Romanul psihologic – Ultima Noapte de Dragoste, Întâia Noapte de Război

de Camil Petrescu

Romanul este specia narativă amplă, în proză, cu un conflict arborescent, desfășurat pe mai multe
planuri, care angajează un număr mare de personaje ce ilustrează viziunea auctorială asupra lumii. În
perioada interbelică, în literatura noastră, formula românească se manifestă diferit: pe de o parte,
scriitori precum Liviu Rebreanu, George Călinescu ori Mihail Sadoveanu cultivă romanul de tip
obiectiv; pe de altă parte, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian susţin formula subiectivă a romanului.
Această opţiune estetică se regăseşte şi la Camil Petrescu, autor prin care literatura română interbelică
se orientează spre direcția analizei psihologice sincronizându-se cu tradiția prozei europene a epocii.
Astfel, „revoluția proustiană a romanului”, după cum o numește Camil Petrescu, va găsi în literatura
română un teren fertil de afirmare. Fără a avea un caracter epigonic, de imitare superficială a unor
modele, proza română interbelică traversează experiențe dintre cele mai diverse, propunând propriul ei
univers și propria ei viziune despre lume.
Opera camilpetresciană se impune printr-o unitate în ceea ce privește viziunea despre lume, al
problematicii și al modalității artistice: poezia, proza, teatrul, precum și eseurile filosofice ori
articolele teoretice se hrănesc toate din aceeași obsesie – condiția și sensul existenței intelectualului în
societate. Astfel, Camil Petrescu apreciază că „literatura presupune probleme de conștiință”, accentul
căzând nu pe desfășurarea epică propriu-zisă, ci pe felul în care evenimentele se reflectă în conștiința
personajelor. Totodată, opțiunea estetică este pentru narațiunea la persoana I („din mine însumi nu pot
ieși, eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”) și pentru stilul anticalofil („în artă, nu am pus accentul
pe originalitate ci pe autenticitate”). Deoarece „literatura trebuie să se sincronizeze cu filosofia și
psihologia epocii”, viziunea artistică a autorului este influențată de sisteme filosofice precum cele ale
lui Nietzsche, Kant, Schopenhauer ori Bergson, accentul căzând asupra eului, situat în centrum mundi
și, implicit, asupra conștiinței și memoriei sale afective. Având în vedere dihotomia timp cronologic –
timp psihologic, articularea epică urmează fluxul memoriei involuntare, cu analepse și prolepse.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărut în 1930, este un roman ionic
(după clasificarea lui Nicolae Manolescu), în cadrul căruia se remarcă narațiunea la persoana I, cu un
narator homodiegetic, utilizând procedeul introspecției, și perspectiva narativă „avec” (alături de
personaj). Elementele de modernitate ale romanului sunt determinate de finalul deschis („opera
aperta”), de construcția protagonistului (intelectual lucid, cu preocupări filosofice și literare) și de
glisarea între timpul narării și timpul narat, căutând semnificații, interpretând permanent raportul
dintre sine și exterioritate.
Titlul se constituie din două unități sugerând organizarea materialului epic (două părți, subdivizate în
capitole cu titluri simbolice – „Diagonalele unui testament”, „Între oglinzi paralele”, sau „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu”). De asemenea, titlul romanului anticipează coordonatele tematice
ale operei: experiența iubirii și cea a războiului ca o „verificare sufletească”, ambele aspirând spre
supratema operei: autocunoașterea.
Incipitul îl surprinde pe protagonistul Ștefan Gheorghidiu în spațiul frontului, ca sublocotenent. Este
fixat cadrul diegezei „în primăvara anului 1916”. O primă scenă simbolică este discuția de la poarta
ofițerilor despre un bărbat ce și-a ucis soția infidelă, fiind achitat; intervenția lui Ștefan Gheorghidiu
acuzându-și camarazii de „sărăcie de spirit” este elocventă pentru felul în care acesta percepe iubirea:
„cei care se iubesc au drept de viață și de moarte asupra celuilalt”. Începutul romanului reprezintă un
artificiu compozițional, deoarece acțiunea din primul capitol este posterioară întâmplărilor din prima
parte a rommanului, trasându-se astfel cele două planuri temporale ale discursului narativ: prezentul
frontului și trecutul poveștii de iubire (timpul narării și timpul narat).
Finalul romanului îl surprinde pe Ștefan Gheorghidiu după experiența războiului, având o altă viziune
asupra iubirii, reconsiderând ierarhia de semnificații a lumii: „sunt obosit și mi-e indiferent chiar dacă
e nevinovată”. Astfel, despărțirea de Ela este o ultimă soluție reprezentând, în fond, o ieșire din „tot
trecutul”.
Prima parte constituie descrierea monografică a unei iubiri pendulând între orgoliul de a fi atât de
pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, autosugestie, incertitudine, suferință,
neîncredere, despărțiri temporare și împăcări, înstrăinare. Astfel, evenimentele rememorate (studenția
modestă, petrecerile cu prietenii, o cină în familie, testamentul unghiului Tache, pătrunderea în viața
mondenă, excursia la Odobești, după amiaza la curse, o plimbare la șosea) determină reflectarea lor în
conștiința eroului, pentru care iubirea este o experiență decisivă, căutarea unor incertitudini („nu m-aș
fi putut realiza decât într-o iubire absolută”). Evocarea începe printr-o analepsă cu caracter confesiv:
„eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de facultate și bănuiam că mă înșală”.
Scena în care este evocată cina la unchiul Tache este una balzaciană, simbolică în economia textului,
ilustrând personaje bine conturate: unchiul Tache (ursuz, avar), Nae Gheorghidiu (tipul arivistului,
amintit de Stănică Rațiu), în antiteză cu protagonistul (demn, orgolios, lucid, recuzând compromisul,
astfel încât George Călinescu îl definește drept „un filosof într-o lume de neștiutori de carte cinici”).
După moartea unghiului Tache, spre surprinderea celorlalți membrii ai familiei, cea mai mare parte a
averii îi revine lui Ștefan; acesta este dezamăgit de faptul că mama, surorile și unchiul Nae
Gheorghidiu contestă testamentul, dar cea mai mare suferință o declanșează implicarea Elei în
discuțiile de ordin material („aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare”).
Moștenirea modifică viața de cuplu prin renunțarea la vechile prietenii, pătrunderea în viața mondenă
cu tot angrenajul ei de aspecte superficiale, fascinante pentru Ela dar reprimate de către erou care
mărturisește că se simte „într-o situație falsă”.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc odată cu
excursia la Odobești. Aici, este surprinsă apropierea Elei de Grigoriade, supranummit „domnul G”,
prin gesturi familiare, fapt ce amplifică suferința protagonistului ce problematizează, interpretează,
simțind că femeia iubită s-a înstrăinat, dragostea devenind „un continuu asasinat”. Întors acasă,
Gheorghidiu îi cere Elei explicații, ea acuzându-l de o „sensibilitate imposibilă” Astfel, despărțirea
devine ultima soluție, însă eroul nu poate trăi departe de Ela („nevoia de ea se comprimă într-o otravă
a întregului organism”), drept pentru care cei doi se împacă. Ulterior, încep concentrările, Ștefan
Gheorghidiu este mobilizat la Azuga, se întoarce acasă intempestiv, nu o găsește pe Ela, redevenind
prizonierul propriei lucidități, astfel încât experiența războiului va decanta înțelesurile poveștii de
iubire.
A doua parte a romanului are la bază jurnalul de front al autorului, reprezentând, în opinia lui George
Călinescu, „tot ce s-a scris mai frumos, mai subtil despre război în literatura noastră”. Războiul este
văzut din perspectiva combatantului, imaginea fiind demitizată: ordine confuze, haos, spaima de
moarte, măsuri absurde, instinct de supraviețuire („nu mai e nimic omenesc în noi”).
Pentru erou, războiul este o „experiență definitivă” ce îi modifică ierarhia de semnificații a lumii
interioare, astfel încât, întors acasă, biletul din corespondență ce îl avertizează cu privire la
infidelitatea Elei îl lasă indiferent.
În romanul camilpetrescian, Ștefan Gheorghidiu reprezintă axa, în arhitectura romanului, vocea unică
a autorului, în raport cu care celelalte personaje nu sunt decât „pure reacțiuni psihice ale personajului
principal” (Eugen Ionescu). Acesta se înscrie în seria eroilor însetați de absolut, profil interior creat de
Camil Petrescu pe parcursul întregii sale opere. S-a spus despre personajele sale că sunt „măști ale
autorului” (Irina Petraș), funcția lor fundamentală fiind autocunoașterea, semn al superiorității. În acest
context ideatic, eul devine propriul său subiect de studiu, „materie neliniștită și paradoxală, tradusă în
concepte”. Intelectual fin, de formație filosofică, Ștefan Gheorghidiu judecă lumea cu ochiul sever al
celui care nu concepe individul decât în universul nobil al conștiinței: „În afară de conștiință, totul e
bestialitate”. Formula narativă pentru care a optat romancierul, prin nararea la persoana I, oferă un
câmp generos de manifestare autocaracterizării. Adesea, pe parcursul discursului său, protagonistul se
întoarce spre sine, evidențiind în chip onest calități și imperfecțiuni ale propriei personalități. Trăsătură
definitorie a eroilor lui Camil Petrescu, orgoliul îl caracterizează și pe Ștefan Gheorghidiu, după cum
însuși subliniază: „Sunt nemăsurat de orgolios”, „Sunt cu adevăr un tip imposibil care amplifică orice
întâmplare”. O consecință a orgoliului este inflexibilitatea, atitudinea necruțătoare, dând uneori
impresia nedelicateții sociale, prin raportare la maniera falsă de conversație a lumii mondene.
Procedeu specific romanului modern, introspecția, metodă psihologică fundamentată pe observarea
trăirilor interioare, pe sondarea conștiinței personajului, dezvăluie trăsăturile protagonistului:
hipersensibilitatea conștientă („Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferință”,
în secvența primei apariții a lui Grigoriade); în episodul suferinței după despărțirea de Ela se remarcă
exigența față de sine, lașitatea, voința și orgoliul totodată („Mi-era rușine, în adâncul intimității mele,
ca și când aș fi suferit de o boală rușinoasă și penibilă”). Există numeroase fragmente în care
introspecția clarifică unghiuri discrete, intime ale personalității eroului, potențând senzația de viață
trăită la maximă intensitate, de lume imediată, autentică.
Aspectul analitic, psihologic al romanului este marcat și de prezența monologului interior, ca procedeu
de caracterizare a personajului. Sunt relevante, astfel, interogațiile exprimând zbuciumul, suferința,
durerea atroce provocate de trădarea Elei („ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu
putință atâta insensibilitate?” sau „ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia
de lângă mine?”). O reevaluare pe care o simte dureros în ochii Elei îi prilejuiește personajului narator
realizarea unui autoportret fizic: „eram înalt și elegant”, „nu-mi făceam decât câte un costum de haine
pe care-l purtam până se uza”.
O radiografie a protagonistului evidențiază problematica gravă a unui spirit obsedat, copleșit de drama
cunoașterii; cele două modalități de manifestare a acesteia – drama iubirii și drama războiului – țin de
drama alterității, a „inadaptatului superior”. Gheorghidiu este dezamăgit de Ela, de societatea
meschină, fiind unul dintre supraviețuitorii luptei cu nimicnicia, rutina și mizeria morală (luptă în care
adesea eroii camilpetrescieni pier – G. D. Ladima, Fred Vasilescu) astfel încât nu se regăsește în
haosul de pe front. Ratarea în iubire, individuală, este depășită printr-o dramă superioară, colectivă,
războiul.
În opinia mea, situând existența în orizontul nobil al conștiinței, eroul amintește de Gelu Ruscanu, din
„Jocul Ielelor” („câtă luciditate, atâta dramă”), cât și de Pietro Gralla, din „Act Venețian” („bucuriile
adevărate sunt ale minții”).
Personaj rotund, proiecție autentică a unei conștiințe lucide, fremătătoare, Ștefan Gheorghidiu
pătrunde fără efort în lumea eroilor românești ce au marcat literatura unei epoci și pe cea ulterioară
apariției sale.
Consider romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, o adevărată „monografie a
îndoielii” (Constantin Ciopraga), ilustrând prin temă, prin conflict, prin conștiința problemantizantă a
eroului și prin utilizarea tehnicilor narative moderne, faptul că literatură română atinge o etapă a
rafinamentului analitic și al „exactității aproape științifice în despicarea complexelor sufletești tipice”,
când „analiza se aplică asupra marilor pasiuni umane, în care lămurește elementele constitutive, în
treptata lor însumare” (Tudor Vianu).
Așadar, roman ionic, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se manifestă prin
interiorizare. Lumea este văzută prin ochii naratorului homodiegetic, narațiunea este realizată la
persoana I, este folosit fluxul amintirilor și jurnalul („dosar de existențe”), lipsește omnisciența,
omniprezența, totul rezultând fie din dosarul de existențe, fie din interacțiunile dintre personaje.