Opera Dramatică Postbelică - Iona

De Marin Sorescu

În teatrul modern, nu se mai păstrează dinstincțiile dintre speciile tradiționale ale dramaturgiei
(tragedia, comedia, drama), alăturându-se inedit comicul și tragicul (de altfel, Eugen Ionesco
afirma: „Eu nu am putut niciodată să înțeleg diferența care se face între comic și tragic.
Comicul, fiind intuiția absurdului, îmi pare mai disperant decât tragicul pentru că nu oferă
nicio soluție”). Sunt valorificate miturile, se configurează personaje idee, reducându-se
acțiunea în favoarea confruntărilor din planul conștiinței, ilustrate în teatrul parabolic, teatrul
absurd, adesea insorându-se liricul. O astfel de dramaturgie se articulează în spiritul viziunii
literaturii existențialiste, care surprinde raportul tragic dintre individ și existență. Încercarea
de a ieși cât mai demn din confruntarea cu destinul, cu determinismul circumstanțelor.
Unul dintre scriitorii români exponenți ai teatrului modern este Marin Sorescu. Autor al unei
opere complexe, cuprinzând eseuri, lirică și dramaturgie, Eugen Simion îl definea drept un
„ironist fin și subțire, care meditează la ceea ce scrie, învăluind tragicul, sublimul ori
grotescul în plasa fină a ironiei”, aceasta fiind „un mod de a vedea absurdul din existență și un
mod de a trăi absurdul existenței”. Astfel, texte precum „A treia țeapă”, „Răceala”, trilogia
„Setea muntelui de soare” ilustrează un teatru de idei realizat într-un limbaj metaforizat,
circumscriind multe simboluri. De altfel, Marin Sorescu își asumă această viziune novatoare
în teatru, mărturisind că a evitat „acea teatralitate comodă gândirii și receptării, dar prăfuită”
deoarece „teatrul este o formă a poeziei, metaforă concretizată”.
Un text reprezentativ în acest sens este piesa „Iona”, parte a trilogiei „Setea muntelui de
soare” (alături de „Matca” și „Paracliserul”). Referindu-se la aceste texte, Sorescu afirma că
„pot deveni o carte de filosofie citite fără dialog” fiind un amestec fascinant de absurd,
existențialism și suprarealism. În viziunea lui Eugen Simion, piesele care compun această
trilogie ilustrează o „căutare spirituală”.
Publicată în 1968, piesa „Iona” are la bază un mit biblic, care este exploatat metaforic,
desacralizat, accentul căzând pe captivitatea omului în lume, în limitele timului și ale
spațiului, într-o eternă confruntare cu moartea, cu sine, cu ceilalți. Așadar, tematica piesei este
dată de singurătatea ființei în căutarea identității, libertatea individului ce își asumă destinul.
Structura compozițională a acestei tragedii constă în patru tablouri, urmărind avatarurile
devenirii lui Iona, experiențele sale ontologice; se observă o simetrie compozițională în sensul
că primul și ultimul tablou surprind personajul în fața mării, respectiv într-o gură de grotă, în
timp ce tablourile mediane ilustrează captivitatea acestuia, înghițit în mod succesiv de pești.
Didascaliile sunt simbolice, remarcându-se absența concretului temporal și spațial, ceea ce
determină situarea în arhetipal, personajul ilustrând condiția umană, Sorescu însuși afirmând
că „Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții. Am vrut să scriu ceva
despre un om singur, nemaipomenit de singur.” Așadar, în spiritul teatrului modern,
dramaturgul plasează centrul de interes spre valorile omului obișnuit: „Îmi vine pe limbă să
spun că Iona sunt eu, omenirea întreagă este Iona”. Totodată, conflictul dramatic nu se mai
constituie ca un dialog între mai multe personaje, ci sub forma solilocviului.
Încă de la început, lectorul este avertizat că protagonistul piesei este „un om foarte singur care
vorbește tare cu sine însuși”. În primul tablou, Iona este surprins în ipostaza de pescar, în fața
mării (simbol al absolutului), așteptând „peștele cel mare” (parabolă a idealului). Nereușind să
îl prindă, înscenează realul, pescuind într-un acvariu, simulând ieșirea din lanțul cauzalității
cosmice. El meditează asupra vieții pline de „nade frumos colorate”, asupra mirajului
existențial adesea destrămat sub incidența timpului („observpm mirați că ni s-a termina apa”).
Simbolul central al primului tablou este pierderea ecoului („gata și cu ecoul meu”), Sorescu
apreciind că pierderea ecoului reprezintă „lucrul cel mai îngrozitor din piesă”. Acesta
simbolizează vocea conștiinței, glasul lăuntric pe care eroul are impresia că nu îl mai aude,
copleșit de aparențele lumii exterioare. Metafora „întunericului” ce încheie primele trei
tablouri pregătește evoluția simbolurilor din finalul piesei, acea iluminare a personajului care
își asumă condiția.
Al doilea tablou îl surprinde pe Iona ca un „pescar pescuit”, în „interiorul Peștelui I”,
constatând firesc situația în care se află, absurdul fiind tratat într-o manieră realistă și gravă:
„sunt înghițit”. El nu-și pierde fervoarea disociativă, reflectând asupra vieții, morții,
progresului, sorții, și a raportului dintre individ și lume. Iona constată trecerea implacabilă a
timpului („începe să fie târziu în mine”), iar moartea o concepe ca pe un „somn la sfârșitul
vieții”. Într-o tonalitate ironică este inserat mitul bibic („am auzit o poveste cu unul înghițit de
un chit”), ideea de fond fiind aceea a captivității sinelui: „trebuie să sparg zidul”. Tabloul se
încheie cu simbolul băncii de lemn din mijlocul mării, „un lăcas de stat cu capul în mâini în
mijlocul sufletului”.
Tabloul al treilea îl surprinde pe Iona „în interiorul Peștelui II”, care îl înghițise pe primul.
Didascaliile surprind o moară de vânt de care Iona este atrs „ca de un vârtej”, simbolizând
iluziile existențiale, zădărnicia, dar și trecerea implacabilă a timpului. Personajul meditează
asupra vieții într-un discurs grav ironic, conștientizând iclicitatea experienței umanului.
Apariția celor doi pescari cu ale lor bârne sisifice sugerează pierderea în anonimat a
oamenilor, imposibilitatea unei comunicări reale. Înțelegând situația tragică în care se află,
personajul și-ar mai dori o șansă, o corijare a destinului: „prima viață nu prea mi-a ieșit ea.
Mai naște-mă odată”. Dacă primul tablou stă sub semnul metaforii solitudinii cosmice a
omului, al treilea are în prim plan nevoia unui reper sacru: „aș vrea să treacă Dumnezeu pe
aici” (amintind de afirmația lui Nietzche: „Dumnezeu a murit”).
Tabloul al patrulea îl surprinde pe Iona în gura „ultimului pește”, conștient că nu mai poate
evada odată ce s-a născut, întorcându-se pe firul timpului tot mai conștient de sine însuși,
amintindu-și de el („eu sunt Iona”), ceea ce echivalează o cunoaștere superioară, deoarece, în
final, gestul spintecării timpului reprezintă o ieșire din prizonieratul inimii: „răzbim noi
cumva la lumină”.
Ca personaj, Iona parcurge o experiență ontologică deosebit de complexă, sub semnul unor
motive simbolice: solitudinea, ecoul, captivitatea sinelui, timpul, ciclicitatea viață-moarte,
lumina și întunericul, labirintul, trecând de la starea de inconștiență spre cea de luciditate.
Nicolae Manolescu afirma că „adevărata măreție a lui Iona este de a fi luat cunoștință de sine,
de forța sa. De acum înainte el va putea fi ucis, dar nu înfrânt”.
Consider că, așa cum spectatorul vine dispre întunericul sălii spre lummina scenei, la fel
actorul și autorul, Omul, simbolizat de Iona, caută lumina adevărului ființei umane. Pentru a
realiza devenirea sa spirituală, eroul traversează un Infern dantesc al spaimei, al universurilor
concentrice care îl închid, dar întreaga suferință se dovedește un Purgatoriu menit să-i arate
calea spre Empireu: în finalul piesei, fie prin moarte, fie prin naștere, eroul începe parcursul
cercurilor Paradisului, regăsindu-se pe sine.
Așadar, prin piesa „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală a teatrului românesc. Prin
renunțarea la concretul istoric, situarea în atemporal, deschiderea spre arhetipal și, de aici,
spre general-uman, rescrierea și desacralizarea mitului biblic, textul întrunește particularități
ale teatrului modern, sensul ultim al acestuia fiind ideea că unicul mod de a proiecta viitorul
este conștientizarea deplină a trecutului.