Ion, roman modern obiectiv (interbelic)

 Tematica socială
 Încadrarea în realism
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a
intelectualității rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță,
iar succesiunea secvențelor narative este redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei
faptelor). Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor și evoluează
paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la horă, dar interferența se
produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan, prin gesturi care par
a fi dictate de hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din planul țărănimii este dictată de o
vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea (Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie
să-l silești!), după cum drama învățătorului Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion
că i-a scris jalba care îl scăpase de temniță în urma conflictului cu Simion Lungu.
La nivel microtextual, funcția epică de interpretare se realizează prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleiași teme în planuri duferite (nunta țărănească a Anei
corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion și Vasile
Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învățătorul și preotul).
În cadrul planului țărănimii sunt evidențiate relațiile sociale, prezentate încă de la
începutul romanului, în scena horei: Cele două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea
economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocași,
așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului, averea, este echivalentă cu lipsa
demnității umane. Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele, mai retrase,
vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și
Savista, oloaga satului, piaza rea, colportoare a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret
grotesc.
Romanul Ion, publicat în anul 1920, prezintă destinul unui fiu de țărani, Ion al
Glanetașului, din satul transilvănean Pripas.
Romanul este alcătuit din două mari planuri. Primul plan urmărește acțiunile și,
implicit, soarta lui Ion Pop al Glanetașului, flăcăul sărac care, făcut de rușine la horă pentru că a
îndrăznit să ridice ochii la fata bogătanului Vasile Baciu, hotărăște să se răzbune. O necinstește pe
Ana şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, dar, pentru că la nuntă nu primește acte pe
pământul – zestre, se simte înşelat.
Devenită victimă în conflinctul dintre cei doi, conştientizând că a fost folosită, Ana se sinucide,
dar gestul ei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau sentimentul vinovăţiei, pentru că în ea, iar apoi în
Petrişor, fiul lor, acesta nu vedea decât o garanţie pentru pământ.
Având pământul mult râvnit, Ion răspunde „glasului iubiriiˮ şi începe să meargă din ce în ce mai
des la Florica, căsătorită acum cu George.
Aflând despre întâlnirea pusă la cale de cei doi, George se întoarce pe neașteptate, îl așteaptă pe
Ion şi, când acesta intră în ogradă, îl loveşte cu sapa provocându-i moartea. Florica rămâne de râsul
satului, George este arestat, iar averea lui Ion revine bisericii aşa cum plănuise preotul.
În celălalt plan este descrisă viața familiei învățătorului Zaharia Herdelea și a
intelectualității satului în timpul stăpânirii austro-ungare din Transilvania. Rivalitatea dintre
preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie:
soţie, un băiat, poetul visător, Titu, şi două fete de măritat, dar fără zestre: Laura şi Ghighi. În
plus, casa şi-o zidise pe pământul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se
degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de faptele lui Ion, învăţătorul se simte ameninţat.
Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul acestuia cu autorităţile
austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul,
susținându-l pe candidatul maghiar la alegeri, căci îşi va pierde postul de învăţător. Va fi
salvat de candidatul român, avocatul Victor Grofşoru, care îi oferă postul de notar și casă în
Armadia. În locul său, în sat, vine tot un învățător român, Ion Zăgreanu, care va deveni soțul
lui Ghighi.
Romanul se încheie cu hramul sfințirii noii biserici la care întreg satul este adunat.
Discuția familiei Herdelea despre perspectiva căsătoriei lui Ghighi cu Zăgreanu și
promisiunea încredințării casei din Pripas, descrierea drumului din final susțin caracterul
obiectiv al romanului, căci viața merge mai departe în ciuda tragediilor întâmplate.

Elemente de structură și compoziție

Particularitatea compozițională a romanului este dată de cele două părți, intitulate

metaforic și sugestiv: Glasul pământului și Glasul iubirii care scot în evidență dilema din
sufletul eroului principal. Fiecare dintre aceste metafore denumește câte o dominantă
sufletească a personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuși. În scurta
existență a lui Ion, cele două glasuri se împletesc, ies la suprafață în mod alternativ, cel de-al
doilea fiind mereu prezent în subsidiar. Aparenta tăcere a glasului pământului în a doua parte
a romanului este o iluzie, de vreme ce ultimul gând al personajului, înainte de moarte, este: Îi
păru că toate au fost degeaba și că pământurile lui au rămas ale nimănui.
Forțele sunt însă inegale și domină în mod succesiv: Prezentă de la început,
dragostea pentru Florica stăvilește puțin și în dezbateri sumare marea lui pasiune pentru
pământ și nu se afirmă, năprasnică, decât atunci când i s-a potolit setea de pământ. (Eugen
Lovinescu)
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative (sugerând
scena centrală a capitolului respectiv), discursul narativ având un Început și un Sfârșit:
Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, rușinea, Nunta (prima parte), Vasile, Copilul,
Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, George, Sfârșitul (partea a doua).
Primul și ultimul capitol se numesc Începutul și Sfârșitul, întărind ideea
circularității existenței. Titlurile primului și ultimului capitol se adaugă impresiei de
structură rotundă, de întreg perfect.
Titlurile celorlalte capitole fac ori trimitere la numele unor personaje (George,
Vasile), ori se constituie în rezumate ale unor scene semnificative (Iubirea, Nunta, Copilul).

Simetria dintre incipit și final

Romanul Ion se deschide cu imaginea unui drum care șerpuiește printre coline și
ajunge în satul Pripas. Prin intermediul drumului, scriitorul face legătura între lumea reală și
lumea romanului, lumea ficțiunii. Drumul este o cale de acces și, prin el, cititorul intră și
iese din roman. Incipitul romanului este simetric cu finalul întrucât romanul începe cu
descrierea drumului care intră în satul Pripas și se încheie cu descrierea aceluiași drum care
iese din sat. Puternic personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului.
Viziunea autorului este una cinematografică. Ochiul romancierului obiectiv
înregistrează totul, așa cum este. Aplicând la roman o tehnică proprie cinematografiei,
Rebreanu își pregătește cu minuțiozitate prim-planurile. În oglinda pe care o poartă de-a
lungul unui drum se vede totul, căci nimic nu se poate ascunde, surprinzând în continuare
detalii ale unui sat adormit de căldura zilei. Pe nesimțite timpul real se contopește cu timpul
fictiv al romanului.
Romanul are un final închis. Destinele personajelor au fost urmărite până la final.
Drumul care părăsește satul Pripas sugerează faptul că s-a spus tot ce era de spus.
După ce a asistat la bucuriile și, mai ales, la dramele satului, cititorul va părăsi
Pripasul pe același drum pe care a venit în incipitul romanului. Purtat în sens invers, el se va
depărta de locul unde viața clocotise cu toate suferințele, patimile și năzuințele ei. De la
distanță urmele se șterg, iar timpul redevine nepăsător. Lumea ficțiunii a rămas între paginile
cărții. Prezența drumului atât în incipit cât și în final face ca romanul să fie un roman
circular, așa cum mărturisește însuși autorul

Tema ilustrată de două secvențe comentate

Tema romanului a suscitat controverse: unii critici au formulat-o drept

problematica pământului, într-o perioadă istorică determinată, coroborată cu viața socială a
Ardealului de la început de secol XX, alții drept problematica destinului: în centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune. (N. Manolescu)
Se poate observa că și tema iubirii este prezentă, prin conturarea evoluției
protagonistului între glasul pământului și glasul iubirii.
Prin urmare tematica romanului este amplă: prezentarea problematicii pământului
în condițiile satului ardelean la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran
sărac pentru a obține pământ și consecințele faptelor sale. Caracterul monografic al
romanului orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
legate de marile evenimente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale
generate de diferențele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor,
universul intelectualității rurale), relații de familie. Tema centrală, pasiunea pentru
pământ, este dublată de tema iubirii.
1. SCENA HOREI
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de
scenă simbolică este hora de la începutul romanului, o horă a soartei (Nicolae Manolescu) și
scena sărutării pământului.

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se

află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Sunt prezentate principalele
personaje, timpul și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana,
este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și
năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii
satului, este o descătușare dionisiacă de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților
respectă stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de
țăranii mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului, averea, este
echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu: Pe
de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să
se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași. Atitudinea personajului
stabilește statutul social al personajului principal al romanului, Ion, Alexandru Glanetașu
fiind tatăl acestuia.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și babele, mai retrase, vorbesc
despre gospodărie.
Copiii se amestecă în joacă printre adulți
Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colportoare a veștilor rele în sat,
înfățișată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să
privească petrecerea poporului, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a
facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea în joc
sunt numai flăcăi și fete.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea
săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă
la horă, și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește hoț și tâlhar, pentru că sărăntocul
umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului.
Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de
răzbunare a flăcăului, care, la rândul său, îl va face pe bocotan de rușinea satului, lăsând-o pe
Ana însărcinată pentru a-l forța să accepte nunta.
La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență pentru
plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion,
care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George și
este construită simetric cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion cu
sapa.
Din punct de vedere al structurii romanului, scena horei are rolul de a prezenta
personajele principale, relațiile dintre ele și, prin intermediul confruntărilor dintre personaje,
conflictele care vor fi urmărite pe parcursul romanului.

2. Scena sărutării pământului

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea
averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este
drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul
exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o
situație limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu
întâmplător țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. În fond,
destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe
care îi domină, cât mai ales de relația cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea
pământ, iubirea lui pătimașă, îl fac monumental, dar totul se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală.
Scena în care Ion sărută pământul este impresionantă.

Titlul
Inițial, titlul romanului a fost „Zestrea”, pentru a evidenția problematica socială a vremii.
Zestrea obținută prin căsătorie era o modalitate de afirmare socială, o preocupare constantă a
oamenilor de la sat. la început de secol XX, destinul omului se hotăra în funcție de „zestre”,
de valorile materiale. Ulterior, prozatorul schimbă acest titlu în „Ion”. Din punct de vedere
morfologic, titlul redă numele personajului eponim, un nume foarte des întâlnit în satul
românesc, reprezentativ pentru comunitatea ţărănească din Ardeal. Numele eroului are o
puternică încărcătură semantică, întrucât „toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”. Opțiunea
prozatorului pentru această variantă finală a titlului se justifică prin dorința acestuia de a
surprinde în roman prin eroul său pasiunea organică a țăranului pentru pământ. Titlurile celor
două părți ale romanului includ metafora „glasului”, o voce izvorâtă din adâncimile
insondabile ale arhetipului, o voce care modelează comportamentul și acțiunile personajului.
Cele două substantive „pământul” și ”iubirea” sunt cele două direcții care marchează destinul
eroului și-i conturează traiectoria dinspre Viață/Iubire spre Moarte (Eros și Thanatos).

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI

În romanul lui Rebreanu, caracterizarea personajelor se realizează realist, veridic,

prin utilizarea limbajului regional ardelenesc și a diferitelor registre lexicale, în funcție de
condiția lor socială.
Personajul principal al romanului este Ion Pop al Glanetașului, tipul generic al
țăranului român, având ca prototip figura unui țăran din satul Prislop. Construcția
personajului ilustrează estetica realistă, fiind un personaj-tip reprezentativ pentru lumea
satului: țăranul român, obsedat de ideea de a avea pământ. Filozofia existențială a lui Ion are
în centru verbul a avea, instinctul de posesiune determinând toate acțiunile personajului din
prima parte a romanului. Personajul se definește, în mod, esențial, în relație cu pământul, care
este privit ca o ființă vie, cu care intră în „dialog”.
Ion este, în același timp, un personaj-individualitate, un destin, ceea ce îl
umanizează și îi conferă complexitate fiind glasul iubirii. Chemarea umană a erosului va birui
chemarea mitică a pământului.
Critica literară a instituit cel puțin trei coordonate ale analizei eroului:
Eugen Lovinescu: Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în
slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală, și, cu
deosebire, o voință imensă.
George Călinescu: Lăcomia lui de zestre e centrul lumii [...]. nu din inteligență a
ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică ființei reduse.
 Nicolae Manolescu: Ion este victima inocentă și măreață a fatalității biologice.
Prin intermediul poveștii lui Ion al Glanetașului, romanul oferă o imagine a
problematicii țăranului din satul tradițional de la începutul secolului XX. Sursele conflictelor
în care va fi antrenat personajul principal sunt, pe de o parte, iubirea pentru pământ și, pe de
altă parte, dorința de a-și schimba statutul social prin modificarea perspectivei colectivității
asupra familiei sale.
Eroul are toate calitățile necesare pentru a ocupa o poziție importantă în
comunitate: este harnic, cinstit, inteligent și totuși desconsiderat de săteni din cauza sărăciei.
La horă, Vasile Baciu i se adresează, subliniind acest aspect: Ce ți-am spus eu ție,
sărăntocule?.
Prin urmare, obsesia pământului este, oarecum, datorată felului în care Ion
consideră că trebuie să-și schimbe destinul, ocupând în societate locul care crede că i se
cuvine. De aici hotărârea de a o seduce pe Ana, pentru a intra în posesia averii lui Vasile
Baciu. De altfel, în momentul în care reușește să-și atingă scopul, suferă o transformare
vizibilă chiar și în modul în care merge pe stradă, mai drept, mai apăsat, conștient, parcă, de
„greutatea” pe care o dobândise.
În cazul lui Ion, iubirea pentru pământ are și o altă dimensiune, una de natură
spirituală. Este țăranul pe care Rebreanu îl văzuse sărutând pământul cu evlavie și care i-a dat
ideea romanului. Tânărul contemplă acest uriaș și se simte copleșit de masivitatea și forța lui,
de capacitatea sa de „a respira” și de „a trăi” năvalnic: Glasul pământului pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.
Prin urmare, principala problemă țărănească pe care o aduce în discuție Liviu
Rebreanu este cea legată de avere, ca sursă a poziției sociale a individului. În mentalitatea
tradițională, munca este valoarea supremă și rezultatul unei munci asidue și stăruitoare este
bunăstarea materială. De aici admirația și respectul pentru cei avuți.
Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului, ca și importanța
acordată relației lor cu mediul social. Stratificarea socială pune în lumină conflicte dintre
țăranii săraci și cei înstăriți. Conflictul central, lupta pentru pământ în satul tradițional, între
sărăntocul Ion al Glanetașului și bocotanul Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului și glasul iubirii, simbolizate de cele două femei dorite de Ion: Ana și
Florica. Personajul principal este implicat și în conflicte secundare, cu Simion Lungu, pentru
o brazdă de pământ, sau cu George Bulbuc, pentru femeia iubită.
Ion al Glanetașului este un erou puternic individualizat, eponim și rotund.
Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana,
Vasile, Florica, George), care-i pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează
și prin tehnica contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în
opoziție cu imaginea lui George Bulbuc, flăcău bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe
Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punct
de vedere al statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ
izvorăște din convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul comunității. Din punct
de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de
parvenire. Din punct de vedere psihologic, este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
RELEVAREA UNOR TRĂSĂTURI ALE PERSONAJULUI, ILUSTRATE PRIN
DOUĂ CITATE/ SECVENȚE COMENTATE

Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate,

gingășie și brutalitate; în plus, este perseverent și cinic. La începutul romanului i se face un
portret favorabil, acțiunile sale fiind motivate de nevoia de a-și depăși condiția. Însă, în
goana pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia
intenției moralizatoare a autorului.
Principala sa trăsătură, dragostea pentru pământ și pentru muncă, este
motivată prin apartenența la tipologia socială a țăranului sărac.
Deși sărac, este iute și harnic ca măsa, iubește munca: Munca îi era dragă, oricât
ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare și pământul: pământul îi era drag ca ochii din cap.
Era înfrățit cu pământul prin muncă: sudoarea [...] căzând se frământa în humă, înfrățind,
parcă, mai puternic, omul cu lutul. De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința
pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată,
dacă n-are și el pământ mult, mult... (caracterizare directă făcută de către narator)
Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale, este sintetizată în vorbele
copilului de odinioară, incluse în biografia realizată de naratorul omniscient, obiectiv:
Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a
înarmat într-o hotărâre pătimașă: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie!” De pe atunci i-
fost mai drag ca o mamă.
Iubirea pământului și hotărârea pătimașă cresc în sufletul tânărului sărac și
ambițios, care găsește cale de a se îmbogăți prin căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile
Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion decide să o seducă pe Ana. Lăcomia lui de zestre e
centrul lumii, explica George Călinescu.
Monologul interior evidențiază frământările sufletești care apar când trebuie să
aleagă între iubire și pământ: Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să
mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului
pentru niște vorbe... (autocaracterizare)
Lăcomia se manifestă pentru prima dată atunci când intră cu plugul pe locul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor: Inima îi tremura de bucurie că
și-a mărit averea. Momentul marchează începutul dezumanizării lui Ion. Susținut de preot,
vecinul îl dă în judecată.
 Ion este viclean cu Ana. Deși nu o iubește, o joacă la horă, o seduce, apoi se
înstrăinează, iar căsătoria nu reprezintă decât mijlocul de a obține averea de la Baciu. Este
însă și naiv, deoarece nunta nu îi aduce și pământul, fără o foaie de zestre. Este rândul lui
Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă, începe coșmarul Anei, bătută și alungată fără
milă de cei doi bărbați. După un timp, la intervenția preotului Belciug, Vasile Baciu trece tot
pământul pe numele ginerelui.
Toată încordarea lui și ambiția de a obține pământ se domolesc. Brutalitatea
față de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea ei nu-l tulbură, și nici moartea
copilului. Viața lor nu reprezenta decât o garanție a proprietății asupra pământurilor lui Vasile
Baciu.
Dezumanizarea personajului se manifestă în atitudinea față de Ana pe parcursul
întregului roman, dar și în înverșunarea împotriva socrului, căruia îi ia tot pământul, dintr-o
lăcomie nemăsurată.
După ce întră în posesia pământurilor râvnite, Ion se simte, în sfârșit, așezat în
ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul lui, mai legănat și mai ferm, și
vorba mai apăsată.
Scena în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și-și sărută pământul ca pe o
ibovnică, ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe: Acuma, stăpân al tuturor pământurilor,
râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase... [...] Apoi încet,
cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud. (caracterizare indirectă, prin fapte)
Instinctul de posesie a pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui se îndreaptă către
satisfacerea altei nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia,
acum râvnește la nevasta lui George. Are revelația adevăratei fericiri: iubirea, pe care o vrea
cu orice preț. Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii, îi spune Floricăi.
Avertizat de Savista, George îl ucide cu sapa pe Ion, venit noaptea în curtea lui, la Florica.
Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv legile nescrise
ale satului, aflat sub semnul fatalității, Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său.
Este caracterizat direct (de către narator: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil, de alte personaje: Vasile Baciu îl face hoț și tâlhar și prin intermediul
autocaracterizării) și indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte
personaje, gesturi, vestimentație).
REȚINEȚI!
Statutul social
Ion este un personaj realist, tipologic care, din punct de vedere social, are un
statut inferior, fiind fiul unor ţărani săraci care şi-au risipit averea, încadrându-se printre
„sărăntocii” satului Pripas. Nemulţumit de condiţia sa care atrăgea deseori batjocura celor din
jur, Ion îşi doreşte să urce pe scară socială, să se integreze şi el printre fruntaşii satului,
printre „bocotani”. Această evoluţie socială a personajului e urmărită pe parcursul romanului
prin dezvoltarea problematicii pământului. Seducând-o pe Ana lui Vasile Baciu, unul dintre
bocotanii din Pripas, Ion dobândeşte în urma căsătoriei un statut social superior, însă pentru
puţină vreme.
Statutul moral
Din punct de vedere moral, datorită patimii pentru pământ, Ion se dezumanizează
şi ajunge să încalce normele morale ale societăţii în care trăieşte pentru a răspunde acelei
chemări ancestrale, glasului pământului. Modul în care Ion se raportează la societate din
dorinţa de a dobândi pământ, este condamnat de criticul G. Călinescu, care vede în el „o
brută” întrucât a fost capabil să necinstească o fată numai pentru a rămâne cu pământurile ei,
„viclenia instinctuală caracteristică unei fiinţe reduse i-a determinat acţiunile” (G. Călinescu).
Ajunge să-şi agreseze verbal şi fizic părinţii, să-i acuze pentru că şi-au risipit averea, o
necinsteşte pe Ana, apoi, căsătorit cu ea fiind o neglijează, o bate, văzând în această fiinţă
doar o modalitate de a obţine pământurile lui V. Baciu. Chiar şi fiul său, Petrişor, nu e
altceva, decât o garanţie a pământurilor obţinute pe cale imorală de la V. Baciu. Pe parcursul
desfăşurării evenimentelor, Ion rămâne loial din punct de vedere moral numai pământului
care-l stăpâneşte cu o forţă mai puternică decât propria-i fiinţă.
Statutul psihologic
Din punct de vedere psihologic, Ion este o fire complexa, dilematică, care se consumă între
iubirea pentru Florica şi patima pentru pământ. Sub aparenţa simplităţii şi a linearităţii
procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o structură interioară complicată, cu
trăiri contradictorii, descinse din complexele de inferioritate, de sentimentul frustrării şi de
resentimentele faţă de părinţi şi faţă de toţi bocotanii care-l dispreţuiesc pentru sărăcia sa.
Complexul său de inferioritate se datorează, pe de o parte lipsei pământurilor, iar pe de altă
parte, pentru că, deşi sărac, este harnic, iscusit şi-şi doreşte să ajungă printre fruntaşii satului.
Setea lui de a fi stăpânul pământului, e mai mult decât comandament social, e mai mult decât
raţiune economică, devenind raţiune de a fi, temei al demnităţii şi existenţei umane, devine
obsesie, pasiune bolnăvicioasă a unui om legat de pământ prin Eros şi Thanatos. Această
patimă capătă în cazul lui Ion forţa instinctului vital în stare să concureze cu dragostea „ion
este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă
ascuţită, o viclenie procedurală şi mai ales, o voinţă imensă.” (E. Lovinescu). Ion dă dovadă
de un caracter puternic, lucid, de o inteligenţă ascuţită care-l ajută în situaţiile dilematice,
putând să-şi controleze pornirile instinctuale pentru a-şi atinge scopul mult visat: pământul.
Prin monolog interior se dezvăluie complexitatea trăirilor lui Ion, structura sa
intimă, jocul impulsurilor care-l stăpânesc în situaţii dilematice”-Cât pământ, Doamne!”
exprimă umilinţa înfricoşată în faţa „uriaşului” şi foamea ancestrală de pământ, venită din
străfundurile, adâncurile fiinţei.