Comedia – O scrisoare pierdută

De Ion Luca Caragiale

Aristotel, în lucrarea „Poetica” aprecia că sursa comediei contră în contrastul dintre pretenție
și realitate, între aparență și esență. Așadar, comedia este specia genului dramatic, în versuri
ori în proză, care evocă întâmplări, personaje, moravuri, într-o manieră ce stârnește râsul,
având un final fericit. Trăsăturile definitorii ale comediei sunt intenția satirică a autorului,
surprinderea caricaturală a personajelor, impresia de farsă, conflictul derizoriu, îmbinarea mai
multor tipuri de comic (de limbaj, de situație, de nume, de intenție).
Unul dintre scriitorii români care au cultivat această specie dramatică este Ion Luca Caragiale,
considerat de către G. Ibrăileanu „cel mai mare creator de viață din întreaga noastră
literatură”. Opera sa este complexă, realizându-se atât în registrul grav (nuvelele și drama
„Năpasata”), cât și în cel comic (schițe și comedii). În linia comediilor, precursorul acestui
„Moliere român” (cum îl numește B. P. Hașdeu) este Alecsandri, astfel încât Lovinescu
aprecia că „teatrul lui nu e decât un punct în evoluția firească a teatrului lui Alecsandri”.
Un text reprezentativ în această direcție este „O scrisoare pierdută”, publicată în 1884,
comedie în patru acte, satirizând farsa alegerilor, demagogia politicienilor, corupția și
incultura. Așadar, opera este o comedie de moravuri, dezvăluind viața publică și de familie a
unor politicieni care, ajunși la putere și stăpâniți de ambiții, își doresc să parvină; interesele
eroilor, aparent contrare, se armonizează pe final, deoarece toți știu să speculeze avantajele
unui regim „curat constituțional”. Referindu-se la extraordinara capacitate a dramaturgului de
a surprinde tipologii umane, G. Călinescu afirma: „precum există categorii individuale, există
și tipuri sociologice. Situațiile sunt eterne”.
Titlul operei pune în evidență contrastul comic între aparență și esență; pretinsa luptă pentru
puterea politică este de fapt una de culise, instrumentul șantajului fiind o scrisoare intimă,
compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere, pe care o folosește
adversarul lor politic, ce declanșează o agitație puternică, rezolvată printr-o împăcare generală
neașteptată. Articularea nehotărâtă a substantivului comun din titlu indică banalitatea
întâmplării, conflictul derizoriu, dar și repetabilitatea situației, generând, prin acumulare,
efeccte comice.
Acțiunea se desfăjoară „în capitala unui județ de munte”. „în zilele noastre” (elementele de
cronotop aducând sugestia generalizării), pe fondul agitat al unei campanii electorale. Aici are
loc conflictul dintre ambițiosul avocat Nae Cațavencu, din opoziție, care aspiră la o carieră
politică, și grupul fruntaș al conducerii locale (prefectul Ștefan Tipătescu și „prezidentul”
Zaharia Trahanache), conducând abuziv și în interes personal viața politică a județului.
Pentru a-i forța să-i susțină candidatura în locul lui Farfuridi, Cațavencu amenință cu un
șantaj: publicarea în ziarul pe care îl conduce, „Răcnetul Carpaților”, a unei scrisori intime pe
care prefectul i-o adresase Zoei Trahanache, aceasta pierzând-o. „Cetățeanul turmentat” o
găsește, intenționând să i-o restituie, însă îi este sustrasă cu abilitate de către Cațavencu. De
teama compromisului public, Zoe exercită presiuni asupra lui Tipătescu și a lui Trahanache
pentru a-i susține candidatura lui Cațavencu. Când totul părea rezolvat, de la București se cere
să fie trecut pe listele electorale un alt candidat: Agamemnon Dandanache. Reacțiile
personajelor sunt diferite: Tipătescu se enervează, Zoe este „disperată”, Cațavencu devine
„amenințător”, Trahanache „are puțintică răbdare”, Farfuridi și Brânzovenescu sunt satisfăcuți
că rivalul lor local a pierdut.