Nuvela realist-psihologică – Moara Cu Noroc

de Ioan Slavici

Nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, un conflict concentrat,
implicând un număr redus de personaje, caracterizate în funcţie de contribuţia lor la
desfăşurarea acţiunii. De regulă, dimensiunile nuvelei se situează între schiţă şi roman,
întâmplările fiind relatate alert şi obiectiv, cu puţine intervenţii auctoriale, acordându-se o
importanţă semnificativă caracterizării complexe a personajelor în raport cu desfăşurarea
epică propriu-zisă. Având în vedere subiectul şi modalitatea de tratare a acestuia, nuvelele pot
fi istorice, psihologice ori fantastice, iar orientarea estetică distinge nuvele romantice, realiste
sau naturaliste.
Unul dintre scriitorii români ce au cultivat această specie narativă este Ioan Slavici,
reprezentativ fiind volumul său din 1881 „Nuvele din popor” în care este suprins magistral
spaţiul transilvănean dominat de legi nescrise şi valori morale perene. Din accest volum face
parte şi textul „Moara cu noroc”, apreciat de G. Călinescu drept o „nuvelă solidă, cu subiect
de roman”. Aceasta exploatează tema dezumanizării ca rezultat al dorinţei de îmbogăţire:
protagonistul trăieşte un puternic conflict interior surprins prin tehnica acumulării progresive
între arghirofilie şi dorinţa de a rămâne un om cinstit. Prin intermediul monologului interior şi
al stilului indirect liber, „povestitorul vede oamenii lui dinăuntru, în sentimentele sau în
crizele lor morale” (T. Vianu). Eroul îşi raportează existenţa la familie (care, până la un punct,
reprezintă stabilitate, echilibru), la comunitatea satului (faţă de care vrea să figureze drept om
cinstit) şi la posibilitatea câştigului în tovărăşia Sămădăului, fapt ce deetermină un real
„conflict de motivaţii” (M. Popescu).
Totodată, nuvela este de factură realistă, deoarece naratorul este obiectiv, omniscient,
omniprezent, surprinzând personaje tip în mediul lor de viaţă, întâmplările sunt înlănţuite
cauzal şi cronologic, conferindu-se impresia verosimilităţii. Trăsătura stilistică a prozei lui
Slavici este dimensiunea moralizatoare, relieful etic al mesajului artistic, scriitorul fiind, de
altfel, denumit de critica literară „moralistul prin excelenţă”.
Titlul nuvelei, reprezentând numele unui han construit pe locul unei mori, conotează un spaţiu
aflat sub influenţa unor forţe nefaste fiind, prin raportare la destinul protagonistului, o
antifrază.
Demersul narativ este organizat în 17 capitole, incipitul având funcţie de prolog prin motivele
anticipative pe care le conţine, ultimul funcţionând ca epilog. Astfel, nuvela se deschide cu
afirmaţiile bătrânei, simbol al înţelepciunii tradiţionale, prefigurând destinul eroului: „omul să
fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit”. Cititorul se află în faţa unei duble dihotomii: voinţa individuală – voinţa divină,
bogăţie – linişte familială. Intervenţia acestui personaj „raisonneur” anitcipează traseul
ontologic al protagonistului. Inicpitul conţine descrierea drumului către Moara cu nororc,
cuprinzând o suită de amănunte semnificative: „vine un pripon pe care îl urci după ce ai
coborât”, „valea se strâmtează din ce în ce mai mult”, „un trunchi pe jumătate ars, loc de
popas pentru corbi”. Moara este situată la răscruce de drumuri şi de destine, în faţa ei
regăsindu-se cinci cruci. Metamorfozarea locului susţine specificitatea malefică: hanul devine
moară, iar moara devine cârciumă, anihilându-şi potenţele creatoare sau generatoare de epos.
În sensul simetriei compoziţionale, epilogul reia imaginea morii, „locum theatri”, surprinzând
focul cu rol cathartic, restabilindu-se echilibrul; singurele personaje care supravieţuiesc sunt
bătrâna şi copiii (simbol al continuării existenţei, a unui nou început): „ea luă copiii şi plecă
mai departe”.
Ghiţă, un cizmar sărac, dar onest, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, unde se mută
cu întreaga familie, bucurându-se iniţial de semnele bunăstării, fiind un om „harnic şi
sârguitor”. O primă scenă reprezentativă este apariţia lui Lică Sămădăul la Moară. Acesta, un
„om aspru şi neîndurat”, „care cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi” şi de care
„tremură toată lumea”, tulbură echilibrul familiei, impresionându-l pe Ghiţă prin siguranţa de
sine, îndrăzneală şi spirit întreprinzător. Eroul are intuiţia pericolului (îşi cumpără două
pistoale, îşi mai ia o slugă şi câini), însă înţelege repede că „la Moara cu noroc nu putea să
stea nimeni fără voia lui Lică”. Astfel, se declanşează conflictul interior: sufletul lui Ghiţă
este scindat între ispita câştigului şi dragostea pentru familie, dorindu-şi să găsească o cale
prin care să menţină un echilibru între cele două comportamente, devine tulburat, se
autosugetionează, căutând permanent o motivaţie („din dragoste pentru dânsa şi pentru copii
se băgase în strâmtoarea în care se afla”).
Naratorul surprinde cu fineţe psihologică sinuozităţile sufleteşti ale protagonistului: încearcă
să-i opună rezistenţă Sămădăului, dar înţelege că este prea slab („... e în mine ceva mai tare
decât voinţa mea”), se culpabilizează, se înstrăinează se soţie, pierzându-şi vechile repere
morale. Asocierea la afacerile necurate ale Sămădăului din dorinţa de a deveni „om cu stare”
îl situează pe Ghiţă în situaţii limită: furtul de la un arendaş, uciderea unei văduve şi a unui
copil.
Prăbuşirea sufletească a eroului este suprinsă magistral în scena judecării Sămădăului: Ghiţă
comite sperjur, de frica răzbunării lui Lică, simţind că se află într-o situaţie fără scăpare („n-
am să mă iert cât oi trăi”). După multe frământări şi ezitări, Ghiţă decide să îl dea în vileag pe
Lică, ajutat de căprarul Pintea. Aceştia îi întind o cursă Sămădăului pentru a-l prinde cu banii
şi obiectele furate asupra lui, dar Ghiţă nu îi mărturiseşte jandarmului că îşi opreşte o pate din
bani („se gândea cât trebuie să muncească un om ca dânsul ca să adune atât la un loc”).
Orbit de furie, decis să se răzbune pe cel care i-a tulburat irevocabil existenţa, Ghiţă o ucide
pe Ana, după ce el însuşi o împinsese în braţele Sămădăului, sfârşind prin a fi ucis de unul
dintre oamenii acestuia (Răuţ), în vreme ce Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea,
se sinucide.
În spiritul prozei realiste, naratorul acordă o atenţie deosebită psihologiei personajelor,
încadrabile în tipologii. Astfel, prin intermediul protagonistului, este suprins proccesul
dezumanizării sub impactul setei de înavuţire. Iniţial un om harnic, cinstit, demn, preocupat
de bunăstarea familiei, Ghiţă devine irascibil, ursuz, se înstrăinează de Ana, se învinovăţeşte,
teama şi laşitatea înlocuind fondul moral pozitiv. Complexitatea personajului impune variate
procedee de caracterizare, autorul împletind cu măiestrie caracterizarea directă cu cea
indirectă. Din prima categorie, scriitorul utilizează frecvent autocaracterizarea. Îndeosebi în
momentele de criză sufletească, Ghiţă simte nevoia de a se autodefini, de a-şi descoperi
slăbiciunile: „da [...], sunt un om fără de suflet: n-ar fi trebuit să plec de acasă fără a-i spune ei
în ce treabă plec”. Din aceeaşi categorie a caracterizării directe se remarcă portretul moral
realizat de alte personaje. Pentru Ana, schimbarea personajului ocazionează aprecieri severe:
„Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai
rău decât aşa”. Dintre mijloacele de caracterizare indirectă , esenţiale în definirea profilului
moral al lui Ghiţă sunt comportamentul şi relaţiile cu celelalte personaje, în special cu Lică şi
cu Ana. Din ambele perspective primeşte o motivaţie din interior, evoluţia personajului fiind
determinată de evenimente, dar şi de meandrele unei conştiinţe cu manifestări imprevizibile.
Prins în reţeaua unor relaţii complicate, orgolios, dar şi cu slăbiciuni, Ghiţă întruchipează
ipostaza omului biruit de o patimă devoratoare ilustrată de către scriitor în mod obiectiv şi cu
o stăpânire convingătoare a resurselor artistice.
Un personaj pregnant conturat este şi Lică Sămădăul, „singura personalizare directă şi expresă
din literatura lui Slavici a voinţei de putere”, al cărui orgoliu este „unul de stăpân care nu doar
îşi subordonează oamenii, dar se şi substituie destinului lor”. Bun cunoscător al psihologiei
umane, el ştie să uziteze de orice slăbiciune, impactul acestui „om pătimaş”, „rău şi
primejdios” asupra existenţei lui Ghiţă fiind unul decisiv.
Întruchipând duioşia, candoarea, simbolul devotamentului, Ana apare ca fiind „tânără şi
frumoasă, sprintenă şi mlădioasă”. Ea este alături de Ghiţă, încearcă să-l ajute, să-l susţină, se
simte jignită atunci când soţul nu îi împărtăşeşte frământările. Când Ghiţă o acuză brutal că „îi
stă în cale”, îşi înfruntă dorinţa de a lua copii şi a pleca şi îi rămâne alături. Dezamăgită de
laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, îi cedează Sămădăului într-un
gest de răzbunare disperată.
Consider că, prin particularităţile de realizare a personajelor, prozatorul dovedeşte fineţe în
observarea mişcării psihologice, în detectarea zonelor obscure ale psihicului uman, mecanism
pe care îl demontează şi îl dezvăluie în amploarea sa tragică. „Sancţionarea drastică a
protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-le stăpânirea de sine, simţul măsurii
şi cumpătul” (P. Marcea), conform principiilor morale ce guvernează universul operei,
prezentat în manieră realistă.
Nuvela lui Ioan Slavici impresionează prin construcţia discursului narativ, viabilitatea creaţiei
fiind determinată de caracterul ei realist şi de intenţia moralizatoare a prozatorului („pentru ca
să fie frumos, un lucru trebuie să fie, înainte de toate, bun şi adevărat”), în sensul unui
„realism popporan” menţionat de T. Maiorescu. Personajele sunt surprinse cu fineţe
psihologică, sunt analizate în mediul lor de viaţă, destinul individual fiind raportat la factorul
social şi confruntat cu valorile tradiţionale.