Basmul Cult – „Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă

Definit de către George Călinescu drept „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”, basmul
este specia epicii populare şi culte, de regulă, în proză, în care se narează întâmplări fantastice
ale unor personaje imaginare (zâne, feţi-frumoşi), aflate în luptă cu foreţele nefaste ale naturii
ori ale societăţii (simbolizate de zmei, balauri, vrăjitoare), pe care în final le înving.
Invariantele tiparului narativ al basmului sunt clişeele compoziţionale (formule iniţiale,
mediane şi finale), gruparea antagonică a personajelor, motive simbolice (împăratul fără
urmaşi la tron, superioritatea mezinului, drumul iniţiatic, nunta), alternarea planului real-
fabulos, încercările eroului şi ajutoarele acestuia, metamorfozarea, cifrele magice, şi altele.
V. I. Propp, în lucrarea „Morfologia Basmului”, stabileşte anumite funcţii ale acestei specii
literare: absenţa, înterdicţia şi încălcarea acesteia, iscodirea, vicleşugul, prima funcţie a
donatorului, încercarea grea, soluţia, recunoaşterea, demascarea, pedeapsa şi căsătoria.
Un text reprezentativ pentru specia basmului este „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă,
publicat în revista „Convorbiri Literare” în 1877 şi reluat ulterior de către Eminescu în ziarul
„Timpul”. Exegeţii au identificat proximativ 20 de variante folclorice ale basmului, Jean
Boutière încadrându-l în categoria „poveştilor fantastice”.
Titlul, element paratextual, „prag al textului” în viziunea lui Genette se constituie din
substantivul articulat „povestea”, menit să încadreze ca specie textul, totodată prefigurând
dimensiunea realistă a diegezei, şi din oximoronul „Harap-Alb”, subliniind atât atipicitatea
eroului (ce are nu doar calităţi, ci şi defecte), cât şi dubla sa identitate (fiul craiului şi sluga
Spânului). Astfel, deşi poartă numele de „poveste”, creaţia lui Creangă surmontează limitele
acesteia prin cultivarea fabulosului feeric, respectând tema arhetipală a basmului fantastic
popular – confruntarea dintre forţele binelui şi cele ale răului, încheiate prin triumful binelui,
determinând o polarizare etică. Aici, această luptă este un pretext pentru ilustrarea maturizării
personajului Harap-Alb, periplul iniţiatic al acestuia conferind textului caracter de
bildungsroman.
Incipitul este specific lumii basmului, formula iniţială introducând lectorul în atmosfera
fabuloasă: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”. În contextul acesteia,
structura „cică” (provenind din „se zice că”) postulează statutul naratorului care nu a fost
prezent la evenimentele mitice, ci le-a aflat de la alţii. Formula populară a adverbului „amu”
pune în evidenţă paralelismul dintre planul acţiunii şi cel al povestirii, adverbul „odată” aduce
sugestia de atemporalitate („illo tempore”), iar cifra simbolică „trei” ilustrează „triplicarea”
(despre care vorbeşte V. I. Propp), având rol compoziţional şi estetic (trei apariţii ale spânului,
trei probe). Dinamica textuală cuprinde şi celelalte tipuri de formule specifice: mediană
(„Cuvântul din poveste înainte mult mai este”) şi finală („şi a ţinut veselia ani întregi şi acum
mai ţine încă”) – readucând lectorul în contingent şi sugerând refacerea echilibrului, triumful
binelui.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei. Spre
deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmult cult presupune îmbinarea
naraţiunii cu dialogul şi descrierea: „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii
epice, ci topeşte povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în
povestirea faptelor dialogul personajelor” (Tudor Vianu). Astfel, naraţiunea este dramatizată
prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor,
individualizarea personajelor realizându-se prin amânunte (limbaj, gesturi, detalii de portret
fizic). Prezenţa dialogului susţine realizarea scenică a secvenţelor narative, „spectatori” ai
maturizării feciorului de crai fiind nu doar personajele, ci şi cititorii.
Parcurgerea drumului iniţiatic de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale
(modelul structural al basmului): o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o parte
pregătitoare, un eveniment ce perturbă această stare (intriga), apariţia donatorilor şi a
ajutoarelor, acţiunea reparatorie, trecerea probelor (desfăşurarea acţiunii), refacerea
echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).
Astfel, „cartea” primită de la Împăratul Verde (motivul epistolar), care neavând decât fete, are
nevoie de un moştenitor la tron (motivul împăratului fără urmaşi) este factorul perturbator al
situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului de cel mai bun dintre fii craiului (motivul
superiorităţii mezinului). Destoincia fiilor este probată mai întâi de crai, deghizat în ursul de
la pod. Aceasta este o probă a curajului – condiţie iniţială, obligatorie pentru cel ce aspiră la
tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, şi se face într-un singur
sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul [...] de la imaturitate la
maturitate” (Mircea Eliade). Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan, care
„dă năvală asupra ursului”.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentru milostenia arătată
Sfintei Duminici, deghizată în cerşetoare (îi dăruieşte un ban), aceasta îl sfătuieşte să îi ceară
tatălui calul, armele şi hainele de mire, sugerându-se un transfer de investitură eroică tată-fiu.
La începutul basmului, statutul eroului este de neiniţiat. Prin prisma vârstei şi a statutului
social (mezinul împăratului), el trăieşte într-un univers al inocenţei. Urmările lipsei de
maturitate nu sunt grave în spaţiul securizant al casei părinteşti, însă înafra acestuia, naivitatea
sa este sancţionată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat:
„Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai”.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii
şi al regenerării, căci pentru tânăr se încheie o etapă, începând una nouă: „de la un loc i se
închide calea şi încep a i se încurca cărările”. Având nevoie de un iniţiator, cele trei apariţii
ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în „ţara spânilor”, îl
tocmeşte ca slugă. Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aieste”, îi mărturiseşte ce l-a
sfătuit tatăl şi coboară în fântână fără a se gândi la urmări. Coborârea în fântână are, în plan
simbolic, semnificaţia spaţiului naşterii şi al regenerării. Schimbarea numelui şi a identităţii
reprezintă începutul iniţierii spirituale. Astfel, personajul intră în fântână în calitatea naivului
fiu de crai pentru a deveni Harap-Alb, rob al Spânului. Jurământul include şi condiţia
eliberării: „jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate [...]; şi atâta
vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie”.
La curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina
Ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei Împăratului Roş pentru căsătoria Spânului.
Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, ajutoarele având puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, ce îl sfătuieşte şi îi dă obiectele
magice necesare. Pentru a îndeplini a treia încercare, Harap-Alb pleacă din nou la drum. El îşi
dovedeşte bunătatea protejând o nuntă a furnicilor şi un roi de albine, primind în schimb o
aripă şi promisiunea ajutorului. Totodată, fiind prietenos şi comunicativ, îşi găseşte ajutoare în
cei cinci eroi carnavaleşti, ale căror portrete se conturează într-o tuşă caricaturală, prin
hiperbolă: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
Ajuns la curtea Împăratului Roş, Harap-Alb este supus la două serii de probe, fiind ajutat de
personajele himerice şi animaliere: casa de aramă (ajutat de Gerilă), ospăţul pantagruelic
(ajutat de Flămânzilă şi Setilă), alegerea macului de nisip (ajutat de furnici), păzirea nocturnă
şi prinderea fetei, transformată în pasăre, „după lună” (ajutat de Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă), ghicitul fetei (ajutat de albină) şi aducerea „smicelelor” de măr dulce împreună cu
apă vie şi apă moartă.
Ajunşi la curtea Împăratului Verde, fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a
divulgat secretul, decapitându-l. Astfel, acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este
finalizată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Tăierea capului eroului poartă semnificaţia coborârii în
infern, a morţii iniţiatice: „A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică, o
experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă” (Mircea Eliade). Învierea este
realizată de fata Împăratului Roş („o farmazoană cumplită”), cu ajutorul obiectelor magice
aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: împărăţia şi pe fata
Împăratului Roş. Nunta şi schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Deznodământul constă, astfel, în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Acestea sunt
purtătoare ale unor valori simbolice, binele şi răul în diversele or ipostaze. Harap-Alb este un
personaj de basm atipic, fără puteri supranaturale ori însuşiri excepţionale (vitejie, isteţime),
descris de către N. Manolescu drept „un făt frumos juvenil şi neexperimentat, mai mult ajutat
de alţii decât viteaz”, ce dobândeşte însă, prin trecerea probelor, o serie de calităţi psiho-
morale şi valori etice necesare unui împărat (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia,
respectarea jurământului, curajul). Numele personajului îi reflectă condiţia duală de rob, slugă
(Harap) de origine nobilă (Alb), sugestia cromatică alb-negru simbolizând traversarea unei
stări intermediare – iniţierea – între inocenţa şi „învierea” spirituală a celui ce va deveni
împărat.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci dobândeşte rolul de iniţiator, fiind un „rău
necesar”. Astfel, acesta nu este ucis înainte de finalizarea procesului de iniţiere a eroului: „Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte...”. Cu excepţia eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje
reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor
cinci adjuvanţi, sunt ironizate defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), aspectul lor
grotesc ascunzând calităţi precum bunătatea şi prietenia.
Ceilalţi „pedagogi” care marchează destinul protagonistului sunt craiul (de la care învaţă
importanţa corectiduninii şi a onoarei), Sfânta Duminică (îi îndreaptă paşii spre descoperirea
propriilor valorii: „Când vei ajunge mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi
vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”), calul (supraveghează
evoluţia intervenind doar când este necesar).
Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, naratorul este omniprezent, dar nu şi obiectiv,
făcându-şi simţită prezenţa prin intervenţii, comentarii, unele adresate naratarului. Oralitatea
este o notă inconfundabilă a creaţiei lui Creangă, realizată prin dialog, interjecţii („şi odată mi
ţi-o înşfăcă ei, unul de o mână şi altul de cealaltă, şi hai-hai... hai-hai, în zori de ziuă ajung la
palat”), autoadresare („Ce-mi pasă mie?”) ori cuvinte populare, expresii şi ziceri tipice („la
Sfântul Aşteaptă”, „rău cu rău, dar e mai rău făr’ de rău”). Umorul este conferit de plăcerea de
a povesti a autorului, de înţelegerea faţă de cele lumeşti, de înclinaţia de a face haz de necaz,
de exprimarea mucălită, caracterizări pitoreşti, autopersiflare ori situaţiile concrete în care
sunt puse personajele.
Consider basmul aparţinând lui Ion Creangă un bildungsroman general valabil, relevantă fiind
în această direcţie observaţia lui Pompiliu Constantinescu ce considera că „între amintirile
copilăriei şi „Povestea lui Harap-Alb” este acelaşi raport de subsecvenţă ca între începutul şi
sfârşitul vieţii. Creangă nu şi-a povestit maturitatea sub formă de memorial; a învăluit-o în mit
şi a sugrumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru om în genere; şi el a luptat cu
spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă punţile vieţii, iar
nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui artistice. Filozofia
surâzătoare a lui Harap-Alb a fost filozofia lui până în pragul morţii, iar înţelepciunea ei a fost
înţelepciunea vieţii însăşi, eternă şi plină de umbre şi lumini.”.
Aşadar, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce se particularizează prin reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor,
umorul şi specificul limbajului, punând totodată în evidenţă idealul de dreptate, adevăr şi
cinste, fiind „oglindirea” despre care vorbea G. Călinescu.