
părăsit, în locul lor apărând alţii noi, cu care Moromete nu are nicio tangenţă. Satul devine „o groapă fără fund, din
care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi”.
Sufletul lui rămâne neîmpăcat din cauza băieţilor mai mari, cărora le face o vizită la Bucureşti, dorind să-i
aducă acasă. Băieţii îl refuză pentru că nu-i mai atrage munca pământului, fiecare începând o viaţă nouă de tip
capitalist, independenţi din punct de vedere economic. Paraschiv lucra la un depou de tramvaie ca sudor, Nilă era
portar la un bloc, iar Achim o ducea mai bine, având un mic magazin alimentar. Fiul cel mic, Niculae, revine în
centrul atenţiei, devine activist de partid, iar mai târziu inginer horticol. Relaţia din familie parcă stă sub semnul
blestemului. Moromete este părăsit de soţie acum la batrâneţe, devine tot mai tăcut, declinul ireversibil al
personajului fiind manifestat prin faptul că începe să vorbească singur. Semnificativă este scena când, pe o ploaie
torenţială, sapă un şănţuleţ în jurul unei căpiţe de paie, vorbind cu un personaj imaginar: „ că tu vii şi ne spui că noi
suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lumea
asta şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu...”.
În final, personajul se stinge încet din viaţa de familie şi din viaţa satului, trăind în singurătate, având uneori
slăbiciunea de a umbla pierdut prin sat, ultima dată fiind adus acasă cu roaba. Relaţia cu băiatul cel mic rămâne
neschimbată, sentimentele de ură fiind mai puternice decât moartea tatălui. Împăcarea dintre ei se realizează mai
târziu, în visul băiatului.
În concluzie, „Moromeţii”, de Marin Preda, este un roman postbelic, realist-obiectiv, o creaţie epică
memorabilă pentru complexitatea informaţiilor, ce surprind marile transformări în viaţa satului românesc.
 Caracterizarea personajului principal
Ilie Moromete

Ilie Moromete este personajul central al romanului, este axul romanului, în care se prezintă
mentalitatea tradiţională a ţăranului, el fiind considerat „cel din urmă ţăran”. În centrul romanului se
găseşte problematica pământului percepută de Moromete în toată complexitatea ei, devenind un personaj
reprezentativ pentru lumea în care trăieşte. Mic proprietar de pământuri el este şi proprietarul unei familii
numeroase, astfel că are 15 pogoane de pământ, dar şi o casă cu şase copii. Pentru Ilie, pământul însemna,
în primul rând independenţă economică şi iluzia unei vieţi lipsită de griji materiale, mai însemna libertate,
demnitate şi stabilitate. Lupta lui se dă cu familia, cu timpul şi cu istoria. Drama lui este drama întregii
clase sociale, luptând pentru a păstra tot pământul şi familia unită în jurul acestuia. În trecerea nemiloasă,
timpul îi va demonstra eroului că totul este doar o iluzie.
La începutul volumului I el este prezentat ca un ţăran mijlocaş, înstărit, fost consilier comunal,
abonat la ziarul partidului, făcând politică liberală şi admirându-l pe Nicolae Iorga.
Personajul este caracterizat în mod direct de către autor şi de către oamenii din sat. Naratorul
omniscient schiţează câteva trăsături ale portretului fizic: „fruntea largă, descoperită de golul părului
căzut de o parte şi de alta a creştetului”. Fiind un personaj complex, caracterizat prin „suceala minţii”,
Ilie Moromete se conturează şi prin mijloacele de caracterizare indirectă, reprezentate mai ales de
monologul interior şi de introspecţie. Sunt folosite elemente paraverbale şi nonverbale, se urmăreşte
mimica personajului, gestica, gândurile ascunse, ce redau stări de spirit.
Personajul este inteligent şi plin de umor, capabil de o ironie muşcătoare, fiind imaginea unui ţăran
simplu cu un suflet complicat, a unui ţăran căruia îi plăcea să filozofeze, să înţeleagă lumea din jurul lui
şi pe sine.
În relaţia cu familia Moromete este capul familiei, este cel care organizează, planifică şi
supraveghează munca. Poziţia lui în familie este specifică organizării patriarhale a familiei străvechi, el
este stăpânul absolut, căruia trebuie să i se supună toţi membrii familiei, este autoritar şi dur faţă de copii,
dominând prin cuvânt. Inteligent şi diplomat, abil în mânuirea cuvântului, el adună consiliul familial, se
sfătuiesc, le cere părerea pentru a găsi soluţii. Personajul este capabil şi de trăiri emoţionale, se înduioşează
când îşi vede băiatul cel mic premiant, dar cuprins de friguri. Pentru el familia este simbolul stabilităţii în
acele vremuri nesigure. După fuga băieţilor de acasă, Moromete este dezamăgit şi încearcă să facă bilanţul
educaţiei, căutând fisurile, ajungând la concluzia că nu a greşit cu nimic. Bătaia cu parul, pe care le-o
aplică, demonstrează disperarea tatălui, că nu a reuşit să facă din ei nişte ţărani adevăraţi. Fiind învins de
viaţă, neînţelegându-i mecanismele, eroul se izolează în muţenie: „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi
pe prispă sau la drum”.
Relaţia cu satul dezvăluie un actor talentat, un adevărat artist al disimulării, contemplativ şi
reflexiv, inteligent şi sensibil. Scenele ilustrative sunt cele în care Moromete intră în contact cu lumea
satului, cu agentul fiscal, care îi cere fonciirea şi cu bărbaţii din sat, în poiana lui Iocan. Ilie Moromete
este, pentru ei, un om sucit, de neînţeles, imprevizibil, atât în răspunsuri, cât şi în acţiuni. Moromete este
renumit, atât în familie cât şi în sat, prin faptul că una gândeşte şi alta spune. Inteligent, cu un simţ al
umorului, el disimulează aproape tot timpul, ca să râdă de prostie, să-şi bată joc de lipsa de măsură. Calm
şi ironic, el îl duce cu vorba pe agentul fiscal, pe Jupuitu, când trebuie să plătească fonciirea. Ironic este
şi în scena tăierii salcâmului, ajutat de Nilă. La întrebarea „de ce-l tai, mă?”, tatăl îi răspunde: „ca să se
mire proştii”. Fire reflexivă, eroul nu vrea să demonstreze că este superior celor din jur, ci analizează, se
frământă, căutând să găsească soluţii la problemele existenţiale. Locul unde se simte în elementul lui este
poiana lui Iocan. Acolo trăieşte plenar; poiana este asemeni unui teatru antic, el fiind actorul iar ţăranii
spectatorii, discuţiile politice fiind pline de umor şi ironie. Pe măsură ce este copleşit de griji, decepţionat
de copii, relaţia cu colectivitatea se distruge. Moromete se îndepărtează de sat, iar în vol. II imaginea lui
apare lipsită de glorie. În lumea nouă el devine un inadaptat, nu va înţelege niciodată noua politică, ce îi
spune că ţăranul trebuie să dispară.
Intrat în umbră, moare lent, păstrând însă orgoliul care l-a însoţit: „domnule, eu totdeauna am dus
o viaţă independentă”. Moartea lui este simbolică, reprezentând dispariţia unei clase întregi, a ţăranului
patriarhal şi a unei lumi cu valori durabile, lumea satului tradiţional.