Romanul obiectiv, realist Ion

Opera

Opera literară a lui Rebreanu cuprinde nuvele, romane şi piese de teatru.

Nuvelele prefaţează romanele, sunt preludii ale acestor mari creaţii.
In Proştii un ţăran ce se trezeşte de dimineaţă sa ajungă la gară e apostrofat
nedrept de conductor după ce pierde trenul. In Răfuiala, Toma Lotru îl ucide
pe Tănase fostul iubit al soţiei din gelozie, prefaţând un conflict din Ion.
In Catastrofa, Dan Pop se confruntă şi el cu ideea dezertării, prevestind
atmosfera din Pădurea spânzuraţilor.

Rebreanu este un scriitor ce uimeşte prin forţa sa de a prezenta viaţa în

complexitatea ei. Temele specifice operei sale sunt: iubirea, războiul,
intelectualul, marile conflicte şi tensiuni din viaţa ţăranului, încadrându-se
astfel în tipologia epocii, când se scria despre dragoste, pământ,
moarte,crimă, patriotism. Doua teme predomină însă: viaţa rurală (Ion,
Răscola, Răfuiala, Proştii) şi războiul ( Iţic Ştrul dezertor, Pădurea
spânzuraţilor, Catastrofa).

ION

1. Încadrare într-un curent/ specie

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu mai multe
personaje principale, cu mai multe conflicte şi planuri narative. Ion se
încadrează în romanul de tip tradiţional: prezintă spaţiul rural cu obiceiurile
vieţii specifice ( nuntă, horă, înmormântare, etc.), realist : proza sa descriind
viaţa satului românesc din sec XX (primele 2 decenii) cu clasele sociale
existente (țărani, intelectuali), cu instituţiile specifice (şcoala, biserica,
judecătoria), cu obiceiurile şi tradiţiile locului (hora, nunta, botezul), etc.

Este și obiectiv pentru că scrierea este la persoana a III-a, naratorul este

omniscient, perspectiva narativă presupune o viziune ,,dindărăt” în care
naratorul ştie mai multe decât personajele sale, el poate fi prezent în orice
punct al universului său, vede prin pereţii casei sau prin craniul personajelor
sale. Acest narator heterodiegetic nu este însă deloc implicat în acţiune, nu
lasă să se întrevadă preferinţele sale ci doar prezintă situaţiile fără să judece (
pe când în Moara cu noroc naratorul se identifica cu vorbele bătrânei).

2. Tema și viziunea despre lume.

Ion surprinde viaţa satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, cu

iubiri pătimaşe, lăcomie de pământ, tradiţii specifice, conflicte, momente de
sărbătoare a satului, instituţii: şcoala, biserica, judecătoria, personalităţi ale
momentului.

Patima pentru pământ este o primă dimensiune ce însuflețește personajul. Se

reflectă evident în scena sărutului pământului de la începutul romanului. Ion
devine stăpânul pământurilor lui Vasile Baciu, după ce reușește să-i seducă
acestuia fata. Însă apropierea sa de pământ are o dublă conotație: împlinirea
unei pofte dar și apropierea de moarte, de coborârea în pământ.

Un alt impuls ce vitalizează existența lui Ion este iubirea sa pentru Florica.
Deși îi promite de mai multe ori că o va cere de nevastă, cealaltă obsesie este
mai puternică și îl împinge către Ana. După ce își satisface însă pofta
pământului, Ion nu poate ascunde pasiunea sa pentru Florica, nici chiar la
nunta acesteia, în care Ana îi surprinde privindu-se pătimaș și insistent. Acest
lucru, asociat cu lipsa de afecțiune, o împinge să-și pună capăt zilelor.

Viziunea sa despre lume este una realistă. Arta pentru el nu era o copiere a
realităţii ci o sinteză a ei. Componentele care generau creaţia erau două:
emoţia, impresie afectivă și materialul documentar strâns. Impresia afectivă
(genesa romanului) care l-a determinat pe Rebreanu să conceapă Ion a fost
surprinderea unei scene în timpul unei partide de vânătoare în care un tânăr
ţăran îşi săruta cu patos pământul. Această scenă i-a rămas întipărită în minte
ca o obsesie. A doua situaţie plină de conotaţii de ordin afectiv a fost o
poveste a sorei lui, Lidia, despre o fată bogată din sat ce rămăsese însărcinată
cu un tânăr sărac şi în consecinţă fusese crunt bătută de tatăl său. Un alt
moment a fost discuţia lui cu un tânăr care vorbea despre pământul său aşa
pătimaş ca despre o iubită.

3. Elemente de structură

Incipitul – prezentarea drumului care intră în satul Pripas,

cu precizarea amănunţită a locurilor şi a denumirii lor. Neobişnuita linişte ce
caracterizează satul este una prevestitoare de rău. Primele case din sat dau
și primele semne de viaţă.

Structural, romanul este împărţit pe două planuri. Primul

surprinde viaţa satului Pripas cu fixarea locului, descrierea obiceiurilor (scena
horei- pagină memorabilă ) avându-l în centru pe Ion în jurul căruia se ţese
firul epic. Celelalte personaje: Vasile Baciu, Ana, George, Florica, Belciug
asistă şi contribuie toate la destinul personajului principal, condus de pofta
pentru pământ şi pasiunea pentru Florica. Al doilea plan prezintă viaţa familiei
Herdelea (intelectualii satului), evoluţia ei.

Subiectul. Romanul prezintă destinul unui fiu de ţărani, Ion

al Glanetaşului, din satul tansilvănean Pripas. Ion, flăcău harnic şi isteţ,
suportă umilinţa de a nu fi bine văzut şi de a nu avea un loc de frunte în
ierarhia satului pentru că este sărac. Intriga prezintă planul pus la cale
(împreună cu Titu) de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un ţăran
înstărit, pentru a obţine o zestre remarcabilă. Planul îi izbuteşte şi, fără să o
iubească, o ia de nevastă pe Ana, deşi tatăl ei se împotriveşte. După obţinerea
pământului, Ion o supune pe Ana unor violenţe fizice, iar ea, nemaiputând să
îndure viaţa mizerabilă alături de acesta, se sinucide, spânzurându-se. La
scurt timp moare şi copilul lor, Petrişor. În punctul culminant, Ion, satisfăcut în
dorinţa de a avea pământ, se hotărăşte să se întoarcă la Florica, dragostea
dintâi, fată frumoasă şi săracă, căsătorită acum cu George Bulbuc. Este prins
însă de acesta care îl omoară din gelozie. Întreaga avere a lui Ion, pentru care
sacrificase totul, trece în posesia bisericii. Al doilea plan îl are în centru pe
Herdelea care îşi construise casa pe un teren al bisericii şi acum, după
deteriorarea relaţiilor cu Belciug riscă să piardă totul. Fata cea mai mare,
Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea
pentru că acesta nu pretinde părinţilor zestre. Ghighi, sora mai mică, se mărită
cu Zăgreanu, noul învăţător din Pripas. Titu, tânăr boem, cu înclinaţii artistice
are şi el un rol important în viaţa lui Ion şi, fiind confidentul acestuia, este
considerat responsabil de unii critici (vezi Ion Simuţ) de dramele vieţii lui, prin
sfaturile denaturate pe care i le dă.

Finalul surprinde satul adunat la biserică și culminează

cu prezentarea drumului care părăseşte satul Pripas, reflectând un roman de
tip circular (parabolic).

Tehnica narativă ne dezvăluie un scriitor ce dă dovadă de o încordare extremă

în ce priveşte procesul creaţiei. A scrie înseamnă depunerea unui mare efort.
Fraza de început însemna un chin, o zbatere prelungită la Rebreanu.

Stil şi limbaj. Limbajul este unul propriu prozei realiste, simplu, plin de
acurateţe, sobrietate, precizie în exprimare. Nu se urmăreşte redarea într-un
stil frumos ci o exprimare exactă.

Caracterizarea personajelor.

4. Statut

Ion

Personaj principal al romanului, personaj emblematic şi reprezentativ în

literatura română, el sintetizează imaginea (tipul) ţăranului român ardelean de
la începutul secolului al XX-lea, tragica lui istorie. Era fiul Glanetaşului, bărbat
care nu prea se îndemna la muncă, beţiv, ruinase, ciopârţise şi vânduse
aproape tot din gospodărie şi al Zenobiei, femeie ca un bărbat, alergătoare,
strângătoare, destoinică dar care nu poate împiedica pierderea treptată a
pământului familiei.

Ana

Personaj secundar, însă foarte important în derularea evenimentelor.

Ilustrează mentalitatea (tipul) femeii de la țară, „două braţe de lucru, o zestre şi
o producătoare de copii” (G. Călinescu). Fata are o viață grea, este orfană de
mamă și în grija unui tată, care o maltratează, supărat că ea e cauza pierderii
soției dar și un posibil pericol pentru pierderea averii. E mai mereu pusă în
antiteză cu Florica, care deși nu avea „case, şi locuri, şi vite multe” era totuși
foarte frumoasă cu „obrajii ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară.”

5. Trăsături

Portretul fizic este realizat prin caracterizare directă. Ion este un flăcău „ iute
şi harnic ca mă-sa”, chipeş şi voinic dar sărac.

Din punct de vedere al trăsăturilor morale avem două coordonate principale ce

definesc imaginea personajului: glasul pământului şi glasul iubirii. Glasul
pământului devine un reper fundamental în viaţa personajului, o dorinţă
plenară, nestăpânită ce se transformă în patimă. Cauzele setei de pământ ar
fi că acesta conferă demnitate, scoate din sărăcie şi dispreţ, asigură respect şi
ascensiune pe scara socială a satului. Autorul îl zugrăveşte ca pe
un împătimit: „ cât pământ Doamne”, „ glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului copleşindu-l”. Scena sărutului pătimaş al pământului
conferă gliei o poziţie mai înaltă decât simpla posesiune materială, referirile
conţin o personificare, pământul capătă duh, viaţă. Dacă la început este un
uriaş ce-l copleşeşte la final ajunge un duşman doborât.

Glasul iubirii, deşi pasional este subordonat dorinţei de pământ. Scena horei
îl prezintă pentru prima dată pe Ion, urmărind-o pe Ana într-un fel ciudat iar
apoi pe Florica „ mai frumoasă ca oricând”. Alegerea este făcută, Ana este
preferată pentru „pământ, locuri, case şi vite multe”. Lupta pentru a intra în
familia lui Vasile Baciu este dură. Îi lasă fiica însărcinată deşi nu o iubeşte.
Ana e tratată apoi cu brutalitate, e bătută atât de tată cât și de soț. În partea
a doua a romanului Ion pare o brută. După ce-i ia averea îşi împinge nevasta
la spânzurătoare şi urmăreşte sa-şi împlinească şi patima iubirii deşi
prima mare pasiune îl împinsese deja la mari compromisuri. Din punct de
vedere moral Ion îşi primeşte pedeapsa în mod just, autorul sancţionându-l
drastic. Scena finală este foarte dramatică: Ion este ucis de către George
Bulbuc într-o noapte când vine la ei s-o întâlnească pe Florica. Finalul vieții
personajului e unul la fel de pasional precum patimile sale.
In opinia mea, tema romanului este reprezentata de drama familiei taranesti
lipsita de pamant. Romanul este o adevarata monografie a satului
transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea ilustrand conflictul generat
de lupta pentru pamant intr-o lume in care statutul social al individului este
dat de averea pe care o are.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas.

În incipit, drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare
alertă: "aleargă", "dă buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului
exprimă oscilația eroului între cele două glasuri interioare, al pământului și
al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un “Iisus răstignit de tinichea
ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa omeniei si a
creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este
descrisa imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă
idea că personajul și-a găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența
toponimelor precum Arad, Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul
faptelor.