BUNĂSTAREA ANIMALELOR

1. DEFINIREA BUNĂSTĂRII

Pentru definirea sintagmei bunăstarea animalelor, la început, au fost frecvente

abordările şi definiţiile de tip lexical, care au generat multă confuzie. O definiţie de acest tip
a fost propusă de Lorz, citat de Verhoog /2000/: „Bunăstarea este o stare de armonie fizică
şi psihologică între organism şi mediul înconjurător”. Acest gen de definiţii sunt aproape
lipsite de conţinut, dar mai ales inaplicabile în situaţii concrete. Unii specialişti au încercat să
definească bunăstarea animalelor prin condiţiile de creştere şi de exploatare. Astfel,
Sainsbury /1986/, prezintă următoarea definiţie pentru bunăstarea animalelor (good welfare):
„ ... un sistem de creştere a animalelor favorabil sănătăţii şi, în măsura în care este aplicabil,
potrivit cerinţelor de comportament ale animalelor şi unui standard înalt de management
zootehnic.” Definiţia pare prea generală, săracă în conţinut şi prezintă dezavantajul că nu
caracterizează starea animalelor, ci mai degrabă sistemul de creştere şi de exploatare.
Întrucât bunăstarea animalelor este un concept normativ, trebuie să renunţăm la
definiţiile de tip lexical, care se bazează pe bunul simţ, precum şi la cele care confundă
bunăstarea animalelor cu protecţia animalelor1. Definiţia trebuie să includă trei elemente:
(1) starea emoţională a animalelor; (2) funcţiile biologice esenţiale caracteristice speciei,
rasei, vârstei şi stării fiziologice animalelor; (3) abilitatea animalelor de a exprima
comportamentul puternic motivat /Manteca şi col., 2009/.
Definiţiile de tip normativ se bazează pe stadiul cunoaşterii ştiinţifice la un moment
dat şi pe concepţiile de etică cu recunoaştere generală. Există trei definiţii de tip normativ
care se bucură de o largă acceptare din partea organizaţiilor civice şi a organismelor
profesionale internaţionale. Prima definiţie de acest fel a fost propusă prin Declaraţia
Universală privind Bunăstarea Animalelor2, elaborată şi susţinută de către Societatea
Mondială pentru Protecţia Animalelor3 (cu sediul la Boston, S.U.A.). Această definiţie, în
prima ei parte este de tip lexical, explicativ şi defineşte bunăstarea prin: “Gradul (măsura) în
care sunt întrunite cerinţele fizice, comportamentale şi psihologice ale animalului4”. În a
doua parte a aceleiaşi Declaraţii, se prezintă pentru animalele dependente de om, un concept
normativ, cunoscut sub denumirea „cele cinci libertăţi”, care trebuie să fie asigurate
concomitent:
 freedom from hunger and thirst (în sensul de asigurare a accesului la apa
proaspătă şi la hrana specifică);
 freedom from discomfort (asigurarea mediului corespunzător, incluzând
adăpostirea şi odihna confortabilă);
 freedom from pain, injury and disease (prevenirea durerii, rănilor, diagnosticul
rapid şi tratamentul bolilor);
 freedom from fear and distress (eliberarea de frică şi suferinţă mentală);
 /freedom to express normal behaviour (asigurarea spaţiului, a facilităţilor şi a
companiei pentru exprimarea comportamentului normal).

Asociaţia Mondială Veterinară, a recunoscut cele cinci libertăţi, cu ocazia celei de-a
44-a Adunări Generale de la Paris (1992), acestea fiind considerate esenţiale pentru
bunăstarea şi protecţia animalelor dependente de om. În Marea Britanie, respectarea celor
1
În esenţă, protecţia animalelor se referă la acţiunile întreprinse de om pentru ocrotirea animalelor, pe când
bunăstarea animalelor se referă la ceea ce simt animalele.
2
Universal Declaration for the Welfare of Animals
3
World Society for the Protection of Animals
4
Welfare is the degree to which the physical, behavioural and psychological needs of animal are met
cinci libertăţi este vegheată de către Societatea Regală de Prevenire a Cruzimii la Animale5,
iar reglementările detaliate privind bunăstarea animalelor sunt elaborate de către alte trei
organisme agreate de Guvern (Home Office)6.
Cea de a doua definiţie, tot mai larg acceptată, este cea a profesorului Broom /1991;
1997; 1999; 2001/, de la Universitatea din Cambridge (Anglia), aceasta fiind însuşită şi de
Eurogrupul de pe lângă Consiliul Europei: „The welfare of an individual is its state as
regards its attempts to cope with its environment”. După cum se poate observa, bunăstarea
este definită în raport de un alt termen intraductibil, cel de “cope”, care are înţelesul de „a se
lupta cu succes, a învinge, a se descurca, a face faţă la...”. Printr-o traducere liberă şi
utilizând terminologia existentă în limba română, putem defini bunăstarea ca fiind starea
individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află.
Termenul acomodare nu este sinonim cu cel de cope din limba engleză, dar are totuşi
o semnificaţie apropiată. Prin acomodare, în biologie, se înţelege prima fază a procesului de
adaptare, de rezistenţă activă, ce constă în supravieţuirea individului în condiţii schimbate de
existenţă /Săhleanu şi Stugren, 1976/. Acomodarea presupune anumite reacţii fiziologice şi
chiar modificări somatice, care sunt însă reversibile şi dispar după revenirea organismului la
condiţiile anterioare de existenţă; este o reacţie la factorii de mediu, genotipic determinată,
între anumite limite de toleranţă. Acomodarea reuşită poate conduce doar la controlul
temporar asupra situaţiei şi la supravieţuire, fără să asigure în mod necesar şi reproducerea. În
grădinile zoologice se întâlnesc frecvent asemenea situaţii de acomodare, dar care nu conduc
(neapărat) la aclimatizare şi adaptare.
Acomodarea nu trebuie confundată cu aclimatizarea şi nici cu adaptarea7. Făcându-se
o comparaţie între definiţiile de tip lexical şi conceptul normativ despre bunăstarea
animalelor propus de către Broom, se poate uşor constata deosebirea de fond dintre acestea şi
mai ales deosebirea dintre bunăstarea omului şi bunăstarea animalelor. Cuvântul bunăstare
este omonim, având înţelesuri diferite: la om bunăstarea semnifică o situaţie materială bună,
prosperă, pe când bunăstarea la animale semnifică doar încercarea de a se acomoda mediului,
de a ierarhiza priorităţile şi de a folosi energia disponibilă, în raport cu necesităţile. După cum
subliniază Broom /1999; 2000; 2001/, bunăstarea nu poate fi conferită animalului; ea este o
stare proprie individului, cât timp depune efort de acomodare, în raport cu necesităţile proprii,
particularităţile mediului şi cu modul în care sunt percepute informaţiile.
Cea de a treia definiţie normativă este cea propusă, mai nou, de profesorul Webster
/2009/ de la Bristol University. Conform acesteia: Bunăstarea reprezintă starea corporală şi
mentală a animalelor conştiente, în încercarea de acomodare la mediul înconjurător8.
Starea corporală depinde, în principal, de mediul fizic şi de accesul la resursele nutritive şi
energetice, iar starea mentală depinde mai ales de existenţa şi de categoriile de stimuli din
mediul extern şi intern, care pot fi percepuţi diferit, dependent de experienţa fiecărui animal
în parte. Această definiţie se bazează pe constatarea, de principiu, că organismul animal îşi
menţine homeostazia condiţionat de existenţa unui schimb de substanţe, de energie şi de
informaţie cu mediul de viaţă.

5
Royal Society for Prevention of Cruelty in Animals - RSPCA
6
The Farm Animal Welfare Council (pentru animalele de fermă), Companion Animal Welfare Council (pentru
animalele de companie) şi Animal Procedures Commitee (pentru experimentarea pe animale).
7
Aclimatizarea este treapta a doua a procesului de adaptare, ce constă în supravieţuirea şi reproducerea
animalelor în condiţii schimbate de mediu. Mecanismul aclimatizării este complex, procesul fiind coordonat la
animalele superioare de către sistemul nervos central şi hipofiză. Adaptarea face parte din evoluţia filogenetică,
este proprie unor populaţii, fiind deci un proces de transformare statistică, prin selecţie naturală (schimbarea
frecvenţei genotipurilor, avantajarea unor fenotipuri, conservarea mutaţiilor concordante etc.).
8
„a state of body and mind as the sentient animal attempts to cope with its environment ”
 Ca o concluzie la cele expuse anterior se poate spune că prin bunăstare se înţelege
capacitatea animalului de a face faţă la mediul în care se află, în colectivul în care este pus şi la
presiunea (puls sau minus) informaţională la care există în zona şi momentul respectiv.

2. GRADELE DE BUNĂSTARE

Pentru înţelegerea şi descrierea raporturilor pe care le poate avea animalul cu mediul

său de viaţă, trebuie să admitem că există diferite grade de bunăstare. În limba engleză se
foloseşte expresia: from very good to very poor welfare, ceea ce în traducere ar însemna: de
la o bunăstare foarte bună la o bunăstare foarte săracă. Chiar dacă această terminologie a
fost deja folosită în unele lucrări de specialitate şi în unele acte normative, considerăm că
pentru limba română ar fi mai potrivită exprimarea prin termenii: bunăstarea deplină;
bunăstare precară şi foarte precară /Decun, 2004; 2010/. Animalele trăind în aceleaşi
condiţii pot trece de la un grad de bunăstare la altul, în raport cu cerinţele fiziologice şi de
comportament. Este, de exemplu, posibil ca faţă de anumiţi stimuli excitanţi din mediu, care
acţionează intens şi repetat (zgomotul ventilatoarelor sau al racleţilor de la instalaţia
mecanică de evacuare a gunoiului etc.), la început reacţia animalelor să fie intensă, pentru ca
ulterior să se constate obişnuirea animalelor însoţită de reducerea gradată a răspunsului, până
la ignorarea acestor stimuli (fenomen numit habituare). Şi la om este posibil ca, la început,
ticăitul ceasului de perete să fie deranjant, pentru ca ulterior acelaşi zgomot, repetat,
monoton, să nu mai fie perceput ca străin habitatului, ba chiar, dimpotrivă, încetarea
zgomotului să fie sesizată ca factor de atenţionare.
Bunăstarea este influenţată în egală măsură de condiţiile de hrănire, adăpare, de
microclimat, dar şi de circuitul informaţional dintre animale şi mediul lor de viaţă.
Informaţiile pot influenţa decisiv homeostazia şi mai ales modul de folosire a substanţelor şi a
energiei. Pentru fiecare categorie de animale informaţiile trebuie să prezinte anumite
caracteristici, care exercită un rol reglator în viaţa şi comportamentul animalelor. Insuficienţa
unor stimuli, precum şi alterarea căilor de transmitere determină sindroamele de privare
informaţională, care se manifestă lent şi diferit, dependent de specie, vârstă, sex şi de gradul
de diminuare sau de perturbare a informaţiei. La fel de dăunătoare este şi agresiunea
informaţională, de natură fonică, fotonică, calorică, antigenică etc.
Acomodarea are ca rezultat principal homeostazia şi controlul funcţiilor vitale, ceea ce
permite organismului să ierarhizeze, în continuare, priorităţile şi să utilizeze energia
disponibilă, în raport cu necesităţile. Pentru aceleaşi condiţii animalele dispun de variate
răspunsuri şi metode de acomodare. Există diferenţe nu numai de la o specie la alta, dar şi în
cadrul speciei, în raport de sex, stare fiziologică, vârstă, rasă şi individ. Reuşita acomodării
depinde şi de capacitatea animalelor de a învăţa, care poate mări considerabil şansele de
supravieţuire într-un mediu aflat în schimbare. Aptitudinea de învăţare este inegală pe
parcursul vieţii, fiind mai pregnantă în perioada tinereţii. Animalele crescute în izolare faţă
de mediul lor natural şi faţă de alte animale vor manifesta ulterior o slabă capacitate de
acomodare.
Animalele pot avea anumite dorinţe şi necesităţi. Dorinţa este condiţia care se
adresează unei plăceri cunoscute de animal din experienţa anterioară. Dorinţa neîmplinită
poate să conducă la frustrare, dar nu la un disconfort major, cu risc pentru supravieţuire. Prin
urmare, neîmplinirea dorinţelor nu afectează esenţial calitatea vieţii animalelor şi nu
modifică, în mod necesar, bunăstarea. Totuşi, trebuie făcută precizarea că există diferenţe
importante între specii şi că la speciile cu un psihic mai dezvoltat (maimuţe, animalele de
companie) neîmplinirea repetată a dorinţelor poate conduce la suferinţă şi stres. În mod
deosebit la animalele crescute în raporturi strânse cu anumite persoane, legătura poate fi
deosebit de puternică, la fel de puternică ca şi cea dintre mamă şi produsul său de concepţie.
În schimb, necesităţile dacă nu sunt împlinite, de regulă, conduc la disconfort, stres şi la
ameninţarea vieţii.
Necesităţile animalelor9 sunt determinate de biologia animalului, de sistemele
funcţionale de care depinde supravieţuirea. Acestea sunt considerate de unii autori deficienţe,
care pot fi remediate prin obţinerea resursei particulare (nutritive, energetice etc.) sau a
stimulilor informaţionali din partea mediului. Trebuie însă precizat că, dacă necesităţile se
referă la obţinerea anumitor substanţe nutritive, nu acestea sunt esenţiale, ci mijloacele de
obţinere a lor. Cu alte cuvinte, dacă unui animal i se asigură exact hrana pretinsă, dar nu şi
condiţiile pentru exprimarea comportamentului natural de obţinere a acesteia, animalul va
resimţi în continuare necesitatea ca fiind neîmplinită. Nu toate necesităţile sunt la fel de
urgente. O serie de necesităţi pot să rămână nesatisfăcute un timp oarecare, cum ar fi unele
acţiuni de îngrijire corporală (ţesălat, tuns, îmbăiere etc.). Aceste necesităţi pot fi importante
pe termen lung, dar nu generează reacţii prompte, care să conducă la pierderea controlului
asupra mediului de viaţă. Un porc, fiind hrănit necorespunzător, expus la diferiţi factori
stresanţi, poate să rămână subdezvoltat, dar să supravieţuiască pe toată perioada ciclului de
producţie. Acomodarea dificilă şi nereuşita în efortul de acomodare, semnifică o bunăstare
precară şi are efecte adverse asupra sănătăţii şi a performanţelor productive. Durerea şi
suferinţa sunt frecvent asociate cu bunăstarea precară, dar asocierea nu este obligatorie.
Deosebit de importante sunt mai ales necesităţile caracteristice fazelor critice de
dezvoltare: faza de hipotermie neonatală (până la maturizarea mecanismului de
termoreglare), criza imunologică la tineret (trecerea de la imunitatea maternă, pasivă la
imunitatea activă, proprie), criza de înţărcare şi altele. Unele au caracter obligatoriu şi
urgent, conduc la disconfort, stres, boală, la pierderea rapidă a controlului şi la deces. Dar
acestea nu au neapărat un caracter obiectiv şi adeseori se află interconectate cu întâmplarea,
dependent de sistemul de referinţă. Din această categorie fac parte anumite necesităţi ale
animalelor tinere, cum ar fi cele de comportament alimentar (suptul colostrului) şi de
explorare a mediului de viaţă (scormonitul aşternutului, râmatul la porci etc.), relaţiile sociale
dintre mamă şi nou născut şi în general relaţiile sociale dintre indivizii care convieţuiesc în
acelaşi spaţiu. De exemplu, pentru supravieţuirea viţeilor, mieilor, purceilor etc. aceştia
trebuie să ingere o anumită cantitate de colostru, prin supt de la mamă. În acest scop, indivizii
dezvoltă instinctual un comportament explorator, prin care trebuie să găsească mamelonul
sau ceva asemănător (tetina instalaţiei de alăptare) din care să sugă colostru. Administrarea
colostrului (sau a laptelui) în alt mod (prin băut din găleată) nu suprimă necesitatea
comportamentului de supt, ceea ce arată că pentru individul nou născut sunt la fel de
importante şi nutrientul şi suptul (mamelonului sau tetinei). Aceste comportamente, pentru
care animalul este puternic motivat în condiţiile date de viaţă, sunt de origine filogenetică,
înnăscute şi generează un feed – back funcţional prin intermediul sistemului nervos central,
cu efect de normalizare asupra funcţiilor vitale majore.
La animalele exploatate în sisteme de tip industrial anumite forme de comportament,
puternic motivat (obligatoriu), nu se pot manifesta, ca urmare a întreţinerii în spaţii adeseori
prea mici, închise în cuşti, în stabulaţie legate etc. Drept urmare, apar comportamente de
înlocuire, anormale: suptul nenutritiv, canibalismul, ticurile (stereotipii) etc. Existenţa
stereotipiilor exprimă, de regulă, o bunăstare precară, prezentă sau trecută, o suferinţă
cronică, o frustrare, un posibil stres cronic şi reclamă intervenţia omului. Nu de puţine ori
stereotipiile se menţin şi după remedierea deficienţelor care le-au produs. Se poate face o
analogie între stereotipiile la animale şi tulburările psihice şi de comportament la om, induse
de anumite traume psihice şi frustrări din copilărie. Cu alte cuvinte, stereotipiile la animale

9
animal needs ( în limba engleză)
sunt ca nişte sechele după o perioadă de privare sub aspect comportamental. Există şi părerea
că stereotipiile fac parte din strategia de supravieţuire într-un mediu ostil, fiind admisă
posibilitatea ca scroafele, de exemplu, să manifeste anumite gesturi, mişcări aparent fără
sens, repetate de numeroase ori, ca urmare a unui efect narcotic, datorat unor substanţe
asemănătoare morfinei, numite opioide (endomorfine sau endorfine, de la endogenous
morphine-like). Cu alte cuvinte, ar fi un gest de autotranchilizare împotriva unui mediu
neadecvat. Rolul peptidelor opioide în controlul biochimic al mecanismelor neuronale în
relaţia cu mediul extern a fost demonstrat şi la alte specii, inclusiv la om. Există mai mult de
20 de peptide biologic active de acest gen cu rol în reglarea raporturilor cu mediul
înconjurător, dar rolul lor este încă insuficient precizat /Cesselin, 1986/.

3. ASPECTE LEGALE PRIVIND PROTECŢIA ANIMALELOR

Protecţia animalelor domestice se referă, în mod obişnuit, la ocrotirea acestora de
actele de cruzime, de rele tratamente şi abandon. Protecţia animalelor sălbatice vizează mai
ales protejarea faţă de captură, omor nejustificat, comercializare în diferite scopuri,
distrugerea mediului natural de viaţă şi alte acţiuni, care pot conduce în timp la dispariţia
unor specii. Discutarea şi asigurarea protecţiei nu se poate face separat de bunăstare,
deoarece asigurarea bunăstării reprezintă unul din obiectivele principale ale protecţiei.
În societăţile mai evoluate, încă din secolele şi chiar mileniile anterioare au fost
instituite reglementări juridice privind protecţia animalelor. Unele reglementări aveau un
caracter general şi se refereau atât la animalele domestice, cât şi la cele sălbatice, iar altele
priveau numai anumite categorii de animale.
Necesitatea protecţiei legale derivă din insuficienţa şi slăbiciunea drepturilor morale,
care pentru anumite populaţii pot fi în dezacord cu anumite libertăţi conferite prin credinţa
religioasă şi pe alte căi. În plus, există mari dezacorduri între filozofi privind afirmarea
drepturilor morale. De exemplu, Jeremy Bentham, citat de Regan /1995/, scrie: „Drepturile
sunt roadele legii şi numai ale legii. Nu există drepturi fără lege, nici drepturi contrare legii,
nici drepturi anterioare legii (...). Nu există decât drepturi juridice; nici drepturi naturale,
nici drepturi ale omului, anterioare sau superioare celor create prin lege. Afirmarea unor
asemenea drepturi este absurdă în logică şi periculoasă în morală”. Spre deosebire de J.
Bentham, un alt gânditor renumit, J. St. Mill, nu restrânge drepturile, la cele recunoscute de
legile existente şi aplicate în mod corespunzător într-o anume societate. După Mill, pot exista
drepturi care nu sunt consacrate juridic la un moment dat. Oamenii au înţeles de mai mult
timp că atitudinea de respect faţă de oamenii retardaţi, senili, copiii nou-născuţi şi faţă de
animale nu trebuie să rămână un act de bunăvoinţă, ci un act de dreptate.
Se pare că cel mai vechi document juridic scris, păstrat şi azi la Muzeul din Louvre
(descoperit de cercetătorii francezi în anul 1901/1902, în localitatea Susa din Irak) este Codex
Hammurabi, colecţia de legi, încrustată în piatră, a regelui Babilonului, care a trăit cu 18
secole înainte de era noastră. Acest Codex proclamă interdicţia de a se exploata animalele
peste puterile lor naturale.
În Anglia, legislaţia conţinea articole privind protecţia animalelor încă din anul 1770,
iar în anul 1821 Camera comunelor a promulgat prima lege de protecţie a animalelor. În anul
1824 a fost înfiinţată prima asociaţie civică pentru protecţia animalelor, numită Royal Society
for the Prevention of Cruelty to Animals, care în prezent îşi promovează obiectivele prin
intermediul a peste 200 de filiale şi peste 300 de inspectori în uniformă, cu competenţe pe
teritoriul Marii Britanii.
În Germania, prima lege privind protecţia animalelor a fost adoptată în anul 1832, iar
prima organizaţie pentru protecţia animalelor a luat fiinţă în anul 1837. În anul 1881 s-a
constituit la Wiesbaden Uniunea Asociaţiilor pentru Protecţia Animalelor din Imperiul
German, care cuprindea 200 de asociaţii regionale şi statale. Începând cu anul 1972, legislaţia
germană sancţionează nu numai chinuirea animalelor, dar şi neasigurarea condiţiilor
minimale de bunăstare, privind hrana şi sistemele de întreţinere.
În Elveţia, după anul 1844 au fost adoptate, în diferite cantoane, fie legi, fie articole
de lege privind protecţia animalelor, iar începând cu anul 1938 protecţia animalelor a fost
reglementată la nivelul întregii ţări. În anul 1973, la propunerea asociaţiilor civice,
protecţia animalelor a fost inclusă în Constituţia federală a Elveţiei.
În Statele Unite ale Americii, legislaţia împotriva actelor de cruzime la adresa
animalelor a fost elaborată înaintea legislaţiei privitoare la abuzurile faţă de copii. Primul caz
de abuz asupra unui copil, puternic mediatizat, a fost judecat după procedura înscrisă în codul
legislativ al statului Michigan, ce conţinea măsuri împotriva actelor de cruzime faţă de
animale /Quimby, 2000/.
În ţara noastră, Codul Callimachi - iniţiat de Scarlat Callimachi, domn al Moldovei şi
al Ţării Româneşti (1821, fără a ocupa efectiv tronul), pedepsea cu 50 de lovituri pe trupul
gol, în piaţa publică, pe cel ce năpăstuia, schingiuia, ucidea vreun animal care nu avea o vină
dovedită.
La scară planetară, societăţile de protecţie a animalelor sunt reunite în cadrul World
Society for the Protection of Animals (WSPA), cu sediul la Boston (SUA), agenţie
internaţională non-profit, care are peste 100 000 de membri individuali şi 378 de societăţi –
membre, aparţinând la 90 de ţări de pe toate continentele. În urma unor îndelungate dezbateri,
la prestigioase reuniuni internaţionale, WSPA a adoptat o Declaraţie Universală privind
Bunăstarea Animalelor (Universal Declaration for the Welfare of Animals), care reprezintă
esenţa conduitei faţă de animale, pe care trebuie să o impună legile din fiecare ţară. Conform
acestei Declaraţii, toate fiinţele posedă drepturi naturale, iar animalele dotate cu un sistem
nervos cu organizare superioară trebuie să beneficieze şi de unele drepturi particulare.
Coexistenţa speciilor pe această planetă presupune recunoaşterea de către specia
umană a dreptului la existenţă a altor specii animale, iar respectul animalelor este inseparabil
respectului oamenilor între ei. Se pune un accent deosebit pe interzicerea relelor tratamente şi
a actelor de cruzime în raport cu toate speciile, iar pentru animalele sălbatice se cere în mod
deosebit dreptul de a trăi liber în mediul lor natural şi de a se reproduce. Animalele domestice
au dreptul de a trăi în ritmul şi condiţiile de viaţă şi de libertate, propriei speciei. Orice
modificare a acestor condiţii, în scopuri mercantile, sunt contrare drepturilor ce decurg din
Declaraţia Universală. Cu referire la animalele de companie, se arată că orice animal, pe care
omul l-a ales ca tovarăş, are dreptul la o speranţă de viaţă, conform longevităţii sale naturale.
Abandonarea unui animal domestic şi în mod deosebit a celor de companie şi agrement este
un act crud şi degradant.
Se poartă negocieri cu reprezentanţii mai multor ţări pentru adoptarea şi asumarea
rolului de iniţiator, în vederea prezentării propunerii unui text al Declaraţiei Universale spre
discutare în Consiliul Social şi Economic al Naţiunilor Unite (ECOSOC). Dacă Declaraţia va
fi adoptată de către ECOSOC, aceasta va fi, în continuare, supusă discuţiei şi adoptării în
cadrul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Abia în urma aprobării de
către ONU, se poate spera la iniţierea şi semnarea unei convenţii internaţionale cu acelaşi
conţinut. Conducerea WSPA şi-a exprimat încrederea într-o astfel de perspectivă, chiar dacă
procesul va fi îndelungat şi va dura mai mulţi ani, poate decenii. Nu trebuie uitat că
elaborarea şi adoptarea Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copiilor a necesitat 30
de ani, după adoptarea Declaraţiei asupra Drepturilor Copiilor de către ONU în anul 195910.

10
Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost adoptată la 20 noiembrie 1989
 Pe parcursul ultimelor decenii, România a semnat numeroase convenţii internaţionale
privind protecţia mediului şi a animalelor. Cele mai multe convenţii internaţionale se referă la
protecţia faunei sălbatice, care în ultimele decenii a fost supusă agresiunii factorilor antropici.
Dar nu sunt puţine convenţiile internaţionale care se referă strict la animalele domestice sau
care prezintă prevederi şi cu referire la speciile dependente de om. O parte din convenţii, deşi
au fost semnate cu mulţi ani în urmă, nu au fost ratificate decât în preajma datei de aderare la
UE sau au fost asumate de ţara noastră prin aderarea la UE:

 Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de Fermă (1976), devenită

obligatorie pentru UE prin Decizia Consiliului 78/923/CEE la 17.11.1978.
 Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor la Tăiere (1979), devenită
obligatorie pentru UE prin Decizia Consiliului 88/306/EEC la 02.06.1988.
 Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor Vertebrate, folosite în
scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice, adoptată la Strasbourg la 18
martie 1986, iar Protocolul de amendare a Convenţiei adoptat la Strasbourg
la 22 iunie 1998, semnate de România la 15 februarie 2006 şi ratificate prin
Legea nr. 305 din 12 iulie 2006.
 Convenţia Europeană privind Protecţia Animalelor de Companie şi Agrement
(1987; 1988) întocmită la Strasbourg la 13 noiembrie 1987, semnată de
România la 23 iunie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 60 din 24 martie 2004.
 Convenţia Europeană privind Protecţia Animalelor în Transportul
Internaţional (1989), semnată la Chişinău la 6 noiembrie 2003 şi ratificată prin
Legea 71/2006.
Fiecare din convenţiile de mai sus prezintă o importanţă deosebită pentru prevenirea
actelor de cruzime în raport cu animalele şi pentru asigurarea bunăstării măcar la un nivel
minimal. Prin aceste documente internaţionale se recunoaşte dreptul animalelor la viaţă, la
îngrijire şi ocrotire, cât şi la metodele de eutanasie, în caz de necesitate.
În ţara noastră, legislaţia pentru protecţia animalelor a evoluat foarte repede mai ales
după aderarea la Uniunea Europeană, fiind promulgate numeroase acte normative pentru
transpunerea în legislaţia internă a deciziilor şi a directivelor UE. Dintre acestea, mai
importante sunt următoarele:

 Directiva 86/609/EEC privind protecția animalelor utilizate în scopuri experimentale

şi alte scopuri științifice.
 Directiva 2003/65/EC care modifică Directiva 86/609/EEC privind protecția
animalelor utilizate în scopuri experimentale şi alte scopuri științifice.
 Directiva Consiliului 91/628/EEC privind protecţia animalelor în cursul transportului,
care modifică Directivele 90/425/EEC şi 91/496/EEC.
 Directiva Consiliului 95/29/EC pentru modificarea Directivei 91/628/EEC privind
protecţia animalelor pe timpul transportului.
 Directiva Consiliului 93/119/EC privind protecţia animalelor în timpul tăierii sau
uciderii.
 Directiva Consiliului 91/629/CEE, privind standardele minime pentru protecţia
viţeilor, amendată de Directivele Consiliului 97/182/CE şi 97/02/CE.
 Directiva Consiliului 91/630/CEE, privind condiţiile minime pentru protecţia porcilor.
 Directiva Consiliului 93/119/EC privind protecția animalelor în momentul sacrificării
sau uciderii.
 Directiva 98/58/CE din 20 iulie 1998 privind protecția animalelor de fermă, amendată
de Regulamentul 806/2003/CE.
  Directiva 2007/43/CE de stabilire a normelor minime de protecţie a puilor destinaţi
producţiei de carne.
 Directiva 2008/119/EC privind standardul minim pentru protecţia viţeilor.
 Directiva 2008/120/CE de stabilire a normelor minime de protecţie a porcilor.
 Directiva 2010/63/UE privind protecția animalelor utilizate în scopuri științifice.

Pe lângă actele normative de transpunere a convenţiilor internaţionale şi a

directivelor, România, după ce a aderat la UE, aplică cu stricteţe mai multe regulamente ale
UE, care se publică la Bruxelles în limbile vorbite în ţările membre, inclusiv în limba română.
Dintre acestea, sunt mai importante pentru domeniul bunăstării şi protecţiei animalelor
următoarele:
 Regulamentul nr. 1/2005 privind protecţia animalelor în timpul transportului şi al
operaţiunilor conexe şi de modificare a Directivelor 64/432/CEE şi 93/119/CE şi a
Regulamentului (CE) nr. 1255/97.
 Regulamentul nr. 1099/2009 privind protecția animalelor în momentul uciderii.
 Regulamentul nr. 853/2004 de stabilire a normelor specifice de igienă pentru
produsele alimentare de origine animală.
 Regulamentul nr. 854/2004 de stabilire a normelor specifice de organizare a
controalelor oficiale privind produsele de origine animală destinate consumului uman.
 Regulamentul nr. 411/98/CE privind condiţiile suplimentare de protecţie a animalelor
în timpul transportului cu vehiculele rutiere, în călătorii cu durată mai mare de 8 ore.
 Regulamentul nr. 882/2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a asigura
verificarea conformității cu legislația privind hrana pentru animale și produsele
alimentare și cu normele de sănătate animală și de bunăstare a animalelor.

Transpunerea în legislaţia naţională a directivelor şi a deciziilor UE privind

bunăstarea şi protecţia animalelor s-a realizat prin mai multe legi, ordonanţe ale guvernului,
hotărâri de guvern, ordine ale Agenţiei Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa
Alimentelor şi hotărâri ale Colegiului Medicilor Veterinari, dintre care mai importante sunt
următoarele:

Legislaţia naţională cadru pentru domeniul protecţiei animalelor:

 Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor.

 Legea nr. 9/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 2005/2004.
 Ordinul ANSVSA nr. 31/2008 al ANSVSA de aprobare a Normelor metodologice
de aplicare a Legii nr. 205/2004 privind protecţia animalelor.

Legislaţia pentru protecţia animalelor domestice din cadrul fermelor de

producţie:

 Norma sanitară veterinară privind protecţia animalelor de fermă, aprobată prin

Ordinul ANSVSA nr. 75/2005.
 Norma sanitară veterinară privind cerinţele minime pentru înregistrarea de
informaţii cu ocazia inspecţiilor în exploataţiile în care animalele sunt ţinute
pentru scopuri zootehnice, aprobată prin ordinul ANSVSA nr.13/2008.
 Norma sanitară veterinară care stabileşte standarde minime pentru protecţia
porcinelor, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 202/2006.
  Norma sanitară veterinară care stabileşte standarde minime pentru protecţia
porcinelor, aprobată prin Ordinul nr. 57/2012 şi care modifică şi completează
Ordinul ANSVSA nr. 202/2006.
 Norme metodologice de monitorizare a standardelor de microclimat, precum şi a
necesarului de apă şi de hrană, în vederea asigurării statusului minim de
bunăstare a porcinelor din exploataţiile comerciale, aprobat prin Ordinul
ANSVSA nr. 20/ 2012.
 Norma sanitară veterinară privind standardele minime pentru protecţia găinilor
ouătoare, aprobată prin Ordinul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nr.
462/2001.
 Norma sanitară veterinară privind standardele minime pentru protecţia găinilor
ouătoare, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 136/2006.
 Ordinul ANSVSA nr. 42/2010 pentru modificarea Normei sanitare veterinare
privind standardele minime pentru protecţia găinilor ouătoare, aprobată prin
Ordinul ANSVSA nr. 136/2006.
 Norma sanitară veterinară privind stabilirea normelor minime de protecţie a
puilor destinaţi producţiei de carne, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 30/2010.
 Ordinul ANSVSA nr. 73/2005 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind
înregistrarea exploataţiilor care deţin găini ouătoare.
 Hotărârea Guvernului nr. 839/2010 privind aprobarea Normelor metodologice de
acordare a ajutoarelor de stat pentru realizarea angajamentelor asumate în
favoarea bunăstării şi protecţiei porcinelor.

Legislaţia pentru protecţia animalelor folosite în scopuri experimentale şi

ştiinţifice:

 Ordonanţa Guvernului nr. 37/2002 pentru protecţia animalelor folosite în scopuri

ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale.
 Legea nr. 471/2002 pentru aprobarea, cu modificări, a Ordonanţei Guvernului nr.
37/2002.
 Ordinul comun nr. 143/2002 - al Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor, respectiv nr. 400/2002 - al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului,
pentru aprobarea Instrucţiunilor privind adăpostirea şi îngrijirea animalelor
folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale.

Legislaţia privind gestionarea şi protecţia câinilor fără stăpân:

 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea

Programului de gestionare a câinilor fără stăpân.
 Legea nr. 227/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
155/2001.
 Legea nr. 391/2006 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al
câinilor periculoşi sau agresivi.
 Legea nr. 60/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
55/2002.
Legislaţia pentru protecţia animalelor în timpul transportului:
  Norma sanitară veterinară privind respectarea condiţiilor de bunăstare a
animalelor pe durata transportului, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 83/2006.
 Norma sanitară veterinară care stabileşte standardele minime pentru protecţia
păsărilor în fermă şi în timpul transportului, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr.
63/2012.
 Ordinul ANSVSA nr. 201/2007 privind Certificatul de competenţă profesională.
 Ordinul ANSVSA nr. 45/2011 privind modificarea şi completarea anexei la
Ordinul preşedintelui ANSVSA nr. 201/2007 privind Procedura de eliberare a
Certificatului de competenţă profesională pentru conducătorii şi însoţitorii de pe
vehiculele rutiere care transportă animale vii.
 Ordinul ANSVSA nr. 103/2010 privind modificarea Ordinului ANSVSA nr.
37/2010 privind circulaţia ecvinelor pe teritoriul României.

Legislaţia pentru protecţia animalelor în timpul sacrificării şi uciderii:

 Norma sanitară veterinară privind protecţia animalelor în timpul sacrificării şi

uciderii, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 180/2006.
 Ordinul ANSVSA nr. 74/2009 privind asigurarea condiţiilor tehnice pentru
aplicarea Normei sanitare veterinare privind protecţia animalelor in timpul
sacrificării şi uciderii, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 180/2006.
 Hotărârea Colegiului Medicilor Veterinari din România nr. 19/01.07.2011 de aprobare
a Ghidului pentru eutanasierea animalelor.

Aceste mijloace juridice conţin prevederi importante cu două trăsături definitorii:

obligaţii pentru asigurarea unor măsuri ce conduc la bunăstarea şi protecţia animalelor şi
interdicţii pentru evitarea actele de cruzime şi de suferinţa inutilă. Trebuie, totuşi, arătat că în
stadiul actual nu dispunem încă de o legislaţie coerentă şi eficientă şi mai ales lipsesc
pârghiile economice şi juridice pentru implementarea în viaţa cotidiană a normelor şi
principiilor acceptate. Unele prevederi din actele normative se află fie în contradicţie cu alte
prevederi din unele acte juridice de rang superior, fie sunt lipsite de latura represivă sau nu
conţin prevederile necesare pentru sancţionarea juridică a celor ce săvârşesc fapte ilicite prin
încălcarea normelor imperative. De exemplu, dacă cineva exercită acte de cruzime în raport
cu animalele proprii (prin lovire, înfometare etc.) şi este surprins şi sancţionat prin amendă de
către inspectori ai autorităţii sanitare veterinare, acesta are şanse de fi absolvit în justiţie de
plata contravenţiei, întrucât contravenţia se stabileşte în baza normelor sanitare veterinare,
aprobate ANSVSA, iar apărarea poate fi bazată pe Codul Civil, care prevede la art. 475:
Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi.
Această situaţie din legislaţia românească trebuie corectată cât mai repede.
Animalele nu trebuie considerate simple bunuri de folosinţă, ele sunt vii, apte de
suferinţă, cu nevoi proprii deosebit de complexe. Este necesară recunoaşterea legală a
calităţii de subiect de drept a oricărui animal, ca fiinţă vie, între om şi animal neexistând o
diferenţă de natură biologică (ambele categorii de specii fiind fiinţe vii, sensibile), ci una de
grad, de complexitate de organizare şi manifestare a materiei vii /Duţu, 1998/. Noul statut
juridic ar trebui să permită exercitarea dreptului de proprietate, dar să nu excludă
responsabilitatea pentru actele comise şi atitudinea faţă de fiinţele vii /Teuşdea, 2000/.
Trebuie arătat că insuccesele în domeniul protecţiei animalelor nu provin neapărat din
vidul legislativ pentru acest domeniu, deoarece Constituţia României, la articolul 11, prevede:
/1/ Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte şi /2/ Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte
din dreptul intern11. Expresia potrivit legii face trimitere la Legea nr. 4/1991 privind
încheierea şi ratificarea tratatelor, iar articolul 4 din această Lege precizează care sunt
acordurile, tratatele, convenţiile internaţionale care sunt supuse Parlamentului pentru
ratificare.
Încălcarea normelor de protecţie a animalelor derivă frecvent din sărăcie, din
neputinţa societăţii de a asigura cerinţele minimale pentru supravieţuirea unor categorii de
oameni, îndeosebi copii şi bătrâni, lipsiţi de un cămin şi de hrana necesară. Este evident că, în
astfel de cazuri, soarta animalelor nu poate fi mai bună decât cea a stăpânilor. În alte cazuri,
încălcarea normelor de protecţie a animalelor are la bază o proastă înţelegere a drepturilor pe
care le conferă proprietatea asupra animalelor. Pot fi daţi ca exemplu, proprietarii unor ferme
de animale, care aplică tehnologii bazate pe claustrarea şi chinuirea animalelor şi persoanele
care deţin rase combatante de animale pentru a fi folosite sau oferite altor persoane în vederea
participării la competiţii ilegale cu pariuri. În ţara noastră au existat numeroase cazuri de
înfometare a animalelor, până la moarte prin inaniţie şi sete /Decun, 1997/, de chinuire inutilă
a animalelor prin practici inumane de sacrificare sau prin mutilare, în scopul modificării
aspectului exterior etc. În fine, există şi o categorie de oameni egoişti, ostili nu numai faţă de
animale, dar şi faţă de oamenii aparţinând altor rase, grupuri sociale, etnice, religioase etc.
Aceştia refuză ideea şi temeiul moral de acordare a unor drepturi animalelor, chiar şi celor
superioare. Ei invocă mai ales faptul că animalele se supun numai legilor naturale, iar aceste
legi nu conferă drepturi nici omului şi nici animalelor. Dar, în fond, protecţia animalelor nu
înseamnă neapărat drepturi pentru animale! La ce le-ar servi aceste drepturi? Ceea ce sunt
numite drepturi ale animalelor, sunt mai degrabă datorii (ale omului) cu privire la
animale şi nu faţă de ele. Datoriile sunt faţă de noi înşine, ca fiinţe umane. Aceste datorii
sunt asumate de omenire, fac parte din constrângerile etice şi trebuie să se regăsească în legile
juridice, care reglementează toate aspectele existenţei, inclusiv raporturile cu animalele
/Jacobs, 1989; Regan, 1995/.

4. STRESUL LA ANIMALELE DOMESTICE

Abordarea problematicii stresului în domeniul biomedical a deschis noi perspective
atât de largi încât Engel, citat de Derevenco şi col. /1992/, afirma că: teoria stresului a
influenţat gândirea şi cercetările medicale, în toate ramurile sale, mai intens şi mai rapid
decât oricare altă teorie propusă. Cauzalitatea anumitor stări patologice sau anumitor vicii de
comportament a putut fi explicată prin descifrarea mecanismelor care stau la baza apariţiei
stării de stres şi duc la incapacitatea organismului de a menţine homeostazia. În cazul
animalelor domestice, starea de stres poate cauza scăderea producţiei la animalele de fermă
sau deteriorarea relaţiilor dintre proprietari şi animalele de companie. Pentru a preveni sau a
remedia aceste efecte negative, este necesară cunoaşterea manifestărilor stresului, precum şi
posibilităţile de prevenire şi de combatere a stării de stres.

4.1. Definirea stresului

Termenul stres are etimologie britanică, reprezentând o abreviere a cuvântului

distress, care în engleza medievală era folosit cu înţelesul de dificultate, necaz sau durere,

11
Conform Dicţionarului diplomatic român, tratatele au şi alte denumiri: pacte, acorduri, convenţii şi
altele.
provocate de factori exteriori organismului. Savantul Hans Selye /1932/ a introdus pentru
prima dată termenul stres în domeniul biomedical, definindu-l ca reacţie nespecifică a
organismului la solicitările venite din mediul extern sau intern. Ulterior, Selye /1950/ a
nuanţat termenul de stres, introducând şi noţiunile de eustres şi distres.
Eustresul desemnează nivelul unei stimulări psiho-neuroendocrine moderate, care
menţine echilibrul şi starea de sănătate. Distresul este provocat de suprastimulări intense şi
prelungite, care depăşesc resursele fiziologice şi psihologice ale organismului. Ambele
categorii de stres acţionează prin reacţii aproape identice.
Mai târziu, semnificaţia termenului stres s-a modificat, ajungând să aibă exclusiv
conotaţii negative şi să fie sinonim cu termenul distres. Fraser şi Broom /2002/ au definit
stresul astfel: rezultatul acţiunii unor factori de mediu care suprasolicită mecanismele de
autoreglare ale unui organism şi îi reduc capacitatea de adaptare la mediu, respectiv de
menţinere a homeostaziei. Fiziologul american Walter Cannon /1914/ a fost cel care a
introdus conceptul de homeostazie, pe care l-a definit ca fiind acea capacitate a organismului
de a-şi regăsi echilibrul interior, în faţa oricărei agresiuni exterioare.
Starea de stres se reflectă atât la nivel fiziologic, prin diferite modificări
cardiovasculare, hormonale sau imunologice, cât şi la nivel psihologic, printr-o trăire
subiectivă denumită stare de anxietate.

4.2. Factorii de stres

Creşterea animalelor într-un mediu profund artificializat, cum este cel din fermele de
tip intensiv, face posibilă intervenţia unui număr mare de factori stresanţi (stresori). Aceştia
acţionează prin intermediul receptorilor de simţ şi apoi pe cale nervoasă şi hormonală asupra
diverselor organe şi ţesuturi, perturbând integritatea şi funcţia acestora.
Factorii care cauzează stres sunt denumiţi stresori. Animalele pot percepe sau nu
anumiţi factori drept stresori, în funcţie de temperamentul lor, de experienţa lor individuală
privind acei stimuli, precum şi în funcţie de posibilitatea de a manifesta comportamentele
care le sunt naturale, în momentul în care percep stimulul respectiv /Koolhaas şi col., 1999;
Keeling şi Jensen, 2002/. Efectul unui factor stresor depinde de: natura, intensitatea, durata sa
de acţiune, dar şi de organismele asupra cărora acţionează (sex, vârstă, stare de întreţinere).
Agenţii stresanţi care acţionează asupra organismului, pot avea o acţiune specifică sau
nespecifică. Factorii cu acţiune specifică sunt reprezentaţi de către agenţi microbieni,
parazitari, precum şi de bolile de nutriţie şi metabolism, care determină manifestări
morfoclinice cu specificitate pentru fiecare agent etiologic.
Factorii nespecifici sunt agenţi nocivi care determină reacţii stereotipe, fără
specificitate, la nivelul organismului /Baba şi Giurgea, 1993/. Reacţia nespecifică apare sub
acţiunea oricărui factor stresant, reprezentând primul răspuns al organismului la acţiunea
agentului stresant. Acest răspuns poate fi urmat în unele cazuri de reacţii specifice. Dacă
răspunsul nespecific nu poate restabili homeostazia atunci vor fi afectate diferite sisteme, care
vor da un răspuns specific adecvat. Reacţia nespecifică a organismului la stres reprezintă o
reacţie de apărare a organismului /Baba şi Giurgea, 1993/.
După natura lor factorii de stres se împart în: factori fizici; factori chimici; factori
biologi; factori psihici. După originea lor factorii de stres pot fi factori externi sau factori
interni /Popescu şi Popescu, 1990/.
Selye /1932/ a demonstrat că starea de stres, care apare la acţiunea oricărui stresor,
determină o creştere a rezistenţei organismului nu numai faţă de factorul care determină
această stare, ci şi faţă de alţi stresori. Acest tip de reacţie a fost denumit rezistenţă
încrucişată /Pop, 1980/.
 Havez, citat de Praisler /1988/, a sugerat existenţa următoarelor tipuri de stres, în
funcţie de factorii stresori implicaţi: stres climatic (căldură, frig etc.); stres nutriţional (lipsa
hranei, apei de băut); stres social (suprapopulările, mixajul); stres intern (produs prin
acţiunea unor germeni patogeni sau a unor toxine) şi stres fiziologic (întâlnit în parturiţie,
lactaţie intensă, ouat intens).
După Bolte, citat de Praisler /1988/, stresul fiziologic apare frecvent şi la animalele
selecţionate în direcţia unei producţii maxime. Această selecţie conferă organismelor trăsături
cu totul deosebite, caracterizate prin solicitarea unilaterală, intensă a unor organe. Decun
/2004/ face distincţia între stresul produs de temperaturile ridicate, denumindu-l stres caloric
şi stresul produs de temperaturile scăzute, pe care-l denumeşte stres prin frig.
În funcţie de durata de acţiune a factorilor stresori, stresul poate fi de tip acut sau de
tip cronic. Stresul acut este declanşat de acţiunea brutală şi de scurtă durată a unor stresori
asupra organismului, iar stresul cronic se instalează în condiţiile prelungirii duratei de acţiune
a stresorilor /Baba şi Giurgea, 1993/.

4.3. Fazele evolutive ale stării de stres

Selye /1932/ a denumit răspunsul stereotip al organismului la acţiunea diferiţilor

factori nocivi sindrom general de adaptare sau sindrom de stres biologic. Acesta reprezintă o
reacţie de acomodare, care, dacă reuşeşte, se soldează cu supravieţuirea individului în condiţii
schimbate de mediu. Orice fenomen de adaptare la condiţii neobişnuite de mediu este însoţit
de o creştere a rezistenţei nespecifice /Pop, 1980/.
Privind relaţiile dintre stres si adaptare există multe controverse. După unii autori,
stresul se reduce doar la o adaptare ambientală de urgenţă. Este însă de presupus că adaptarea
iniţială nespecifică este urmată de secvenţa fenomenelor adaptative specifice. Raporturile
stres – adaptare sunt raporturi complexe şi reciproce, stresul putând fi considerat atât cauza
adaptării, cât şi consecinţa unei adaptări nereuşite /Derevenco şi col., 1992/. Mecanismul
adaptării generale a organismului apelează, indiferent de natura stresorului, la aceleaşi
sisteme funcţionale, în cadrul cărora un rol preponderent revine sistemului hipotalamus-
adenohipofiză-corticosuprarenală /May, 1976/.
În funcţie de durata şi intensitatea stimulului, sindromul general de adaptare prezintă
următoarele etape: reacţia de alarmă, faza de rezistenţă şi faza de epuizare.
Reacţia de alarmă este constituită din faza de şoc, caracterizată printr-o suferinţă
imediată a organismului şi faza de contraşoc, caracterizată prin activarea mecanismelor
necesare revenirii la starea de homeostazie /Adameşteanu şi Ghergariu, 1969; Pora şi
Roşculeţ, 1970/. La nivel psihic, reacţia de alarmă se reflectă prin senzaţii de frică, anxietate
sau durere, iar la nivel fiziologic prin stimularea axei simpato-medulosuprarenale, cu
descărcarea masivă de catecolamine. Catecolaminele tisulare şi circulante exercită o acţiune
de corectare a tulburărilor din faza de şoc. Datorită acţiunii lor imediate, aceşti hormoni au
fost denumiţi hormoni ai agresiunii sau hormoni de panică /Praisler, 1988/, având
următoarele efecte: tahicardie, tahipnee, hipertensiune arterială, midriază. De asemenea,
reacţiile catabolice se intensifică, ceea ce provoacă hiperglicemie şi hiperproteinemie. Dacă
acţiunea agresoare este îndelungată sau repetitivă, faza de contraşoc este urmată de faza de
rezistenţă.
Faza de rezistenţă se caracterizează printr-o stare de echilibru a organismului, care a
reuşit să se adapteze la noua situaţie /Baba şi Giurgea, 1993/. La nivel fiziologic se produce
stimularea axei hipofizo-hipotalamo-corticosuprarenale şi descărcarea masivă de hormoni
corticosteroizi. În continuare, se produce hipertrofia şi hiperplazia glandelor suprarenale,
intensificarea proceselor anabolice, leucocitoză cu neutrofilie şi scăderea numărului de
limfocite şi eozinofile. Agresiunea îndelungată asupra organismului duce la atrofie timo-
limfatică şi ulcere gastrointestinale /Praisler, 1988/.
În cazul în care organismul este supus acţiunii factorului stresant un timp mai
îndelungat, iar capacitatea de adaptare a organismului este epuizată, se instalează faza de
epuizare. Aceasta se face de obicei în mod treptat, prin epuizarea resurselor biologice ale
organismului necesare menţinerii homeostaziei /Moberg şi Mech, 2000/. Etapa de epuizare se
caracterizează printr-o dezorganizare a tuturor funcţiilor de rezistenţă şi a mecanismelor de
apărare a organismului. Astfel, scad presiunea sanguină, temperatura corpului şi rezervele de
glicogen şi cresc nivelurile sangvine de acid lactic şi de aminoacizi. De asemenea, se măreşte
permeabilitatea capilară şi se produc tulburări metabolice grave, care pot duce la moarte
/Baba şi Giurgea, 1993; Rigani, 1976/.
Incapacitatea de a menţine homeostazia se reflectă în apariţia anumitor stări
patologice sau anumitor vicii de comportament la animalele domestice. Starea de stres poate
cauza scăderea productivităţii la animalele de rentă sau deteriorarea relaţiei dintre proprietar
şi animalele de companie. Pentru a preveni sau remedia aceste efecte negative este necesară
cunoaşterea indicatorilor şi a manifestărilor stresului la animalele domestice /Decun şi Bolte,
1983; Decun, 2004; Decun şi col., 2006/.

4.4. Indicatorii stresului

Există două grupe mari de indicatori ai stresului la animale: 1) indicatorii fiziologici,

care se referă la frecvenţele cardiacă şi respiratorie, nivelul tensiunii arteriale şi a
temperaturii, nivelul anumitor hormoni, rapoartele dintre celulele sistemului imunitar, nivelul
unor enzime plasmatice, sau a unor substanţe opioide endogene; 2) indicatorii
comportamentali, care se referă la repertoriul comportamentelor normale, precum şi la
apariţia unor tulburări de comportament (vicii, ticuri, manii, nevroze).
Indicatorii fiziologici se determină prin examen clinic sau prin mijloace de laborator
şi se raportează la valorile normale, de bază, pe care le prezintă categoria de animale aflată
într-un mediu optim de viaţă.
Frecvenţele cardiacă şi respiratorie, tensiunea arterială, precum şi temperatura
corporală cresc în situaţii de stres acut, generat de imobilizarea animalelor, de zgomote
puternice, introducerea animalelor într-un grup nou, transport sau folosirea bastoanelor
electrice /Broom şi Johnson, 1993/.
Cannon, citat de Broom şi Johnson /1993/, a evidenţiat pentru prima dată rolul axei
simpato-medulo-suprarenale în reacţiile la factorii stresanţi de natură fizică sau psihică la om
şi la animale. Rolul acesteia se reflectă în creşterea nivelului de catecolamine12, mai ales:
epinefrină (adrenalină), norepinefrină (noradrenalină) şi dopamină, care sunt produse din
fenilalanină şi tirozină. Adrenalina (epinefrina) acţionează ca un neurotransmiţător, ce
transferă semnale între neuroni şi alte ţesuturi ale corpului şi este răspunzătoare de răspunsul
„fight-or-flight" al organismului în situaţii de risc (stres acut şi stres cronic).
Noradrenalina (norepinefrina) deţine controlul acelor părţi ale creierului care sunt
responsabile pentru relaţia corp-minte şi acţiunile de răspuns. Valorile crescute ale
norepinefrinei sunt asociate cu anxietate, stres, tensiune arterială crescută şi hiperactivitate,

12
Compuşi organic care au în structura lor chimică nucleul benzenic legat de două grupări hidroxil şi amine.
Derivă de la aminoacidul tirozină. Sunt solubile în apă şi circulă în sânge fiind parţial legate de proteinele
plasmatice.
 iar nivelurile coborâte pot cauza un nivel scăzut de energie, lipsă de concentrare şi motivaţie.
Atât epinefrina, cât şi norepinefrina ajută la reglarea atenţiei, concentrării mentale şi
recunoaşterii, atât la om, cât şi la animalele superioare. De exemplu, creşterea nivelului de
adrenalină şi noradrenalină în plasmă s-a evidenţiat la câini imediat după introducerea lor
într-un mediu nefamiliar /Pagani şi col., 1991/, precum şi după o perioadă de timp în care
câinii au fost menţinuţi în izolare /Beerda şi col., 2000/. Secreţia de catecolamine se produce
în una două secunde de la perceperea factorului stresant, iar metabolizarea este foarte rapidă,
de ordinul minutelor /Broom şi Johnson, 1993/. În situaţiile în care se urmăreşte evidenţierea
catecolaminelor se poate recurge la examenul probelor de urină, pentru evitarea stresului
suplimentar cauzat de prelevarea probelor de sânge.
Selye /1932/ a evidenţiat creşterea corticosteronului la şobolanii stresaţi.
Corticosteronul s-a dovedit apoi a fi principalul hormon glucocorticoid care reflectă stresul şi
la alte rozătoare şi la păsări, pe când la majoritatea ungulatelor, la câini şi la pisici, se constată
în primul rând o creştere a cortizolului în situaţii de stres. Porcinele manifestă o creştere
concomitentă a nivelului de corticosteron şi cortizol. De exemplu, în stresul generat de
transportul pe distanţe lungi s-a constatat o creştere a corticosteronului plasmatic la păsări şi a
cortizolului plasmatic la bovine, ovine, porcine şi cabaline /Broom şi Johnson, 1993/. Nivelul
de glucocorticoizi poate fi evidenţiat şi în probe de ser, salivă, urină şi fecale. Dar un nivel
normal de glucorticoizi în umorile organismului nu reflectă în mod obligatoriu absenţa stării
de stres la animalele examinate, deoarece poate fi şi efectul adaptării axei hipofizo-
hopotalamo-corticosuprarenale ca urmare a stării de stres cronic. În astfel de situaţii se
recomandă evaluarea şi a altor indicatori ai stresului.
Modificările secreţiei de glucocorticoizi se evidenţiază prin teste specifice, cum ar fi
testul de stimulare cu ACTH şi testul de supresie cu dexametazonă, care relevă o secreţie
crescută de glucocorticoizi la animalele supuse în prealabil unor factori de stres, faţă de lotul
de control /Broom şi Johnson, 1993/. Metoda de stimulare cu ACTH s-a folosit pentru a
demonstra starea de stres la viţeii cazaţi în boxe individuale, la taurinele supuse lotizărilor şi
la porcinele menţinute în adăposturi supraaglomerate /Broom, 1988/.
Evidenţierea creşterii nivelului de cortizol la câini şi pisici internate în clinicile pentru
animale mici poate conduce la un diagnostic greşit de sindrom Cushing. Pentru prevenirea
unor erori de diagnostic, se recomandă să se măsoare raportul cortizol/creatinină pe probe de
urină prelevate de către proprietar în mediul familiar animalului, deoarece animalele
spitalizate manifestă o creştere semnificativă a nivelului de cortizol urinar, ceea ce poate duce
la erori de interpretare. /Van Vonderen şi col., 1998/. Nivelurile crescute de glucocorticoizi se
corelează frecvent şi cu modificări patologice ale unor organe cauzate de stres (boli
cardiovasculare, ulcerul gastric la porcine) /Keeling şi Jensen, 2002/.
Stresul influenţează puternic funcţia de reproducţie la animale. Secreţia hormonului
luteinizant (LH) şi a hormonului foliculostimulator (FSH) scad în condiţii de stres cronic.
Aceasta se datorează efectului inhibitor al glucocorticoizilor asupra activităţii glandei
hipofize, precum şi asupra sensibilităţii glandei hipofize la acţiunea hormonilor hipotalamici
de eliberare a gonadotrofinelor /Moberg, 1991/. Se explică astfel performanţele reproductive
scăzute ale animalelor de fermă supus pe termen lung unor factori de stres, cum ar fi
malnutriţia, frigul, zgomotele puternice, tratamentele brutale, cazarea necorespunzătoare etc.
De exemplu, s-a constatat că procentul de scroafe care nu manifestă semne de estru este de
6% în cazul celor cazate în boxe cu spaţiu suficient pentru mişcare, dar creşte la 17% în cazul
celor cazate în boxe foarte strâmte care nu le permit mişcarea /Fraser şi Broom, 1997/.
Indicatorii imunologici ai stresului sunt similari cu cei folosiţi şi în caracterizarea
unor stări infecţioase: neutrofilie, limfopenie, creşterea proteinelor de fază acută şi scăderea
proteinelor circulante, inclusiv a imunoglobulinelor. O parte din aceste modificări
imunologice se datorează nivelului ridicat de glucocorticoizi circulanţi care apar în stările de
stres, deoarece aceştia determină eliberarea de neutrofile din măduva osoasă, dar le inhibă
funcţia şi, de asemenea, inhibă proliferarea limfocitelor şi producţia de inteleukină-2 /Moberg
şi Mench, 2000/. În cazul păsărilor se consideră că modificarea raportului heterofile/limfocite
este un indicator mai fidel al stării de stres, comparativ cu determinarea glucocorticoizilor
plasmatici /Siegel şi Gross, 2000/.
La animalele supuse stresului (acut sau cronic) se mai constată scăderea în volum a
organelor hematoformatoare (timus, splină, bursa lui Fabricius), care revin la dimensiunile
iniţiale după încetarea acţiunii stresorului /Siegel şi Gross, 2000/. În cazul păsărilor, pentru
evidenţierea stării de stres se foloseşte indicele bursal, care reprezintă raportul procentual
dintre greutatea bursei lui Fabricius şi greutatea corporală a păsării exprimate în grame.
Ca urmare a scăderii răspunsului imunitar, se poate constata o creştere a incidenţei
bolilor infecţioase, cum ar fi complexul respirator la bovine /Moberg şi Mench, 2000/, cistita
idiopatică la feline /Cameron şi col., 2004/ şi enteritele provocate de către diferiţi agenţi
patogeni la câinii recent introduşi într-un adăpost /Moberg şi Mench, 2000/.
Indicatorii enzimatici ai stresului sunt creşterea nivelului plasmatic de creatin-kinază
(CK), în cazul păsărilor şi de lactat-dehidrogenază (LDH), în cazul porcinelor şi a taurinelor
/Broom şi Johnson, 1993/. Deoarece nivelurile plasmatice ale LDH rămân crescute timp de
câteva ore de la acţiunea factorului stresant, Broom şi Johnson /1993/ au sugerat că LDH ar
fi un indicator mai fidel al stării de stres, comparativ cu indicatorii hormonali.
Dintre substanţele opioide endogene, s-a studiat în special rolul β-endorfinei în stările
de stres, dovedindu-se că nivelul plasmatic al acesteia creşte în următoarele situaţii: la ovinele
supuse castrării, codotomiei, mutării în mediu nefamiliar, transportului sau izolării sociale; la
caii supuşi anesteziei şi intervenţiilor chirurgicale, dangalizării /Moberg şi Mench, 2000/.
Indicatorii comportamentali se referă la modificări în frecvenţa comportamentelor
normale, cât şi la adevărate vicii de comportament.
Comportamentele normale ce indică starea de stres acut la animale sunt: îndepărtarea
de stimulul neplăcut, încercarea de a se ascunde sau de a evada, agresiunea de frică,
activitatea motorie excesivă sau scăzută, urinarea, defecarea, vocalizările intense, precum şi
refuzul hranei /Moberg şi Mench, 2000/.
Pentru măsurarea stresului psihologic la păsări s-au elaborat o serie de teste: testul
imobilităţii tonice (pasărea contenţionată în decubit dorsal adoptă o postură imobilă, ce poate
dura de la câteva secunde la câteva ore; durata imobilităţii tonice reflectă nivelul stresului);
testul spaţiului deschis (pasărea este luată din adăpost şi plasată într-un spaţiu deschis; se
măsoară durata de timp pentru care pasărea rămâne inactivă) şi testul apropierii omului (se
urmăreşte reacţia păsării la apropierea unei persoane) /Moberg şi Mench, 2000/.
În situaţii de stres acut, animalele de companie caută contactul cu persoanele
familiare şi vocalizează pentru a le atrage atenţia. Câinii ridică membrul anterior, ca semnal
de solicitare a atenţiei, adoptă poziţii submisive, menţinând urechile şi coada în poziţie joasă,
fac mişcări de săpare şi gâfâie /Casey, 2002/. Câinii supuşi stresului cronic, cum ar fi
privarea de spaţiu şi de contacte sociale, se plimbă mai mult în boxe, tremură mai des,
vocalizează mai mult şi adoptă poturi submisive pe perioade mai lungi de timp, comparativ
cu câinii ţinuţi în medii bogate în stimuli /Beerda şi col., 2000/.
Apariţia unor comportamente anormale la animale reflectă adesea starea de stres a
acestora. La animalele crescute în ferme de tip intensiv, în spaţii reduse, apar aşa-numitele
comportamente “în gol”. De exemplu, scroafele din boxele de fătare execută, în perioada
premergătoare fătării, toate mişcările de construire a cuibului, datorită unei puternice
motivaţii interne, deşi nu dispun de materialele necesare construirii unui cuib, cum ar fi paiele
sau rămurelele. Apariţia acestor comportamente la scroafe se corelează şi cu creşterea
nivelului de cortizol plasmatic /Siegel şi Gross, 2000/. Canibalismul şi pica sunt considerate,
de asemenea, comportamente ce reflectă starea de stres. Canibalismul la porcii la îngrăşat
 apare în cazul aglomerărilor pe spaţii restrânse în boxe din beton, într-un mediu în care
animalele nu îşi pot exprima comportamentul explorator şi se manifestă prin caudofagie
(muşcarea cozilor la congeneri) şi otofagie (muşcarea urechilor). Canibalismul apare şi la
găinile crescute în baterii, în condiţii asemănătoare cu cele în care apare canibalismul la
porcine şi se manifestă prin ciugulirea păsărilor învecinate13.
Un alt exemplu de comportamente anormale sunt stereotipiile, care reprezintă tipare
comportamentale cu caracter repetitiv, invariabil, lipsite de funcţie. Unii autori consideră că
aceste manifestări anormale au rolul de a diminua starea de stres a animalelor captive, prin
reducerea nivelului hormonilor glucocorticoizi şi prin stimularea secreţiei de opioide
endogene.
La animalele din fermele de tip intensiv se observă mai frecvent următoarele
comportamente stereotipice: muşcarea barelor şi masticaţia în gol la scroafele din boxele de
fătare şi la vierii cazaţi în boxe individuale; rotirea limbii şi muşcarea barelor la viţeii cazaţi
în boxe individuale; ticul suptului la viţei şi miei, manifestat prin suptul urechilor, scrotului şi
prepuţiului animalelor din acelaşi grup; ticul limbii serpentine la taurine; suptul lânii la ovine;
autosuptul la ovine şi caprine; scuturarea capului la găini /Broom, 1998; Constantin şi col.,
2002/.
Caii menţinuţi în stabulaţie pe perioade lungi de timp au tendinţa foarte accentuată de
a dezvolta diferite stereotipii. Ei manifestă: ticul ursului (mişcări de pendulare, prin ridicarea
succesivă a membrelor anterioare, cu legănarea concomitentă a corpului şi a capului); ticul de
sprijin (sprijinirea capului de iesle sau de perete, cu menţinerea acestor poziţii timp
îndelungat); ticul labial (producerea unui zgomot caracteristic cu buzele); aerofagia;
xilofagia; pica; loviturile de săpare; rotirea în cerc şi altele.
La câini şi pisici în condiţii de stres apar, de asemenea, comportamente stereotipice
(linsul excesiv, până la automutilare; rotirea în jurul cozii; mersul în cerc; sărituri repetate;
lătratul sa mieunatul excesiv; polidipsia şi polifagia) şi comportamente „halucinatorii”
(privitul în gol; vânarea unor insecte inexistente; urmărirea umbrelor şi a luminilor) /Casey,
2002/.
La câini, în situaţii de stres, se cunoaşte creşterea incidenţei manifestărilor de
agresivitate, apatie, coprofagie, pică sau lipsa totală de reacţie la stimulii din mediul
înconjurător /Broom şi Johnson,1993/.
Cunoscându-se faptul că sensibilitatea la stres este influenţată de genotip, se încearcă
selecţia genetică a animalelor de fermă după criteriul rezistenţei la stres. De exemplu, s-a
reuşit selecţia genetică a potârnichilor, cu ajutorul testului de imobilitate tonică şi în funcţie
de creşterea nivelului de corticosteron, obţinându-se păsări cu reacţii mult diminuate la stres
/Jones, 1997/. În cazul porcinelor de reproducţie se recomandă testul cu halotan pentru
identificarea indivizilor cu predispoziţie la sindromul de stres. Testul presupune anestezierea
animalelor pentru trei minute, iar reacţia pozitivă constă în apariţia rigidităţii extremităţilor,
creşterea temperaturii rectale şi apariţia de pete roşii pe suprafaţa corpului /Nedelniuc, 1978/.

4.5. Stresul informaţional şi patologia informaţională

Întreaga materie este organizată pe sisteme, definite ca un ansamblu de elemente legate

între ele şi aflate în interacţiune. Se disting sisteme izolate, care nu fac nici un schimb cu
exteriorul sau efectuează unul foarte redus; sisteme închise, care fac cu mediul doar un schimb
de energie şi sisteme deschise, care întreţin cu mediul înconjurător un permanent schimb de

13
Tulburările de comportament se prezintă detaliat în capitolele privind comportamentul şi bunăstarea
diferitelor specii
substanţă, energie şi informaţie. Toate sistemele vii sunt sisteme deschise. Orice sistem este
constituit din subsisteme şi este cuprins la rându-i în alte sisteme mai mari. Între toate părţile
componente ale unui sistem există legături permanente cu dublu sens - atât între subsistemele
din structura unui organism, cât şi între organism şi suprasistemele în care se încadrează, cum
este ecosistemul zootehnic. Aceste legături intra şi intersistemice au fost numite legături de tip
informaţional şi reprezintă o caracteristică fundamentală a biosferei.
Când se discută despre materia vie, se face frecvent referire la cel de al doilea principiu
al termodinamicii, în ideea de a se sublinia diferenţa dintre un sistem viu şi unul neviu, fizic.
Principiul postulează că orice sistem macroscopic nu poate evolua decât spre degradarea
ordinii ce îl caracterizează. Datorită energiei termice, atomii şi moleculele dintr-un sistem au
tendinţa să se disperseze în spaţiu, să dezintegreze sistemul coerent, tinzând spre dezordine.
Mărimea acestei dezordini a fost numită entropie. Sistemele biologice fiind sisteme deschise se
opun dezintegrării, dezordinii. Entropia lor este aşadar negativă, de unde şi denumirea de
negentropie /Dulcan, 2009/. Prin aceasta, sistemele biologice se deosebesc fundamental de
toate sistemele caracterizate prin entropie pozitivă. Integritatea sistemelor vii este menţinută
prin schimb de substanţă, energie şi de informaţie cu mediul ambiant. În ciuda aşa-ziselor
constante interne, viaţa este o permanentă oscilaţie în jurul unui punct de echilibru, iar
menţinerea homeostaziei şi a bunăstării presupune un permanent aport de nutrienţi, energie şi
de informaţii. Informaţia joacă un rol important în stabilirea modului de folosire a
nutrienţilor şi a energiei disponibile /Atlan, 1972/.
Una din cele mai utilizate definiţii ale bunăstării la animale este cea recomandată de
Webster /2009/: starea corporală şi mentală a animalelor conştiente, în încercarea de
acomodare la mediul înconjurător14. Starea corporală depinde, în principal, de mediul fizic şi
de accesul la resursele nutritive şi energetice, în timp ce starea mentală depinde mai ales de
existenţa şi de categoriile de stimuli din mediul extern şi intern, care pot fi percepuţi diferit,
dependent de experienţa fiecărui animal în parte. Faptul că animalele superioare sunt apte de o
experienţă mentală proprie este deja bine dovedit prin numeroase cercetări. Arnetz şi Fjellner
/1/ au confirmat că sistemul simpatic adreno-medular este sensibil la acţiunea stresorilor
mentali şi că reacţiile fiziologice şi cele neuroendocrine la stres variază într-o măsură
importantă de la un individ la altul.
Creşterea animalelor în cadrul ecosistemelor zootehnice, puternic antropizate,
generează frecvent situaţii de neconcordanţă între cerinţele fiziologice ale animalelor şi
condiţiile asigurate, ceea ce conduce la dificultăţi de adaptare şi stres. Stresul acut este pus în
evidenţă frecvent, fiind determinat de factori de natură fizică, chimică sau biologică, în timp ce
stresul cronic, care este mai frecvent în sistemele de creştere intensivă a animalelor, este
adeseori nesocotit sau luat în considerare cu întârziere. La producerea stresului cronic poate
contribui acţiunea concomitentă, continuă, intermitentă sau succesivă a doi sau mai mulţi
stresori /Decun şi Bolte, 1983; Decun, 2004; Decun şi col., 2006/. Răspunsul organismului
este, în general, nespecific şi se încadrează într-un tipar, care are două componente principale.
Prima componentă este simpatico-adrenergică, caracterizată prin activarea funcţională a
talamusului şi a hipotalamusului şi prin descărcări excesive de catecolamine, având ca obiectiv
pregătirea organismului pentru a face faţă unor agresiuni neobişnuite, prin creşterea tensiunii
arteriale, a tonusului muscular şi a glicemiei. Cea de–a doua componentă reacţională este
hipofizo - suprarenaliană, caracterizată prin creşterea secreţiei de ACTH (hormonul adreno-
corticotrop) şi apoi de hormoni corticosteroizi, care, în exces, au efecte nefavorabile,
manifestate prin inhibarea funcţiei organelor cu rol imuno-formator (timus, bursa lui
Fabricius), ceea ce duce la o limfopenie, la diminuarea răspunsului imun şi la perturbarea

14
„a state of body and mind as the sentient animal attempts to cope with its environment”
generală a echilibrului hormonal. Dinamica răspunsului la agresiunea factorilor de stres se
desfăşoară pe trei etape şi anume: etapa de alarmă (sau de dezechilibru imediat), etapa de
rezistenţă, cu caracter compensator şi etapa de revenire la un echilibru homeostazic sau de
epuizare, când factorii de stres persistă sau/şi se însumează. Rezultă deci alternative, fie că
organismul rezistă şi se acomodează la condiţiile nou create, fie că se îmbolnăveşte, dependent
de starea organismului şi de caracterul factorilor stresanţi. Toţi factorii stresanţi, indiferent de
natura lor acţionează prin acelaşi tipar reacţional.
Nu există încă o clasificare a stărilor de stres la animale în raport cu gravitatea sau
importanţa lor. În literatura de specialitate străină sunt folosiţi uneori termenii: stress, eustress,
distress, understress sau overstress, dar fără o definire precisă care să fie general acceptată
/Danzer şi Mormede, 1983/. De regulă, stresul este numit după factorul cauzal principal
implicat (stres de transport; stres caloric; stres microbian; stres psihic sau emoţional; stres de
izolare; stres de aglomerare şi altele). Este meritul lui Restian /1990; 1997/ de a fi descris un
nou tip de stres - stresul informaţional, care poate fi indus atât prin agresiune informaţională,
cât şi prin privare informaţională. Acest tip de stres a fost descris la om şi apoi verificat prin
experimentarea pe animale de laborator /Cristea şi Restian, 1988/. Avându-se în vedere faptul
că între animalele de laborator şi cele de fermă nu există deosebiri reacţionale de fond,
considerăm că poate fi acceptată existenţa stresului informaţional şi la animale de fermă, în
anumite circumstanţe.
Pentru organismul animal informaţiile sunt necesare, în primul rând, pentru construirea
structurilor proprii, cu un mare grad de ordine şi de organizare şi pentru reglarea
comportamentului înnăscut. Informaţii conţin toate elementele mediului ambiant, deoarece
materia nu poate fi separată de informaţie, iar cantitatea informaţiei este cu atât mai mare, cu
cât sistemul este mai complex. Informaţiile sunt primite şi de la alte animale şi din mediul
înconjurător, sub formă de hrană, apă, aer, mirosuri, sunete, lumină, stimuli antigenici, căldură
etc. Chiar şi atitudinea (comportamentul) persoanelor care vin în contact cu animalele
influenţează puternic animalele, pe această cale putând fi indusă teama şi stresul, care
condiţionează bunăstarea, productivitatea şi sănătatea animalelor /Hemsworth, 2009/. Pentru
fiecare categorie de animale informaţiile trebuie să prezinte anumite caracteristici, care exercită
un rol reglator în viaţa şi comportamentul animalelor (contactele sociale, fizice, vocale,
recunoaşterea vizuală şi olfactivă etc.). De exemplu, adăpostul, în ansamblu şi anumite detalii,
cum ar fi cuibarele pentru găini, trebuie să prezinte o locaţie corespunzătoare şi un design
potrivit (culoare, pardoseală, nivel de iluminare etc.) pentru a permite desfăşurarea fără reţinere
a comportamentelor naturale puternic motivate: ouat, scormonit, ciugulit, baia de nisip, baia
de soare etc. /Hartung şi col., 2009; Michel şi Guinebretiere, 2009/. Modificările (tulburările)
de comportament sunt primele care apar de ori câte ori schimbările din mediul de viaţă devin
necorespunzătoare cerinţelor fiziologice, iar dacă acestea persistă sunt urmate de modificări ale
principalelor funcţii şi mai apoi se instalează modificările patologice /Madec, 2009/. Jones
/2009/ a constatat că pentru măgari adaptarea mentală/psihologică, în cazul unui transfer în alte
condiţii de climă şi vegetaţie, este mai dificilă decât adaptarea nutriţională şi fizică, ceea ce
atrage atenţia asupra importanţei stimulilor specifici, care generează informaţiile necesare
pentru adaptarea şi supravieţuirea animalelor.
Informaţia conţinută de alimente este considerată de unii autori /Mecinicopschi, şi col.,
2008/ ca fiind cea mai profundă şi importantă caracteristică a calităţii alimentului, determinând
efectul său nutriţional şi valoarea biologică. O moleculă de glucoză conţine 135 de biţi, iar o
moleculă de proteină 106 – 107 biţi15 /Restian, 1990/. Un organism viu primeşte informaţii atât
din exterior, cât şi din partea organelor interne proprii, fiind în acelaşi timp receptor şi sursă de

15
Un bit reprezintă cantitatea de informaţie dintr-un semnal obţinută în urma actului de alegere între două
alternative echiprobabile
informaţii. Deşi informaţia este indisolubil legată de substanţă, informaţia moleculară nu
trebuie confundată cu substanţa şi energia din care este formată molecula respectivă.
Informaţia depinde şi de configuraţia spaţială a moleculei. O moleculă cu o anumită
configuraţie spaţială va fi recunoscută de o altă moleculă cu o configuraţie spaţială
complementară, aşa cum se întâmplă în cazul receptorilor celulari, care au o configuraţie
spaţială complementară cu a moleculei de mesager chimic pe care trebuie să îl recunoască.
Aceeaşi substanţă şi aceeaşi energie pot aduce informaţii diferite, în funcţie de modul în care
sunt distribuite în spaţiu şi timp. Şi invers, substanţe diferite pot aduce informaţii moleculare
asemănătoare dacă au o conformaţie spaţială asemănătoare, aşa cum se întâmplă în cazul
morfinei şi a endorfinei, care acţionează asupra aceloraşi receptori /Restian, 1997/. Semnalele
oferite de alimente/furaje, cât şi cele extrase prin digestie, absorbţie şi metabolizare, sunt în
final prelucrate, devin informaţii, urmând a fi integrate în matricea informaţională a
organismului consumator. Pornindu-se de la constatarea că produsele eliminate au o structură
mai simplă şi mai puţin ordonată, a fost avansată chiar ideea că sistemele vii se hrănesc cu
negentropie, adică cu ordinea pe care o iau din mediul înconjurător, inclusiv din alimente.
Organismul sănătos manifestă o „sete” de informaţie şi caută să-şi satisfacă nevoia de
informaţie, tot aşa cum caută să-şi satisfacă foamea prin hrană şi nevoia de confort termic prin
comportament (ghemuire, înghesuire, îmbăiere etc.). Informaţia din alimente poate influenţa
expresia genică a unor însuşiri/manifestări, prin interacţiunea cu matricea informaţională a
organismului. Studiul efectului hranei în ansamblu şi a constituenţilor alimentari asupra
expresiei genice constituie obiectul unei ştiinţe noi, numită nutrigenomica. Aceasta studiază
rolul nutrienţilor în modularea expresiei genelor codante ale proteinelor, diferenţierii şi
creşterii celulare, oferind baza ştiinţifică pentru înţelegerea activităţii biologice a
componentelor alimentare. Se pare că nutrienţii se comportă ca semnale care transmit celulelor
specializate informaţia cu referire la dietă. Nutrienţii sunt detectaţi şi recunoscuţi prin senzorii
celulari. Sistemul de senzori care recepţionează şi interpretează informaţia transmisă de
nutrienţi modelează şi transcripţia factorilor asociaţi printr-un număr de proteine adiţionale.
Alimentele denaturate sub aspect bioinformaţional prin prelucrare neadecvată, cât şi unele
provenind din organisme modificate genetic, pot conţine informaţii străine tiparului de
organizare al speciei, ceea ce poate conduce la stres informaţional. Un exemplu de modificare
a informaţiei cu semnificaţie biologică îl reprezintă stereoizomerii. Aceste specii moleculare au
aceeaşi compoziţie chimică, dar se deosebesc prin aranjarea spaţială relativă a atomilor şi
grupelor de atomi ce le compun. Cei mai importanţi sunt izomerii geometrici şi optici, alături
de stereoizomerii de conformaţie. Din punct de vedere nutriţional aceşti stereoizomeri au
activitate biologică extrem de diferită /Mecinicopschi şi col., 2008/.
Din păcate, există încă prea puţine cercetări asupra interacţiunii nutrienţilor cu genele şi
privind consecinţele asupra metabolismului şi a sintezelor proteice. Este de aşteptat ca
progresele ce se vor realiza în acest domeniu să aducă clarificări şi privind mecanismul de
apariţie a encefalopatiilor spongiforme la bovine, determinate de prioni în relaţie cu folosirea
reziduurilor zootehnice în hrana animalelor. Bovinele sunt specializate anatomic, fiziologic şi
metabolic pentru consumul de hrană cu un conţinut ridicat de fibre vegetale. Chiar dacă ele
sunt apte să valorifice în scop nutritiv anumite categorii şi cantităţi de reziduuri animaliere,
administrarea repetată şi îndelungată a făinii de carne şi oase provenită din cadavre de animale,
inclusiv de rumegătoare, reprezintă o premisă pentru un stres metabolic şi informaţional, cu
riscuri deosebite pentru apariţia în masă a encefalopatiei spongiforme la taurine. Hildebrandt şi
col. /2002/ susţin că o asemenea practică zootehnică nu are implicaţii etice şi nici consecinţe
asupra bunăstării, deoarece prin tratamentele termice şi chimice ale cadavrelor se produce o
pierdere a „identităţii” cărnii, astfel încât nu se poate vorbi de un canibalism autentic.
Numeroase alte date ştiinţifice converg, totuşi, spre ideea că utilizarea făinii de carne în
alimentaţia taurinelor favorizează apariţia encefalopatiilor spongiforme nu numai prin aceea
că, în anumite condiţii, prionii sunt apţi să reziste la tratamentele termice, dar şi prin tulburările
metabolismului (canibalism metabolic) induse pe această cale, care nu sunt compatibile cu
matricea metabolică a speciei.
Absenţa informaţiilor, cât şi insuficienţa acestora, sub anumite limite, ca urmare a
alterării căilor de transmitere a informaţiei sunt suportate de animale cu dificultate. Mai ales
insuficienţa sau absenţa informaţiilor necesare pentru desfăşurarea comportamentului natural
puternic motivat, poate declanşa reacţia de stres şi poate conduce la anumite manifestări de
privare informaţională, care se manifestă lent şi diferit, dependent de specie, vârstă, sex şi de
gradul de diminuare sau de perturbare a informaţiei. Cel mai frecvent apar stări de frustrare,
agitaţie, creşterea ritmului cardiac şi respirator, creşterea tensiunii arteriale a sângelui,
vocalizări, tulburări de orientare /Decun, 2004; Decun, 2005/. Din unele studii rezultă că şi la
copiii hiperactivi substimularea declanşează mai degrabă comportamentul de hiperactivitate,
decât suprastimularea /Zentall şi Zentall, 1976/. Substimularea a indus creşterea nivelului de
adrenalină, noradrenalină şi cortisol, precum şi creşterea ritmului cardiac la studenţii supuşi
unui experiment /Lundberg şi Forsman, 1979/.
La animale, izolarea prelungită a indivizilor din speciile cu un comportament social
(gregar) pronunţat (oaie, porc), pe spaţii restrânse, delimitate de pereţi plini, fără posibilitatea
de explorare vizuală şi olfactivă a zonelor învecinate şi de comunicare cu alte animale
conspecifice, a căror prezenţă este simţită în apropiere, conduce de regulă la stres şi bunăstare
precară. La asemenea animale se constată o multitudine de alterări endocrine, hematologice şi
biochimice, modificări de comportament, cu stereotipii persistente, creşterea ritmului cardiac şi
respirator, ca expresie a stării de stres /Palestrini şi col., 1998; Reinhardt şi Reinhardt, 2002/.
Izolarea vizuală este suportată mai greu, decât izolarea spaţială cu menţinerea contactului
vizual /Baldock şi Silby, 1990/, ceea ce se exprimă prin intensitatea şi durata mai mare a
vocalizării, cât şi prin creşterea frecvenţei ritmului cardiac. Oile se acomodează greu cu starea
de izolare vizuală, manifestând nelinişte câteva zile la rând şi o creştere a ratei metabolice cu
până la 15% /Reinhardt şi Reinhardt, 2002/. În figura XXX poate fi observată încercarea
disperată a porcilor, izolaţi vizual în padocuri având pereţi plini, de a explora spaţiul
înconjurător şi de a comunica cu animalele de aceeaşi specie aflate în vecinătate. Animalele
izolate în boxe individuale preferă să se ridice pe membrele posterioare, pentru înălţarea
capului peste nivelul peretelui despărţitor, în condiţiile în care oasele membrelor la porci sunt
obişnuit prea subţiri şi produc durere persistentă, chiar şi la scurtele deplasări în interiorul
boxei. Acesta este unul din motivele pentru care se consideră necesară asigurarea comunicării
vizuale şi prin miros a animalelor aflate în acelaşi adăpost, chiar şi în cazul celor menţinute
izolate, din diferite motive, în cuşti/boxe individuale.

Figura XXX. Încercarea disperată a porcilor aflaţi în padocuri cu pereţi

plini de a explora spaţiul înconjurător şi de a comunica cu animalele
conspecifice aflate în vecinătate. Sursa: Rick Buettner, în: Sonder /1998/

La fel de dăunătoare pentru organismul animal este şi agresiunea informaţională, de

natură fonică, fotonică, alimentară, antigenică etc. Atât la om, cât şi la animale suprasolicitarea
informaţională conduce la anxietate, ezitări şi erori decizionale, dificultăţi de memorare şi
rememorare, reducerea timpului şi a gradului de atenţie. Zgomotele exercită efecte negative
asupra sănătăţii şi a comportamentului animalelor, prin iritarea analizorului auditiv de anumite
caracteristici de frecvenţă, intensitate şi de tărie ale sunetelor. De exemplu, zgomotele
puternice produse de închiderea uşilor, defectarea instalaţiilor de hrănire, de evacuare a
dejecţiilor etc. cauzează frecvent, mai ales la rasele uşoare de găini o stare de stres psihic.
Ultrasunetele având anumite caracteristici, produse de aparate, maşini, pot acţiona stresant
asupra animalelor, deşi acestea adeseori nu sunt detectate de urechea omului.
Raţiile alimentare care conţin substanţe noi, necunoscute de organismul animal sau
componente obişnuite, dar tratate (termic, prin microunde sau chimic) într-o manieră care
alterează structura stereochimică normală a unor substanţe, pot conţine informaţii care nu se
integrează în matricea informaţională proprie organismului animal. Agresiunile informaţionale
alimentare pot fi tranzitorii şi reversibile, dar prin repetiţie pot genera îmbolnăviri de durată, cu
diferite manifestări clinice.
Animalele crescute în sistemele intensive pot fi supuse agresiunii prin antigenii
conţinuţi în aeromicroflora adăposturilor, care uneori este extrem de bogată şi de variată, chiar
dacă este constituită din specii acceptate ca nepatogene. Agresiunea prin informaţia antigenică
poate fi declanşată şi de om, prin vaccinări prea frecvente, prin inocularea de vaccinuri
polivalente sau de vaccinuri (autovaccinuri) constituite din culturi brute de microorganisme
inactivate, care conţin zeci de feluri de antigeni. În astfel de situaţii, animalele suprastimulate
antigenic vor produce anticorpi în exces, adeseori şi anticorpi faţă de propriile structuri (lezate
sau asemănătoare antigenic cu unele structuri microbiene), ceea ce poate favoriza apariţia
stresului prin agresiune informaţională şi chiar a unor boli de autoagresiune imunologică.
La om, sindromul de agresiune informaţională este caracterizat prin oboseală,
anxietate, iritabilitate, insomnie, palpitaţii, durere precordială, tahicardie, hipertensiune
arterială, greaţă şi anorexie /Restian, 1990/. Deoarece semnalele recepţionate din exterior
parcurg un proces complex pentru extragerea şi interpretarea informaţiei, nu toate persoanele
reacţionează la fel, în condiţii aparent similare. Studiile efectuate de Restian şi col. /1986/ pe
animale cu stres prin agresiune informaţională au scos în evidenţă o gamă largă de modificări
endocrine şi metabolice. Şobolanii supuşi acţiunii unor semnale optice şi acustice (400 biţi pe
minut), timp de 24 de ore, au prezentat creşterea nivelului sanguin pentru: norepinefrină, 17-
cetosteroizi, creatinină, glucoză, colesterol şi lipide. Au existat variaţii semnificative ale
valorilor constatate, mai ales în experimentele cronice şi chiar o atenuare a modificărilor pe
parcursul adaptării la condiţiile experimentale.
Pornind de la constatarea că sindromul de agresiune informaţională la animale se
aseamănă cu sindromul de abstinenţă la opioizi cunoscut la om, Cristea şi Restian /1998/ au
studiat implicarea opioizilor endogeni în sindromul de agresiune informaţională indus
experimental. Şobolanilor de laborator le-a fost indus un sindrom de agresiune informaţională
prin folosirea unor stimuli sonori specifici, iar comportamentul animalelor a fost apoi studiat
folosind un test utilizat în investigarea sevrajului la opioide. A fost studiată, de asemenea,
reacţia acestora la stimuli termici stresanţi. Rezultatele au indicat o creştere evidentă a secreţiei
de opioizi endogeni în prima fază, pentru ca în faza a doua să manifeste aparente simptome şi
semne caracteristice sevrajului la opioide. Semnele sevrajului pot fi prevenite prin tratament cu
agonişti ai receptorilor α2-adrenergici şi imidazolinici de tipul clonidinei - produs utilizat şi la
om ca tratament al sindromului de abstinenţă la opioide exogene.
Studiile publicate până în prezent privitoare la impactul informaţiei asupra omului nu
au clarificat diferenţa dintre ceea ce numim “stres informaţional” (pe de o parte) şi categoriile
de “suprastimulare” şi “substimulare” (pe de altă parte), această distincţie necesitând cercetări
suplimentare. Ar fi de aşteptat ca principala diferenţă să rezide în faptul că stresul
informaţional este corelat cu apariţia unui răspuns biochimic/hormonal specific situaţiilor
stresante, aşa cum a fost prezentat în prima parte a lucrării. Prin contrast, cel puţin în cazul
omului, stările de sub- şi suprastimulare nu sunt totdeauna şi în mod necesar însoţite de un
răspuns biochimic sau hormonal de stres. În general, substimularea se traduce, în cazul omului,
prin sentimente de stagnare, plictiseală, lipsa inspiraţiei şi a dorinţei de implicare activă în
condiţiile în care o anumită situaţie nu suscită interes sau nu reprezintă o provocare pentru
individul în cauză, acesta apărând plictisit, monoton, trist, anost şi lânced. Deşi la oameni
substimularea poate fi atât mentală, cât şi fizică, în majoritatea cazurilor plictiseala intelectuală
este cea care determină, în primul rând, apariţia unui comportament indiferent. De aceea,
credem că în cazul animalelor – care relaţionează cu mediul înconjurător mai mult prin
intermediul simţurilor, informaţia de tip neurosenzorial având o importanţă covârşitoare pentru
bunăstarea lor – termenul de „privare informaţională” este mai potrivit, decât cel de
substimulare. Privarea informaţională este frecvent asociată cu inabilitatea animalelor de a da
curs instinctului de explorare a mediului înconjurător, precum şi cu absenţa sau insuficienţa
stimulilor care asigură informaţia necesară motivării comportamentului. Credem, totodată, că
termeni precum “suprastimulare” sau “supraîncărcare informaţională,” folosiţi la oameni, pot
fi înlocuiţi, în cazul studiilor pe animale, cu sintagma “agresiune informaţională”, care se
referă la agresiuni variate (fonică, optică/fotonică, nutriţională, antigenică etc.) care duc la
manifestări acute sau cronice de stres. În general, orice stres legat de aportul informaţional
poate antrena o susceptibilitate crescută la boli, dintre cele mai diverse / Lipowski, 1973/.
În opinia noastră, stresul produs prin privare informaţională sau cel datorat agresiunii
informaţionale nu reprezintă neapărat noi categorii de stres, care să se adauge celor deja
descrise (stres de transport, stres termic/caloric, stres antigenic – microbian sau parazitar,
stres psihogen sau emoţional, stres de izolare sau de suprapopulare etc.), fiind mai degrabă o
nouă interpretare dată categoriilor de stres deja cunoscute. Eventual, se poate încerca o
reclasificare a tuturor tipurilor cunoscute de agenţi stresori, în lumina alterărilor
informaţionale pe care aceştia le produc. De pildă, stresul de izolare poate fi privit ca o
privare informaţională, pe când suprapopularea, transportul sau supraexpunerea la antigeni ar
putea fi înţelese ca tipuri de stres ce au la bază mecanismul unei agresiuni informaţionale.
Principiile care stau la baza privării informaţionale şi a agresiunii informaţionale pot
fi integrate în protocoalele deja existente de determinare a bunăstării. De exemplu, proiectul
The WelfareQuality®, finanţat de Comisia Europeană, propune o grilă de determinare a
bunăstării bazată pe urmărirea unor criterii multiple, având la bază patru principii: o bună
hrănire, condiţii adecvate de adăpostire, o bună stare de sănătate şi un comportament
normal/corespunzător. Aceste patru principii au fost apoi dezvoltate, fiind caracterizate după
douăsprezece criterii /Manteca şi col., 2009/, care nu sunt totuşi, în opinia noastră,
comprehensive în suficientă măsură. De exemplu, principiul bunei hrăniri nu este pe deplin
caracterizat potrivit criteriului propus ca „absenţa foamei sau setei persistente”. Introducerea
încă a cel puţin unui criteriu privitor la aportul de hrană şi apă ar fi de dorit – iar acesta ar
putea fi legat de calitatea apei şi nutrienţilor, precum şi de accesibilitatea lor. Luând în
considerare achiziţiile recente din domeniul nutrigenomicii, potrivit cărora este importantă
cunoaşterea valorii informaţionale a alimentelor ingerate, acest criteriu adiţional ar trebui să
reflecte cerinţele fiecărei specii (sau rase) de animale în parte. În acelaşi mod, principiul
adăpostirii adecvate, caracterizat în prezent de „confortul bazal (de repaus)”, de „confortul
termic” şi de „facilitatea deplasării”, ar trebui definit suplimentar şi prin alte criterii, legate în
principal de agresiunea informaţională prin: nivelul de zgomot; condiţiile inadecvate de
iluminare a spaţiului; concentraţiile unor gaze prezente în aer (amoniac); prezenţa şi
concentraţia particulelor aeropurtate şi a endotoxinelor. Aceste criterii suplimentare ar fi
relevante, în mod deosebit, pentru fermele de porcine şi de păsări.
Dezvoltarea noilor sisteme intensive de creştere a animalelor, bazate pe automatizarea
proceselor de muncă şi de supraveghere a animalelor, numite şi „de precizie” (precision
livestock farming - PLF) va duce, probabil, la o reconsiderare a importanţei şi efectului pe
care fluxul informaţional îl are asupra bunăstării animalelor. Sistemul PLF presupune o
sesizare continuă a modificărilor din mediul de viaţă şi un răspuns al animalelor, cu o
frecvenţă şi intensitate corespunzătoare şi cu un feedback informaţional către operatorul de
 control al procesului /Wathes, 2009/. S-au făcut deja investiţii masive în cercetarea legată de
aplicarea unor senzori, a unor sisteme de detecţie şi semnalizare, precum şi a unor modele
bazate pe sisteme de date centrate pe analiza unor parametri semnificativi, care să faciliteze
controlul proceselor fizice şi/sau biologice care interacţionează în cadrul PLF.
Din cele prezentate se desprind următoarele remarci conclusive:
Mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă în adăposturile pentru animale,
schimbările frecvente intervenite în habitatul acestora, prin transferul dintr-o unitate în alta
pentru reproducere, ca şi noutatea şi complexitatea informaţiei induse pe parcursul procesului
de transport, duc la o supraîncărcare informaţională a animalelor. În alte situaţii, izolarea
vizuală şi/sau spaţială a indivizilor, absenţa stimulilor specifici, ca şi reducerea sau
distorsionarea informaţiei pot antrena o substimulare.
Cu toate acestea, doar un număr mic de studii efectuate până în prezent au avut ca
obiectiv cunoaşterea importanţei şi a consecinţelor reale ale perturbărilor intervenite în fluxul
informaţional caracteristic ecosistemului zootehnic, asupra bunăstării animalelor, producţiei
şi a sănătăţii animalelor.
Prea puţini fermieri şi medici veterinari practicieni percep şi înţeleg importanţa şi
consecinţele perturbărilor în fluxul informaţional la nivelul ecosistemului zootehnic asupra
producţiilor şi sănătăţii animalelor. Încercând să explice modificările comportamentale, care
sugerează nivelul scăzut al bunăstării din anumite adăposturi, adeseori, specialiştii au tendinţa
să evalueze cu precădere cauzele mai uşor de recunoscut, cum ar fi calitatea precară a hranei, a
biostimulatorilor sau a materialului biologic folosit (rase, hibrizi).
Studii relevante şi aprofundate asupra patologiei informaţionale sunt deosebit de
necesare şi de importanţă capitală pentru progresul cunoaşterii în domeniul bunăstării
animalelor. Astfel de studii ar duce la o mai bună înţelegere a reactivităţii animalelor şi ar
servi, totodată, ca bază experimentală pentru elucidarea rolului pe care deficitul informaţional
(privarea) şi agresiunea informaţională îl au pentru patologia umană.
 5. EVALUAREA BUNĂSTĂRII ANIMALELOR
Evaluarea periodică a bunăstării animalelor s-a impus, la început, din considerente etice,
în fermele ecologice (organice), care livrează produse alimentare ecologice (bio), prin reţele
comerciale specializate. Aceste ferme trebuie să facă dovada respectării principiilor cuprinse în
Regulamentul nr. 2092/91, Regulamentul nr. 1804/99 şi în Standardul pentru producţia organică
(Basic Standards for Organic Production and Processing), elaborat de Federaţia Internaţională
pentru Agricultura Organică (International Federation for Organic Agriculture Movement)1.
Difuzarea informaţiilor prin canalele de informare publică reprezintă suportul încrederii
consumatorilor în produsele marcate ca fiind obţinute în condiţii ecologice (organice, naturale,
care presupun şi bunăstarea deplină a animalelor), în acord cu preţurile crescute cu până la 20 %,
faţă de produsele convenţionale.
Evaluarea bunăstării animalelor este importantă şi sub aspect economic, deoarece
conduce la identificarea şi înlăturarea deficienţelor din sistemul de creştere şi de exploatare a
animalelor. În acest mod, se asigură cele mai bune premise pentru exprimarea potenţialului
biologic productiv şi pentru perfecţionarea tehnologiilor. Proiectarea tehnologiilor noi de creştere
şi de exploatare a animalelor şi îmbunătăţirea utilajelor folosite pentru deservirea animalelor, nu
ar fi posibilă fără o temeinică cunoaştere a bunăstării animalelor. În Elveţia, Suedia, Norvegia şi
în alte ţări, evaluarea condiţiilor de adăpostire şi a bunăstării din adăposturile de animale se
practică, în cadrul institutelor şi a staţiunilor specializate pentru pretestarea echipamentelor şi
sistemelor noi de creştere şi de exploatare a animalelor, înainte de obţinerea avizului de
comercializare.
În ţările UE evaluarea bunăstării animalelor de fermă constituie o preocupare importantă
avându-se în vedere relaţia strânsă care există între bunăstarea animalelor, sănătatea şi siguranţa
alimentelor de origine animală. Evaluarea bunăstării animalelor tinde să fie inclusă în Programul
Integrat de Control al Calităţii (Integrated Quality Control), bazat pe elementele asigurării
calităţii, după sistemul ISO - 9000.
De asemenea, este în pregătire un sistem de evaluare a condiţiilor de creştere din fermele
de animale, numit Good Farming Practice, care va fi standardizat în decurs de câţiva ani şi va
servi pentru certificarea fermelor care respectă directivele privind bunăstarea animalelor (animal
welfare friendly housing), aceste ferme urmând a beneficia de subvenţii, conform prevederilor
politicii agricole comunitare.
Evaluarea bunăstării animalelor este adeseori extrem de dificilă din mai multe
considerente:
 în primul rând, pentru că sintagma bunăstarea animalelor reprezintă starea
individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se
află /Broom, 1999/, de unde rezultă că în aceleaşi condiţii, la indivizi conspecifici, se
pot pune în evidenţă diferite grade de bunăstare;
 în al doilea rând, bunăstarea animalelor, în anumite condiţii fizice, se poate modifica
de la un grad la altul, ca urmare a unor procese de învăţare;

1
O parte din reglementările mai sus menţionate se regăsesc şi în legislaţia din ţara noastră: Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 89 / 2000, aprobată prin Legea nr. 38 / 2001; Hotărârea de Guvern nr. 917 / 2001 pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G.
  în al treilea rând, măsurarea directă a bunăstării nu este posibilă, cât timp nu există o
„unitate” a bunăstării, iar evaluarea prin indicatori indirecţi şi compararea într-o scală
comună nu au fost încă experimentate în suficientă măsură.
Indicatorii de bunăstare cel mai bine studiaţi sunt cei care servesc pentru evaluarea
bunăstării indivizilor luaţi separat, aceşti indicatori fiind practicaţi în numeroase clinici
veterinare asociat cu examinarea comportamentului animalelor (etologia clinică). Aceştia sunt de
două categorii:
 indicatori ai bunăstării pe termen scurt (ritmul cardiac, nivelul de adrenalină şi de
corticosterol din sânge, manifestarea plăcerii sau a durerii, frustrării etc.);
 indicatori ai bunăstării pe termen lung (corticosterolul din urină, fecale, salivă;
indicatorii deficitului imun; existenţa şchiopăturilor, a cicatricelor pe corp;
existenţa şi categoria viciilor, stereotipiilor etc.).

Pentru evaluarea bunăstării grupurile omogene de animale, în fermele de animale, se

apelează, atât la indicatorii biochimici (mai ales hormonali, enzimatici) şi hematologici, cât şi la
indicatorii tehnologici, care caracterizează mai ales sistemul şi condiţiile de creştere şi în mai
mică măsură simţămintele animalelor (managementul zootehnic şi veterinar, condiţiile fizice de
adăpostire, nivelul producţiei, starea de sănătate etc.).

5.1. Criterii şi principii generale de evaluare a bunăstării

După cum s-a precizat în capitolul 3, prin bunăstare se înţelege starea individului cu
referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află. Animalele care îşi pierd
controlul, nereuşind să identifice priorităţile comportamentale pentru supravieţuire într-un
anumit mediu, se îmbolnăvesc şi mor, acestea fiind în afara bunăstării. Toate animalele, care
încearcă să se acomodeze cu mediul de viaţă, se află într-una din formele de bunăstare: bunăstare
deplină, bunăstare precară sau într-o bunăstare foarte precară. Pentru stabilirea categoriei de
bunăstare, în care se află animalele la un moment dat, trebuie luate în considerare mai multe
criterii şi indicatori. Sunt importante mai ales următoarele aspecte:
Bunăstarea deplină se asociază cu manifestarea comportamentelor normale şi
caracteristice speciei, sexului, categoriei de vârstă şi stării fiziologice. Pentru diagnosticarea
acesteia la animalele exploatate în sisteme de tip intensiv, este necesară cunoaşterea
particularităţilor comportamentale la animalele din aceeaşi specie, crescute în libertate sau măcar
în sistemele extensive, de tip gospodăresc şi la păşune.
Animalele trebuie observate (şi ascultate) în adăpostul în care trăiesc în mod obişnuit,
deoarece extragerea şi transferul acestora într-un alt mediu poate conduce la erori. Sunt mai
relevante observaţiile asupra comportamentului în timpul furajării, adăpării, odihnei, somnului,
al ridicării în picioare şi al culcării. Manifestarea comportamentelor preferate (de exemplu: jocul
la mânji şi la viţei: baia de soare şi baia de nisip la găini; îngrijirea corporală la pisică etc.)
constituie un indiciu important de bunăstare deplină.
La speciile cu un psihic mai dezvoltat, cum sunt caii şi carnasierele, existenţa unor
manifestări de plăcere ajută, de asemenea, la recunoaşterea bunăstării depline. Desfăşurarea
normală a comportamentului de îngrijire corporală la mamifere, iar la păsări starea bună a
penajului (penaj complet şi cu luciu caracteristic) sunt asociate cu bunăstarea deplină.
Bunăstarea precară şi foarte precară sunt mult mai greu de diagnosticat, fiind necesare
investigaţii şi observaţii complexe. Existenţa următoarelor indicii şi manifestări poate conduce la
un diagnostic de bunăstare precară sau foarte precară, dar absenţa lor nu permite excluderea
acestor stări. Se au în vedere mai ales următoarele aspecte:
 prezenţa unor tulburări de comportament sau comportamente de înlocuire (la
cabaline: aerofagia; xilofagia; coprofagia; loviturile de săpare; pica; ticul ursului;
retivitatea; agresivitatea; rotirea în cerc etc.; la bovine: ticul suptului; ticul limbii
serpentine; agresivitatea etc.; la ovine: malofagia; la porcine: masticaţia în gol;
mişcarea barelor; canibalismul etc.; la galinacee: canibalismul, isteria, ciugulirea
penelor);
 existenţa unor leziuni pe corp, produse prin automutilare sau ca urmare a înghesuirii
şi căderii animalelor etc.;
 manifestarea durerii sau punerea ei în evidenţă indirect (prin administrarea unui
analgezic);
 modificarea ritmului respirator şi cardiac;
 apatia profundă şi responsivitatea diminuată;
 prezenţa indicatorilor biochimici de stres.
Criteriile de mai sus sunt potrivite pentru aprecierea individuală a bunăstării la un număr
mic de animale.
Pentru aprecieri generale, pe termen lung, cu referire la bunăstarea grupurilor
omogene de animale din exploataţiile de animale, trebuie luate în considerare, pe lângă
criteriile amintite şi alţi indicatori, cum ar fi:

 măsura în care animalele beneficiază de asigurarea concomitentă a celor cinci

„libertăţi”:
o accesul nestingherit la hrană şi apă de calitate;
o asigurarea unui confort minim, în ce priveşte mediul de viaţă (microclimat
corespunzător; spaţiu suficient etc.),
o asigurarea asistenţei sanitare veterinare de calitate şi eficienţa măsurilor de
prevenire a durerii (şi a rănilor);
o prevenirea stărilor de frică, de suferinţă şi a stresului cronic;
o asigurarea condiţiilor pentru exprimarea comportamentului puternic motivat;
 succesul reproductiv;
 durata medie a vieţii productive;
 morbiditatea, mortalitatea şi sacrificările de necesitate;
 aspectele de management zoo-veterinar, relevante pentru evaluarea bunăstării.

5.2. Tulburările de comportament, ca indicator al bunăstării

Comportamentul general şi responsivitatea la stimuli constituie indicatori ai bunăstării,

atât la animale, cât şi la om. Dar asemenea observaţii nu pot fi efectuate sistematic în cadrul
fermelor productive, ci numai în staţiuni experimentale. Totuşi, anumite indicii pot fi culese,
chiar şi în fermele de producţie: îngrămădirea animalelor şi confruntările dintre acestea cu ocazia
adăpării şi a furajării; culcarea şi ridicarea repetată a animalelor pe patul de odihnă; existenţa
şchiopăturilor; starea penajului etc. Toate aceste manifestări sunt în corelaţie directă cu nivelul
de bunăstare al animalelor.
 Prin comportament anormal se înţelege comportamentul care diferă faţă de tiparul normal,
prin frecvenţă, mod de exprimare sau context. Tulburările de comportament sunt, de regulă,
urmarea unei bunăstări precare. Unele apar ca şi comportamente de înlocuire, atunci când
animalele sunt întreţinute în condiţii în care este dificilă sau imposibilă exprimarea
comportamentului determinat genetic şi caracteristic speciei. Tulburările de comportament pot fi
tranzitorii sau permanente, ireversibile. În majoritatea cazurilor, tulburările de comportament
sunt intermitente, apar în anumite momente ale zilei şi în anumite condiţii, ceea ce poate face
dificilă identificarea animalelor cu comportament deviat, în absenţa unei anamneze complete sau
a unor observaţii îndelungate.
Prezenţa tulburărilor de comportament exprimă, de regulă, o confruntare cu o situaţie
indezirabilă, o suferinţă cronică, o frustrare, un posibil stres cronic. Nu de puţine ori tulburările
de comportament se menţin şi după remedierea deficienţelor care le-au cauzat.
În mod obişnuit, stereotipiile sunt asociate cu producerea de opioizi analgezici în creier,
care joacă un anumit rol în acomodare. Dozarea acestor opioizi şi măsurarea efectelor produse
poate fi relevantă în evaluarea bunăstării. În toate cazurile indivizii care recurg la
autonarcoză pentru acomodare, o fac ca urmare a unei bunăstări foarte precare şi
persistente.
Pe baza observaţiilor asupra comportamentului şi a altor indicatori, poate fi obţinută o
imagine de ansamblu asupra condiţiilor de creştere şi de exploatare a animalelor, care pot fi
asociate cu o bunăstare deplină, precară sau foarte precară a animalelor.
Uneori evaluarea este uşoară, iar alteori deosebit de dificilă. De exemplu, dacă într-o
fermă se constată frecvente tulburări de comportament, asociate cu existenţa plăgilor decubitale
şi a şchiopăturilor, faţă de o altă fermă, în care tulburările de comportament sunt foarte rare, iar
plăgile decubitale şi şchiopăturile lipsesc, se poate concluziona că la prima fermă animalele se
află într-o bunăstare de grad inferior, în comparaţie cu animalele din cea de-a doua fermă.
Într-un alt caz, evaluarea este mult mai dificilă. De exemplu, se poate întâmpla ca într-un
sistem de întreţinere a animalelor stereotipiile să fie frecvente, dar morbiditatea redusă, faţă de
un alt sistem de întreţinere, în care stereotipiile au o incidenţă scăzută, dar morbiditatea este
mare. În astfel de situaţii, sunt necesare examene complexe asupra condiţiilor de creştere şi a
factorilor care influenţează evoluţia bolilor. Se poate recurge complementar la investigarea
indicatorilor biochimici (hormonali).

5.3. Succesul reproductiv, ca indicator de bunăstare

Desfăşurarea normală a comportamentului sexual şi reuşita reproducerii constituie un

indiciu de bunăstare deplină. Pentru aprecierea aptitudinii de reproducere la un efectiv de
animale, se iau în considerare mai ales: intervalul dintre fătare şi instalarea gestaţiei următoare
(service period) sau intervalul dintre două fătări succesive (calving interval); natalitatea şi
viabilitatea produşilor.
Trebuie însă precizat că succesul reproducerii nu depinde numai de categoria de
bunăstare (deplină, precară sau foarte precară), ci şi de alţi factori: genetici (genotip); rezistenţa
antiinfecţioasă a organismului; prezenţa microorganismelor patogene etc.
Natalitatea reprezintă raportul dintre numărul de descendenţi născuţi pe an şi totalul
femelelor apte de reproducere şi montate (înseminate). Uneori termenul natalitate se foloseşte în
sens mai larg, reprezentând raportul dintre numărul de descendenţi obţinuţi pe an şi numărul total
de indivizi dintr-o populaţie. Natalitatea reprezintă o măsură a gradului de acomodare la
mediu, deci implicit o măsură a bunăstării animalelor. Este un indicator sintetic, complex,
fiind rezultanta interacţiunii dintre potenţialul ereditar şi acţiunea (directă sau indirectă) a
factorilor interni (vârsta etc.) şi externi de mediu (furajare, adăpare, microclimat, densitatea
animalelor etc.). Aceasta depinde de:
 rata concepţiei (procentul de fecunditate), care reprezintă raportul între femelele
gestante după înseminare (montă), depistate prin diferite metode şi totalul femelelor
înseminate (montate);
 procentul de femele infecunde (temporal sau definitiv) din totalul femelelor apte de
reproducţie sau invers: procentul de femele care au fătat;
 procentul de avorturi, dedus din raportarea femelelor ce fată, faţă de total femele
gestante;
 prolificitate (numărul mediu de descendenţi, raportat la femelele fătate).

Natalitatea are o heritabilitate mică (0,03 – 0,2) şi prezintă o variaţie mare în raport de
genotip. Din aceste motive, aprecierea bunăstării după criteriul natalităţii trebuie făcută prin
comparaţie cu animale din aceeaşi rasă şi având aceeaşi descendenţă pe linie paternă. Natalitatea
maximă este greu de atins, deoarece depinde de o combinaţie de factori puţin cunoscută şi greu
de asigurat. Limitele de variaţie ale natalităţii la animalele de fermă sunt următoarele
/Drăgănescu, 1984/: la taurine: 60 – 95 %, în condiţiile în care fătările gemelare sunt de 2 – 3 %;
la ovine (o fătare pe an): 70 – 300 % , dar se pot obţine două fătări la trei ani sau două fătări pe
an; la porcine (două fătări pe an): 1000 – 2400 %: la găini: 1000 – 15 000 %.
Capacitatea de reproducere a masculilor se exprimă sintetic prin procentul de fecunditate
(numărul de femele gestante/femele montate sau înseminate).

5.4. Longevitatea productivă, ca indicator de bunăstare

Longevitatea (medie) productivă mai este numită şi durata (medie) de exploatare

şi reprezintă timpul scurs de la prima fătare la femele, respectiv de la prima montă la masculi,
până la eliminarea de la reproducţie. Şi acest indicator este sintetic şi complex; reflectă
condiţiile tehnologice, inclusiv bunăstarea animalelor.
Dacă animalele ar fi exploatate fără eliminări din efectiv, după criterii economice, acestea
ar ajunge la o vârstă înaintată, însoţită de pierderea dinţilor, scăderea fecundităţii şi apariţia
morbidităţii caracteristice vârstei. În practică, datorită constrângerilor economice, se practică
reforma de necesitate, care constă în eliminarea din efectiv a animalelor slab productive şi a
celor bolnave. Proporţia crescută de animale reformate se corelează cu bunăstarea
precară şi foarte precară a unui număr mare de animale.
În efectivele de animale în care mărimea populaţiei este relativ constantă, iar ponderea
primiparelor este egală cu ponderea reformei (p1 = R), durata medie de exploatare este
reciproca ratei anuale de înlocuire (d = 1/R = 1/p1). Longevitatea productivă are o
componentă genetică şi una de mediu /Drăgănescu, 1984/.
Dacă animalele sunt supuse la o rată metabolică înaltă şi convertesc hrana în produse
(carne, lapte, ouă etc.) într-o manieră eficientă din punct de vedere economic, aceasta ar
putea avea consecinţe asupra duratei de exploatare. Ingerarea unei cantităţi mari de hrană, o
dietă bogată în proteine, folosirea promotorilor de creştere (antibiotice, enzime, acidifianţi,
promotori steroidici, somatotropină etc.) pot conduce la o creştere importantă a producţiei
 până la limita potenţialului genetic, dar astfel va fi redusă durata vieţii productive, în
comparaţie cu cea a animalelor hrănite normal, fără forţaj alimentar. Pe ansamblu, se constată
reducerea numărului mediu de lactaţii la vacile de lapte, în fermele în care se practică o
alimentaţie dirijată spre o creştere a conversiei furajelor. Reducerea duratei vieţii productive
este determinată de stresul alimentar, care favorizează apariţia şchiopăturilor, a mastitelor,
infecundităţii şi în ultima instanţă declinul producţiei de lapte.
Managementul de uzură creşte proporţia de animale reformate şi
morbiditatea la toate speciile de animale. S-a dovedit şi experimental, pe animale de
laborator (şobolani), că indivizii care beneficiază de o raţie echilibrată, dar limitată cantitativ,
trăiesc mai mult, în comparaţie cu cei care sunt supraalimentaţi.
Dacă managementul zootehnic conduce la o durată de exploatare medie de numai patru
sau cinci viţei la o vacă, iar indicatorii biochimici confirmă existenţa unui stres cronic,
bunăstarea poate fi considerată, pe ansamblu, precară, în comparaţie cu vacile a căror
management conduce la posibilitatea obţinerii de opt - nouă viţei de la o vacă.
Chiar dacă reducerea duratei (medii) de exploatare reprezintă un indicator de
precaritate a bunăstării, nu înseamnă că eficienţa economică în astfel de ferme ar fi
obligatoriu necorespunzătoare. Ideală este atingerea potenţialului biologic productiv în
absenţa semnelor de bunăstare precară. Aceasta presupune evaluarea atentă, sub aspect
etologic, a tehnologiilor de exploatare, înainte de introducerea lor în ferme.
Durata optimă de exploatare este acea durată care maximizează fie beneficiul
economic, fie producţia. Deoarece la vaci producţia creşte cu vârsta, fiind maximă la lactaţia
a patra şi a cincea (după care scade), producţia maximă pe viaţă o realizează vacile cu durată
de exploatare de şapte lactaţii. Rata obişnuită de eliminare a vacilor este de 25 – 30 %,
dar profitul maxim pe fermă se realizează la o rată de înlocuire de 10 %. Scăderea ratei
de înlocuire la 10 – 15 % presupune însă un nivel ridicat de sănătate şi de bunăstare, pe care
majoritatea fermelor nu o pot atinge.

5.5. Morbiditatea şi mortalitatea, ca indicatori de bunăstare

Sănătatea, ca şi bunăstarea, poate fi deplină, precară sau foarte precară. Prezenţa anumitor
stări patologice şi a bolilor se asociază cu bunăstarea precară sau foarte precară /Broom, 1991;
1999/ şi se exprimă adeseori prin suferinţă, durere, teamă, anxietate, stare de abatere etc.
Absenţa bolilor, la un moment dat, poate fi expresia bunăstării depline, dar nu
întotdeauna, deoarece imposibilitatea exprimării comportamentelor puternic motivate poate
conduce la stres, imunodepresie şi în cele din urmă la apariţia bolilor.
Avându-se în vedere aspectele menţionate, se consideră că morbiditatea, mortalitatea şi
sacrificările de necesitate, pot furniza informaţii importante referitor la condiţiile de
adăpostire şi la gradul de bunăstare al animalelor, dar numai în perioadele interepizootice.
Morbiditatea reprezintă proporţia de animale bolnave, raportate la numărul total de animale din
efectiv sau la cele expuse îmbolnăvirii, Pentru caracterizarea morbidităţii dintr-un efectiv de
animale se folosesc cel mai frecvent următorii indicatori /Vior, 1999/: proporţia de
animale bolnave; rata animalelor bolnave; prevalenţa şi incidenţa.
Proporţia de animale bolnave reprezintă raportul dintre numărul de animale bolnave,
indiferent de natura bolii (boli metabolice, chirurgicale, infecţioase etc.) şi efectivul total de
animale. Dacă într-un efectiv de animale sunt 12 animale bolnave dintr-un total de 100, proporţia
de animale bolnave va fi de 12/100 = 0,12.
 Rata animalelor bolnave reprezintă raportul dintre numărul de animale bolnave şi
numărul celor sănătoase. Dacă într-un efectiv de animale sau de păsări există 12 indivizi bolnavi
şi 88 sănătoşi, rata animalelor bolnave va fi de 12/88 = 0,136.
Prevalenţa reprezintă numărul total de animale cu o anumită stare patologică, raportate la
totalitatea animalelor existente la un moment dat (prevalenţa momentului) sau într-o anumită
perioadă (prevalenţa perioadei). Acest indice se referă atât la cazurile noi de boală, cât şi la cele
mai vechi. Conform altei definiţii, prevalenţa reprezintă numărul de animale afectate raportat la
totalul animalelor aflate în situaţie de risc (prin receptivitate şi prin expunere). De exemplu,
creşterea în baterii a găinilor determină o insuficientă dezvoltare a oaselor, iar manipularea
defectuoasă a păsărilor, în vederea transportului pentru sacrificare, determină fractura oaselor. Se
constată că 27 % din găinile întreţinute în baterii prezintă cel puţin o fractură, acestea apărând
mai ales în perioada dintre scoaterea din cuşti şi asomare /Broom, 1991/.
Incidenţa exprimă numărul de cazuri noi, ce apar într-o populaţie de animale, într-o
anumită perioadă de timp (zi, săptămână, lună etc.), raportate la totalul animalelor aflate în
situaţie de risc. Incidenţa poate fi exprimată prin ceea ce se numeşte incidenţa cumulativă, care
exprimă numărul de animale, care s-au îmbolnăvit într-o anumită perioadă, raportat la numărul
de animale sănătoase existente la începutul perioadei respective.
Mortalitatea animalelor se calculează prin raportarea numărului de animale moarte, într-
un interval de timp dat, la numărul de animale din colectivitate aflate în situaţie de risc.
Mortalitatea se poate calcula pentru fiecare boală, pe categorii de boli sau pe ansamblu,
indiferent de cauza morţii. Pentru o exprimare mai exactă a evoluţiei mortalităţii aceasta poate fi
exprimată şi prin alţi indicatori derivaţi, cum sunt rata mortalităţii şi letalitatea (ponderea unei
cauze de deces în totalitatea deceselor).
La puii de carne, conform Normei sanitare veterinare de protecţie a puilor destinaţi
producţiei de carne, aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 30/2010, se calculează rata mortalităţii
zilnice, care reprezintă numărul de pui care au murit într-un adăpost în aceeaşi zi, împărţit la
numărul de pui prezenţi în adăpost în acea zi şi înmulţit cu 100. În acest număr de pui morţi este
inclus şi numărul de pui care au fost selectaţi pentru a fi ucişi în acea zi (selectarea minus
variantelor ce urmează a fi ucise se face fie din motiv de boală, fie din alte motive).
Mortalitatea generală poate fi raportată la diferite perioade de vârstă, astfel:

 mortalitatea perinatală, care se referă atât animalele născute moarte, cât şi la cele care
mor din cauza fătărilor distocice;
 mortalitatea neonatală, care cuprinde animalele moarte în primele două săptămâni de
viaţă, perioadă în care mecanismele homeostazice de acomodare la mediu ale nou-
născuţilor sunt încă imature;
 mortalitatea postneonatală, care se referă la perioada de alăptare;
 mortalitatea la tineretul înţărcat, până la vârsta de împerechere;
 mortalitatea la animalele adulte.

Eliminarea mortalităţii la animalele de fermă este imposibilă. Există un minim de

pierderi, care sunt cauzate de anomalii genetice, de criza de aclimatizare sau de accidente şi alte
cauze. Cele mai multe accidente sunt produse prin erori de management zootehnic şi veterinar,
dintre care cele mai frecvente sunt: neasigurarea condiţiilor pentru exprimarea bunăstării depline
şi nerespectarea programelor de biosecuritate.
 La taurine, în S.U.A., se înregistrează următoarele pierderi:

 viţei morţi la naştere: 5 – 7 %;

 pierderi de viţei până la vârsta de 6 săptămâni: 5 – 25 %;
 pierderi prin mortalitate şi reformă, datorate accidentelor şi bolilor, la vârsta de 2 – 24
de luni: 0 – 5 %;
 pierderi prin sacrificări de necesitate, ca urmare a infecundităţii junincilor: 5 – 12 %.
La porcine, aproximativ 5 – 7 %, iar uneori 13 % din purcei se nasc morţi şi 13 – 25 %
din cei născuţi vii mor înainte de înţărcare. Principala cauză a mortalităţii la purceii sugari o
reprezintă strivirea de către scroafă. După Carroll şi Krider, citaţi de Drăgănescu /1984/,
aproximativ 44 % din purcei mor prin strivire, datorită neasigurării condiţiilor de exprimare a
comportamentului normal al scroafelor şi mai ales ca urmare a claustrării scroafelor. Tot datorită
neasigurării condiţiilor pentru exprimarea comportamentului normal al scroafelor, până la 4%
din purcei pot fi mâncaţi de scroafe.
Creşterea morbidităţii şi a mortalităţii la animalele de fermă poate fi favorizată şi de
slăbirea rezistenţei generale de apărare antiinfecţioasă, care apare pe fondul unui management
zoo-veterinar deficient. Este cunoscut că dificultăţile de acomodare, stresul prelungit, determină
stimularea repetată a corticosuprarenalei şi producerea în exces de hormoni glucocorticoizi
(corticosteron, cortizon, hidrocortizon), care se exprimă prin prăbuşirea sistemului imun.

5.6. Evaluarea şi compararea bunăstării prin metode numerice

Bunăstarea animalelor este strâns dependentă de condiţiile de viaţă pe care le oferă

sistemul de creştere şi de experienţa mentală a animalelor. Întrucât nu există o “unitate” de
evaluare a gradului de bunăstare, singura posibilitate o reprezintă aprecierea indirectă, prin
anumite criterii, indicatori sau parametri, care ilustrează condiţiile tehnologice şi de
comportament ale animalelor. Un bun indicator de evaluare a condiţiilor de adăpostire şi a
bunăstării trebuie să îndeplinească câteva condiţii: să se bazeze pe cunoaşterea ştiinţifică; să
poată fi măsurat; să reprezinte un suport decizional pentru fermierii interesaţi să-şi perfecţioneze
sistemul de creştere a animalelor ş.a.
Importanţă deosebită prezintă, mai ales:

o modul de furajare, structura raţiei şi asigurarea frontului de furajare;

o modul de adăpare, calitatea apei şi asigurarea frontului de adăpare;
o densitatea animalelor pe unitatea de suprafaţă şi procentul de pardoseală cu
aşternut;
o felul şi calitatea pardoselii, forma şi dimensiunea patului de odihnă, existenţa şi
dimensiunea stinghiilor pentru păsări;
o posibilităţile de mişcare şi de contact social cu alte animale (posibilităţile de ieşire
din adăpost, suprafaţa înierbată, distanţa de la adăpost, zilele de acces etc.);
o felul aşternutului, sistemul de evacuare a gunoiului;
o nivelul factorilor de microclimat în corelaţie cu sistemul de ventilaţie, nivelul
zgomotului;
o frecvenţa şi momentul lotizării animalelor pe fluxul de producţie;
o atitudinea îngrijitorilor faţă de animale şi starea echipamentelor tehnice etc.
Pentru evaluarea bunăstării şi mai ales pentru compararea condiţiilor din diferite sisteme
de creştere, valoarea parametrilor luaţi în considerare trebuie exprimată numeric pe o scală
comună, care să prezinte la un capăt bunăstarea deplină, iar la celălalt capăt bunăstarea foarte
precară. Intervalul dintre extreme poate conţine câteva trepte (categorii). Cu cât sunt mai puţine,
cu atât nuanţele exprimate vor fi mai reduse. Trebuie avut însă în vedere că este dificilă distincţia
a mai mult de cinci categorii de bunăstare /Johannesson şi col., 2000/.
În Austria a fost adoptată metoda Tier-Gerechtheits-Index (în limba germană), numită
prescurtat – TGI 35 L (deoarece iniţial avea un punctaj maxim de 35), cunoscută şi sub
denumirea de Animal Needs Index – ANI – 35 L (în limba engleză). Metoda a fost elaborată de
către Bartussek2, în anul 1985 şi experimentată mai mulţi ani, apoi modificată pentru
îmbunătăţire, de câteva ori /Bartussek, 2000/. Pentru evaluarea bunăstării necesităţile diferitelor
categorii de animale au fost ierarhizate, în funcţie de ponderea acestora la asigurarea bunăstării,
în trei categorii: necesităţi de bază (life-sustaining); necesităţi secundare (health-sustaining) şi
necesităţi facultative (comfort-sustaining). Evaluarea bunăstării prin metoda ANI a fost
experimentată de către diferiţi cercetători în ferme de vaci de taurine (vaci de lapte, viţei şi
tineret taurin), ferme de porcine (scroafe cu purcei, porci la îngrăşat) şi ferme de găini pentru ouă
de consum /Furnaris, 2005/.
Punctajul maxim, care poate fi realizat prin aplicarea metodei în ultima sa variantă este
de 46,5, în condiţiile în care se folosesc şi punctaje negative (cu minus), aceasta cu scopul de a
permite unele compensaţii între diferite criterii de apreciere. Se aplică curent la aproximativ
20000 de ferme (de vaci, viţei, porci la îngrăşat şi găini ouătoare), de către 150 de persoane,
instruite special şi abilitate în acest scop. Institutul pentru Agricultură, Mediul Înconjurător şi
Inginerie Energetică, din cadrul Universităţi de Ştiinţe Agricole din Nusdorfer (Austria), a
studiat în detaliu eficienţa şi repetabilitatea metodei ANI – 35 L, în cadrul a 13 ferme, cu ajutorul
a 74 de controlori (asesori) din partea agenţiilor implicate în evaluarea periodică a fermelor
(fiecare fermă fiind examinată de către 9 controlori diferiţi). În urma prelucrării statistice a
datelor obţinute, s-a confirmat valoarea deosebită a metodei, dar au fost identificate şi mai multe
posibilităţi de îmbunătăţire /Ofner şi col., 2000/.
În Germania se aplică câteva variante ale metodei ANI, cele mai cunoscute fiind: metoda
TGI – 200 şi metoda ALD. Metoda TGI 200 este destul de asemănătoare cu cea austriacă, din
care a derivat /Sundrum, 1996/, dar se referă la mai multe criterii şi are un punctaj maxim de 200.
Se aplică la aceleaşi categorii de animale, ca şi metoda TGI 35 L şi în plus la porcinele de
reproducţie. Această metodă a fost verificată /Horning, 2000/ la mai mult de 2000 de ferme în
Germania şi a fost aplicată şi în Austria, comparativ cu metoda TGI 35 L. Ambele metode de
apreciere sunt folosite, atât în fermele organice (ecologice), cât şi în cele convenţionale, cu
deosebirea că fermele organice supuse evaluării trebuie să realizeze un anumit punctaj minim
pentru fiecare criteriu, ca o condiţie de recunoaştere şi certificare a îndeplinirii cerinţelor privind
bunăstarea. Evaluarea fermelor se face cu ajutorul unor chestionare şi baremuri de punctaj,
alcătuite pentru fiecare criteriu în parte. Principalele asemănări şi deosebiri, între metoda TGI 35
L şi TGI 200 se prezintă în tabelul 1.

2
Federal Research Institute for Agriculture in Alpine Regions, BAL Gumpenstein, Austria
 Tabelul 1

Aspecte comparative privind două metode de evaluare a condiţiilor de adăpostire şi a

bunăstării animalelor /Borell, 2001/

TGI 35 L (Bartussek, 1995) TGI 200 (Sundrum şi colab., 1994)

Punctajul Maxim 46,5 (de la – 9, până la 46,5) Maxim 200 (de la 0 până la 200)

Categoriile de Mişcarea animalelor Libertatea de mişcare

criterii luate în
considerare Contactele sociale cu alte animale
Design-ul pardoselii
Condiţiile de microclimat
Îngrijirile acordate animalelor
Comportamentul alimentar
Comportamentul de odihnă
Comportamentul de confort
(eliminarea dejecţiilor la porc,
amenajarea cuibului la păsări)
Igiena animalelor şi a adăpostului
Îngrijirile acordate animalelor

Numărul de 30 - 40 60 - 70
criterii

Pe ce se pune Pe tehnica adăpostirii, cu acordarea Asigurarea condiţiilor pentru

accentul ? de compensaţii exprimarea comportamentului
motivat
Sănătatea animalelor

Interpretarea Rezultă din punctaj: bunăstare Nu se pot face comparaţii între

indexului deplină sau bunăstare precară diferite sisteme de creştere
Se pun în evidenţă deficienţele şi
avantajele

Aplicarea / Conform legislaţiei din Austria Este recomandată pentru formarea

beneficiarii evaluatorilor
Consultanţă la cerere
Pentru activitatea de consultanţă
Beneficiarii principali: fermele
ecologice (organice) În mod deosebit pentru fermele
ecologice (organice)
Metoda se află la dispoziţia
instituţiilor cu atribuţii de control

Metoda este aplicată în aproximativ

20 000 de ferme
 În tabelul 2 se prezintă un exemplu de barem pentru aprecierea numerică a libertăţii de
mişcare pentru găinile ouătoare, conform metodei TGI 200
Tabelul 2

Exemplu de evaluare numerică a libertăţii de mişcare a găinilor ouătoare,

prin metoda TGI 200 /Horning, 2000/
Punctaj Densitate Existenţa Accesul la teren înierbat Ieşirea spre Condiţii în
(păsări/m2) stinghiilor exterior zona
înălţate (păsări/m2) exterioară
Adăpost Aşternut Densitate Frecvenţa
cu adânc (zile)
voliere (m2/pasăre)

6 < 10

5 < 11 > 10 <8

4 < 12 <4 Există > 7,5 < 11 Umbră,

supliment de
hrană, apă

3 < 13 <5 >5 180 < 15 supliment

de hrană,
apă

2 < 14 <6 > 2,5 120 < 18 Apă sau

hrană

1 < 15 <7 60

Timpul mediu necesar pentru evaluarea unei ferme este de până la o oră, în cazul
metodelor TGI 35 şi TGI 200, iar în cazul metodei ALD este de până la două ore /Horning,
2000/.
Dezavantajul sistemelor austriac şi german, care operează cu compensaţii largi, constă în
faptul că un nivel înalt al unui parametru poate compensa nivelul scăzut al oricărui alt parametru.
După aprecierea lui Johannesson şi colab. /2000/, cele două sisteme sunt prea permisive şi
conduc la obţinerea unui punctaj de certificare a bunăstării, în condiţiile în care prin alte metode
(care nu admit compensaţii) certificarea bunăstării nu ar fi posibilă.
Sistemele de evaluare TGI sunt preferate de fermele ecologice şi se aplică mai puţin la
creşterea intensivă a animalelor, de tip industrial. Metoda TGI 200 a fost recomandată şi pentru
evaluarea fermelor pentru îngrăşarea intensivă a porcilor, dar cu barem de evaluare modificat,
care prevede pentru acest tip de ferme un punctaj maxim de numai 120 (din totalul de 200 de
puncte), acest punctaj neputând fi depăşit nici de fermele care nu prezintă probleme de sănătate.
 Trebuie, de asemenea, remarcat faptul că metodele de evaluare a condiţiilor de adăpostire
şi a bunăstării nu fac referire la calitatea hranei, a apei şi la asigurarea frontului de hrănire şi de
adăpare, deoarece în toate fermele comerciale din ţările occidentale aceste aspecte sunt rezolvate
în totalitate, de ele depinzând mai ales nivelul producţiilor şi productivitatea. Pentru România ar
fi necesară elaborarea şi experimentarea de alte metode de evaluare a adăpostirii şi a bunăstării,
care să includă verificarea şi notarea condiţiilor de furajare şi de adăpare, acestea în ţara noastră
fiind încă frecvent deficitare.
Ar fi, de asemenea, utilă extinderea gamei de criterii etologice şi fiziologice, alături de
cele tehnologice, fără a complica prea mult sistemul de evaluare, care riscă altfel să nu poată fi
aplicat pe scară largă şi cu costuri acceptabile. Este important mai ales să se ia în considerare
prezenţa stereotipiilor, existenţa şi prevalenţa leziunilor corporale, inclusiv starea penajului la
păsări, igiena corporală, morbiditatea şi eventual nivelul hormonilor corticosteroizi în plasmă sau
în saliva animalelor. Asemenea metode ar putea fi numite metode numerice integrative, avându-
se în vedere faptul că operează cu criterii evaluate numeric şi realizează integrarea cerinţelor
privind mediul de viaţă cu bunăstarea animalelor.

5.7. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza principiilor şi a criteriilor

Welfare Quality

În cadrul Uniunii Europene, în perioada 2004 – 2009, a fost efectuată o cercetare

ştiinţifică deosebit de amplă, în cadrul proiectului WelfareQuality, la care au participat 44 de
universităţi/institute din mai multe ţări, cu scopul de a se elabora un sistem de evaluare a
bunăstării la taurine, porci şi galinacee /Smulders şi Algers, 2009/. Sistemul de evaluare Welfare
Quality ia considerare patru principii de bază: buna hrănire (good feeding); buna adăpostire
(good housing); asigurarea sănătăţii (good health) şi exprimarea comportamentului motivat
(appropriate behaviour). În cadrul celor patru principii au fost stabilite criteriile de evaluare,
rezultând în total 12 criterii, care sunt recomandate pentru evaluarea grupurilor de animale de
fermă.

EVALUAREA BUNĂSTĂRII LA ANIMALE

prin sistemul Walfare Quality (Calitatea bunăstării)

1. SCOPUL

Acest protocol este o sinteză a rezultatelor obţinute în urma cercetărilor efectuate de specialişti în
domeniul bunăstării pentru a prezenta un sistem concret de evaluare care, pornind de la definiţia
bunăstării să poată îndeplinii majoritatea cerintelor celor implicaţi în evluarea bunăstării. Materialul de
faţă se referă la animalele de fermă (bovine, suine, păsări, ovine, caprine), precum şi la tineretul aferent.

Descrierea prezentului protocol a fost prescurtată pe cât a fost posibil, în scopul însuşirii şi
aplicării acestuia de către studenţi (şi cei care doresc să participe la evaluarea bunăstării animalelor), iar
metodologia de aplicare este descrisă, pentru ca sistemul să poată fi practic aplicat. Informaţiile prezentate
acoperă cele trei perioade diferite din viaţa unui animal de fermă: de creştere, de producţie (indivizi adulţi
şi femele) şi perioada de la sfârşitul vieţii (în care animalele vor fi transportate în locul unde vor fi tăiate
(fig. 1).

În fermă Final

Creştere Producţie

Schimbarea mediului Transport Abator

Figura 1. Prezentarea schematică a diferitelor perioade din viaţa productivă a animalelor

Unele etape cu caracter specific, ca transportul făcut de la o fermă (sector) la alta între perioada
de creştere şi cea de producţie, nu au fost incluse în protocol. Acest lucru este evidenţiat în tabelul 1 şi se
poate detalia pentru fiecare specie în parte. Pe timpul transportului animalelor nu au fost stabiliţi încă
indicatorii care să fie urmăriţi, deoarece aprecierea bunăstării animalului se poate face după tăiere, printr-
o evaluare indirectă.

Tabelul 1

Perioadele din viaţa animalelor luate în considerare de protocolul Welfare Quality

Creştere Producţie Final

Femela cu pui Pui Femele

Creştere şi finisare Tinereat Animal de tăiat

Acest protocol de evaluare a bunăstării animalelor poate fi utilizat în fermele mari, cu sisteme de
creştere intensiv sau extensiv, doar unele măsurători nu pot fi aplicate în cazul femelelor care sunt cazate
în boxe individuale.

Acest sistem de evaluare nu este comun tuturor fermelor, dar în următoarea perioadă, începând cu
1 ianuarie 2013, acesta va fi accesibil pentru majoritate fermierilor.

Vizitarea unei ferme de către un specialist, presupune colectarea informaţiilor de acest gen. Acest
tip de informaţii, poate fi folositor pentru a ghida fermierul, pentru un mai bun management al companiei
(fermei). Acest suport informaţional trebuie separat de cei care au abilitatea de a inspecta acest tip de
societăţi astfel încât informaţia să nu fie dusă mai departe. Această informaţie, care este preluată trebuie
să ajute la îmbunătăţirea pe termen lung a situaţiei din fermă, astfel încât să se evite vizitele prea dese în
ferme. Din moment ce documentul este bazat strict pe aprecierea sistemului în sine, concluziile pot avea
întrebări referitoare doar la acest sistem.

O propunere ar fi ca aceste întrebări, să aibă ca ţintă susţinerea, prin consiliere pentru a putea
evalua independent fiecare fermă în parte, din fiecare ţară.

2. ASPECTE LEGALE

Protocolul de apreciere a calităţii bunăstării ar trebui aplicat doar în fermele în care sistemul de
creştere se încadrează în legile ţării respective. Îndeplinirea cerinţelor acestui protocol nu înlocuieşte nici
o altă asigurare existentă sau standarde legale ale ţării unde se face evaluarea.

Acest proiect furnizează informaţii noi, privind aprecierea bunăstării animalelor, folosind în mod
special măsurătorile de bază, care pot fi valorificate pentru a aduce un suport informaţional substanţial.

Managerul unităţii are responsabilitatea şi obligativitatea de a lucra în conformitate cu prevederile

legale. Nu este considerat plauzibil îndeplinirea cerinţelor acestui proiect, fără aprobările legale existente
în Europa. Din acest motiv, lista care cuprinde prevederile normative legale nu este furnizată pentru
Protocolul Aprecierea Bunăstării fără ca aceasta sa-l respecte.

Legislaţia actuală poate fi accesată pe pagina de web EUR lex, unde pot fi găsite tratate, legi,
propuneri de lege, care pot fi accesate. Dacă aplicarea şi interpretarea a oricărui element din acest
standard nu este în conformitate cu legea în vigoare, acest fapt poate fi acţionat în justiţie, care este
prioritară.

3. DEFINIREA TERMENILOR

Bunăstarea este acea sutiaţie în care animalul depune efort şi reuşeşte să facă faţă la condiţiile de
mediu şi în efectivul cu care îşi desfăşoară activitatea, pentru a se reproduce şi pentru a realiza producţia
planificată.
 4. FUNDALUL PROTOCOLULUI CALITATEA BUNĂSTĂRII

Acest proiect subliniază principiile şi structura de bază a protocolului Calitatea Bunăstării, cum
pot fi folosiţi indicatorii şi valorile acestora pentru aprecierea bunăstării.

4.1. Structura de bază a protocolului

Acest protocol a dezvoltat un sistem pentru a putea aprecia bunăstarea şi măsurile standardizate,
acestea fiind transformate într-o informare sumară, concretă care să permită în timp real clasificarea
situaţiei dintr-o fermă.

Aprecierea bunăstării se face prin analizarea calităţi bunăstării fiecărui individ, valorile obţinute
permiţand obţinerea unui scor al bunăstării acelui individ, care apoi să permită unui specialist să poată
folosi aprecierea bunăstării pentru îmbunătăţirea aspectelor care privesc problemele manageriale.
Informaţia mai poate fi folosită pentru informarea clienţilor în ceea ce priveşte statutul bunăstării
animalelor şi calitatea produselor acestora (fig. 2).

Măsurători Informaţii

Data procesării Fermă

În fermă
 Transport

În abator Calcularea scorului Abator

Figura 2. Sursele de informare folosite în Sistemul Welfare Quality

Protocolul cuprinde toate informaţiile necesare, pe specii, pentru efectuarea evaluării calităţi
bunăstării, cât şi explicaţiile modului de lucru pentru fiecare indicator în parte.

Acest protocol poate fi utilizat pentru animalele de fermă, aflate în diferite etape ale vieţii şi /sau
diferite sisteme de întreţinere, avand indicatori şi valori specifice pentru fiecare etapă în parte (creştere,
producţie, transport şi sacrificare). La data editării acestui material nu există nici un indicator specific
procesul de transport, dar unele efecte ale transportului animalelor pot fi determinate prin comportamentul
acestora în timpul transportului către abator. Indicatorii şi valorile specifice privind transportul pot fi
adăugate pe viitor.

4.2. Principii de bază

Introducere: Bunăstarea este un concept multidimensioanal. Acest concept cuprinde sănătatea

fizică şi mentală, precum şi câteva aspecte privind confortul fizic, absenţa bolilor, accesul al hrană,
posibilitatea de a-şi exprima comportamentul normal etc.

Importanţa atribuită bunăstării diferitelor aspecte din viaţa animalelor în ceea ce priveşte
bunăstarea, diferă de la om la om.

Un obiectiv (criteriu) specific bunăstării este faptul că reflectă, din punct de vedere ştinţific,
necesitatea, că animalele trebuie percepute ca fiinţe vii, care au necesităţi pe care omul s-a angajat să le
îndeplinească aducându-le din mediul lor de viaţă într-un mediu nou şi în continuă schimbare. Cei care se
ocupă de evaluarea bunăstării trebuie să cadă de acord cu cei care exploatează animalele (în ferme sau
abator) în aşa fel încât să fie întrunite regulile impuse de autorităţile competente. Pentru elaborarea şi
finalizarea acestui material cuprins în Calitatea bunăstării au avut loc sistematic mai multe discuţii între
membrii organizaţiei, fermierii şi proprietarii abatoarelor.

S-au stabilit patru principii de bază, din care au rezultat 12 criterii importante, pe baza cărora s-
au conceput indicatorii şi valorile de apreciere a calităţii bunăstării pentru fiecare specie şi categorie în
parte. Animalele sunt diferite din punct de vedere genetic, al experienţei anterioare, al temperamentului
cât şi al mediului în care au crescut şi mai ales în care ajung la maturitate. Până şi mediile aparent
asemănătoare pot fi diferite datorită oamenilor care asigură acest mediu, iar pe parcursul vieţii animalelor,
comportamentul acestora se modifică. Deoarece bunăstarea este o caracteristică a fiecărui animal în parte,
acest protocol CALITATEA BUNĂSTĂRII se bazează pe bunăstarea esenţială şi pe regulile de bază,
care trebuie respectate pentru ca animalul să se dezvolte armonios (sănătatea şi comportamentul).
 Dacă resursele, măsurătorile de bază (tipul boxei, densitatea animalelor), managementul (planul
de sănătate) sunt deficitare şi nu asigură bunăstarea animalelor, într-o situaţie anume aceste măsuri sunt
evitate fără a fi luate în calcul în acest protocol.

Iar dacă aceste măsurători de bază nu sunt valabile, astfel încât să poată verifica un criteriu sau
când aceste măsurători nu se bazează sau nu sunt destul de sensibile (în conformitate), atunci măsurile de
management şi resursele sunt folosite pentru a evalua pe cât posibil un criteriu al bunăstării. Nu există
sănătate de aur pentru toate animalele în ceea ce priveşte bunăstarea şi nici informaţii valabile privind
importanţa relativă acordată animalelor.

Oamenii de ştiinţă care s-au ocupat de acest protocol au o reţinere în ceea ce priveşte aprecierea
în masă a bunăstării, deoarece acest fapt este prin natura sa, o decizie de ordin etic (statusul mediu al
animalelor versus animalele aflate sub limita normală), ar trebui să se ţină cont de necesităţile fiecărui
animal în parte (bunăstarea individuală), versus aprecierea bunăstări a unor unităţi (efectiv mare) de
animale. Se ţine cont şi de balanţa dintre aspiraţiile societăţii pentru o bunăstare la un nivel înalt şi
realizările practice posibile la acest nivel ce ar trebui îndeplinite. Oamenii de ştiinţă responsabili de acest
protocol nu au decis aceşti termeni etici. Au consultat experţi în comportamentul animalelor şi nu numai
experţi în sociologie ci şi proprietari de abatoare, iar metodologia privind aprecierea bunăstării a fost
modificată conform opiniei lor, astfel toate ideile acestor proprietari exprimate în proiectul iniţial au fost
optimizate după confruntarea cu cei mai buni experţi.

4.2.2. Definiţia bunăstării, principiilor şi criteriilor

Fiecare principiu este definit în aşa fel încât acesta comunică (corespunde) cu o întrebare
referitoare la bunăstare. Patru dintre cele mai importante principii au fost stabilite ca fiind hrănirea de
bună calitate, adăpostirea conformă, urmată de o sănătate bună, care să pemită manifestarea unui
comportament normal.

Aceste principii trebuie să corespundă întrebărilor:

 Dacă animalele sunt hrănite şi adăpate corespunzător ?

 Dacă adăpostul corespunde cerinţelor ?
 Dacă animalele sunt sănătoase ?
 Dacă animalele manifestă un comportament care reflectă efectul mediului ambiental
optimizat ?
O definiţie mai detaliată a criteriilor bunăstării pentru animale este descrisă în următoarele fraze:

1. Trebuie să aibă o dietă adecvată şi să nu sufere pe termen lung prin înfometare.

2. Trebuie să aibă acces nelimitat la apă şi să nu sufere din cauza lipsei de apă.

3. Trebuie să aibă o suprafaţă de contact care să asigure confort pe durata odihnei.

4. Trebuie să aibă confort termic pentru a nu consuma energie pentru termoreglare.

5. Trebuie să aibă suficient spaţiu pentru a se putea mişca în voie.

6. Trebuie să nu prezinte lovituri sau răni (la nivelul pielii) şi nici dizabilităţi locomotorii.

7. Trebuie să fie ferite de boli şi menţinute standardele înalte de igienă şi îngrijire.

8.Trebuie să nu sufere din cauza proceselor tehnologice (abatorizarea, sacrificarea, procedurile

chirurgicale).

9.Trebuie să poată exprima un comportament normal fără să fie agresive, iar comportamentul social să
facă posibilă stabilirea ierarhiei.

10. Trebuie să poată să-şi exprime şi celelalte comportamente normale specifice speciei (explorarea
mediului).

11.Trebuie coordonate bine în toate situaţiile, iar cei care au această competenţă trebuie să aibă o relaţie
bună om- animal.

12. Trebuie evitat statusul emoţional negativ (frica, stresul, frustrarea, sau apatia) înlocuindu-se cu cel
pozitiv (siguranţa).

Fiecare principiu conţine două până la patru criterii. Criteriul este independent de alt criteriu şi
formează o listă minimă redată în tabelul 2.

Tabelul 2

Principii şi criterii de bază pentru evaluarea prin Sistemul Welfare Quality

Principiile bunăstării: Criteriile bunăstării

Hrană de bună calitate 1.furajare ritmică şi de calitate;

2. apă la discreţie şi corespunzătoare;

Adăpost de bună calitate 3. confort la locul de odihnă;

4. confort termic;

5. libertate de mişcare;

Sănătatea 6. absenţa rănilor;

7. absenţa bolilor;

8. absenţa durerii produsă de procesele tehnologice;

Comportamentul normal 9. exprimarea comportamentului social;

 10 exprimarea altor tipuri de comportament;

11. relaţie normală om- animal;

12.status emoţional pozitiv.

4.2.3. MĂSURĂTORILE PROPUSE PENTRU VERIFICAREA CRITERIILOR

Indicatorii şi modul de evaluare al acestora au fost verificate pentru a fi conformi (dacă aceştia
reflectă statutul actual al bunăstării animalelor) prin dovedirea unor cerinţe: repetabilitatea şi rezistenţa la
factorii externi, în timpul zilei şi condiţiile meteorologice.

Un aspect important în prelucrarea informaţiilor îl prezintă necesitatea evaluării directe şi nu

folosirea unor filme, clipuri sau imagini. Unele măsurători nu cer expertiză veterinară sau cea a unui
specialist în comportamentul animalelor pentru a putea fi efectuate. Unele măsurători, care au fost
propuse iniţial nu au respectat aceste condiţii, de aceea au fost excluse din schema procesului de evaluare,
dar au fost adoptate alte măsurători care sporesc gradul de acurateţe şi rafinamentul. Pentru unele criterii a
fost necesară includerea măsurătorilor de bază, de management pentru că nici o altă valoare nu a fost
suficient de satisfăcătoare în ceea ce priveşte valabilitatea ei.

4.2.4. CALCULAREA SCORULUI

Toate măsurătorile au fost aplicate pe un efectiv de animale suficent pentru a obţine o apreciere
comună a bunăstării. În primul rând au fost colectate datele (valorile obţinute pentru diferite măsurători
ale unui lot de animale) care sunt necesare calculării scorului şi criteriilor. În urma combinării scorului şi
criteriilor, pe baza calculului principiilor va rezulta scorul acestora, iar în final lotul de animale este
distribuit unei singure categorii de bunăstare conform principiilor şi scorului obţinute de acestea (fig. 3).
Un model matematic a fost proiectat pentru a obţine o apreciere colectivă a bunăstării.
 Figura 3. Modul de apreciere (calculare) a bunăstării

Calcularea criteriilor şi scorului (procentul acestora). Unele măsurători ale aprecierii bunăstării
sunt raportate criteriilor (condiţia corporală scăzută poate fi cauzată de lipsa hranei pe o perioadă mai
mare de timp, apariţia unei boli sau ambele).

Măsurătorile destinate valorilor unui singur criteriu, exceptând câteva cazuri, unde se pot distinge
felul în care au fost interpretate (accesul liber al bovinelor la păşune) sunt folosite pentru a verifica
libertatea de mişcare (criteriul), precum şi exprimarea altor comportamente.

Măsurătorile relevante unui criteriu sunt interpretate şi modificate astfel încât să îndeplinească
scopul acelui criteriu, care reflectă starea unui lot de animale raportat la acel criteriu.

Aceste valori sunt evidenţiate într-un tabel pe o scala de la 0 la 100, ceea ce corespunde la:

 0 - este o situaţie gravă, considerată a fi departe de bunăstare;

 50 - este o situaţie neutră (nivelul bunăstării nu este prost dar nici bun);
 100 - este o situaţie foarte bună, situaţie de dorit a se afla o fermă (adică nu mai sunt
necesare alte îmbunătăţiri în ceea ce priveşte condiţiile de bunăstare).
Datorită numărului total de măsurători, scala în care sunt exprimate valorile şi importanţa relativă
a măsurătorilor care variază în funcţie de categoria şi specia animalului, calcularea scorului variază şi sunt
trei tipuri principale de calcul:

1. Când toate măsurătorile folosite la verificarea criteriilor sunt luate la nivelul fermei şi sunt exprimate
pentru o anumită categorie (lipsa apei, la purcei, un timp îndelungat).
Lipsa apei, la purcei, un timp îndelungat. Nu se apreciată direct pe animale deoarece semnele
deshidratării nu pot fi detectate timpuriu, se observă doar în cazuri extreme, după o perioadă mai
îndelungată. Aprecierea se face prin numărarea adăpătorilor existente, modul de funcţionare şi igiena
acestora. Numărul de purcei recomandat la o adăpătoare funcţională este de 10 pentru fermele mari şi 5
purcei, în cazul fermelor mai mici. Dacă sunt mai mulţi purcei decât numărul recomandat atunci numărul
adăpătorilor este considerat a fi insuficient (fig. 4).

Scor

Da Sunt 2 adapatori la un Da 100

animal ?

Adăpătorile sunt Nu 80
curate ?
Adăpătorile sunt ca Da Nu Da 60
număr şi loc
Sunt 2 adapatori la un Nu 45
suficiente ? animal ?

Nu Adăpătorile sunt Da Sunt 2 adapatori la un Da 55

animal ?
 curate ? Nu 40

Nu Da 35

Sunt 2 adapatori la un Nu 20
animal ?

Figura 4. Modul de apreciere a calităţii adăpatului

2. Când un criteriu este verificat printr-o singură măsurătoare luată la nivel individual, această scală, în
general, reprezintă severitatea unei probleme şi proporţia în care scorul unui individ poate fi calculat
(procentul animalelor care nu au probleme la nivelul membrelor, procentul animalelor care prezintă
probleme moderate la nivelul membrelor şi procentul animalelor care prezintă probleme grave la
nivelul membrelor). În acest caz se va calcula (aprecia) media greutăţi corporale.
Media aritmetică a greutăţii şi funcţiile Indicatorului specific (Is) pentru aprecierea laminitelor
la vacile de lapte. Procentul animalelor care au o deficienţă moderată şi procentul animalelor care au
probleme severe sunt folosite pentru a face media aritmetică dintre cele două categorii de animale, iar
rezultatul este interpretat astfel: obţinerea valorii 2 este datorită deficienţelor medii, iar valoarea 7 este
datorată unor deficienţe majore. Această medie aritmetică este transformată într-un index (Is)care variază
de la 0 la 100.

Indexul laminitelor Is = (100 – 2 (% mediu) + 7 (% sever)/ 7

În care Is se calculază după valoarea obţinută, mai mare sau mai mică de 65:

Când Is ≤ 65 scorul = (0.0988 x I) – (0.000955 x I2) – (5.34 x 10-05 x I3)

Când Is ≥ 65 scorul = 29.9 – (0.944 x I) – (0.0145 x I2) + (1.92 x I3)

Figura 5. Modul de interpretarea pe baza Is

 În situaţiile în care media aritmetică a greutăţii corporale este calculată,consultarea experţilor a
fost folosită pentru a putea definii greutatea optimă a vacilor care au o producţie apropiată de cea a vacilor
din fermele cu o producţie recomandată de experţi.

Acest exerciţiu a arătat că experţii nu urmăresc, în general, un raţionament liniar. De exemplu în

cazul unor afecţiuni dobândite în 10% din cazuri, producţia nu se încadrează în scorul experţilor unele
animale diagnosticate cu acest tip de boală se află pe scală în dreptul cifrei 100. Prin urmare este necesar
să se recurgă la funcţii non liniare pentru a produce scoruri – criterii, în acest caz. Pe scurt funcţiile Is
permit calcularea proporţiei astfel încât să se obţină o curbă reprezentantă. Acestea sunt exprimate în
forma unui cub (fig. 5).

Când un criteriu a fost conceput pentru diferite măsuri, unde experţii au întâmpinat dificultăţi în
îmbinarea celor două tipuri de măsuri care au folosit integralele Chaquet (exemplul 4).

3. Când o măsurătoare folosită la verificarea indicatorilor conduce spre o exprimare diferită a datelor
(procentul animalelor care stau în padoc sau suprafaţa padocului examinat) este comparată cu pragul
limită, care reprezintă limita dintre ceea ce este considerat normal şi ceea ce este anormal. Atunci
numărul cazurilor dominante care se află la limită vor fi folosite ca o valoare a măsurilor (exemplul
3).
Oamenii de ştiinţă experţi în acest domeniu au fost consultaţi şi au interpretat datele proaspete
în termenii bunăstării. În unele cazuri pragul limită a fost definit de experţi. Apoi oamenii de ştiinţă au
prognozat un scor unei ferme virtuale.

Exemplul 3. La puii de găină broiler următoarele boli sunt verificate într-o fermă sau într-un
abator : ascitele, deshidratarea, septicemia, hepatita, pericarditele, abcesele subcutanate. Incidenţa în
fiecare boală este comparată cu un prag limită care defineşte incidenţa după un plan al sănătăţii care este
cerut la nivelul fermei.

Când incidenţa observată într-o fermă se află la jumătatea pragului limită, atunci se va trage un
semnal de alarmă. Numărul semnalelor de alarmă şi avertizărilor detectate într-o fermă este calculat. De
obicei se calculează greutatea corporală finală transformată într-un scor, folosind funcţiile organelor
interne (Is).

Tabelul 3

Bolile a căror prezenţă se apreciază ca o deteriorare a bunăstării

 Boala Pragul de alarmă %

Ascita 1

Deshidratare 1

Septicemie 1.5

Hepatită 1.5

Pancreatită 1.5

Abcese subcutanate 1

Exemplu 4. Folosirea integralelor Chaget pentru calcularea principiilor –scorurilor pentru o

sănătate bună

O bună sănătate integrează trei criterii: Absenţa rănilor, absenţa bolilor, şi absenţa durerilor
indusă de procedurilor medicale. Primele scoruri obţinute de o fermă cele 3 criterii sunt sortate într-o
ordine crescătoare. Primul criteriu – scor este considerat valabil, apoi diferenţa dintre scor şi următorul
criteriu – scor este multiplicat de capacitatea unui grup de indivizi de a îndeplinii toate criteriile cu
excepţia uneia care aduce un scor scăzut. Diferenţa dintre ultimul scor şi următorul este multiplicată de
capacitatea grupului de indivizi care îndeplinesc criteriile combinate excepţional, cele care aduc un scor
scăzut.

FORMULELE p. 26

Calcularea unui principiu-scor dintr-un criteriu-scor. Criteriile-scor sunt sintetizate pentru a

putea calcula principiile-scor. De exemplu scorul obţinut de un lot de animale pentru absenţa leziunilor,
absenţa bolilor şi absenţa durerilor induse de procedurile medicale sunt combinate, reflectând astfel o
bună sănătate a acestui grup. Oamenii de ştiinţă au considerat unele criterii mai importante decât altele, de
exemplu la unele specii de animale absenţa bolilor este considerată mult mai importantă decât absenţa
leziunilor care la rândul lor sunt mai importante decât absenţa durerii, indusă de procesele medicale.
Sinteza nu permite compensarea dintre scoruri (de exemplu absenţa bolilor nu compensează absenţa
leziunilor şi viceversa. Un program matematic special (integral Chaquet) a fost folosit pentru a lua în
considerare aceste două tipuri de raţionament. Pe scurt integralele Chaquet calculează diferenţa dintre
scorul minim şi următorul scor minim, şi greutatea (numită capacitatea), se mai adaugă la acea diferenţă.
Acest proces este repetat până se ating cele mai înalte scoruri. La unele specii-secţiile speciale –doar
capacitatea este dată (µx pentru capacitatea unui criteriu, xµxy pentru capacitatea unui grup care
îndeplinesc 2 criterii x şi y etc.). Un exemplu de calcul a unui principiu-scor este în exemplul 4.
Încadrarea unităţilor de animale în categoriile bunăstării
 Asigurarea. Scorurile obţinute de un lot de animale în toate principiile bunăstării sunt folosite să
încadreze ferma într-o categorie a bunăstării. La acest nivel oamenii de ştiinţă şi proprietarii de abatoare
au fost consultaţi. Proprietarii abatoarelor au fost membrii Comitetului pentru Calitatea bunăstării. Patru
categorii de bunăstări au fost diferenţiate pentru a întruni cerinţele deţinătorilor de abatoare:

Figura 6. Modul de evaluare al unei ferme

Valorile sunt definite pentru fiecare categorie. Acestea reprezintă golurile unei ferme care trebuie
acoperite pentru a putea fi încadrată într-o categorie. Un prag excelent este echivalent cu 88, 55 pentru
bine, 20 pentru acceptabil.

Este importantă clasificarea finală care nu reflectă nu doar teoriile aplicate la ceea ce este
considerat excelent dar şi realizările practice reale.

Unei ferme i se atribuie calificativul excelent dacă depăşeşte echivalentul 55 şi îndeplineşte

principiile şi dacă depăşeşte echivalentul 80 şi îndeplineşte două din principi atunci i se va atribui
calificativul bine, iar dacă nivelul scorului este echivalent cu 20 şi îndeplineşte toate principiile, atunci va
primi calificativul bine.

Fermele cu un calificativ acceptabil, reprezintă nivelul bunăstării acelei ferme şi scopul este mai
mare de 10 şi îndeplineşte toate principiile; acelaşi calificativ este distribuit şi în cazul scorului mai mare
de 20 şi îndeplineşte doar 3 principii. Fermele care nu îndeplinesc cerinţele minime nu sunt calificate. O
mică diferenţă apropiată de pragul limită, având valoarea reală cu 5 şi este valabilă: de exemplu valoarea
50 nu este considerată cu mult mai mică decât 55.

Un program operaţional a fost produs pentru a calcula scorul bunăstării şi pentru a avea o
apreciere compactă a unui lot de animale. Pentru mai multe informaţii se poate contacta online
WELFARE QUALITY. anke.delorm@wur.nl
 Comentarii finale. Următoarele aspecte sunt specifice speciilor de animale menţionate în acest
material. Sunt structurate în aşa fel încât este nevoie de a cunoaşte situaţia din fermă, prin datele colectate
şi măsurătorile efectuate în ferme, după care sunt prezentate modurile de calcul a scorurilor pentru
apreciere generală. În final sunt prezentate măsurile aplicate pentru a aprecia bunăstarea animalelor pentru
abator, în timpul transportului şi tăiere.

Cercetările ştiinţifice ulterioare vor continua astfel încât măsurătorile şi protocolul de evaluare a
calităţii bunăstării vor fi îmbunătăţite şi vor fi mai accesibile. Pregătirea şi validarea metodelor şi
protocoalelor sunt esenţiale şi nici o organizaţie nu este capabilă să aplice aceste metode în mod repetabil
şi valabil fără să ceară aprobarea consorţiului Calitatea bunăstării.

înşiăţ

Tabelul 3.

Principiile şi criteriile de evaluare a bunăstării animalelor după sistemul Welfare

Quality /Botreau şi col., 2007/

Principiile Criteriile

Buna hrănire (Good feeding) Absenţa înfometării prelungite (Absence of prolonged

hunger)

Absenţa însetării prelungite (Absence of prolonged thirst)

Buna adăpostire (Good housing) Confort în zona de odihnă (Comfort around resting)
Confort termic (Thermal comfort)

Asigurarea mişcării (Ease of movement)

Sănătate (Good health) Absenţa leziunilor (Absence of injuries)

Absenţa bolilor (Absence of disease)

Absenţa durerilor induse prin sistemul de creştere (Absence

of pain induced by management procedures)

Comportamentul motivat Exprimarea comportamentului social (Expression of social

behaviours)
(Appropriate behaviour)
Exprimarea altor comportamente motivate (Expression of
other behaviours)

Buna relaţie om-animal (Good human-animal relationship)

Stare emoţională pozitivă (Positive emotional state)

 Pe baza principiilor şi a criteriilor mai sus menţionate, au fost stabilite proceduri de calcul
a scorului, utilizând un model matematic, care conduce la evaluarea finală a gradului de
bunăstare pentru fermele de taurine3, porcine4 sau galinacee5. Acest sistem de evaluare a
bunăstării animalelor este tot mai larg acceptat în rândul specialiştilor şi a organizaţiilor de
protecţie a animalelor din statele UE şi există chiar propuneri de standardizare şi de impunere a
obligativităţii în toate situaţiile în care se apelează la subvenţii comunitare sau de la stat pentru
dezvoltarea şi modernizarea fermelor.
Trebuie însă menţionat că poziţia fermierilor din Europa, reprezentaţi prin organizaţia
Copa – Cogeca la Bruxelles, care are în componenţa sa 60 de membri titulari din statele membre
ale UE şi 36 de organizaţii ale fermierilor din Islanda, Norvegia, Elveţia şi Turcia, nu agreează în
totalitate concluziile raportului la proiectul Welfare Quality şi recomandările în ce priveşte
standardizarea sistemului de evaluare a bunăstării şi protecţiei animalelor, ceea ce face,
deocamdată, dificilă extinderea acestui procedeu de evaluare6.

5.8. Evaluarea bunăstării animalelor din exploataţii şi a riscului pe baza

sistemului HACCP

Obţinerea de alimente salubre reprezintă o dorinţă a tuturor celor care cresc animale şi
prelucrează produse de origine animală. Dar atingerea acestui deziderat nu este lesnicioasă,
întrucât depinde de foarte mulţi factori organizatorici, tehnologici şi de mediu.

Supravegherea salubrităţii produselor alimentare de origine animală se realizează încă, în

cele mai multe unităţi, prin examenul calităţii unui număr, considerat reprezentativ, de probe din
produsul finit şi este urmată de aplicarea de sancţiuni, care pot merge până la confiscarea şi
denaturarea şarjelor necorespunzătoare. Acest sistem este considerat retrospectiv şi represiv,
pentru că stabileşte răspunderi după încheierea ciclului de producţie şi efectuarea examenelor
pentru aprecierea salubrităţii. Sistemul prezintă mai multe inconveniente, dintre care este
importantă mai ales nesiguranţa rezultată din numărul, de regulă, prea mic de probe care pot fi
examinate pentru garantarea calităţii produselor, în condiţii de rentabilitate economică. În acelaşi
timp, sistemul este şi puţin eficient, deoarece se bazează pe examinarea unui număr restrâns de
însuşiri la produsul finit, faţă de numărul foarte mare de riscuri, care pot deriva din deficienţele
de ordin igienic, existente pe fluxul de obţinere a produsului.
Din aceste motive, există de mai mulţi ani preocupări pentru elaborarea unui cod al
bunelor practici în creşterea animalelor şi procesarea produselor animaliere, după modelul

3
Welfare Quality Assessment Protocol for Cattle, NEN, ASG Veehouderij BV, Lelystad, The Netherlands, 2009
4
Welfare Quality Assessment Protocol for Pigs, NEN, ASG Veehouderij BV, Lelystad, The Netherlands, 2009.
5
Welfare Quality Assessment Protocol for Poultry, NEN, ASG Veehouderij BV, Lelystad, The Netherlands, 2009.
6
Copa and Cogeca position on the Commission’s report on options for animal welfare labelling and the
establishment of a European Network of Reference Centres for the protection and welfare of animals.
AHW(10)1014:5, Brussels, 9th April 2010
bunelor practici de fabricaţie şi distribuţie a produselor farmaceutice (Good Manufacturing and
Distribution Practices).
Un astfel de sistem presupune aplicarea unui plan riguros de controale pe fluxul de
creştere a animalelor şi alte măsuri, care să conducă la reducerea fluctuaţiilor privind condiţiile
de întreţinere a animalelor, bunăstarea animalelor şi calitatea produselor obţinute.
Spre sfârşitul anilor `60 în SUA a fost conturat sistemul HACCP (Hazard Analysis
Critical Control Point). La baza conceperii acestui sistem a stat experienţa industriaşilor de la
Pillsbury Corporation, care au lucrat împreună cu NASA şi laboratoarele armatei americane
(U.S. Army’s Natick Laboratories) pentru conceperea şi realizarea alimentaţiei cosmonauţilor.
Sistemul a fost lansat în anul 1971 în Statele Unite la National Conference on Food Protection.
După mai multe reformulări şi completări a fost promulgat, în anul 1973, de către FDA (Food
and Drug Administration).
În prezent, HACCP este acceptat ca o modalitate de concepere şi de supraveghere a
procesului de producţie a alimentelor, bazată pe analiza riscurilor şi menţinerea sub control a
punctelor critice de pe întregul proces de aprovizionare cu materie primă, prelucrare, depozitare
şi desfacere a produselor alimentare de uz uman /Decun şi Sala, 2001/.
Din unele cercetări rezultă că ar fi posibilă aplicarea sistemului HACCP şi în domeniul
creşterii animalelor, ceea ce ar asigura atât bunăstarea animalelor, cât şi reducerea riscurilor
asociate consumului de produse de origine animală /Borell, 2000; Borell şi Mitloehner, 2004;
Teuşdea, 2005; Noordhuizen şi Metz, 2005; Hegelund şi Sorensen, 2007/.
În principiu, sistemul HACCP poate fi adaptat pentru o gamă largă de riscuri (fizice,
chimice sau biologice), sisteme de management şi tehnologii de creştere a animalelor şi de
obţinere a produselor alimentare de origine animală. Aplicarea sistemului HACCP presupune
identificarea şi analiza riscurilor asociate diferitelor faze ale procesului de creştere a animalelor,
de la procurarea animalelor şi a furajelor, potrivirea perechilor pentru reproducţie şi până la
obţinerea şi prelucrarea materiei prime, precum şi definirea mijloacelor necesare pentru
eliminarea riscurilor şi verificarea aplicării acestor mijloace şi a eficacităţii lor.

Sistemul HACCP prezintă câteva avantaje de mare importanţă practică: este relativ
simplu; are un caracter complet, adică poate fi utilizat singur, fără a fi necesară dezvoltarea altor
sisteme, conform normelor ISO 9000; este recunoscut pe plan internaţional; se adaptează relativ
uşor la diferite procese tehnologice, putând include o gamă foarte largă de riscuri.

Sistemul HACCP trebuie astfel conceput încât să permită identificarea tuturor riscurilor
şi stabilirea măsurilor eficiente pentru prevenirea consecinţelor nedorite. În acest scop, au fost
formulate şapte principii, care reprezintă şi etape obligatorii în elaborarea şi aplicarea sistemului
HACCP în diferite domenii. Noordhuizen şi col. /2008/ recomandă pentru fermele de vaci o
procedură în care cele şapte principii se aplică în 12 etape (trepte).
Principiul 1: analiza riscurilor. Prin risc se înţelege orice proprietate a unui produs sau a
unei tehnologii (zootehnice, sanitare veterinare etc.), care poate genera efecte dăunătoare asupra
animalelor sau asupra consumatorilor de produse animaliere. Evidenţierea riscurilor presupune
un studiu atent al proceselor tehnologice, începând de la pregătirea adăposturilor, recepţia
animalelor, furajelor şi continuând cu îngrijirea animalelor, recoltarea şi prelucrarea primară a
produselor alimentare etc. În urma evaluării critice a tuturor fazelor trebuie să se identifice
probabilitatea de apariţie a diferitelor riscuri şi măsurile preventive ce trebuie aplicate.
Principiul 2: stabilirea punctelor critice de control. Se realizează după modelul arborelui
decizional (CCP decision tree), care este o schemă bazată pe patru întrebări, la care se răspunde
prin da sau nu.

Principiul 3: stabilirea limitelor critice pentru punctele de control. Acestea se stabilesc

pentru fiecare punct critic de control (PCC) identificat şi se referă la valorile limită, nivelul ţintă,
valori tolerate, etc. a căror respectare asigură excluderea riscurilor în punctele critice de control.
Principiul 4: stabilirea cerinţelor de monitorizare a fiecărui punct critic de control.
Pentru garantarea respectării valorilor limită ideală ar fi monitorizarea continuă cu ajutorul
aparatelor de înregistrare grafică. Asemenea înregistrări se practică obişnuit pentru temperatură,
pH, umiditate relativă, concentraţia unor substanţe etc. Dacă aplicarea unui astfel de procedeu nu
este posibilă, se va stabili frecvenţa verificărilor prin sondaj, astfel încât să existe un număr
suficient de verificări, care să corespundă menţinerii fiecărui punct critic sub control strict.
Examenele fizico-chimice, microbiologice sau de altă natură, nu exclud inspecţia şi observarea
atentă şi repetată a procesului tehnologic prin toate simţurile, întrucât acestea, în cazul
persoanelor experimentate, pot contribui într-o mare măsură la asigurarea bunăstării animalelor
şi a salubrităţii produselor alimentare.
Principiul 5: stabilirea acţiunilor corective pentru situaţiile de depăşire a limitelor
critice fixate. Pentru fiecare abatere de la limitele stabilite, trebuie să fie prevăzute măsuri de
corecţie, până la remedierea deficienţelor. În cazul proceselor tehnologice pentru care nu sunt
prevăzute sisteme automate de autocorecţie şi de alertă se vor institui supravegheri atente prin
personal special instruit, care să aplice măsurile prevăzute în schema operaţională inclusă în
sistemul HACCP.
Principiul 6: instituirea unor proceduri de evidenţă şi înregistrare a datelor, care să
dovedească că sistemul HACCP a fost eficient. Unităţile care acceptă să funcţioneze în cadrul
sistemului HACCP îşi declară disponibilitatea de a se supune inspecţiilor periodice de rutină la
anumite intervale de timp. Pentru stabilirea retroactivă a modului în care a funcţionat sistemul
HACCP este obligatorie păstrarea unor evidenţe, cum ar fi: lista membrilor echipei HACCP cu
responsabilităţile concrete; descrierea fazelor tehnologice; indicarea PCC pe fluxul de producţie;
lista riscurilor şi a măsurilor preventive; limitele critice pentru diferiţi parametri; sistemul de
monitorizare; lista acţiunilor corective; procedurile de înregistrare şi păstrare a evidenţelor etc.

Principiul 7: stabilirea modalităţilor prin care se verifică corectitudinea operaţiilor în

cadrul sistemului HACCP. Verificarea eficienţei planului HACCP cade în sarcina inspectorilor
de specialitate şi se realizează prin teste suplimentare celor aplicate la monitorizare. Un accent
deosebit se pune pe examenele de laborator, care trebuie să fie efectuate de către laboratoare şi
personal autorizat, iar rezultatele să fie consemnate în buletine de analiză, care se păstrează la
dispoziţia organelor de control. Aceste analize trebuie să includă atât examene asupra animalelor,
furajelor, apei, produselor obţinute, cât şi pentru aprecierea eficienţei operaţiunilor de igienizare
a suprafeţelor.
 Borell şi Mitloehner /2004/ consideră că bunăstarea animalelor, managementul sănătăţii
animalelor şi impactul creşterii animalelor şi al prelucrării produselor de origine animală asupra
mediului trebuie considerate de interes public, iar evaluarea managementului zootehnic şi sanitar
veterinar trebuie să facă parte din sistemele de asigurare a calităţii acceptate pe plan
internaţional. Aplicarea acestor concepte a dat rezultate pozitive în Germania (Pig Housing and
Management Assessment according to Welfare and Environmental Criteria) şi în Statele Unite
ale Americii (California Dairy Quality Assurance Program).

Noordhuizen şi Metz /2005/ recomandă sistemul HACCP mai ales pentru fermele de vaci
de lapte şi consideră că sistemul este relativ uşor de aplicat şi presupune costuri reduse, faţă de
alte sisteme de evaluare a bunăstării animalelor şi a riscurilor asociate.

Hegelund si Sorensen /2007/, în colaborare cu un număr mare de fermieri şi experţi, au

studiat posibilitatea aplicării sistemului HACCP în fermele ecologice (organice) pentru producţia
de ouă din Danemarca. A fost efectuată analiza riscurilor, fiind identificaţi 154 de factori de risc,
de importanţă diferită (zootehnice şi sanitare veterinare), au fost stabilite punctele critice de
control, sistemul de monitorizare, nivelurile de alarmă, sistemele de evidenţă necesare şi
acţiunile corective care trebuie aplicate.
 6. Bunăstarea taurinelor pe sisteme de producţie şi implicaţiile acesteia
asupra calităţii cărnii de vită
Bunăstarea animalelor şi influenţa sa asupra producţiei de carne de vită sunt
considerente majore în multe ţări dezvoltate. În lumea civilizată, asigurarea securităţii
alimentare şi sărăcia sunt predominante, de aceea bunăstarea animalelor ajunge la o prioritate
redusă din cauza unor factori, cum ar fi obiceiurile tradiţionale şi credinţa, lipsa de cunoştinţe
în manipularea animalelor şi sub facilităţi de manipulare standard. Acest lucru este agravat şi
de faptul că bovinele sunt încă folosite în diverse scopuri: producţia de carne, de lapte,
conceptul de putere şi ceremoniile tradiţionale. În lumea dezvoltată au fost făcute cercetări cu
privire la bunăstarea animalelor şi influenţa acesteia asupra producţiei animale. Acest curs se
referă la prezentarea indicatorilor de evaluare a bunăstării animalelor, impactul acestora
asupra calităţii şi cererii de carne şi lapte de vacă.
Bunăstarea animalelor se referă la starea fiziologică (biochimică) a unui animal ce
încearcă să facă faţă, să răspundă provocărilor interne şi condiţiilor ante-mortem raportat la
momentul de observării (Gregory, 1998; Broom, 2000; Grandin, 2001). După Smith şi
Pearson, 2005, bunăstarea reprezintă sănătatea mentală şi fizică a unui animal în raport cu
mediul său. Bunăstarea animalelor presupune, de asemenea, aplicarea practicilor de bună
creştere a animalelor sensibile şi delicate în cadrul unui efectiv de ferma. O bunăstarea
adecvata a animalelor are un efect pozitiv asupra producţiei. Bunele practici de bunăstare a
animalelor se bazează pe cadrul descris de cele cinci libertăţi (obligaţii), care descriu nevoile
fundamentale ale unui animal (Grigore, 1998; Bech, 2008;. Vessier et al., 2008). Practicile de
gestionare a bunăstării animalelor trebuie să vizeze creşterea animalelor fără stresul provocat
în urma însetării, înfometării (malnutriţie), disconfortului, durerii, accidentelor, îmbolnăvirii,
prezenţa senzaţiei de teamă, suferinţa, şi ar trebui să asigure, de asemenea, posibilitatea
animalului de a-si manifesta comportamentul normal (Bech et al., 2008). Neîndeplinirea
acestor nevoi poate expune animalul la efort deosebit, cu efecte negative asupra producţiei.
Expunerea prelungită la cele amintite poate perturba mobilizarea energiei şi reacţiile
implicate în răspunsul la atenuarea lor în vederea integrării animalului, afectând astfel
funcţiile normale ale corpului, precum: imunitatea, dezvoltarea corporala, reproducerea şi
expresia unui comportament normal (West et al., 2003).
Preocupările pentru bunăstarea animalelor şi influenţa acesteia asupra calităţii
producţiei sunt considerente majore în multe ţări dezvoltate (Veissier et al, 2008;.. Muchenje
et al, 2009a;. Strappini et al, 2009). În ţările în curs de dezvoltare, unde securitatea
alimentară nu este un obiectiv primordial, şi unde predomină sărăcia, bunăstarea animalelor
are o prioritate redusă din mai multe motive: lipsa de cunoştinţe în manipularea animalelor,
obiceiurilor şi credinţei tradiţionale, facilităţilor scăzute în manipularea standard, precum şi
datorită eşecului legislaţiei existente (Veissier et al., 2008). În sistemele de producţie
extensive, bovinele tind să aibă o contaminare masivă cu paraziţi (Muchenje et al, 2008a.) si
se confruntă cu deficienţe nutriţionale datorită păşunilor deteriorate, în special în timpul iernii
(Iacov şi Hazel, 2007; Dube, 2008) şi în cazul în care animalele sunt folosite şi la tracţiune
(Chimonyo et al., 2002). În plus, sistemele de management de sănătate din ţările în curs de
dezvoltare sunt slabe sau inexistente şi animalele de tracţiune sunt maltratate brutal şi total
neglijate (Ramaswamy, 1998). În Africa de Sud, ritualul de sacrificare din timpul
ceremoniilor tradiţionale, în special în cultura şi tradiţiile Zulu, stârneşte o mulţime de
controverse cu privire la drepturile animalelor şi practicile culturale (Mnguni, 2006). În
timpul comercializării bovinelor, animalele sunt transportate către abatoare folosind
felurite mijloace de transport. Animalele sunt încărcate incorect în camioane neadecvate, de
dimensiuni mici, slab ventilate, incomode şi chiar neprotejate de acţiunea directa a căldurii şi
1
ploii. În plus, camioanele sunt supraaglomerate şi parcurg distante lungi fiind conduse de
personal neinstruit care foloseşte încă bastonul electric pentru a dirija animalele, vânătăile
fiind foarte frecvente.
Asigurarea bunăstării animalului este o cerinţă etică pentru durabilitatea
biodiversităţii, în special atunci când rasele de animale adaptate sunt selectate şi crescute în
condiţii de producţie în funcţie de originea lor ancestrală. Au fost dezvoltate o serie de
metode pentru a evalua bunăstarea animalelor şi autenticitatea produselor de carne de vită din
ţările dezvoltate (Broom, 2000; Tarrant şi Grandin, 2000; Campo et al., 2008). Aceste metode
evaluează aspecte legate de comportamentul animal, proprietăţile biochimice şi fiziologice şi
face observaţii cantitative. Novak et al. (2004) a folosit diverşi parametri complementari, cum
ar fi: indicatori de producţie (de performanţă şi randament), indicatori fiziologici (elemente
endocrine şi răspunsuri cardiovasculare), indicatori de patologie (morbiditatea, bolile şi
mortalitatea) şi criterii etologice, cum ar fi modelele de comportament anormal. În afară de
utilizarea lor în monitorizarea bunăstării animalelor în ferme, măsurătorile fiziologice şi
biochimice pot fi folosite pentru a monitoriza starea de sănătate a animalelor în exploataţie
(Eckersall, 2000) sau la sacrificare (Campo et al, 2008;. Muchenje et al., 2009a, b). Sunt
disponibile un număr de comentarii cu privire la impactul bunăstării animalelor asupra
calităţii cărnii în ţările dezvoltate (Gregory, 1998; 2007; Broom, 2000; Ferguson şi Warner,
2008;. Strappini et al, 2009). Aceste comentarii vizează metodologiile care ar putea fi folosite
pentru a evalua practicile de bunăstare a animalelor, impactul şi aplicarea lor având în vedere
îmbunătăţirea producţiei de carne de vită din ţările în curs de dezvoltare. Intenţia este aceea
de a deschide o discuţie între practicieni şi cercetători privind îmbunătăţirea procedurilor de
manipulare pentru vacile de carne, deoarece majoritatea literaturii de specialitate este
disponibilă pe producţia de porci, în special în ţările dezvoltate. În plus, situaţia actuală
privind bunăstarea animalelor în ţările în curs de dezvoltare şi posibilele domenii care au
nevoie de cercetare sunt evidenţiate.

6.1. Probleme de management ce afectează bunăstarea bovinelor în anumite zonele

(ţări)

Deficitul de furajare apărut ca urmare a unui păşunat existent în majoritatea

sistemelor extensive de producţie, care este necontrolat şi continuu (James şi Hazel, 2007;
Dube, 2008). În plus, cele mai multe comunităţi există un efectiv excedentar, deoarece
dreptul de proprietate a păşunilor are caracter comunal; existând doar un pic de simţ de
proprietate asupra resurselor de păşunat (Dube, 2008). Prin urmare, vitele pierd în greutate în
special iarna şi primăvara (Mapiye et al., 2009b). Condiţia corporală slabă exacerbează de
asemenea impactul paraziţilor asupra bunăstării animalelor. Este necesară investigarea stării
de bunăstare a animalelor de pe aceste meleaguri, astfel încât să se poate stabili densitatea
corespunzătoare pe păşune.
Nivelul parazitar crescut este frecvent întâlnit în zonele rurale, unde s-a raportat un
nivel crescut de infestare şi parazitare cu căpuşe, la bovine (Muchenje et al, 2008a;. Ndlovu
et al, 2009a). Impactul acestor paraziţi depinde de rasă, genotipurile autohtone prezintă
semne de toleranţă şi chiar rezistenţa la paraziţi (Muchenje et al., 2008a). Ca atare, rasele
importate care au fost crescute în medii relativ benigne, nu fac faţă şi prezintă o mortalitate
crescută. Nivelul parazitar crescut este întâlnit la majoritatea crescătorilor particulari ce au
resurse limitate şi nu pot apela la asistenţă veterinară sau achiziţionarea produselor
medicamentoase necesare în acest caz. Îmbăierea este foarte rară, iar în unele cazuri se aplică
doza greşită de acaricid (Moyo şi Masika, 2009). Bazinele de îmbaiere se află la distanţă de
locul unde se ţin bovinele şi în unele cazuri sunt nefuncţionale datorită defecţiunii pompei de

2
apă sau datorită lipsei de apă/acaricid (Moyo şi Masika, 2009). Prin urmare, animalele trebuie
să fie conduse pe distanţe lungi până la bazinul de îmbăiere astfel că trebuie să li se asigure o
adăpare corespunzătoare şi odihnă, în timpul călătoriei. Ne-îmbăierea bovinelor datorită
acestor restricţii duce la creşterea nivelului de căpuşe ce duce la apariţia leziunilor parazitare
la nivelul scrotului, ugerului şi la apariţia bolilor specifice (Muchenje et al., 2008a). În astfel
de cazuri, este recomandabil să se folosească rase de bovine autohtone, care sunt tolerante la
căpuşe şi mai puţin susceptibile de bolile transmise de căpuşe.
Utilizarea la muncă a bovinelor se datorează dimensiunilor mici ale terenurilor
arabile şi a lipsei de tehnică în operaţiunile agricole din anumite zone, unde utilizarea
animalelor ca sursă de putere este inevitabilă. Boii, taurii, vacile şi junincile sunt folosite
pentru tractarea plugurilor, a căruţe, cultivatoare şi/sau săniilor (Chimonyo et al., 2002). Deşi
aceste operaţiuni se soldează cu durere pentru animal, este esenţial ca utilizatorii acestor
animale să fie antrenaţi. Timpii de lucru şi de odihnă pentru animalele de tracţiune şi
impactul acestora asupra producţiei de carne de vită nu au fost pe larg cercetate în condiţiile
locale. Animalele de pescaj sunt păstrate în şeptel pentru perioade lungi de timp (Mapiye et
al., 2009b). Bovinele de pescaj trebuie să fie într-o stare corporală corespunzătoare (peste
3,0) pentru a spori eficienţa, astfel se solicită o nutriţie adecvată în special înainte de
începerea acţiunilor specifice.
Condiţiile precare de adăpostire sun cele mai frecvente, de multe ori fiind doar
simple aranjamentele folosite pentru îngrădirea bovinelor, dar fără acoperiş. În timpul
sezonului ploios, animalele sunt, prin urmare, expuse excesiv la ploaie, mai ales pe timpul
nopţii devenind sensibile la boli, (pododermatite) (Moyo şi Masika, 2009). În timpul
sezonului ploios, dejecţiile acumulate în adăpostul neacoperit se transformă în noroi. Acest
lucru face imposibilă aşezarea şi odihna bovinelor, în plus creează condiţii favorabile pentru
boli. Adăpostirea bovinelor pe o perioadă îndelungată duce şi la limitarea timpului destinat
păşunatului. Conştientizarea acestor ameninţări la bunăstarea bovinelor trebuie să fie adusă în
atenţia agricultorilor săraci.
Lotizările repetate ale bovinelor sunt frecvente înainte de transportul la abator, când
bovine din diferite grupuri sociale sunt adunate la un punct de colectare, dacă acesta există
sau sunt conduse direct la abator ca grupuri din diferite ţarcuri/ gospodării (Grandin, 2000C ;
Lammens et al, 2007). În această perioadă, diferite grupuri sociale din diferite ţarcuri sunt
amestecate, influenţându-se astfel stabilirea zonei personale sau a distanţei sociale între şi în
cadrul grupurilor de animale (Aschwanden et al., 2008).
Dacă bovine sunt închise în zone limitate spaţial, (ţarcuri) aglomerate sau în sistemele
de adăposturi interne libere comune în ţările în curs de dezvoltare, acestea au sau nu
posibilitatea de a beneficia de zona personală şi efectele acestui neajuns (Calhim et al, 2006;..
Aschwanden et al, 2008) de acea rezultă interacţiuni animal-animal sub formă de atac,
ameninţare sau un comportament de evitare. Sunt frecvente luptele, în urma cărora apar
vânătăi datorită faptului că cele mai multe bovine sacrificate în abatoarele mici provin din
diferite efective şi sunt de diferite dimensiuni. Vânătăile pot apărea, de asemenea, din cauza
lipsei de facilităţilor de manipulare corespunzătoare şi utilizarea bicelor şi bastoanelor în
dirijarea efectivului de bovine. Carnea de culoare închisă şi uscată poate fi asociată cu
existenţa loviturilor şi a vânătăilor, în funcţie de momentul în care a avut lupta înainte de
sacrificare; aceste evenimente pot duce confiscări parţiale sau totale de carne şi la
devalorizarea carcasei (Grandin, 2000a).
Facilităţi de manipulare inadecvată şi condiţii precare în zona de debarcarea
aşteptarea din abator sunt relativ frecvent întâlnite la anumite abatoare. Animalele din
ţarcurile de adăpostire sunt deseori epuizate din cauza duratei lungi a desfăşurări a
tranzacţiilor, licitaţiilor sau a timpului petrecut în adăpost, la care se adaugă facilităţile

3
precare de manipulare, introducerea în acelaşi ţarc a bovinelor în grupuri diferite, rezultând
competiţii pentru ierarhie, soldate cu intimidare, lupte, vânătăi şi leziuni (Grandin, 2000a).
Astfel de situaţii influenţează bunăstarea bovinelor (Muchenje et al., 2009a) şi duc la
scăderea nivelului de glicogen sub pragul critic, ridicând astfel pH-ul cărnii (Warris, 1990) şi,
prin urmare impune efecte negative, cum ar fi carnea de vită cu calităţi reduse de păstrare şi
cu dungi negre.
În multe zone unde bovinele sunt sacrificate după ritual, facilităţile de manipulare
lipsesc (Mnguni, 2006), iar acestea fiind şi mai uşor de agitat, (Bos indicus), au şanse mai
mari de a produce carne cu valori necorespunzătoare (Voisinet et al., 1997a), care pot reduce
recompensa monetară a fermierilor. În ciuda rapoartelor recente, privind bovinele din rasele
Nguni, Bonsmara, Tuli şi Mashona (Muchenje et al., 2009b), cu informaţii referitoare la
modificările biochimice ce au loc dependent de modul de manipularea, epuizarea
glicogenului şi efectul acestuia asupra calităţii cărnii de vită, astfel de dovezi lipsesc pentru
ţările în curs de dezvoltare. În plus, există puţine sau nici o informaţie cu privire la statutul de
bunăstare al animalelor în timpul transportului şi performanţa bovinelor în urma schimbărilor
climatice şi deteriorării progresivă a păşunilor din cele mai multe ţări în curs de dezvoltare.
Există prin urmare, nevoia conceperii unor protocoale de evaluare a bunăstării a animalelor
care pot fi adoptate cu uşurinţă în ţările curs de dezvoltare. Astfel de protocoale de evaluare a
bunăstării animalele, pot fi dezvoltate folosind metode relevante, convenabile, exacte şi/ sau
metode de evaluare comportamentale, cantitative, fiziologice şi biochimice care sunt deja
disponibile.
Datorită naturii multifuncţionale a sistemelor de producere a cărnii de vită şi a
resurselor limitate din majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, dezvoltarea protocoalelor de
evaluare animală pot fi complexe. În ciuda posibilelor complicaţii, tehnicile de evaluare tipice
dezvoltate pentru producţia de carne de vită pot fi adoptate pentru a indica starea de bunăstare
a animalelor de crescători şi participanţii la ritualele de sacrificare. Cunoaşterea acestor
indicatori va creşte gradul de conştientizare şi de reducere a durerii la bovine în faza de
pregătire pentru tăiere, la sacrificare şi în timpul ceremoniilor tradiţionale. Metodele de
evaluare curentă a bunăstării animale, pot fi clasificate în: comportamentale, cantitative,
fiziologice şi biochimice.
6.2. Metode de evaluare comportamentale

Metodele de evaluare comportamentale sunt cel mai evident indicator care redă starea
de fapt a animalului, adică eventualele probleme pe care acesta le are în încercarea de a face
faţă provocărilor; în cele mai multe cazuri unele aspecte ale situaţiei sunt aversive (Broom,
2000). În perioada pre-sacrificării, animalele pot să perceapă anumite situaţii, care sunt noi,
dar deosebite şi pot fi generatoare de reacţii de apărare sau de fugă (Gregory, 2007), care vor
fi concretizate prin răspunsuri comportamentale adecvate cu efect asupra calităţii cărnii de
consum (Muchenje et al., 2009a) Deşi există dovezi ca relaţiile om-animal din timpul
manipulării pot avea un impact major atât asupra producţiei cât şi bunăstării animalelor
(Munksgaard et al., 2001), informaţiile cu privire la comportamentul bovinelor în timpul
transportului rutier pe drumuri de pământ sau pietriş sunt limitate, de aceea facilităţile de
manipulare sunt foarte importante (Tarrant şi Grandin, 2000), acestea favorizând
aclimatizarea animalelor în condiţii de management extins.
În cadrul metodelor de evaluare a comportamentală sunt incluse: temperamentul, zona
personală, câmpul vizual şi semnale sonore. Elaborarea metodologiilor de evaluare a acestor
măsurători este uşoară şi ieftină, permiţând astfel fermierilor cu resurse limitate să fie instruiţi
corespunzător şi ulterior să le crească profitul.

4
 Temperamentul se referă la exprimarea comportamentală a unui animal, ca răspuns
la situaţiile dificile, cum ar fi manipularea sau prezenţa umană (Ferguson şi Warner, 2008).
Temperamentul şi stresul sunt strâns legate de comportamentul animalelor şi pot fi folosite în
diverse situaţii pentru a evalua experienţa anterioară a animalului şi estimarea tehnicilor
optime de manipulare, pentru a reduce defectele ce pot apărea la carnea de consum. Scorul
Crush pote fi folosit pentru a evalua temperamentul, pe baza unei scale de la 1 (calm) la 5
(furios) (Campo et al., 2008). Un scor Crush scăzut presupune o bunăstare bună şi prin
urmare sunt şanse de a obţine o carne de consum ce ar putea fi bine apreciată. În urma
familiarizării animalelor cu procedurile de manipulare se pot distinge râse uşor de manevrat
înainte de sacrificare (Grandin, 1993; Grigore, 2008), cele generate de Bos taurus, care au un
temperament mai liniştit faţă de cele generate de B. indicus (Fordyce şi Goddard, 1984).
Studiile efectuate pe rasele Limousin, Red Bororo şi Brahmani confirmă că B. indicus sunt
greu de manevrat (Minka şi Ayo, 2007) şi carnea lor se caracterizată prin lipsa frăgezimii
Behrends şi col. (2009). Vacile docile au un spor mediu zilnic mai mare decât cele agitate în
timpul manipulării de rutină (Voisinet col., 1997b), aceasta înseamnă că, creşterea vitelor
docile are implicaţii economice pozitive. Muchenje şi colab. (2008b) au raportat că bovinele
Nguni crescute pe păşuni naturale au avut valori acceptabile ale pH-ului de carne ce
sugerează că aveau un temperament mai calm sau au fost manipulate în mod corespunzător
în perioada de pre-sacrificare. Animalele cu temperament agresiv, de asemenea duc la
pierderi economice în privinţa producţiei de carne din cauza rănirii în cadrul facilităţilor de
manipulare sau tratare, precum şi printr-o carne de slabă calitate (Grigore, 2008; Muchenje et
al, 2009b). Temperamentul se corelează bine cu răspunsul fiziologic la modul de adaptare şi
se exprimă prin nivelul cortizolului şi al catecolaminelor (Muchenje et al., 2009a). Animalele
care sunt uşor de stresat sunt greu de manevrat. Variaţiile genetice în temperament între şi în
interiorul raselor sunt evidente. S-au raportat estimări de heritabilitate de până la 61% (Gauly
colab., 2001) astfel încât, selecţia se poare implica în programele de reproducere pentru a
îmbunătăţi temperamentul. Nu este nevoie de a identifica şi evalua trăsăturile care sunt
corelate cu temperamentul, cum ar fi poziţia părului facial de la o anumită rasă, pentru a
ajuta şi îmbunătăţi caracterizarea genetică (Lanier şi colab., 2001). Indicatorii
temperamentului pot fi însuşiţi cu uşurinţă de către fermierii cu resurse limitate.
Zona personală şi câmpul vizual sunt două elemente specifice, prima fiind definită
ca zonă de delimitare a distanţei minime pe care animalul o lăsă între el şi o persona
străină/sursa de pericol. Dacă persoană străină/pericolul încalcă această distanţă, animalul se
deplasează în vederea restabilirii distanţei corespunzătoare zonei sale personale (Albright,
2000; Grandin, 2007). Câmpul vizual este domeniul mediului extern, care este vizibil pentru
animal din orice poziţia fără a mişca ochii sau a-şi roti capul. Zona personală şi câmpul
vizual definesc spaţiul personal al animalului astfel încât atunci când o persoană sau orice
sursă de pericol se va apropia, animalul se va muta departe, dar dimensiunea acestuia se poate
diminua treptat cu evitarea domeniilor vizuale ale crescătorului, îmblânzirea animalului sau
prin manipulare anterioară frecvenţă şi blândă (Grandin, 2000b;. Campo et al, 2008).
Cunoaşterea zonelor personale şi asocierea lor cu câmpuri vizuale bovine sunt mai
utile în prevenirea stresului decât îmblânzirea şi experienţa animală mai ales în perioada de
pre-sacrificare. În cazul conducerii bovinelor din domeniul lor vizual, crescătorul ar trebui să
stea în zona umbrită marcat A şi B (fig. 1) şi se apropie de animalele la marginea zonei
personale, evitând punctul orb întrucât pătrunderea profundă în zona personală poate provoca
animalul să intre în panică (Grandin, 2000C) şi induce modificări fiziologice şi biochimice
nedorite care pot compromite cu caracteristici şi calitate cărnii de vită.

5
 Utilizarea cunoştinţelor de spre zona personală a bovinelor şi câmpului vizual este
utilă, înlocuind metodele tradiţionale (utilizarea de bastoane, câini şi de a face ameninţări
agresive sau comportamente agresive deliberate) pentru a muta animalele în direcţia dorită,
precum şi sacrificarea animalelor în timpul ceremoniilor tradiţionale (Mnguni, 2006; Grigore,
2007). Reacţia vitelor la prezenţa factorului de stres poate fi explicat prin faptul că, animalele
vor încerca să menţină spaţiul dintre sine şi forţa externă pe care o percep a fi periculoasă.
Cu alte cuvinte, pentru a pătrunde mai profund în zona personală este nevoie de evita total
câmpul vizual sau poziţionarea corectă în câmpul de vizibilitate (Grandin, 2000C). Modul în
care animalele tind să fugă, poate fi folosit pentru a detecta aversiunea faţă de procedura
utilizată, temperamentul animalelor şi a uşurinţa manipulării ulterioare, deci indirect
bunăstarea pot fi evaluate prin evaluarea vitezei de fugă (VF) şi timpul de fugă (TF) (Campo
et al., 2008). Viteza de fugă este rata de schimbare a distanţei parcursă în unitatea de timp de
un animal, pentru a menţine zona personală. Acesta poate fi generalizată printr-o scală, cum
ar fi: 1- la pas; 2 - trap; 3 – fugă (Campo et al., 2008). Petherick şi colab. (2002) au raportat
că, animalele cu VF mai rapidă şi mai lent au temperament "sărac" respectiv temperament
"bun’’. În plus, VF mare, indică cruzime în metoda utilizată pentru manipularea animalului.
Timp de fugă se referă la perioada de timp necesară unui animal pentru a acoperi o distanţă
fixă (5 m), după eliberarea de la un dispozitiv de imobilizare (Campo et al, 2009).; sau când
se menţine distanţa personală pe o durată prelungită şi este asociată cu folosirea cu
agresivitate a unei proceduri de manipulare. Viteza de fugă este corelată pozitiv cu creşterea
în greutate (Fordyce şi Goddard, 1984).
De exemplu, vacile B. indicus cu VF rapidă au avut spor mediu zilnic scăzut şi o
eficienta de conversie a hranei mai scăzută decât cele cu VF lentă (Petherick et al., 2002).
Din moment ce temperamentul determină pH-ul final, frăgezimea şi culoarea cărnii
(Muchenje et al., 2009a), reiese că animalele cu VF lentă vor produce carne, care este
uniform colorată, fragedă şi cu pH scăzut. Informaţiile privind zona personală şi domeniul
vizual al vacilor Tuli, Nguni şi Mashona şi asociaţiile acestora cu calitatea cărnii, lipsesc. O
astfel de informaţie este importantă în îmbunătăţirea sau organizarea facilităţilor de
manipulare înainte de abatorizare deoarece perspectiva vizuală a bovinelor trebuie să
primeze astfel încât modul de vizualizare al animalului spre mediu (fermier) trebuie să fie
blocat de parţial (opac) pentru a calma animalul.
Condiţiile din abatoarele la scară mică, din anumite zone sunt dure, în mare parte din
cauza spaţiului insuficient, a lipsei de personal calificat, a modelelor de manipulare
necorespunzătoare care nu îndeplinesc standardele de protecţie recomandate, (blocarea
câmpului vizual şi manipularea lor). În situaţii de criză, animale care percep pericolul prin
organul vizual, pot adopta o poziţie statică sau indică disconfortul prin vocalizare.
Vocalizare de notare/ semnale sonore au fost raportate de către Warris şi col. (1994)
ca fiind corelate cu valorile fiziologice obţinute de animale în condiţii deosebite (de stres). La
bovine, vocalizele de muget reprezintă cel mai evident indicator al bunăstării a unui animal
ce se confruntă cu anumite dificultăţi (Grandin, 1998; 2001). Cu toate acestea, spre deosebire
de alte specii sociale care colaborează când sunt prinse sau rănite, bovinele pot vocaliza
nespecific când sunt rănite sau deranjate sever (Broom, 2000). Astfel, orice vocaliză din
timpul manipulării bovinelor este un indicator de evaluare a durităţii procedurilor de
manipulare folosite. Limita critică de vocalizare variază între 3 şi 5% pentru unităţile de
abatorizare cel mai bine administrată şi este alcătuită dintr-o evaluarea de tip da /nu -
vocaliză/animal (Grandin, 1998, 2007; Grigore, 2007). Răspunsurile prin vocalize pot oferi
mai multe informaţii despre experienţa unui animal şi reprezintă un mod la îndemână şi mai
puţin costisitor de a determina nivelul de stres, faţă de alte măsuri fiziologice sau biochimice,
cum ar fi nivelul ritmului cardiac sau al cortizolului. Mai mult decât atât, aceste măsuri sunt

6
mai puţin eficiente decât punctajele vocale, deoarece acestea fluctuează atunci când animalul
este excitat, dar prin vocalize, se pot distinge durerea de plăcere.

6.3. Metode de evaluare cantitative

Observaţiile cantitative şi analiza aspectelor de producţie: sporul mediu zilnic,

vânătăile, fracturi ale membrelor, densitatea la îmbarcare, densitatea efectivului, eficienţa de
conversie a hranei, calitatea cărnii şi a carcasei, mortalitatea şi evaluarea condiţiei corporale
sunt modalităţi de evaluare a bunăstării (Ortiz . -Pelaez et al, 2007; Grigore, 2007). Cele mai
multe dintre aceste măsurători cantitative sunt influenţate de practicile de management, cum
ar fi hrănirea, managementul sănătăţii şi reproducţia. Prin urmare, în evaluarea bunăstării
animalelor, este important să se combine toate componentele biologice, inclusiv aspectul de
sănătate, ceea ce înseamnă că, nutriţia adecvată pe cont propriu poate optimiza complet
bunăstarea animalelor. În cazul în care resursele sunt limitate, folosirea sporului mediu zilnic
şi eficienţa de conversie a furajului ca indicator de evaluare a bunăstării este dificilă, de aceea
se poate apela la evidenţierea fracturilor de la membre, densitatea efectivelor şi condiţia
corporală ca indicatorii.
Rata mortalităţii este un instrument util în evaluarea bunăstării asociate cu boala şi
lipsa de îngrijire animalelor de fermă (Gregory, 2007), în special în timpul transportului şi la
viţei în primele 6 luni de viaţă (Ortiz-Pelaez et al., 2007). În cele mai multe cazuri,
mortalitatea în timpul manipulării şi transportului este de obicei precedată de o perioadă de
bunăstare precară din cauza unor deficienţe fiziologice, animalul neputând face faţă
provocărilor externe sau interne. Transportul bovinelor slabe, pentru un timp prelungit cu
vehicule pe drumuri pietruite sau pe jos, mai ales atunci când este cald, poate cauza
mortalităţii ridicate înainte de sacrificare în majoritatea cazurilor. În cazul transportului cu
vehicule, mortalitatea poate fi cauzată de acumulării de fum de la ţeava de eşapament şi praf
rutier în tractul respirator producând intoxicaţii ulterioare. Această intoxicaţie combinată cu
evacuare inadecvată de schimb gazos, mai ales pe vehicule staţionare, poate fi apoi suficient
de mare pentru a provoca animalului leşin sau chiar moarte prin sufocare înainte de a ajunge
la abator (Berg, 2001). Mortalitatea impune implicaţii negative asupra economiei fermei,
deoarece duce la reproducere întârziată, reducerea numărului de produşi, pierderi atunci când
carcasele sunt denaturate după sosirea la abator (Fraser, 1997) şi se reduce, de asemenea
intensitatea de selecţie. Analiza înregistrărilor de mortalitate nu este atât de importantă în
investigarea severităţii metodelor de bunăstare, dar numai în cazul în care se combină în
diferite regiuni, ele pot oferi informaţii utile pentru statisticile naţionale de mortalitate,
impactul economic şi supraveghere ecologică / a bolilor (Ortiz- Pelaez şi colab., 2007). Din
păcate, înregistrările, estimările ratelor de mortalitate a animalelor din zonele cu astfel de
probleme lipsesc, dar un studiu efectuat pe efectivele de bovine din Etiopia a raportat rata de
mortalitate pe 24 de luni de 19% (Donaldson, 1996). Mortalitatea viţeilor în sistemele de
producţie extensive, deşi nu este bine documentată şi cuantificată, este inacceptabil de mare,
în principal din cauza concurenţei inevitabile între cerinţele proprii fermierului şi cele ale
viţelul pentru lapte şi colostru (Roderick şi colab, 1999;. Grigore, 2007). Situaţia este mai
exacerbată în efectivele mici, caracteristice fermelor mici decât în turmele mari în special
atunci când vacile sunt de asemenea folosite pentru muncă în timpul sezonului de arăt
(Chimonyo et al., 2002). Fermierii din aceste zone sunt încurajaţi să ţină evidenţa mortalităţii
în timpul procedurilor de tratare sau în cazul de focarelor de bolă. Evidenţa, în cele din urmă
deschide o cale pentru diagnostic şi corectare în cazul în care bunăstarea animalelor, este
suboptimală. Grigorie (2007) a propus rate de mortalitate care, atunci când sunt depăşite
reprezintă motiv de îngrijorare în rândul proprietarilor de vile (Tabelul 1). Când cazurile de

7
decese cresc peste nivelul acceptat, cauzele lor, care sunt de natură să indice bunăstarea
animalelor trebuie să fie investigate.
Tabelul 1.
Rata mortalităţii ce ar putea fi tolerată în ţările industrializate, înainte de preocupările legate
de bunăstarea animalelor şi rentabilitatea întreprinderilor ( GREGORY, 2007)

Categoria Rata mortalităţii %

- vitei crescuti pe inlocuitor de lapte 10
- bovine în stabulaţie liberă 4
- vaci la reformă 0,0050
- vacile de lapte 4

Vânătăile sunt surse de durere şi apar, la fel că membrele rupte sau leziunile ca
urmare a condiţiilor de transport şi îmbarcare, cu un impact negativ asupra bunăstării
animalelor, precum şi cu privire la calitatea de cărnii de vită (Gregory, 2007;. Strappini et al,
2009). Grosimea pielii bovinelor îngreunează vizibilitatea vânătăilor în perioadei ante-
mortem, dar prezenţa lor, poziţia şi vechimea pot fi detectate la nivelul carcasei (Strappini et
al, 2009). În timp ce prezenţa vânătăilor indică aversiunea procedurii de bunăstare, vechimea
şi poziţia vânătăilor furnizează informaţii cu privire la momentul şi la cazul în care
bunăstarea este sub optimală. Leziunile şi vânătăile des întâlnite la bovinele din sistemele de
extensive de producţie sunt: şchiopăturile, rănile, refuzul de a mânca şi bea, crescând astfel
riscul de a contacta boli infecţioase (Grigore, 2007) şi, ulterior, reducerea cărnii disponibile
prin excluderea porţiunii de carne afectate. La bovine, vânătăile rezultă din cauza lipsei
facilităţilor de manipulare, utilizarea de bice şi bastoane, precum şi datorită contenţionării
precare în timpul desfăşurării activităţii de muncă sau activităţilor de rutină (Ramaswamy,
1998; Grigore, 2007). În plus, echimozele reduc valoarea economică a cărnii (Grandin,
2000b). Reducerea vânătăilor îmbunătăţesc bunăstarea animalelor, astfel încât crescătorii de
animale trebuie să înţeleagă şi să folosească principiile de manipulare a animalelor cum ar fi
câmpurile vizuale, zona personală şi punctul lor de echilibru, instinctul de turmă şi densitatea
la încărcare. Cele mai multe vânătăi pot fi prevenite prin manipularea atentă, liniştită,
decornarea viţeilor, repararea echipamentului defect şi evitarea obiceiurilor tradiţionale de
manipulare a animalelor, cum ar fi abuzul (agresiune, afirmaţie şi intimidare) (Lott şi Hart,
1977), reţinere şi parturiţie necorespunzătoare (Mnguni, 2006; Grigore, 2007).
Densitatea la îmbarcare este o cerinţă primordială pentru transportul bovinelor de
carne, spaţiul prevăzut pentru animale este una dintre cele mai importante aspecte ăla
protecţiei, care influenţează bunăstarea animalelor (Broom şi Fraser, 2007). Densităţile
ridicate sau scăzute de încărcare, cum ar fi 600 şi 200 kg / m2, cresc nivelul de echimoze
(Tarrant et al., 1988). În cazul îmbarcării animalelor fără a respecta densităţile optime, din
lipsă de vehicule poate determina un scor mare de vânătăi al carcasei peste nivelul acceptat
(tabelul 2).
Tabelul 2
Efectul densităţii efectivului pentru transport rutier în 24 ore asupra constituenţilor plasmatici
şi a vânătăilor pe carcasa de bou Friesia ( TARRANT ET AL. 1992)
Constituenti plasmatici Mica Medie Mare
Cortisol plasmatic (ng ml-1) 0,1 0,5 1,1

8
Glucoza plasmatica(mmol l-1) 0,81 0,93 1,12
Creatinin-kinaza plasmatica (UI-1) 132 234 367
Proportie vanatai carcasa 3,7 5,0 8,5
Animalelor cu capacitate redusă de a rezista la rigorile transportului, cum ar fi rasele
agresive crescute extensiv şi animalele cu coarne, ar trebui să le fie alocat un spaţiu separat
suficient pentru ca animalul să se întindă într-o poziţie normală.
Densitate populării de stocare se referă la numărul de animale pe unitatea de
suprafaţă la un moment dat. Cei mai mulţi micii fermieri cresc animalele pe păşuni naturale
care sunt prost gestionate (Muchenje et al, 2008b;. Mapiye et al, 2009a). Deşi circumstanţial,
există dovezi clare că supraaglomerarea este principala cauză a deşertificării şi degradării
solului din acele zone, rezultă reducerea capacităţii de transport ca urmare a deteriorării
păşunilor (Dean şi Macdonald, 1994; Grigore, 2007; Mapiye et al, 2009a.). Riscul de
eroziune este intensificat de zonele de teren defrişate (de Harn, 1995), pierderea diversităţii
păşunilor şi reducerea vegetaţie, în cele din urmă duce la creşterea riscului de dezvoltare a
animalelor din cauza hranei sărace; acest lucru depinde de gestionarea păşunatului şi în
special a densităţii populării (Gregory, 2007). Pentru bunăstarea corespunzătoare a bovinelor,
densitatea populării nu trebuie să depăşească rata de stocare observată.
Evaluarea fiziologică se adaugă la cele expuse anterior, care deşi sunt ieftine, sunt
insuficiente pentru a stabili bunăstarea animalelor în cele mai multe cazuri, astfel se
recomandă folosirea metodelor fiziologice sau biochimice pentru a valida un răspuns global
(Broom şi Fraser, 2007). De exemplu, Campo şi col. (2008) sugerează că, boii supuşi unui
regim alimentar cu nivel energetic crescut au avut performanţe mai bune decât cei supuşi
unui regim cu consum redus de energie, dar au arătat cel mai mare nivel de proteine de fază
acută şi indicatori de stres. Parametri fiziologici demonstrează starea de fapt a animalului,
deoarece valorile obţinute rezultă în urma activării axului hipotalamo-adenohipofizo-
adrenocorticala datorită stimulării sistemului nervos simpatic sau parasimpatic ceea ce duce
la modificarea ritmului cardiac, ritmului respirator, temperaturii, metaboliţilor sangvini,
electroliţilor şi nivelului hormonal, care influenţează calitatea cărnii de consum. Cei mai
frecvent utilizaţi dintre indicatorii fiziologici ai stresului, sunt prezentaţi în tabelul 4.
Tabel 4
Indicatori fiziologici ai stresului utilizaţi în mod obişnuit, în timpul transportului
(KNOWLES şi WARRISS, 2000)

Stres Variabilă fiziologică

Anorexie +NEFA ; +OHB; -glucoza; +uree
Deshidratare +Osmolaritate;+prot totale;+ albumina;+ PVC
Efort fizic +CV;+ lactat
Frică/agonia +Cortisol;+ PVC
Rău de miscare +Vasopresina
Fică/agonia/efort fizic +Ritm cardiac, + ritm respirator
Hipotermie/hipertermie temp corp, temp piele

Ritmul cardiac, în special tahicardia şi variaţia ritmului cardiac sunt asociate cu

activarea sistemului simpatico-adrenomedular (Tarrant şi Grandin, 2000) şi alte forme de
răspuns autonom care sunt iniţiate de stresul acut, cum ar fi contactul uman sau situaţii
deranjante în care este nevoie de reacţie rapidă din partea animalelor de fermă (Broom,
2000). Frecvenţa cardiacă normală pentru animale este de 76,5 bătăi pe minut când se
odihnesc. Elridge şi col. (1988) au arătat că, ritmul cardiac al bovinelor în timpul
9
transportului a fost cu 15% mai mare decât cel înregistrat, în timpul păşunatului.
Restrângerea animalelor în autovehicul, are efecte directe asupra stării fiziologice astfel, după
transport animalele au nevoie de odihnă, astfel încât să revină la starea fiziologică în
perioadă de pre-sacrificare. La bovine, ritmul cardiac pot fi folosit pentru evaluarea
progreselor sau a bunăstării în special în timpul situaţiilor de îngrijire intra-specifice a
tineretului bovin cu invazie constantă a zonelor personale sau în timpul transportului. El
poate fi de asemenea folosit pentru a evalua bunăstarea la animalele care sunt folosite pentru
muncă (Dube et al., 2000).
Temperatura şi frecvenţa respiratorie pot fi înregistrate în timpul manipulării sau a
transportului direct prin măsurători de temperatură rectală şi relativ prin observare directă.
Martinez şi colab. (2006) au introdus părţile digerabile, care pot fi utilizate pentru a
monitoriza starea de bunăstare şi sănătate a bovinelor supuse cercetării prin înregistrări ale
temperaturii interne. Calitate cărnii este asociată cu rata de glicolizei şi a temperaturii, atât
ante cât şi şi postmortem. De exemplu, Mounier şi colab. (2006) au arătat că temperatura
corpului peste valoarea normală la tauri în momentul sosirii camionului la abator este
asociată cu creşterea pH-ului muşchiului longissim. Întrucât condiţiile climatice în
majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare sunt caracterizate ca fiind calde şi sub tropicale,
temperatura animalelor trebuie să fie monitorizată ca o măsură de bunăstare, trebuie să se
utilizeze vehicule acoperite şi transhumanţa pe vreme fierbinte trebuie evitată cu orice preţ.

6.4. EVALUAREA BUNĂSTĂRII LA VACA DE LAPTE

Evaluarea bunăstării ar trebui să fie un proces multidisciplinar, din moment ce
necesită analiza unei varietăţi de parametri diferiţi pentru a oferi o evaluare mai cuprinzătoare
a bunăstării animalelor în orice sistem dat. În acest scop proiectul Calitatea Bunăstării
utilizează caracteristici fiziologice, de sănătate şi comportamentale pentru evaluarea
bunăstării vacilor de lapte dintr-o fermă.
În acest material, este dată o descriere a fiecărei măsurători pentru vacile de lapte,
urmată de informaţii despre dimensiunea eşantionului şi ordinea în care diferitele măsurători
trebuie să fie efectuate.
Înainte de începerea vizitelor la ferme, evaluatorii vor fi pe deplin instruiţi în toate
măsurile care urmează să fie evaluate cu ajutorul fotografiilor, înregistrărilor video şi
exersarea practică în fermă. Pentru unele dintre măsurători referitoare la starea de sănătate, va
fi nevoie obligatoriu de recunoaşterea unor simptome specifice anumitor entităţi morbide; dar
atenţie toate datele din documentul final nu vor fi utilizate pentru stabilirea unui diagnostic în
vederea identificarea condiţiilor de sănătate individuală, ci mai degrabă ca un instrument
pentru a evidenţia prezenţa problemelor de sănătate care afectează bunăstarea animalelor.
Evaluatorul nu ar trebui să intre în discuţii cu managerul unităţii de animale cu privire la
prevalenţă sau severitate. Aceasta este o problemă ce ţine de managerul unităţii de creştere a
animalelor şi de medicul veterinar. În plus, în general rolul unui evaluator este de a evalua şi
nu de a da direct sfaturi. Evaluatorii instruiţi vor folosi măsurătorile pe bază informaţiilor ce
le oferă animalele, managementul şi resursele pentru a realiza o evaluare a bunăstării
reprezentativă pentru fiecare fermă (exploataţie). Numeroase alte măsuri diferite sunt
evaluate şi cele mai multe sunt marcate conform unei scale cu trei puncte (elemente) ce
variază de la 0 la 2. Scalele de evaluare au fost selectate astfel încât un scor 0 este acordat în
cazul în care bunăstarea este deplină (bună), un scor 1 este acordat (după caz) în cazul în
care a existat un oarecare compromis asupra bunăstării şi un scor 2 este acordat în cazul în
care bunăstarea este precară (săracă) şi inacceptabilă. În unele cazuri este utilizată o scară
10
binară (0/2 sau da/nu) sau o scară cardinală (m la pătrat). Evaluatorul ar trebui să pregătească
şi să înceapă vizita potrivit descrierii prevăzute în anexa tabelul 1 (ghid pentru vizita
unităţilor de animale). Cele mai multe date pot fi înregistrate cu ajutorul tabelului 2
(formulare de înregistrare).

6.4.1. Culegerea datelor pentru vacile de lapte din fermă

Determinarea calităţii bunăstării pentru vaca de lapte se face pe baza a patru principii
şi 12 criterii, în urma cărora s-au stabilit modalităţi concrete de evaluare (tabelul 3).
Schiţa de colectare a datelor

Principii Criterii Mod de evaluare

Hrănire 1. Absenţa prelungită a furajelor
2. Absenţa prelungită a apei
Adăpostirea 3. Confortul de odihnă
4. Confortul termic
5. Libertatea de mişcare
Sănătatea 6. Absenţa leziunilor (injuriilor)
7. Absenţa bolilor
8. Absenţa durerii induse prin
proceduri de management
Comportamentul 9. Exprimarea comportamentului
specific social
10. Exprimarea altor
comportamente
11. Relaţia bună om-animal
12. Starea emoţională pozitivă
Condiţia corporală
Asigurarea apei, igiena adăpătorilor,
debitul de apă, funcţionarea
adăpătorilor
Timpul necesar pentru a se culca,
atingerea (lovirile) animalului de
echipamente în timpul adoptării
poziţiei de decubit, animale culcate
parţial sau total în afara zonei de
odihnă, igiena ugerului, igiena
flancului, igiena părţii superioare a
membrelor (gambă, fesă) şi a părţii
inferioare (jaret, chisită).
Nu există element măsurabil
Prezenţa (practica legării)
Acces în padoc sau în zona de
păşunat
Şchiopături (din sistem liber),
Şchiopături (din sistem legat),
modificări ale tegumentului
Tuse, secreţii nazale, secreţii
lacrimale, respiraţie dispneică,
diaree, scurgeri vulvare (vaginale),
nr. de celule somatice din lapte,
mortalitatea, distociile, incidenţa
paraplegiilor.
Distrugerea mugurelui cornual
nedezvoltat/ecornarea, codotomia
Comportamentul agonistic
Accesul la păşune
Evitarea distanţei de fugă
Evaluarea calitativă a
comportamentului

11
 6.4.2. Prelevarea probelor şi informaţiile practice

Evaluatorul ar trebui să se familiarizeze mai întâi cu facilităţile (boxe, adăposturi,

potenţialele puncte (locuri de observare), etc). Orice perturbare a animalelor ar trebui evitată,
pe cât posibil în acel moment. Există o logică privind ordinea în care trebuiesc luate diferitele
măsuri şi care pot fi efectuate în acelaşi timp. Pentru unele din măsuri este necesară părerea
managerului unităţii de exploataţie (vezi tabelul 12). O întâlnire cu managerul unităţii de
exploataţie ar trebui planificată, ţinând cont de calendarul măsurilor bazate pe animal.

Parametru Mărimea eşantionului Timpul necesar

aproximativ
1. Evitarea distanţei Mărimea eşantionului depinde de
1minut/animal
mărimea grupului, conform cu tab. 13
2. Evaluarea calitativă a Până la 8 puncte de observare (timpul
25 de minute
comportamentului total net de observare 20 minute)
3. Observaţii privind Până la 12 segmente
comportamentul
• Timpul necesar pentru a se
culca, lovirea de cuşetă în
timpul culcării
150 de minute
• Animalele se află parţial sau
complet în afara zonei de
odihnă
• Comportamentul agonistic
• Tusea
4. Notarea clinică Mărimea eşantionului depinde de
• Condiţia corporală BCS mărimea grupului, conform cu tab. 13
• Igiena ugerului, flancului, Toate măsurile sunt înregistrate pe
părţii sup. şi inf. a membrelor aceleaşi probe de animale.
• Laminitele În cazul în care animalele sunt ţinute în
3 minute/animal
• Modificările pielii grupuri diferite, prelevarea probelor
• Secreţii nazale, oculare, trebuie făcută proporţional cu mărimea
respiraţie dispneică grupului.
• Diaree
• Scurgeri vaginale
5. Lista de control a resurselor Toate boxele unde sunt ţinute vacile de
• Aprovizionarea cu apă lapte
• Igiena adăpătorilor
15 minute
• Debitul de apă
• Funcţionarea adăpătorilor
Prezenţa legării vacilor
6. Chestionar managerial Unitatea de exploataţie (interviu cu
• Acces pe suprafaţa înierbată managerul unităţii de exploataţie)
• Distrugerea mugurelui
cornual/ecornarea 15 minute
• Codotomia
• Nr. de celule somatice
• Mortalitatea
• Distociile
• Paraplegiile
12
 TOTAL 25 vaci: 4,4 ore
60 vaci: 5,6 ore
100 vaci: 6,6 ore
Selectarea vacilor de lapte pentru evaluare
Pentru unele dintre măsuri, este necesară prelevarea aleatorie de probe. Acest lucru
este indicat în descrierea măsurilor. Se va verifica numărul curent al animalelor şi se va
determina dimensiunea eşantionului în conformitate cu tabelul 13.

Numărul de Numărul de animale supuse scorului Dacă sugestia A nu este

animale (sugestia A) fezabilă
30 30 30
40 30 30
50 33 30
60 37 32
70 41 35
80 44 37
90 47 39
100 49 40
110 52 42
120 54 43
130 55 45
140 57 46
150 59 47
160 60 48
170 62 48
180 63 49
190 64 50
200 65 51
210 66 51
220 67 52
230 68 52
240 69 53
250 70 53
260 70 54
270 71 54
280 72 54
290 72 55
300 73 55

Tabelul 13 Mărimea eşantionului pentru scorul clinic, dependent de mărimea turmei.

Un eşantion aleatoriu poate fi obţinut prin selectarea fiecărui animal în sala de muls.
Aceste animale sunt marcate pentru a permite re-identificarea ulterioară în cadrul colectării
datelor.
În metoda cea mai puţin preferată, animalele în toate locurile boxei sunt considerate
împreună, inclusiv cele care stau în picioare, care se hrănesc şi care sunt culcate.
Pentru a simplifica evaluarea, animalele după ce au fost evaluate, pot fi marcate.

13
 Aceleaşi animale pot fi evaluate pentru notarea tuturor măsurilor, dacă este necesară o
prelevare aleatorie.
Dacă animalele sunt ţinute în grupuri diferite, prelevarea probelor trebuie făcută
proporţionat în funcţie de mărimea grupului.
Toate măsurile care sunt folosite în evaluarea aprovizionării apei, boxele evaluate sunt
acelea în care sunt ţinute animalele în lactaţie.
Pentru măsurile privind timpul necesar pentru a se culca, lovirile animalului de cuşetă,
pentru animalele care se află parţial său complet în afara zonei de odihnă, observaţiile vor fi
făcute în segmentele boxei. Pe segment nu vor fi evaluate mai mult de 25 de vaci în medie.
Timpul total net de observare este de 120 de minute. Durata minimă de observare pe segment
este de 10 minute. Dacă este posibil, cu privire la mărimea efectivelor şi designul
adăpostului, zona în cauză ar trebui să fie împărţită în 6 segmente sau mai puţin pentru a
permite o repetare a observaţiilor în ora a doua.
Igiena corporală şi modificările de tegument sunt evaluate pe aceeaşi parte a fiecărui
animal.

6. 1. 1. Furajarea şi adăparea corespunzătoare

Pentru realizarea unei bunăstări de calitate animalele au nevoie de o furajare continuă
şi echilibrată, care se poate aprecia prin evaluarea condiţiei corporale (tabelul 4), iar
indicatorii folosiţi pentru aprecierea condiţiei corporale sunt redaţi în tabelul 5 şi fig.1 pentru
vaca de lapte şi în tabelul 6 şi fig. 2 pentru vacile mixte. Aprecierea sistemului de adăpare se
face pe baza tipului de adăpătoare existentă (tabelul 7) şi figurile 3,4,5,6,7, gradului de
igienizare al adăpătorilor pe baza datelor din tabelul 8 şi fig. 8, debitul de apă pentru
garantarea cantitativă acesteia, precum şi verificarea funcţionării reţelei de distribuţie a apei
pe toată lungimea ei (tabelul 10) .
Tabelul 4
Evaluarea condiţie corporale
Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte
Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5
Descrierea metodei Această măsură se aplică la toate vacile de
lapte (lactante şi repaus mamar) precum şi la
juninci, dacă sunt ţinute împreună.
Observarea animalului se va face din spate şi
din profil, începând de la cap spre coadă.
Animalele nu trebuie atinse, doar observate,
iar notarea se va face pe baza a patru criterii,
în funcţie de rasă (fig.1 )

14
 Scorul 1 Scorul 2 Scorul 2
Figura 1 Condiţia corporală pentru vaca de lapte

Scorul 1 Scorul 2 Scorul 3

Figura 2 Condiţia corporală pentru vaca mixtă
Tabelul 5

Descrierea indicatorilor pentru rasele de lapte

Regiunea corporală
Fosa ischio-rectală
Spate
Vertebre
Baza cozii, şoldul, şira
spinării şi coastele
Descrierea indicatorilor pentru rasele mixte
Foarte slab
•Fosa ischio-rectală adâncă
•Depresiune adâncă între
coloana vertebrală şi şold
•Procesele transverse
ascuţite
•Proeminente
Foarte gras
•Fosa ischio-rectală plină cu
ţesut gras şi falduri de ţesut gras
•Convexă între şale şi flanc
•Procesele transverse
nesesizabile
•Maniamente vizibile sub piele
Tabelul 6

Regiunea corporală Foarte slab Foarte gras

Fosa ischio-rectală
Spate
Vertebre
Baza cozii, şoldul, şira
spinării şi coastele
•Fosa ischio-rectală adâncă
•Depresiune adâncă între
coloana vertebrală şi şold
•Procesele transverse
sesizabile
•Vizibile
15
•Fosa ischio-rectală plină cu
ţesut gras şi falduri de ţesut gras
•Convexă între şale şi flanc
•Procesele transverse
nesesizabile
•Maniamente vizibile sub piele
Aprecierea se face individual, evaluând după următorul scor :
0 – Condiţie corporală bună;

1 – Foarte slab: când s-a obţinut indicatorul foarte slab în cel puţin trei regiuni corporale;
2 – Foarte gras: când s-a obţinut indicatorul foarte gras în cel puţin trei regiuni corporale

Clasificare La nivel de grup: procentul de vaci foarte slabe (scorul 1).

Informaţii opţionale Până acum pentru calcularea scorului, au fost luate în considerare
suplimentare doar animalele foarte slabe.
Se pot fi luate ca şi informaţii în scop de consultanţă şi animalele
foarte grase deoarece prezintă risc pentru tulburări metabolice şi
dificultăţi la fătare.

Tabelul 7

Evaluarea sistemului de adăpare

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Toate sursele de apă în cauză, din interiorul

adăpostului sunt evaluate.
Se va verifica numărul de adăpători/boxă şi
numărul de animale/boxă. În cazul
adăpătorilor cu nivel constant se va avea în
vedere mărimea (lungimea) jgheabului. Pentru
alte tipuri: rezervor cu bilă, cupă, de tip suzetă,
cu bilă pentru antiîngheţ, se va aprecia
numărul acestora.

Clasificare La nivel de grup:

Numărul de animale şi numărul de adăpători.

Lungimea adăpătorilor în cm.

16
 Figura 3. Adăpătoare cu nivel constant

Figura 4. Cupă Figura 5. Adăpătoare cu protecţie

17
 Figura 6. Adăpătoare cu bilă Figura 7. Suzetă (niplu)
Tabelul 8
Aprecierea gradului de igienă din adăpători

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Toate adăpătorile, din interiorul adăpostului vor fi evaluate.

Se va verifica igiena adăpătorilor în ceea ce priveşte prezenţa
veche sau proaspătă de materiei organice pe partea interioară a
adăpătorilor, precum şi culoarea apei.
Adăpătorile sunt considerate curate atunci când nu există nici o
urmă de materie organică (fecale, alge, mucegai şi/sau resturi de
furaje).

De notat dacă se administrează furaj verde

Clasificare La nivel de grup:

0 – Adăpătorile curate şi apa incoloră la momentul inspecţiei;
1 – Adăpătorile parţial murdare, dar apa este proaspătă şi curată,
sau doar o parte din adăpători sunt curate dar apa este curată;
2 – Adăpătorile murdare, apa murdară în momentul inspecţiei.

18
 Curat Parţial Murdar Murdar

Tabelul 9
Aprecierea debitului de apă

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Toate adăpătorile din interiorul adăpostului vor fi evaluate

Se va verifica cantitatea de apă care iese din adăpătoare/minut,
prin completarea acesteia până la refuz ;i apoi colectarea
surplusului timp de 1 minut folosind o găleată.
Pentru a fi suficient, debitul de apă trebuie să fie de cel puţin 10
litri /minut în cazul adăpătorilor tip cupă şi 20 litri /minut în cazul
adăpătorilor cu nivel constant.
În cazul adăpătorilor cu rezervor mare, aceste teste nu sunt
necesare
Debitul de apă este setat apoi la 20 litri /minut, care constituie
nivelul de vârf şi va fi pentru fiecare adăpătoare în parte.

Clasificare La nivel de grup: să corespundă numărul adăpătorilor cu

animalele cazate.
Să se asigure frontul de adăpare.

19
 Tabelul 10
Aprecierea modului de funcţionare a sistemului de adăpare

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Toate adăpătorile din interiorul adăpostului vor fi evaluate

Se va verifica dacă adăpătorile funcţionează corect (mobilitatea
manetelor) şi dacă apa ajunge şi la ultima adăpătoare.

Clasificare La nivel de grup:

0 – Adăpătorile funcţionează corect
2 – Adăpătorile nu funcţionează corespunzător

Adăpostire corespunzătoare

Pentru aprecierea adăpostului din punctul de vedere al calităţii bunăstării putem folosi
efectul elementelor de închidere al acestuia asupra animalelor. Astfel se va aprecia modul de
odihnă prin verificarea timpului necesar pentru a de aşeza şi-sau ridica (tabelul 11), leziunile
(tabelul 12), timpul de odihnă (tabelul 13), igiena corporală (tabelul 14), confortul termic şi
libertatea de mişcare evaluată prin sistemul de creştere (tabelul 15), care poate avea sau acces
la păşune (tabelul 16)
Tabelul 11

Aprecierea timpului de ocupare a poziţie de decubit

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Această măsură se aplică la vacile în lactaţie, cele gestante şi la

juninci, dacă acestea sunt ţinute cu animalele care alăptează.
Se apreciază toate mişcările observate pe un eşantion de minim
şase vaci.
Momentul de începere a înregistrării unei secvenţe în poziţie
culcată începe atunci când articulaţia carpiană este îndoită şi redusă
(dar înainte de a atinge pardoseala). Poziţia de culcat se termină
atunci când trenul posterior al animalului se lasă în jos şi când
animalul a aşezat piciorul din faţă sub corp.
Timpul necesar pentru a se întinde este măsurat în secunde, în
continuu.

20
 Durata mişcărilor pentru a se culca jos se ia în considerare doar
atunci când vacile nu sunt deranjate de alte vaci sau de om şi în
cazul unui sistem murdar (cuşete murdare), dacă se aşează în zona
destinată odihnei.
Evaluarea se face la nivel individual: şi se apreciază timpul în
secunde

Clasificare La nivel de grup:

Media timpului pentru a se culca jos (în secunde)

Tabelul 12
Aprecierea zonei de odihnă prin gradul de impact al componentelor adăpostului asupra
corpului animalelor

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6. 1. 5.

Descrierea metodei Această măsură se aplică atât la vacile în lactaţie cât şi la cele în
repaus mamar precum şi la juninci dacă sunt ţinute împreună.
O coliziune este definită ca având loc atunci când în timpul
adoptării poziţiei de decubit, vaca se loveşte de barele
despărţitoare ale cuşetei cu orice parte a corpului (de obicei trenul
posterior, sau lateral).

Lovirea este evidentă, văzută, auzită.

Lovirile sunt înregistrate continuu.
Durata mişcărilor pentru a se culca jos se ia în considerare doar
atunci când vacile nu sunt deranjate de alte vaci sau de om şi în
cazul unui sistem murdar (cuşete murdare), dacă se aşează în
zona destinată odihnei. 6.1.4.1.

Evaluarea se face la nivel individual:

0 – Fără loviri
2 – Prezenţa lovirilor

Clasificare La nivel de grup:procentul de animale care se lovesc de cuşete

(scor2)

Tabelul 13

21
 Aprecierea numărului de animale ce se odihnesc în afara zonei de odihnă

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6. 1. 5

Descrierea metodei Această măsură se aplică atât la vacile de lapte cât şi la cele în
repaus mamar, precum şi la juninci dacă sunt ţinute împreună.
Se evaluează numărul de animale care se află în decubit şi câte
dintre ele sunt cu trenul posterior pe marginea patului de odihnă
sau zona de evacuare a gunoiului (marginea marcată presează pe
membrul posterior al animalului) sau stă cu trenul posterior
complet în afara zonei de odihnă.

Observaţiile au loc în segmentele adăpostului. Animalele care se

află parţial sau complet în afara zonei de odihnă sunt înregistrate
de la început până la sfârşit pe fiecare segment de observare.
(6.1.4.1.)

Aprecierea se face la nivel de grup, apreciind:

numărul de animale din decubit

numărul de animale aflate parţial sau complet în afara zonei de
odihnă

Clasificare La nivel de grup: procentul de animale aflate în decubit parţial

sau complet în afara zonei de odihnă.

Tabelul 14
Aprecierea igienei ugerului, flancului, regiunii superioare şi inferioare a membrelor

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea Măsura eşantionului conform cu 6.1.5

eşantionului

Descrierea metodei Această măsură se aplică la vacile în lactaţie, la cele în repaus mamar
şi la juninci dacă sunt ţinute împreună.
Igiena regiunilor corporale este apreciată prin după gradul de
murdărire de pe regiunile corporale considerate ca indicator (fig. 8):
• împroşcat (cu fecale, noroi)
• plăci: straturi tridimensionale de murdărire de dimensiunea unei
palme de mână, sau în cazul în care mai mult de jumătate din suprafaţa
în cauză este acoperită.
Evaluarea unei părţi a corpului (aleasă la nimereală, în special în

22
sistemul legat) şi din spate. Sunt marcate următoarele regiuni:
• partea inferioară a membrelor posterioare (inclusiv jaretul);
• trenul posterior – crupa, flancul şi spatele inclusiv coada (cu excepţia
ugerului);
• ugerul;
Aprecierea se face la nivel individual prin evaluarea zonelor de mai
sus: partea inferioară a membrelor posterioare (acropodiumul):
0 – Curat sau puţin împroşcat:

2 – Plăci separate sau continue de murdărire deasupra regiunii coronare

Figura 8 Aprecierea igienei jaretelor sg. 0; dr. 2

Trenul posterior:
0 – Curat sau puţin împroşcat;

2 – Plăci separate sau continue de murdărire

Figura 9 Aprecierea igienei pe trenul superior: sg. 0; dr. 2

Uger:
0 – Curat sau puţin împroşcat, dar mameloane curate;
2 – Plăci distincte de murdărire pe uger sau orice fel de murdărire pe

23
 mameloane şi în jurul acestora.

Figura 10 Aprecierea igienei pe uger: sg. 0; dr. 2

Clasificare La nivel de grup:

pentru igiena acropodiumului, prin procentul de animale cu scor 0 şi
procentul de animale cu scor 2.
Pentru igiena trenului posterior: procentul de animale curate (scor 0)
şi procentul de animale murdare (scor 2).
Pentru igiena ugerului: procentul de animale cu ugerul curat (scor 0)
şi procentul de animale cu ugerul murdar (scor 2).

Confortul termic
Până acum nu s-a stabilit nici un fel de mod de exprimare

Libertatea de mişcare
Titlu Legarea vacilor

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Exploataţie

Descrierea metodei Resursele ....

Evaluatorul verifică dacă ferma prezintă un sistem legat de
întreţinere sau un sistem liber.

Clasificare La nivel de grup:

0 – Sistem liber
2 – Sistem legat

24
 Sănătatea animalelor ca element de apreciere a calităţii bunăstării
Absenţa injuriilor

Titlu Laminitele (în sistem liber)

Domeniul Măsură referitoare la animal: vaci de lapte

Mărimea eşantionului Mărimea eşantionului conform cu 6.1.5.

Descrierea metodei Această măsură se aplică la vacile aflate în lactaţie, în repaus şi

la juninci dacă sunt ţinute împreună, precum şi la vacile în
repaus dacă sunt ţinute separat, capabile să se deplaseze liber şi
individual controlat, de ex. cele întreţinute în sistem legat care
sunt scoase din adăpost cel puţin de două ori pe săptămână.
Laminitele sunt descrise ca şi o dificultate în mişcare şi sunt
evidente atunci când membrul este în mişcare. Este cauzată de
capacitatea redusă de folosire a unui sau mai multe membre
într-un mod normal. Prin severitate ele pot varia de la capacitate
redusă la incapacitatea de a suporta greutatea corporală.
Indicatorii laminitelor sunt:
• greutatea corporală ce nu poate fi suportată în timp egal, pe
fiecare din cele patru membre
Se iau în considerare următoarele atribute:
• cronometrarea paşilor (sincronizarea)

• ritmul temporal
• greutatea suportată de membre
Evaluarea scorului pentru mersul animalului. Toate animalele ar
trebui să intre în linie dreaptă pe o suprafaţă tare nealunecoasă,
pe care vor merge normal. Evaluatorul trebuie să observe vacile
din faţă sau/şi din spate. Vacile nu trebuiesc evaluate atunci
când acestea se întorc.

La nivel de individ
0 – Fără laminite: cronometrarea paşilor şi greutatea suportată
egală pe toate cele 4 membre
1 – Laminite: ritmul temporal imperfect în efectuarea pasului cu
formarea şchiopăturii
2 – Laminită: reticenţă puternică da a suporta greutatea pe un
membru, sau mai multe afectate.

Clasificare La nivel de grup:

25
 Procentul de animale fără laminită (scor 0)
Procentul de animale cu laminită moderată (scor 1)
Procentul de animale cu

6.1.3.2. Absenţa bolilor

6.1.3.3. Absenţa durerii induse prin proceduri de management

Titlu Distrugerea mugurelui cornual/ecornarea

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantion. Exploataţie

Descrierea metodei Managerul exploataţiei este întrebat de distrugerea mugurelui

cornual, respectiv de ecornare, cu privire la următoarele aspecte:
• procedurile prin care sunt efectuate distrugerea mugurelui cornual
la viţei şi ecornarea la vaci.
• folosirea anestezicelor
• folosirea analgezicelor

Clasificare La nivel de grup:

0 – Nu se practică ecornarea sau distrugerea mugurelui cornual

1 – Distrugerea mugurelui cornual la viţei se face prin

termocauterizare
2 – Distrugerea mugurelui cornual se face prin folosirea creionului
cu sodă caustică
3 – Ecornarea vacilor şi

0 – Folosirea anestezicelor
2 – Nefolosirea anestezicelor

0 – Folosirea analgezicelor
2 – Nefolosirea analgezicelor

26
Titlu Codotomia

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantion. Exploataţie

Descrierea metodei Această măsură este aplicată atât la vaci cât şi la juninci
Managerului exploataţiei îi sunt adresate întrebări despre mutilarea
animalelor cu privire la următoarele aspecte:
• Proceduri folosite pentru efectuarea codotomiei
• Folosirea anestezicelor
• Folosirea analgezicelor

Clasificare La nivel de grup (fermă)

0 – Nu se practică codotomia

1 – Codotomia se face prin folosirea inelelor de cauciuc

2 – Codotomia se face chirurgical

0 – Folosirea anestezicelor
1 – Nefolosirea anestezicelor

0 – Folosirea analgezicelor
2 – Nefolosirea analgezicelor

Comportamentul specific

Exprimarea comportamentului social

Titlu Comportamentul agonistic

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantion. Conform cu § 6.1.5

Descrierea metodei Această măsură este aplicată atât la vacile în lactaţie cât şi la vacile
în repaus mamar şi juninci gestante ţinute împreună cu vacile în
lactaţie.

27
 Comportamentul agonistic este definit ca şi comportament social

6.1.4.2.
6.1.4.3. Interacţiunea om-animal

Titlu Evitarea distanţei

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Conform cu 6.1.5

Descrierea metodei Această măsură se aplică la toate vacile de lapte (în lactaţie şi
în repaus) şi la junincile gestante dacă sunt ţinute împreună.
Testul poate începe atunci când cel puţin 75% din vaci s-au
întors în grajd de la muls. Cel care face testul va fi plasat în
faţa jgheabului de furajare la o distanţă de 2 metri (dacă este
posibil) în faţa animalului care urmează să fie testat. Capul
animalului trebuie să treacă complet de ieslea de furajare.
Evaluatorul trebuie asigurat că animalul este atent sau
conştient de prezenţa sa. În cazul în care animalul nu este în
mod evident atent, dar nici distras în mod clar, de asemenea
poate fi testat. O modalitate de a atrage atenţia animalelor este
de a face unele mişcări în faţa lor (la poziţia de pornire). În
cazul în care evaluatorul nu are o distanţă de 2 metri în faţa
animalului, pentru abordarea acestora, atunci va alege un
unghi de până la 45° cu jgheabul de furajare şi va începe la o
distanţă de 2,5 metri. Dacă distanţa de 2,5 metrii nu este
posibilă, evaluarea se va face notând distanţa maximă posibilă
pe foaia de înregistrare. Abordarea animalelor cu o viteză de
un pas pe secundă, iar lungimea pasului să fie de aproximativ
60 cm cu braţul ţinut deasupra la un unghi de aproximativ 45°
faţă de corp.
În timpul evaluării ......
Privirea nu va fi îndreptată înspre ochii animalului ci înspre
botul acestuia. Evaluatorul va continua să meargă spre animal,
până când apar semnele de retragere sau până când ajunge să
atingă botul. Retragerea animalului este definită atunci când
animalul se mişcă înapoi, întoarce capul pe o parte, sau trage
capul înapoi ca să iasă din jgheabul de furajare; de asemenea
scuturarea capului poate fi prezentă.

În caz de retragere, distanţa de evitare este estimată (=

distanţa egală între mână şi bot la momentul retragerii) cu o
rezoluţie de 10 cm (200cm la 10cm posibili).
Dacă retragerea are loc la o distanţă mai mică de 10 cm

28
 rezultatul testului va fi tot de 10 cm. Dacă se poate atinge
botul se înregistrează o evitare a distanţei de 0 cm.
Evaluatorul trebuie asigurat că mâna acestuia este întotdeauna
apropiată de animal în timpul abordării (şi nu genunchiul sau
picioarele). În special atunci când se apropie cineva de
animalele care se hrănesc (în timpul hrănirii) sau stau cu capul
în jos, trebuie să se aplece puţin ca să le atingă. Animalele de
lângă care reacţionează la un animal în curs de testare, ar
trebui să fie testate mai târziu, cu scopul de a reduce riscul de
influenţare a rezultatelor testului vacii vecine, poate fi ales tot
al doilea animal.

Dacă rezultatele nu sunt clare, animalele vor fi retestate.

La nivel de individ:
Distanţa în cm (200-0cm, cu o rezoluţie de 10cm)

Clasificare La nivel de grup:

Procentul de animale care pot fi atinse
Procentul de animale care pot fi abordate de la o distanţă mai
mică de 50cm, dar fără să fie atinse.
Procentul de animale care pot fi abordate cât mai aproape,
între 100 şi 50 de cm
Procentul de animale care nu pot fi abordate la o distanţă mai
mică de 100cm.

6.1.4.4 Starea emoţională pozitivă

Titlu Evaluarea calitativă a comportamentului

Scopul Măsura de bază: Vaci de lapte

Mărimea eşantionului Unitatea de exploataţie (în funcţie de nr. de observări, a se

vedea descrierea metodei)

Descrierea metodei Evaluarea Calitativă a Comportamentului (ECC) consideră

calitatea expresivă a modului în care animalele se comportă şi
interacţionează între ele şi cu mediul, şi de ex. „ limbajul
trupului”.
Se vor selecta între 1 şi 8 puncte de observare (în funcţie de
mărimea şi structura exploataţiei, fermei, care împreună
acoperă diferite domenii din fermă. Se va decide ordinea în
care se vor face observaţiile, şi se vor aştepta căteva minute,
pentru a permite animalelor să revină la comportamentul
dinaintea de a fi deranjate. Vor fi luate în observaţie animalele
29
care pot fi văzute bine din acel punct şi se va ţine cont de
calitatea expresivă a activităţilor lor la nivel de grup. Este
probabil ca animalele iniţial să fie deranjate, dar răspunsul lor
la acest lucru poate fi inclus în evaluare. Timpul total de
observare nu trebuie să depăşească 20 de minute şi astfel
timpul necesar la fiecare punct de observaţie depinde de
numărul de puncte selectate pentru o fermă:

Numărul de observaţii 1 2 3 4 5 6 7 8

Durata de observare pentru fiecare punct de observare în

minute 10 10 6.5 5 4 3.5 3 2.5
Atunci când observaţiile de la toate punctele de observare
selectate au fost finalizate, se va căuta un loc liniştit şi se vor
prelucra cei 20 de descriptori folosind scara vizuală analogă
(SVA, vezi Anexa B3). De reţinut că punctajul nu este făcut
în timpul observărilor, ci este doar o evaluare integratoare pe
fermă.
Fiecare SVA este definită cu minimum pe partea stângă, şi cu
maximum pe partea dreaptă. Minimum înseamnă că în acel
moment calitatea expresivă indicată de termen este în
întregime absentă la oricare dintre animalele care au fost
văzute. Maximum înseamnă că în acel moment calitatea
expresivă a fost dominantă la toate animalele observate. De
reţinut că este posibil ca mai mult de un termen să dea scor
maxim; animalele ar putea fi în totalitate calme şi în totalitate
mulţumite.

Pentru a prelucra fiecare termen, se va trage o linie peste o

scală de 125mm la punctul de caz. Măsura pentru termen este
distanţa în milimetri de la punctul minim la punctul în care
linia traversează scara (scala). Nu se va sări peste nici un
termen.
Termenii care încep cu un prefix cum ar fi nesigur sau de
disconfort, vor fi prelucraţi cu seriozitate. Cu cât scorul
devine mai mare cu atât este mai negativ şi nu mai pozitiv

Termenii folosiţi de ECC, pentru vacile de lapte sunt:

• Vioi • Frustrat • Iritat
• Relaxat • Prietenos • Stânjenit
• Înfricoşat • Plictisit • Sociabil

• Agitat • Jucăuş • Apatic

• Calm • Ocupat pozitiv • Fericit

30
 • Bine dispus • Vivace •Epuizat
• Indiferent • Băgăreţ

Clasificare La nivel de grup:

Scală continuă pentru toţi parametrii limbajului corporal de la
minim la maxim.

6.2. Calcularea scorului

31
 7. Evaluarea bunăstării la ovine

Bunăstarea la ovine a fost studiată în mai mică măsură, comparativ

cu alte specii, posibil şi ca urmare a faptului că această specie este exploatată în cadrul
sistemelor extensive, pastorale, tradiţionale, sistemele intensive de creştere la ovine, plan
mondial, sunt folosite doar într-o proporţie redusă. Totuşi, în ultimul deceniu, au fost
efectuate câteva studii de amploare, mai ales în Australia şi Noua Zeelandă, care au servit
pentru elaborarea şi aplicarea unor coduri de bună practică şi mai puţin pentru elaborarea de
criterii şi metode de evaluare a bunăstării.
O echipă de cercetare din Italia a efectuat o trecere în revistă a factorilor care pot afecta
bunăstarea la oi, fiind evidenţiate, mai ales, următoarele aspecte/Sevi şi col., 2009/: variaţia
factorilor climaterici şi îndeosebi creşterea peste limitele obişnuite a temperaturii, asociată cu
secetă prelungită, în anumiţi ani, afectează profund bunăstarea şi sănătatea oilor prin stres
nutriţional ca urmare a sărăcirii vegetaţiei şi reducerea locurilor de adăpare/Dwyer şi Bornett,
2004/; în unele ţări parazitismul (extern şi intern) şi afecţiunile podale cu etiologie
multifactorială reprezintă cauze obişnuite de bunăstare precară, adeseori prelungită/Hutchings
şi col., 2000/; practicarea mulsului mecanic la oi cu instalaţii insuficient puse la punct
determină apariţia stresului şi creşterea incidenţei mastitelor/Bramley, 1992/; în cazul
sistemelor semi-intensive de exploatare a ovinelor în stabulaţie densitatea prea mare a
animalelor pe unitatea de suprafaţă, calitatea necorespunzătoare a pardoselilor, aşternutului şi
vicierea microclimatului fac dificilă exprimarea comportamentului motivat şi favorizează
creşterea morbidităţii şi a mortalităţii/Sevi şi col., 2003/.
Chiar dacă nu există încă un sistem oficializat la nivel naţional şi nici la nivelul UE,
totuşi evaluarea bunăstării la ovine poate fi efectuată în baza criteriilor şi a metodelor
existente.
Oile, care au fost domesticite de mii de ani, la nivel global, sunt întreţinute într-o
varietate de moduri. Există sute de rase diferite adaptate la o serie de factori de mediu diferiţi.
O parte a raselor şi a hibrizilor acestora sunt gestionate sub cupola unei varietăţi de
sisteme în concordanţă cu cerinţele rasei, topografia, climatul local şi resursele existente la
îndemâna producătorilor.
Codurile de bună practică nu sunt manuale de producţie. Oamenii care prezintă
consideraţie faţă de oi ar trebuie să consulte vasta literatură de specialitate disponibilă pe
acest subiect, iar proprietarii ar trebui să fie deschişi la schimbul de informaţii despre
echipamentele noi şi alte tehnici de creştere care permit o întreţinere mai bună a oilor la un
nivel de bunăstare cel puţin acceptabil.
De aceea codurile de bună practică sunt voluntare, nu au intenţia de a trasa reguli
universal valabile, ci doar de a veni în sprijinul crescătorilor de oi, un material informativ şi
educaţional în promovarea practicilor de bună creştere, bunăstare şi protecţie a oilor.
Recomandările făcute sunt definite de un standard înalt în practica de creştere a
animalelor. Implementarea acestora vă avea ca rezultat final bunăstarea efectivelor de oi. Pot
fi aplicate oricărui sistem de întreţinere, indiferent de oile folosite în scop de cercetare,
industriale, educaţionale sau ca hobby.
Trebuie subliniat faptul că proprietarii de animale sunt direct responsabili pentru
bunăstarea animalelor, având obligativitatea atât morală cât şi legală de a le asigura protecţia
şi starea de bine. Pentru a se putea realiza acest lucru, proprietarii trebuie să se asigure că
întregul personal este instruit corespunzător şi perfect capabili de a asigura îngrijirea de care
au nevoie animalele.
Pe măsura ce tehnologia evoluează şi apar inovaţii în sfera aparaturii existente în ferme
este normal ca practicile de management şi producţii să reprezinte un subiect în continuă
schimbare. Industria adiacentă creşterii oilor trebuie să se implice în cercetare şi să susţină
transferul şi integrarea metodelor inovative de creştere a oilor în modul în care acestea
reuşesc să îmbunătăţească performanţele productive fiind utile atât pentru crescători, din
punct de vedere economic, cât şi pentru animale, din punct de vedere a bunăstării lor.
Pe măsura noilor descoperiri în domeniul ştiinţei şi a schimbării condiţiilor socio-
economice acest cod va necesita şi el actualizări şi îmbunătăţiri.
Adăpostirea şi facilităţile oilor depind de varietatea sistemelor de creştere, fiind în
corelaţie cu condiţiile geografice şi implicit de climat existente în zona respectivă. Persoanele
interesate despre detalii legate de acestea trebuie să fie bine instruite sau să apeleze specialişti
din domeniu.
Oile necesită adăpostire pentru a fi protejate de condiţiile de mediu extreme. Zona de
adăpostire poate fi reprezentată de ceva simplu că plantarea de copaci pe câteva rânduri,
garduri vii sau suprafeţe împădurite la marginea parcelelor pentru a reţine apa, a limita
scurgerile şi a servi drept protecţie împotriva vântului şi adăpost pentru factorii auxiliari de
climat.
În situaţiile în care există o clădire care are rol de adăpost pentru oi aceasta trebuie să
asigure condiţii de curățenie, igienă şi să fie bine ventilate.
Oile ar trebui să aibă acces la suprafeţe de teren bine drenate unde să poată petrece timp
pentru odihnă şi pentru rumegare. Această zonă trebuie să fie destul de mare pentru ca toate
oile să se poată odihni în acel spaţiu deodată.
Padocurile, respective zonele de adăpostire a oilor trebuie să fie aşezate într-un mod
calculat, astfel încât să se evite posibilele inundaţii.
Gardurile care se utilizează pentru oi trebuie să fie gândite, proiectate, instalate şi
întreţinute astfel încât să fie efective şi sigure pentru animale. În sistemele de îngrijire care
deţin garduri electrice trebuie să se urmărească a se îndeplini standardele, iar gardurile de
sârmă ghimpată electrică nu ar trebui utilizată.
Adăposturile sunt specifice sistemelor de întreţinere şi trebuie acordată o atenţie
deosebită următoarelor aspecte:
Atunci când ovinele sunt ţinute în interiorul adăposturilor este necesar să se asigure o
ventilaţie optimă fie natural fie prin mijloace mecanice (cu ajutorul tehnologiei) astfel încât
să se reducă incidenţa pneumoniilor în efectiv, respectiv pentru a contribui la confortul
animalelor per ansamblu. În mod specific, o ventilaţie bună va asigura o umiditate potrivită,
condensul şi valori periculoase ale amoniacului. Izolarea tavanului a clădirilor cu un singur
nivel este necesară pentru a se evita formarea condensului şi pentru a nu ploua pe animale.
În adăposturile în care nu se utilizează iluminarea naturală, este recomandată
iluminarea artificial; alternanţa întuneric - lumină ar trebui să fie de aproximativ 6 ore pentru
fiecare pe o perioadă de 24 de ore. Iluminarea pentru realizarea inspecţiilor ar trebui să fie
disponibilă la orice moment.
Proiectarea şi construcţia adăposturilor ar trebui astfel realizată încât să faciliteze
eliminarea dejecţiile, curăţarea suprafeţelor existente în adăposturi şi dezinfecţia.
Toate echipamentele şi serviciile prestate în sistemul de întreţinere ar trebui verificate
periodic, menţinute a fi sigure şi în condiţii de lucru bune.
Atunci când se realizează renovări sau retehnologizări acestea ar trebui proiectate astfel
încât să corespundă eventualelor urgenţe: incendii, inundaţii şi pagube (accidente) de natură
electrică şi/sau mecanică.
Ţarcurile pentru oi ar trebui să ofere suficient spaţiu pentru ca toate animalele să se
poată odihni confortabil pe zone uscate sau cu aşternut (care să ofere adăpost de vânt şi soare
atunci când e cazul). Acestea trebuie de asemenea să ofere suficient spaţiu pentru ca aceasta
să se poată deplasa confortabil atunci când doresc.
Ţarcurile unde oile sunt ţinute temporar, cum ar fi ţarcurile pentru manipularea oilor
trebuie să ofere suficient saţiu pentru ca toate oile să poată sta confortabil.
 Aceste ţarcuri ar trebui să aibă o constructive solidă astfel încât oile să fie în siguranţă
şi ar trebui proiectate şi întreţinute astfel încât să se prevină ca oile să se rănească sau să
rămână blocate.
Toate materialele utilizate pentru construcţia ţarcurilor sau zonelor cu care vin oile în
contact, inclusive vopsea şi conservanţi ai lemnului, trebuie să nu conţină substanţe ce pot fi
dăunătoare pentru animale sau care au efecte negative asupra producţiilor (carne şi lapte,
subproduse realizate din lapte). Toate ţarcurile trebuie să aibă dimensiunile potrivite astfel
încât să se permită inspecţia, prinderea sau mişcarea oilor atunci când este necesar.
Pardoseala trebuie să fie sigură pentru oi, sa prezintă o calitate care să nu afecteze
sănătatea picioarelor animalelor şi să fie bine drenată. Materialele pentru pardoseală includ,
dar nu sunt limitate la: pământ, lemn, ciment, metal sau plastic.
Cu excepţia pardoselelor cu grătar, este absolut necesar un aşternut absorbant (paie,
rumeguş) pentru a se asigura suprafeţe uscate, confortabile şi curate. Dacă se discută despre
sistemul de întreţinere ce valorifică ulterior dejecţiile este absolute necesar să se adauge
periodic aşternut nou, pentru a se menţine suprafeţele cât mai uscate posibil.
În cazul pardoselelor cu grătar este necesar să se proiecteze grilajul în funcţie de
categoria de oi care vor fi adăpostite în acea zonă; de asemenea trebuie să confere siguranţă,
să nu influenţeze într-un mod negativ starea de sănătate a picioarelor, iar dacă animalele sunt
ţinute exclusiv în acel ţarc este necesar ca acest tip de pardoseală să ofere confort animalelor.
Distanţa dintre barele grilajelor trebuie să fie suficient de îngustă ca să nu afecteze animalele
dar suficient de lată ca să se permită evacuarea dejecţiilor.
Spaţiul dintre barele grilajului va fi ajustat în funcţie de dimensiunea animalului,
lungimea lânii, climat, caracteristicile solului şi practicile de producţie.
În funcţie de tipul productiv al grupului, numărul de animale din ţarc trebuie să fie
limitat. Trebuie să se ia în considerare şi capacitatea observatorului de a remarca oile
bolnave/moarte/fătarea mieilor şi a riscului ca mieii să fie separaţi de mamele lor.
Adăparea oilor trebuie să se facă cu apă potabilă de bună calitate. Consumul voluntar
de apă este de două sau trei ori mai mare decât consumul de substanța uscată şi creşte dacă
raţia este bogată în proteină sau sare. Zăpada aflată la îndemână sau furajele cu o umiditate
crescută vor scădea consumul de apă, dar nu vor înlocui nevoia unei surse de apă.
Oile trebuie să aibă acces la o sursă adecvată de apă, acordându-se o atenţie deosebită
la nevoile femelelor lactante, mieilor înţărcaţi şi per ansamblu al tuturor oilor în zilele cu
vreme foarte caldă.
În sistemele de creştere extensive, pot fi folosite ori sisteme de adunare a apei de ploaie
sau o sursă naturală de apă curată poate fi suficientă.
În sistemele intensive, unde se utilizează adăpători de diferite feluri, se face următoarea
precizare: se atribuie un bol de apă pentru 10 berbeci sau 40-50 oi, sau 40 femele cu miei, sau
50-70 de miei înţărcaţi. Dacă accesul continuu la apă nu este asigurat, suprafaţa recomandată
de apă este de 0,1 pentru 40 de capete de oi, berbeci şi viţei înţărcaţi.
Adăpătorile trebuie să fie plasate astfel încât să se evite inundaţiile şi să fie ferite de
îngheţ. Adăpătorile se vor plasă astfel încât mieii să aibă acces la ele, dar să se evite
posibilitatea de înecare a acestora. Toate adăpătorile şi sistemele anexe trebuie verificate
periodic pentru a se asigura funcţionarea lor optimă precum şi curățarea lor. Acest aspect este
important în mod deosebit în timpul perioadelor când este foarte cald, respectiv foarte rece.
Furajarea este necesară indiferent de modul de întreţinere (intensiv sau extensiv),
îngrijitorii trebuie să se asigure că există nutreţuri adecvate. Raţia turmei trebuie să
întrunească cel puţin cerinţele fiziologice de bază ale oilor. Raţiile exacte ar trebui formulate
utilizând furaje analizate de laboratoare acreditate. Atunci când oile sunt hrănite cu diete care
au o valoare energetică mare, trebuie să se acorde atenţie îndeosebi prevenirii apariţiei unor
boli caracteristice. Modificările dietei trebuie realizate gradat şi în timp.
 Sarea şi alte minerale destinate oilor ar trebui să fie accesibile animalelor în funcţie de
nevoi. Trebuie să se acorde atenţie variaţiilor de minerale din sol în funcţie de regiune.
Preparatele comerciale pentru oi şi miei trebuie să fie depozitate şi oferite animalelor
conform cu recomandările producătorului. Pentru a se evita problem precum intoxicarea cu
cupru, îngrijitorii trebuie să se asigure că furajele sunt potrivite pentru oi.
Tehnica de BCS (Body Condition Scoring) va fi utilizată şi aici de către îngrijitorii
oilor, pentru a putea stabili dacă raţia menţine turma în condiţii de BCS bune, conforme cu
stadiul lor în ciclul reproductiv.
Tabelul
BCS (condiţia corporală) la oi

Oile şi berbecii utilizaţi pentru producţii nu trebuie să fie nici prea slabi şi nici prea
graşi. Greutatea corporală nu este suficientă pentru a se stabili condiţia corporală din cauza
diferenţelor existente între indivizi şi râse. Luarea în calcul atât a condiţiei corporale cât şi a
greutăţii corporale poate ajuta gospodarii fermelor să ia decizii legate de unele aspect legate
managementul fermei. Sunt animalele de reproductive prea grase sau prea slabe? S-a păstrat
de-a lungul gestaţiei o condiţie corporală adecvată? Sunt nivelurile nutriţionale potrivite
pentru a se putea menţine o condiţie corporală bun ape perioada postgestațională? Este
necesară sortarea şi hrănirea oilor pe sectoare de vârstă pentru reproductive optimă, producţii
crescute şi miei sănătoşi? Iluzia profitului de multe ori reprezintă o barieră pentru deciziile de
management pe care le iau unii fermieri referitor la aceste problem.
Ce este condiţia corporală? Această notare este bazată pe simţul tactil pentru a se
observa starea musculaturii, gradul de grăsime existent în jurul coloanei vertebrale şi în
regiunea lombară.
Vertebrele din regiunea lombară prezintă o porțiune osoasă denumită “process spinos”(vezi
fig.2) și o porțiune scurtă orizontală denumită “process transvers”(fig 3).

S-a făcut o încercare de standardizare a unor nivele de condiţie corporală la oi. Deşi
este de natură subiectivă, stabilirea condiţiei corporale permite stabilirea stării de sănătate şi
întreţinere a animalului, care în timpul perioadelor cu producţii ridicate (gestaţie, înţărcare)
este adesea mascată de către creşterea lânii.
BCS este un sistem care descrie şi/sau clasifică animalele prin intermediul
diferenţelor de grăsime corporală relativă. Permite producătorilor şi crescătorilor de oi sa
identifice, noteze şi ajusteze în concordanţă cu ferma şi sistemul lor de creştere care oi sunt
foarte slabe, slabe, într-o condiţie bună, grase sau obeze.
Notarea are ca plajă descrierea oilor care sunt extreme de slabe până la oi obeze. În
practică se întâlnesc foarte rar extreme în cadrul unei turme. De obicei 90% din oi se
încadrează în doar trei scoruri.
 Cm se face notarea condiţiei corporale
Acest sistem este atât simplu cât şi uşor de învăţat. Nu necesită niciun fel de
echipament cu excepţia unei boxe de izolare a animalelor, un sistem de identificare
individuală a animalelor şi cretă.
Valorile scorului variază de la 0 la 5, unde 0 reprezintă cel mai slab, iar 5 cel mai gras
animal. Scorurile sunt divizate în 3 categorii: 0-1(extreme de prost), 2-3+(puţin slab către
bine finisat) şi 4-5(gras moderat spre extreme de gras).
Oile încadrate între 0 şi 1 sunt extreme de slabe, nu prezintă grăsime deloc. Aceste
valori reprezintă problem grave de mal nutrite. Aceste animale au nevoie de îngrijiri medicale
special. Lâna este prea moale şi îi lipseşte luciu (fig 4 şi 5)

Oile încadrate între 2-3 sunt în stare mai bună, dar necesită îngrijiri nutriţionale
suplimentare pentru a se îngrăşa înaintea sezonului reproductiv(fig 6 şi 7)
 Oile încadrate între 3+ şi 4 au o calitate a cărnii peste medie şi au producţii bune.
Lâna este pe întreg corpul, cu luciu specific şi fibră puternică.

De ce Notarea Scorului Condiţiei Corporale?

Acesta permite producătorilor să îmbunătăţească managementul fermei, să crească
performanţele, să reducă costurile şiş a limiteze problemele de şanţate asociate cu nutriţia
nepotrivită.
Managementul turmei este îmbunătăţit prin permiterea producătorilor să realizeze o
selecţie mai bună a reproducţiei. Sistemul de evaluare aduce şi criterii pentru sumarizarea
condiţiei turmei per ansamblu înaintea reproducţiei, pe perioada gestaţiei şi în perioadele de
lactaţie,
Performanţele turmei pot fi îmbunătăţite prin identificarea extremelor pentru ca
acestea să aibă parte de atenţia necesară pentru a se aduce la o condiţie mai bună şi automat la
producţii mai ridicate.
Profitul creşte prin aplicarea unui program de hrănire selectiv în funcţie de nevoile
individuale. Cel mai direct profit apare prin recoltarea lânii şi mieilor de calitate de la aceste
oi cu sistem de hrănire mai bun.
Scorurile precum 1 şi 2 prezintă o performanţă productive minimă, iar extrema 4si 5
se evită din cauză că prezintă probleme în segmental reproductive.
Condiţiile corporale precum 0 şi 1 trebuie tratate separate deoarece sunt animale mal
nutrite, înfometate şi aproape de moarte. Acestea nu au nicio şansă de a intra în ciclul
reproductiv, iar în situaţia unei gestaţii cel mai probabil vor avorta. Aceste oi trebuie să
primească o raţie bazată pe cereale şi furaj de cea mai bună calitate până când condiţia lor se
îmbunătăţeşte la o valoare de 2 sau 3 indiferent de sezon.
Obiectivul este + pentru reproductive şi 3+ până la înţărcare şi nu sub 2 pe perioada
lactaţiei. Oile grase (4si 5) trebuie să slăbească în prima perioadă a gestaţiei şi lactaţiei şi să
îşi menţină greutatea pe timpul sezonului de reproductive şi ultimei părţi a gestaţiei.
Condiţia corporală oferă posibilitatea de a descrie şi înţelege care este situaţia la nivel
individual şi la nivelul turmei pentru a se putea identifica problemele şi pentru a se remedia
astfel încât să crească performanţele productive
Concluzie Putem afirma că acest sistem este unul atât uşor de înţeles şi învăţat cât şi
uşor de aplicat. De asemenea reprezintă o unealtă importantă pentru managementul unei
ferme, pentru a îmbunătăţi profitul net sub formă kg în plus de lână şi miei/oaie. Ar trebui
utilizat periodic şi nu doar în sezon de producţie pentru a se putea identifica şi remedia
problemele din timp. Acest sistem încadrează animalele pe o scară care prezintă două
extreme: extreme de slab şi obez; nu trebuie să ne aşteptăm ca în cadrul unei turme să găsim
animale încadrate în toate categoriile. În cele mai multe cazuri există 3 maxim 4
scoruri/turmă.
Frontul de furajare va avea dimensiuni diferite în funcţie de o serie de factori:
dimensiunea oilor, lungimea lânii şi tipul de furaj. Nevoile în cazul frontului de furajare
pentru animalele care sunt hrănite pe sistem în care hrana e disponibilă la alegere sunt mai
reduse decât în cazul celor hrănite manual. Când se practică hrănirea manuală, lungimea
hrănitoarelor trebuie să permită tuturor oilor din turmă să se hrănească simultan. Când se
discută despre hrana la discreţie, toate oile - inclusiv animalele mai mici şi mai timide trebuie
să aibă acces la mâncare oricând doresc. Recomandările sunt de 150mm pentru oi şi 100 mm
pentru miei la furajare la discreţie cu 400 respectiv 300mm, la furajare manuală.
Proiectarea hrănitoarelor trebuie să asigure o prehensiune a furajului într-un mod
comod şi natural pentru oi; furajul să nu poată fi contaminat de către dejecţiile animalelor sau
de către animale care să sară în jgheab; deschiderile existente trebuie să faciliteze accesul la
hrană dar să prevină accidentarea oilor sau blocarea acestora, iar marginile nu trebuie să fie
ascuţite, pentru a nu rănii oile.
Acolo unde oile sunt hrănite cu baloţi mari trebuie să se aibă grijă ca aceştia să nu
accidenteze sau cadă pe animale. Există hrănitoare proiectate astfel încât să se evite acest
lucru. Tratarea cu pesticide, fertilizatori sau alte substanţe trebuie realizate astfel încât să nu
aducă niciun prejudiciu sănătăţii oilor sau produselor de lapte sau carne provenite de la
acestea.
Alte eventuale surse de contaminare sunt reprezentate de poluarea aerului şi inundaţii.
Fermierii trebuie să cunoască eventualele plante toxice pentru ovine, îndeosebi cele existente
pe plan local şi să supravegheze întregul proces de păşunat pentru a se evita intoxicaţiile.

Fătarea şi îngrijirea nou-născuţilor

Supravieţuirea nou-născuţilor este dependentă de o nutriţie adecvată pe perioada

gestaţiei deoarece aceasta asigură o dezvoltare propice pe parcursul perioadei intrauterine.
Trebuie acordată atenţie îndeosebi femelelor care fată mai mult de un miel. De asemenea este
importantă şi dieta femelelor ce alăptează.
Femelele gestante care sunt crescute pe păşune trebuie deranjate cât mai puţin posibil,
dar trebuie supravegheate pentru a se evita sau soluţiona problemele pe perioada gestaţiei. În
cazul condiţiilor meteorologice nefavorabile trebuie să li se asigure adăpost.
Femelele gestante ţinute în maternităţi necesită o zonă uscată şi curată unde să poată
făta, precum şi o zonă curată şi uscată pentru recuperare.
În sistemele în care mieii sunt ţinuţi în ţarcuri trebuie să se evite apariţia şi/sau
răspândirea bolilor, respectiv a infecţiilor prin asigurarea unui aşternut curat şi uscat, care să
fie schimbat periodic. Mieii morţi şi eventualele resturi de după fătare trebuie îndepărtate şi
depozitate de aşa manieră încât oile şi eventualii prădători să nu aibă acces la ele.
Fătările ar trebui să decurgă natural, fără sau cu minima intervenţie a îngrijitorilor.
Aceştia, la rândul lor, trebuie să fie familiarizaţi cu simptomele şi manifestările fătărilor
normale pentru a putea detecta eventualele probleme ce pot apărea. Atunci când fătarea este
asistată, este necesar personal calificat şi competent care să asigure standarde de igienă şi
tehnici veterinare acceptate.
 Femelele ce au avortat, cu risc crescut de avort, precum şi cele gestante pot fi
infectate cu boli cu caracter de zoonoze, ce pot fi periculoase pentru femeile însărcinate. Este
recomandat ca femeile în cauză să fie informate de eventualele riscuri atât de către veterinar
cât şi de medicul curant.
La rasele cu lână lungă, înainte de fătare, se recomandă tunderea pentru a se evita:
transmiterea unor boli infecţioase ce pot creşte riscul de avort, diareea mieilor, stimularea
consumului de colostru şi facilitarea suptului.
De câte ori este posibil e bine ca mieii să fie trataţi cu dezinfectant la nivelul
ombilicului, mai ales cei crescuţi în adăposturi.
Colostrul este primul lapte produs de femelă ce tocmai a fătat; este esenţial pentru
sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a mieilor. Acesta asigură un nivel crescut energetic,
precum şi anticorpi care protejează mieii împotriva bolilor în primele săptămâni de viaţă.
Mieii trebuie încurajaţi să sugă de la mame în primele ore de viaţă. Dacă mama nu
poate asigura cantitatea necesară de colostru, sau dacă mielul este prea slăbit ca să poată suge
acestuia i se va administra colostrul cu biberonul, flaconul sau prin intubare. Colostrul tot
timpul trebuie încălzit la temperatura corpului (39 °C) înainte de administrare.
Numai mieii vigili, ce prezintă reflex de supt se pot hrăni prin supt. Dacă mielul este
rece (temperatura rectală mai mică de 39 °C), temperatura acestuia trebuie adusă în limite
fiziologice.
Cantitatea necesară de colostru pentru un nou-născut este dependent de greutatea
corporală a acestuia. Recomandările curente sugerează că în primele şase ore de la naştere
mielul necesită 50ml de colostru/kg corp viu. De exemplu, un miel de 2 kg necesită 100ml,
unul de 4kg- 200ml, iar unul de 6kg necesită 300ml în primele 6 ore de viaţă.
Această cantitate poate fi administrată într-o singură hrănire sau poate fi divizată în
mai multe porţii mai mici, dar mai frecvente. După primele 6 ore, dacă mielul nu este capabil
să se hrănească singur de la oaie, colostrul se va administra în continuare la aceleaşi valori şi
cu aceeaşi frecvenţă timp de 24 de ore. Atunci când este necesar, mieii pot fi daţi spre adopţie
la o altă oaie care poate asigura necesarul de lapte.
Se poate folosi o bară despărţitoare pentru a se asigura siguranţa mieilor care sunt daţi
spre adopţie la o altă oaie sau pentru a proteja mieii slabi de mama lor. Atunci când este
utilizată aceasta trebuie să fie proiectată astfel încât oaia să se poată ridica şi să se poată aşeza
cu uşurinţă, precum şi să asigure acces la furaj şi apă. Bara va fi utilizată până când este
asigurată siguranţa mieilor.
Mame adoptive, dacă este cazul trebuie să fie asigurate de îngrijitori pentru mieii
care nu primesc suficient lapte pentru a rămâne sănătoşi şi pentru a se putea dezvolta
armonios. Acesta poate fi lapte de la mamă, de la o altă oaie sau substituent de lapte de bună
calitate.
Mieii crescuţi artificial trebuie să aibă un substituent de lapte de bună calitate până
când sunt suficient de dezvoltaţi pentru a se putea hrăni cu hrană palatabilă într-o cantitate
suficientă să-I asigure necesarul.
 Mieii pot fi înţărcaţi la vârsta de 15-30 de zile şi care cântăresc 7-13.5kg au nevoie de
îngrijiri speciale din partea unui ajutor calificat care este conştient de nevoile suplimentare pe
care aceştia le au.
Pentru a se stimuli dezvoltarea rumenului este recomandat ca după prima săptămână
de viaţă să se asigure o raţie echilibrată, furaj de calitate şi apă curată şi proaspătă. Înainte de
a se renunţa la laptele din dietă mieilor, trebuie ca mieii să consume cantităţi potrivite de apă
proaspătă şi cel puţin 0.453kg de furaj combinat/zi pentru a putea fi înţărcaţi.
Adăpătorile şi fronturile de furajare trebuie să fie curată şi orice mâncare sau lapte
stătut trebuie îndepărtate. Hrănitorile automate trebuiesc curăţate frecvent.
Înţărcarea se face prin separarea mieilor de mamele lor, care este o perioadă
stresantă pentru ambii şi ar trebui gestionată cu grijă. Înţărcarea are loc, în general, atunci
când mieii au între 5 şi 14 săptămâni.
Înainte de înţărcare este necesar ca mieii să consume o cantitate suficientă de furaj şi
apă care să-i asigure necesarul şi trebuie să fie familiarizat cu hrănitorile şi adăpătorile. Mieii
înţărcaţi timpuriu (la mai puţin de 8 săptămâni) trebuie să aibă acces la furaje de calitate
superioară.
Mieii înţărcaţi trebuie observaţi frecvent pentru a se observa furajarea şi adăparea
precum şi eventualele simptome ale unor boli. Ideal ar fi că mamele să fie cele îndepărtate
astfel încât mieii să rămână într-un mediu familiar. Este recomandat că mamele să fie
transportate la o distanţă care să nu permită comunicarea auditivă sau vizuală între miei şi
mame. Pentru a reduce la minim stresul asupra ugerului este recomandat ca pentru câteva
zile, înainte de înţărcare, să se reducă cantitatea de furaj administrat, iar femelele întreţinute
în adăposturi trebuie să aibă aşternut curat şi uscat pentru a preveni apariţia infecţiilor
ugerului.
Creşterea mieilor înţărcaţi se poate face pe păşune, în sistem semi intensiv sau
intensiv. La fel ca în cazul tuturor categoriilor de vârstă, raţia este foarte importantă şi trebuie
să se acorde o atenţie deosebită controlului paraziţilor interni în cazul mieilor care au acces la
păşuni deoarece sunt susceptibili la infestaţii parazitare şi boli produse de aceştia.
În cazul creşterii în sistem intensive, padocurile trebuie să fie curate, confortabile,
bine ventilate şi uscate. Hrănitorile şi adăpătorile trebuie să fie proiectate astfel încât să
reducă la minim posibilitatea de contaminare cu fecale şi trebuie curăţate periodic, în funcţie
de necesităţi.
Masculii care nu sunt castraţi după pubertate (în lunile 3-5 de viaţă) se recomandă a fi
separaţi de femele.
Recomandările privind profilaxia şi tratamentul unor boli trebuie respectate precum şi
timpul de retragere pentru animalele care urmează tratamente. Timpul de retragere va fi în
concordanţă cu legislaţia în vigoare; se va verifica timpul de retragere şi se vor ţine registre
referitoare la tratamentele efectuate şi substanţele utilizate.

Berbecii şi reproducerea

În general oile se reproduc în mod natural. În situaţiile în care berbecii de încercători

au puse hamurile, îngrijitorii trebuie să se asigure că acestea nu sunt ţinute mai mult decât
este necesar, că sunt potrivite pentru talia şi dimensiunile berbecului şi că nu există riscul ca
animalele să fie rănite din cauza acestora.
Inseminarea artificială şi embrio-transferul trebuie realizate doar de personal calificat
care utilizează tehnici şi echipament adecvat. Când se doreşte îmbunătăţirea managementului
reproducţiei în fermă cu ajutorul berbecilor genitostimulatori/încercători este necesar ca
acestora să li se aplice, de către medicul veterinar, una dintre tehnicile caracteristice pentru
aceşti masculi: vasectomia sau epididimoectomia, pentru siguranţa că nu vor putea efectua
monta.
Femelele şi mieii trebuie să fie îngrijiţi astfel încât să aibă o condiţie corporală (BCS)
adecvată pentru perioada de reproducţie.
Pentru a preveni problemele de sănătate şi de management, programarea primei monte
trebuie să ia în considerare dezvoltarea corporală per ansamblu a oii.
Berbecii ar trebui îndepărtaţi din turmă exceptând perioada de împerechere. Cu toate
acestea, perioadele lungi de izolare solidară nu sunt recomandate pentru oi. De câte ori este
posibil, este recomandat ca berbecii să fie ţinuţi în compania altor animale.
Identificarea oilor se va face cu orice material, care prin marcare nu prezintă pericol
pentru oi şi miei. Identificarea permanenţă este utilă în managementul turmelor, de aceea
pentru marcarea oilor cea mai utilizată este marcarea, tatuarea sau crestarea urechii, dar se pot
utiliza şi implante electronice. Aceste operaţiuni trebuiesc executate de către un operator
competent care să utilizeze materialele potrivite şi condiţii igienici adecvate. Crotaliile
trebuie să aibă o dimensiune potrivită pentru oi.
Trebuie evitată utilizarea excesivă a crotaliilor. Mai mult de două crotalii pe o ureche
se consideră exces. Când se reaplica crotalii, operatorul ar trebui să utilizeze orificiul creat
anterior.
În situaţiile în care se utilizează marcarea temporară cu vopsea, aceasta trebuie să se
poată îndepărta la spălare de pe lâna animalelor.

Managementul sănătăţii şi protecţia oilor

Fermierii de oi trebuie să fie capabili să evalueze condiţia turmei, respective să

recunoască simptomele caracteristice a bolilor oilor. Aceştia trebuie să poată urmări şi
observa dacă o oaie este supusă vreunui factor stresant şi a decide când este necesară
intervenţia medicului veterinar.
Toate oile crescute în adăposturi ar trebui inspectate cel puţin o dată pe zi, dar în
ultima perioadă a gestaţiei şi prima perioadă de lactaţie numărul inspecţiilor trebuie să
crească. Ţarcurile şi pajiştile trebuie să fie de aşa natură încât să permită o inspecţie vizuală
simplă a tuturor zonelor utilizate de către oi.
În sistemele extensive ce utilizează păşunatul, îngrijitorul trebuie să menţină o
monitorizare adecvată a turmei/turmelor. Oile bolnave sau rănite trebuie să primească
îngrijire imediat, iar deciziile privitoare la tratament, eutanasiere sau tăiere de necesitate
trebuie luate într-un mod adecvat în concordanţă cu circumstanţele (vezi anexa 3). Aceste
decizii trebuiesc luate în concordanţă cu gradul de cunoaştere a îngrijitorului cu referire la
bolile oilor şi sub supravegherea şi ghidajul medicului veterinar.
Oile moarte trebuie îndepărtate imediat şi se vor lichida din fermă conform legislaţiei
în vigoare. Orice suspiciune sau apariţie a unei boli cu potenţial epizoonotic sau care este
menţionată în legislaţie cu obligativitate de a fi reportată trebuie prezentată medicului
veterinar care are obligaţia de a raporta boala conform legislaţiei în vigoare. Lista cu aceste
boli poate fi consultată în cadrul anexei 4.
Performanţele productive ale efectivului trebuie monitorizate periodic pentru a se
putea urmări starea turmei per ansamblu. Sănătatea animalelor nu se defineşte doar prin
prezenţa/absenţa unei boli ci şi prin intermediul performanţelor productive. Creşterea mieilor
(sporul mediu zilnic, media zilelor 50-100), eficienţa reproductivă (numărul de gestaţii,
natalitatea, etc) şi mortalitatea (miei născuţi morţi, rata de mortalitate a mieilor după naştere,
rata de sacrificare involuntară) sunt indicatori buni ale stării de sănătate a turmei per
ansamblu.
 Un program referitor la sănătatea turmei ar trebui proiectat şi implementat în cadrul
turmei/turmelor în parteneriat cu medicul veterinar. Scopul acestui program trebuie să fie
creşterea productivităţii prin implementarea de măsuri de profilaxiei control a unor boli,
precum şi prin integrarea nutriţiei, reproducţiei şi supravieţuirii mieilor sub umbrelă unui
management potrivit. Programele acestea trebuiesc proiectate ţinându-se cont de factorii de
mediu şi climat, sistemul de creştere şi managementul fermei, cererea pieţei şi conform cu
biologia şi evoluţia anumitor boli.
Exemple ale unor elemente cheie utilizate în managementul turmelor sunt – fără a se
limita doar la acestea: vaccinurile, antibioticele, antihelminticele, insecticidele, vitaminele şi
suplimentele minerale, intervenţii chirurgicale de preventive, analiza solului şi a apei, precum
şi formula raţiei.
Tratamentul trebuie respectat în limite optime atunci când animalele sunt sub
tratament. Este important să se respecte timpul de retragere de pe piaţă în conformitate cu
recomandările producătorilor şi legislaţia în vigoare. Trebuie să se păstreze registrul ale
tratamentelor aplicate animalelor care să specifice substanțele utilizate. Unde este necesarul
trimajul, acesta ar trebui să fie luat în considerare că făcând parte din proiectul de gospodărire
a fermei. Trimajul trebuie executat de personal competent şi calificat utilizându-se metode
potrivite.
Oile pot fi vizate de numeroşi prădători care includ: câinii domestici, lupii, urşii,
şoimii, ciorile şi coțofanele. Ţinând cont de faptul că este dificil de a se implementa o metodă
generalizată de protecţie a oilor împotriva prădătorilor fiecare proprietar va implementa
măsuri specifice şi în concordanță cu zonă geografică, climat. Măsurile de prevenţie posibil de
implementat până la momentul de faţă includ: garduri electrice, iluminarea zonală, găzduirea
în grajduri/padocuri pe timp de noapte, câini de pază, surse de zgomote, repelenți, măgari
de protecţie şi câinii de pază.
Măsurile referitoare la eliminarea prădătorilor trebuie să fie ultimele la care se recurge
şi vor fi adoptate doar în concordanță cu legislaţia în vigoare şi după consultarea autorităţilor
din domeniu.
Deoarece niciuna din soluţiile prezentate nu prezintă o eficienţă de 100% în continuare se fac
cercetări în jurul acestui subiect şi se încearcă aducerea de noi inovaţii pe piaţă.
Eliminarea corectă a oilor moarte, placentelor, cozilor amputate, fetuşilor morţi, etc va reduce
rata prădătorilor.

Tunderea

Rasele lânoase necesită în mod normal o tundere pe an. Pe lângă această poate fi
necesară şi o tundere adiţională pentru a se preveni răspândirea sau infestarea cu ectoparaziţi
şi alte boli specifice.
Tunderea se poate face cu ustensile manuale sau care funcţionează pe bază de curent
electric sau alte principii mecanice. Această manoperă trebuie realizată de un personal
competent care să fie capabil să mânuiască oile într-un mod corespunzător.
Atât îngrijitorii cât şi personalul care execută tunderea ar trebui să aibă cunoştinţe
legate de unele boli (de exemplu limfadenită cazeoasă) care pot fi transmise prin intermediul
echipamentului de tundere. Echipamentul de tundere trebuie dezinfectat când se utilizează de
la o turmă la alta, respectiv dacă se utilizează la animale bolnave.
Zona de lucru pentru procesul de tundere trebuie să fie bine iluminată, curată şi cu o
umiditate scăzută asigurând confort atât oilor cât şi personalului.
Atunci când se realizează tunderea oilor în primul rând trebuie să se ia în calcul
anumiţi factori pentru a se decide momentul potrivit pentru executarea acesteia: perioada
anului, condiţiile meteorologice, posibilitatea sau imposibilitatea de adăpostire a oilor. Oile
proaspăt tunse au nevoie de protective faţă de radiaţia solară şi faţă de anumite insecte,
precum şi faţă de vreme prea caldă, prea rece, precipitaţii şi vânturi puternice. Necesarul
dietetic de nutrient va creşte de asemenea în caz de vreme rece.
Oile care urmează să fie tunse trebuie să fie înclinate uşor spre stânga pentru un
îngrijitor care e dreptaci. Majoritatea oilor prezintă o zonă fără lână chiar în interiorul
flancului pe ambele părţi. Prima mişcare de tundere trebuie să înceapă de la acest nivel şiş a
urmeze curbura de la nivelul abdomenului şi să fie direcţionată spre partea superioară a de
gol a flancului de pe partea opusă. Această mişcare se face cu aparatul înclinat: piaptănul de
jos este pe piele iar cealaltă extremitate chiar unde se termină lana. Aceasta va lăsa o margine
fină la nivelul lânii care rămâne fără zone care să atârne sip e care mielul să fie tentat să le
sugă.
A doua mişcare şi a treia dacă e necesară se fac cu piaptănul lipit de piele ca şi la
radere. Asiguraţi-vă că toată lâna este îndepărtată şi tot timpul protejaţi mameloanele când
lucraţi în jurul lor.
Orice bucată de lână atârnândă în flancul drept trebuie îndepărtată, iar aparatul se va
muta pe zona spatelui şi se vor tunde şi membrele anterioare. Aici aparatul nu trebuie să fie
lipit de piele ca şi la radere.
O dată tunsă şi zona din interiorul coapselor. Se lasă oaia jos pe partea stângă, se pune o
uşoară presiune la nivelul articulaţiei coxo-femurale pentru ca oaia să întindă piciorul şi se
tunde şi se tunde membrul posterior. Se porneşte de la nivelul cozii şi se coboară de-a lungul
piciorului asigurându-ne ca aparatul să nu alunece în regiunea vulvei. Trebuie ca operatorul
să mânuiască aparatul cu grijă şi să nu rănească animalul şi nici să nu lase bucăţi de lână
atârnânde.
 Manipularea oilor Pe parcursul întregii vieţi a oilor, indiferent de vârstă, acestea
trebuie tratate cu grijă, blândeţe şi răbdare. Deoarece oile sunt animale de talie mică cu un
temperament docil îngrijitorii pot învăţa cum să le manipuleze cu minim de efort şi stres.
Pentru a facilita manipularea uşoară şi fără a produce stres este necesară înţelegerea
comportamentului normal al oilor. Se recomandă aplicarea următoarelor principii: toate
rasele au un instinct puternic de turmă; nu se îndepărtează de bunăvoie de turmă, dar
urmăresc o altă oaie care se îndepărtează de turmă. Atunci când se simt urmărite (de un câine,
om, etc) reacţionează prin a se orienta către ameninţare, iar pe măsură ce distanţa scade, prin
îndepărtarea întregii turme cât mai departe de ameninţare.
Oile reacţionează cel mai puternic la imagini vizuale. Se vor deplasa mai uşor pe un
traiect luminos şi relativă drept. Vor încerca să evite/se vor opri şi îngrămădi când văd ziduri
solide, pante abrupte, schimbări la nivelul pardoselii sau prezenţa umidităţii pe suprafaţa
acesteia.
Se vor opri şi în cazul în care aud zgomote puternice şi pe care nu le cunosc.
Îngrijitorii oilor au utilizat aceste principii în combinaţie cu ajutorul câinilor de pază,
o oaie (sau capră) antrenată care să fie liderul, iar în cazul în care animalele trebuie să urmeze
un anumit traseu se preferă curbele line în detrimentul unghiurilor ascuţite.
Atunci când oile trebuie prinse, acestea trebuie strânse într-un spaţiu mic unde să aibă
loc să stea confortabil, dar să nu aibă posibilitatea de a fugi. Persoanele care manipulează oile
trebuie să ştie cum să le imobilizeze şi cum să le prindă într-un mod corespunzător. Oile nu
trebuie prinse niciodată trăgându-le de blană.
 Metode acceptate de imobilizare a oilor: prinderea de sub mandibulă, aşezarea oilor
între picioarele îngrijitorului (la fel ca şi pentru tundere), cu stâlpi, un ţarc pentru tundere, sau
o masă care este suficient de rezistenţă, un scăunel pentru oi, o funie sau plasă.
Indiferent de metoda/materialele utilizate este necesar ca acestea să fie alese astfel
încât imobilizarea animalului să se realizeze cu un minim efort şi producând cât mai puţin
stres în timp ce se execută manoperele necesare asupra animalului. Oile trebuie eliberate cât
mai repede posibil.
Este recomandat ca proprietarii de oi să se asigure că deţin un ţarc bine proiectat şi
bine realizat pentru imobilizarea oilor sau fronturi de furajare care să permită imobilizarea
animalelor, astfel va fi facilitat procesul de mânuire a oilor pentru diferite manopere de
rutină.
Toate echipamentele/zonele pentru imobilizarea animalelor trebuie să nu prezinte
margini ascuţite sau orice alte elemente care să ducă la rănirea animalelor. Oile trebuie
ridicate sprijinindu-se într-un mod corespunzător abdomenul şi pieptul, ele nu se recomandă a
se ridica de cap, urechi, coarne, coadă sau blană.
Instrumentele cu electroşocuri nu sunt un mod eficient pentru a determina animalele
să se deplaseze şi nu ar trebui să fie utilizate.

Transportul

Fiecare individ implicat în transportul şi manipularea oilor ar trebui să fie instruite

într-un mod corespunzător despre principiile de bază ale bunăstării animalelor şi ar trebui să
aibă o oarecare deprindere referitoare la îngrijirea oilor în diferite condiţii de climat. Aceştia
ar trebui să fie capabili să recunoască când oile prezintă semne de stress exagerat sau
simptome ale diferitelor boli. Coordonatorii transportului au obligaţia de a se asigura că cei
implicate în transportul oilor au capacitatea şi sunt instruiţi adecvat referitor la aceste aspect.
La rândul lor şoferii care transportă animale sunt răspunzători pentru bunăstarea oilor pe tot
timpul tranzitului.
Expeditorii au responsabilitatea de a se asigura ca transportatorii sunt calificaţi
corespunzător pentru transportul animalelor, respective pentru asigurarea bunăstării şi
protecţiei oilor pe tot timpul transportului.
Oile nu trebuie îmbarcate debarcate într-o manieră care să producă leziuni sau
suferinţe animalului care pot fi evitate.
Deoarece au dimensiuni mici, oile şi mieii sunt uneori ridicaţi prin “îmbrăţişare” şi
ridicarea, respectiv plasarea în unitatea de transport; această metodă este acceptabilă dacă se
realizează cu grijă şi fără bruscarea animalelor. Animalele trebuie ridicate prin susţinerea
pieptului şi abdomenului şi nu prin prinderea de blană, coarne, urechi, coadă, etc.
Într-un spaţiu nou, toate oile normale, sănătoase vor avea o stare de alertă şi vigilenţă.
Orice eveniment oricât de mic în mediu – zgomot, lumină mai puternică, mişcarea unor
obiecte, etc - le poate speria.
Îmbarcarea şi debarcarea oilor se recomandă a se realiza cu ajutorul rampelor
proiectate în acest scop. Pardoseala trebuie să fie potrivită şi sigură pentru mişcarea oilor, iar
marginile (balustradele) suficient de ridicate pentru ca oile să nu alunece, pice sau să sară de
pe rampă. Nu trebuie să existe decalaj între rampa şi unitatea de transport.
Oile nu trebuie grăbite în timpul încărcării/descărcării. Deoarece acestea au un instinct
puternic de a se urmări şi de a menţine atât contat vizual cât şi corporal, trebuiesc doar
îndrumate într-un mod delicat să intre pe rampă, după care ele se vor urma unele pe altele.
Oile s-ar putea să reacţioneze negative la umbre, lumina prea puternică sau modificări ale
pardoselii. Asigurarea unei iluminări constante pe tot traseul pe care trebuie să-l parcurgă
oile, precum şi în zonele de destinaţie. Pe timpul nopţii poate reprezenta un beneficiu o
iluminare interioară a unităţii de transport, iar pe timpul zilei asigurarea umbririi interiorului
pentru ca oile să nu fie afectate de o lumină prea puternică. Toate vehiculele utilizate pentru
transportul oilor trebuie să aibă marginile securizate, puternică şi destul de înalte pentru ca
oile să nu poată sări sau să nu alunece/pice din unitatea de transport. Vehiculele utilizate
pentru transportul animalelor trebuie să fie proiectate şi realizate de aşa natură încât să nu
producă leziuni sau îmbolnăviri de orice fel animalelor transportate.
Pardoseala mijloacelor de transport trebuie să asigure siguranţă animalelor; se
recomandă să fie aşternut din rumeguș, paie, talaş sau compost de turbă. Orice material se
utilizează acestea trebuie să nu fie toxice pentru animale şi să nu producă iritaţii. Vehiculele
trebuie să fie corespunzător ventilate. Trebuie să se ia măsuri pentru asigurarea că gazele de
eşapament nu afectează şi nu ajung în zona unde sunt oile.
Vehiculele trebuie construite într-un mod sigur care să asigure confortul şiş a nu
afecteze animalele sub nicio formă. Trebuie să existe metode şi provizii pentru absorbţia
excreţiilor.
Fiecare lot trebuie verificat după prima oră de la încărcare. Şoferul trebuie să
urmărească dacă există semen generale de disconfort a animalelor cum ar fi o temperatură
ambientală prea mare sau o densitate prea crescută a animalelor. Atunci când e nevoie,
distribuirea animalelor în loturi ar trebui reajustată cât mai curând. Mai mult decât atât, toate
loturile trebuie verificate periodic în timpul transportului. În cazul deplasărilor mai lungi sunt
necesare pauze de măcar 2-3 ore.
Înainte ca oile să fie reîncărcate, cel ce se ocupă de transport trebuie să se asigure
dacă este necesar sau nu să se înlocuiască/împrospăteze/adauge aşternut în transportor.
Timpul maxim de transport ideal între hrăniri, adăpări şi odihnă este greu de definit.
Transportatorii responsabili de animale pot implementa măsuri de siguranţă şi bunăstare care
să asigure transportul animalelor chiar şi pe perioade lungi de timp cu impact minim asupra
bunăstării animalelor. O atenţie deosebită se va acorda transportului în cazul temperaturilor şi
a unei umidităţi ridicate.
Temperaturile ridicate şi umiditatea necorespunzătoare pot cauza un nivel ridicat al
stresului ce va epuiza animalele existând chiar şi riscul înregistrării deceselor în rândul lotului
de animale transport.
Indiferent de tipul de transport, trebuie să se asigure circulaţia aerului în parametri
adecvaţi, astfel încât să se asigure confortul oilor. Vehiculele care transportă animale
niciodată nu trebuie parcate în lumina soarelui. Atunci când opririle sunt necesare, şoferul
trebuie să facă tot posibilul să parcheze vehiculul undeva la umbră sau într-o zonă unde
radiaţiile solare sunt minime.
De câte ori este posibil, transportul trebuie evitat dacă nu se oferă condiţii
meteorologice propice. În perioadele foarte calde sau cu umiditate ridicată este recomandat ca
deplasările să fie de scurtă durată şi preferabil pe timpul nopţii. De asemenea se recomandă
că opririle pe timpul zilei să fie reduse la minim (doar ele strict necesare) fiind preferabilă şi
evitarea perioadelor de trafic intens când există riscul ca acesta să fie blocat.
Atunci când oile sunt transportate în condiţii de temperatura a mediului ridicată este
necesar ca activităţile fizice ale animalelor să fie reduse la minim pentru a nu risca creşterea
nivelului stresului de căldură şi trebuie ca transportatorii să aibă o răbdare extremă şi să
trateze animalele cu foarte mult calm pentru ca acestea să nu fie epuizate din cauza factorilor
stresanţi.
Precauţii pe timp rece. Oile trebuie protejate de frig, ger şi îngheţ şi trebuie avut grijă
să nu apară cazuri de hipotermie. Mieii şi tineretul sunt îndeosebi susceptibili la hipotermie.
Curenţii reci de aer scad temperatura ambientală. În cazul în care animalele sunt
expuse direct vântului, acestea se vor aduna în grămezi ceea ce poate duce la sufocare.
Deschiderile ce comunică cu exteriorul trebuie acoperite pentru a proteja oile de expunerea la
rafale de aer reci. În acelaşi timp trebuie asigurată o ventilaţie adecvată, care trebuie
verificată periodic pentru a se asigura încadrarea acesteia în parametrii optimă pentru
animale.
În timpul perioadelor de vreme rece, oile trebuie să fie uscate şi confortabile – de
exemplu prin asigurarea aşternutului de paie sau a altor aşternuturi potrivite pentru oi şi
pentru condiţiile climaterice.
Oile trebuie protejate de contactul direct cu suprafeţele metalice ale vehiculului prin
căptuşirea marginilor şi podelei acestuia cu lemn, paie sau alte materiale adecvate.
Precauţii referitoare la animalele care nu sunt adecvate pentru transport. Oile care
sunt rănite, bolnave sau care nu pot fi mutate fără a le cauza suferinţă nu sunt adecvate pentru
transport. Acestea nu trebuie încărcate pentru transport decât în situaţia în care s-au luat
măsuri special pentru a preveni suferinţa inutilă. Acestea pot fi transportate la un abator local
dacă pot fi valorificate în condiţiile impuse de legislaţie. Aceste oi nu trebuie transportate pe
distanţe lungi sau la târguri de animale. Această categorie de oi trebuie încărcată şi descărcată
într-o manieră care să cauzeze suferinţe minime; este de preferat să fie încărcate ultimele şi
descărcate primele.
Oile care nu se pretează transportului trebuie ţinute separate de oile sănătoase.
Precauţii speciale sunt necesare în vederea protejării acestora de alte răni – de exemplu să fie
într-un compartiment separate faţă de restul animalelor.
Dacă unul din animale devine neadecvat pentru transport pe durata desfăşurării
acestuia este necesar ca acesta să fie dus la cea mai apropriată unitate care îi poate oferi
tratament şi trebuie descărcat cu o grijă deosebită.
Orice oaie care moare în tranzit trebuie îndepărtată cu prima ocazie, în concordant cu
legislaţia în vigoare.
Oile gestante nu trebuie transportate dacă există riscul ca acestea să nască în timpul
transportului.
Transportul oilor care nu sunt adecvate pentru transport trebuie să respecte legislaţia
în vigoare referitoare la transportul animalelor care nu se pretează transportului.
Stresul pe durata transportului În cazul accidentelor rutiere sau a altor întârzieri pe
durata transportului este necesar a se lua măsuri pentru protecţia şi bunăstarea oilor.

Anexa 7: Transportul animalelor vii cu camioane

Nu trebuie să:
Fie transportate animale unde s-ar putea cauza suferinţe inutile sau când există
riscul ca acestea să nască pe timpul transportului;
Se continue transportul unui animal bolnav sau rănit;
Se lovească un animal în timpul încărcării sau descărcării;
Se încarce sau descarce animalele într-un mod care să cauzeze suferinţe sau răni
animalului;
Se îngrămădească animalele deoarece acest lucru poate să cauzeze răniri şi
suferinţe;
Fie transportate animalele cu vehicule care nu sunt construite sau întreţinute de
aşa natură încât să asigure bunăstarea şi protecţia animalelor;
Fie utilizate rampe sau alte improvizaţii care pot duce la rănirea animalelor;
 Se transporte animalele mai mult de 48 de ore decât în situaţia în care ajung la
destinaţia finală în 52 de ore;
Se transporte animalele mai mult de 24 de ore decât dacă se fac 5 ore de pauză cu
hrană şi apă la dispoziţie;

Trebuie să:
Izolezi animalele de specii diferite, cu greutate corporală diferită sau de vârste
diferite sau dacă în mod natural sunt incompatibile;
Se permită ca oile să stea în poziţie naturală;
Fie asigurată drenarea şi absorbţia urinei;
Se asigure o pardoseală adecvată pe timpul transportului
Se deţină actele necesare pentru transport conform legislaţiei în vigoare;

Secţiunea a 11-a: Procedurile chirurgicale

11.1. Toate procedurile chirurgicale trebuie să fie executate de către o persoană

competentă care să utilizeze echipament adecvat şi tehnicile potrivite.
Termenul de “persoană competentă” se referă la individ care şi-a însuşit competenţele
necesare şi a demonstrat cunoaşterea şi bună stăpânire a acestor competenţe, precum şi
experienţă, respectiv competenţa profesională în realizarea sau asistarea la realizarea acestor
activităţi şi proceduri.
Personalul care execută procedurile trebuie să se asigure ca animalul nu va fi supus
durerii şi/sau stresului inutil. Acesta trebuie să se asigure ca au luat toate măsurile de
prevenţie necesare pentru a îndeplini acest criteriu atât intra operator cât şi pe perioada de
recuperare postoperator.
Asistenţă pentru formarea profesională este disponibilă prin medicii veterinari,
ministerele agriculturii locale şi organizaţiile pentru crescătorii de oi locale.
Nota editorului: Evaluarea şi controlul durerii asociată cu castrarea şi tăierea cozii
este un subiect controversat asupra căruia se fac cercetări. Prezentele recomandări s-ar
putea schimba în următorii ani.
11.2. Castrarea. Castrarea nu este necesară dacă mieii vor fi sacrificaţi înaintea
pubertăţii, care de obicei apare în lunile 3-5 de viaţă. Masculii utilizează mai bine furajul şi-l
convertesc mai eficient în producţii dacă nu sunt castraţi, iar carcasele sunt de calitate
superioară.
Atunci când animalele sunt castrate, această operaţie trebuie executată în cel mai
simplu mod pe care-l permite managementul fermei. Elasticele de castrat, precum şi
ustensilele pentru zdrobit sau tăiatul şi tracționarea trebuiesc utilizate după administrarea
colostrului şi înainte de a 7a zi de viaţă. Dacă se utilizează doar proceduri care se bazează pe
zdrobire, acestea trebuie aplicate înainte de 3 luni. Castrarea berbecilor după această vârstă
(n.r. 3 luni) trebuie executată doar de către medici veterinari care utilizează analgezice şi
anestezice adecvate.
11.3. Codotomia. În cele mai multe circumstanţe, oile cu coadă lungă destinate
producţiei de lână beneficiază de codotomie. Coada ar trebui lăsată destul de lungă pentru a
acoperi cel puţin anusul - în cazul berbecilor şi vulva - în cazul femelelor.
Următoarele materiale pot fi utilizate după consumul primului colostru şi până la
vârsta de 7 zile:
- Inel de cauciuc
- Inel de cauciuc şi dispozitiv de strivire
- Dispozitiv de strivire şi tăiere
- Cauterizator electric sau încălzit pe gaz;
După vârsta de 7 zile intervenţia o execută doar medicul veterinar.
11.4. Ajustarea şi aranjarea coarnelor. Coarnele unor oi s-ar putea să fie necesar a fi
ajustate, pilite pentru a se evita accidentarea animalului prin incurbarea acestora spre ochii
animalului precum şi interferarea cu furajarea sau adăparea. Cantitatea de corn care se
îndepărtează trebuie menţinută la minim.
11.5. Ecornarea. Dacă este necesară la animalele tinere, această procedură trebuie
execută utilizând metode acceptate. Ecornarea animalelor adulte trebuie executată de către un
veterinar.
11.6. Operaţia Mules. Această practică este inacceptabilă. Codotomia şi tunsul
periodic sunt metode mai potrivite pentru a controla parazitismul cu purici.
11.7. Alte proceduri chirurgicale trebuiesc executate de către medici veterinari
licenţiaţi.

Secţiunea 16: Târgurile de animale

16.1. Facilităţi
Toate târgurile de animale şi operaţiunile adiacente (n.r. vânzare/cumpărare s.a.)
trebuie să se supună legislaţiei în vigoare.
16.1.1. Pardoseala trebuie să fie sigură pentru animale, bine întreţinută şi adecvata -
de exemplu utilizarea nisipului acolo unde e necesar.
16.1.2. Rampele de încărcare/descărcare precum şi zonele unde sunt ţinute oile trebuie
să fie construcţii solide şi bine întreţinute.
16.1.3 Adăposturile pentru oi trebuie inspectate în mod repetat pentru îndepărtarea
elementelor cu potenţial de pericol pentru oi. În cazul în care există întreruperi ale pardoselii
sau găuri la nivelul acesteia, material metalice ascuţite, cuie sau alte elemente care pot fi
periculoase pentru animale trebuie reparate sau îndepărtate pentru a se reduce riscul
accidentării animalelor.
16.1.4. Toate adăposturile şi zonele în care sunt ţinute animalele trebuie curăţate în
mod regulat şi trebuie asigurat aşternut proaspăt animalelor.
16.1.5. Rampele de încărcare trebuie să asigure o suprafaţă sigură astfel încât
animalele să nu alunece şi să nu îşi rănească picioarele.
16.1.6. Rampele cu pereţi solizi sunt cele mai eficiente pentru mişcarea oilor.
16.1.7.Cu excepţia zonelor de încărcare, este recomandat ca publicul să fie menţinut
în zone special amenajate pentru decongestionarea aleilor dintre animale.
16.1.8. Pardoseala ţarcurilor trebuie să aibă pardoseală solidă, să fie bine drenată şi să
fie îngrijită şi tratată pentru a asigura condiţii bune pentru animale. Pantă pardoselii în
unităţile individuale de cazare a oilor ar trebui să se încadreze între 2% şi 4% ( la 1
inches/yard). Zonele de drenare a dejecţiilor trebuie să fie situate la marginea ţarcurilor.
16.1.9. Este de preferat ca zonele de drenare a dejecţiilor să fie situate la marginea
ţarcurilor, dar pe exterior. Oile se vor speria şi vor refuza să traverseze grilele de adunare a
dejecţiilor.
16.1.10. Pentru a încuraja deplasarea în siguranţă şi într-un mod eficient a animalelor,
este necesară o iluminare corespunzătoare a aleilor, rampelor de încărcare şi la intrarea în
vehiculul de transport.
16.1.11. Oile prezintă tendinţa de a se deplasa spre lumină. Este necesar ca
intensitatea şi poziţionarea corpurilor de iluminat să fie de aşa natură încât să asigure
iluminarea zonei în care sunt mutate oile, dar fără a le obstrucţiona spaţial vizual prin crearea
de umbre şi zone întunecoase. Lumina nu trebuie să bată direct în ochii animalelor.
16.1.2. Ţarcurile de adăpostire destinate cazării oilor trebuie să ofere acces permanent
la apă proaspătă şi curată. Trebuie asigurat un termostat sau o altă metodă care să ofere
siguranţă ca apa să nu îngheţe.
16.1.13. Oilor care sunt ţinute mai mult de 24 de ore trebuie să li se asigure hrană
corespunzătoare, aşternut curat şi uscat în ţarcuri care oferă suficient spaţiu per animal, în
care animalele să se poată aşeza fără a se produce contaminarea mâncării.

16.2. Oile rănite, bolnave sau invalide.

16.2.1. Toate oile trebuie inspectate la sosire. Orice indiciu referitoare la abuz sau
prost tratament aplicat animalelor trebuie raportată autorităţilor.
16.2.2. Reprezentanţii pieţelor, târgurilor s.a. ar trebui să refuze punerea pe piaţă spre
vânzare a oilor bolnave, invalide sau rănite. Aceştia ar trebui să încurajeze şi să faciliteze
mutarea acestor oi la abatoare sau, dacă animalele nu se pretează, eutanasia şi distrugerea
cadavrelor acestora în moduri umane.
16.2.3. Oile stresate exagerat pe timpul transportului ar trebui cazate în ţarcuri
separate adecvate stării fiziologice şi mentale a acestora.

16.3. Manipularea şi întreţinerea oilor

16.3.1. Tuturor angajaţilor care lucrează cu oile ar trebui să li se facă un instructaj cu
tehnicile de bază referitoare la manipularea oilor (vezi secţiunea 14). Aceştia trebuie în
primul rând să înţeleagă principiile comportamentului ovinelor.
16.3.2. Oile trebuie încărcate, descărcate şi mutate cu răbdare şi cât mai în linişte
pentru a reduce stresul cauzat animalelor, posibilitatea ca acestea să se rănească şi pentru ca
tot procesul să fie cât mai eficient şi sigur.
16.3.3. Pentru a reduce stresul şi posibilitatea accidentării animalelor padocurile
trebuie să fie suficient de mari pentru a asigura o densitate de animale per suprafaţă adecvată
nevoilor oilor.
16.3.4. Este recomandată existenţa unei varietăţi de ţarcuri şi padocuri de diferite
dimensiuni pentru a se evita amestecarea diferitelor grupe de oi. În cadrul ţarcurilor mai mari
este bine ca barele despărţitoare şi porţile să fie ajustabile astfel încât să se poată reduce rata
de amestecare a diferitelor grupe de oi.
16.3.5. Vehiculele şi platformele de descărcare trebuie să fie aliniate, fără a exista
întreruperi sau discontinuităţi sau variaţii ale înălţimii acestora. Este eficient ca platformele
de descărcare să fie ajustabile în concordant cu înălţimea vehiculelor sau ca dimpotrivă,
rampele vehiculelor să fie cele ajustabile. Niciodată nu trebuie să existe discontinuităţi la
nivelul rampei de descărcare, a platformelor sau între acestea (nici pe lateralele lor).
 16.3.6. Oile se vor panica şi se vor îngrămădi dacă observă o fundătură. Acestea
trebuie să vadă o singură variant o singură variant de deplasare, fără a exista zgomote
ascuţite, de intensitate mare şi necunoscute deoarece le va speria.
16.3.7. Bastoanele electrice nu trebuie utilizate pe oi.
16.3.8. Înafara câinilor utilizaţi pentru manipularea oilor, toţi câinii trebuie ţinuţi
departe de zonele în care se află oile.
16.3.9. Trebuie evitată utilizarea excesivă a crotaliilor. Se va prefer utilizarea
vopselelor pentru identificarea şi marcarea temporal.
16.3.10. Oilor cazate mai mult de 24 de ore trebuie să li se asigure aşternut curat şi
suficient spaţiu pentru ca toate oile să se poată aşeza concomitent fără a exista riscul
contaminării furajelor.
16.3.11. Trebuie să li se asigure oilor acces la apă proaspătă şi curată. Trebuie luate
măsuri de precauţie pentru ca apa să nu îngheţe.
16.3.12. Oile sunt afectate în mod deosebit de contrastul lumină-întuneric, de aceea
trebuie asigurată iluminarea artificial sau o iluminare naturală care să nu realizeze umbre
deasupra animalelor. Prezenţa unei rigole de curăţare cauzează de asemenea umbre şi se
recomandă facilităţile renovate sau modern care prezintă grătar de colectare a dejecţiilor
amplasate într-un asemenea mod încât contactul animal-grătar din punct de vedere a nevoii
animalului de a-l traversa să fie minim.
16.3.13. Orice animal care reprezintă un potenţial pericol pentru celelalte animale
trebuie izolat imediat.
16.3.14. Trebuie asigurată o protective potrivită faţă de condiţii meteorologice
nefavorabile îndeosebi mieilor şi tineretului.
16.3.15. Mieii de până în 3 zile nu ar trebui acceptaţi pentru comercializare, decât
acompaniaţi de mame.
16.3.16. Angajatorii au obligaţia de a instrui toţi angajaţii referitor la tratamentul şi
manipularea oilor într-un mod sigur şi uman care să asigure protective atât animalului cât şi
îngrijitorului şiş a producă un stress minim animalului.
16.3.17 Toţi angajaţii ar trebui instruiţi referitor la tehnici de manipulare de bază a
oilor. Toţi angajatorii trebuie să insiste şiş a se asigure ca aceste tehnici sunt respectate.
Angajatorii ar trebui să asigure o educaţie continuă a angajaţilor referitoare la
manipularea şi bunăstarea oilor, iar organizatorii de târguri de animale ar trebui să informeze
atât persoanele ce sunt implicate în creşterea oilor cât şi publicul interesat despre inovaţiile
existente în domeniu.

Secţiunea 17: Procesatorii

17.1. Generalităţi
17.1.1. Operatorii tuturor abatoarelor sunt complet responsabili pentru toţi timpii de
dinaintea şi din timpul abatorizării şi trebuie să se asigure că animalele au parte de un
comportament adecvat şi care să nu cauzeze suferinţe inutile animalului.
17.1.2. Este responsabilitatea inspectorilor să monitorizeze tratamentul de care au
parte animalele în timpul acestui proces.
17.1.3. Nerespectarea bunului tratament al animalelor şi crearea de suferinţe inutile şi
care ar putea fi evitate sunt sub incidenţa legală şi în momentul observării ei trebuie raportată
atât responsabililor fermei cât şi autorităţilor.
17.2. Debarcarea
17.2.1. Zonele de debarcare trebuie întreţinute în bune condiţii sanitare.
17.2.2. Zonele de debarcare trebuie să asigure o pardoseală adecvată astfel încât
animalele să nu se rănească.
 17.2.3. Vehiculele şi zonele de debarcare trebuie să fie mereu aliniate, să nu existe
diferenţe de înălţime între aceste, discontinuităţi la nivelul rampei sau a pardoselii. Animalele
nu trebuie să alunece pe acestea şi nici să existe probabilitatea ca animalele să cadă de pe
acestea.
17.2.4. Este preferabil ca zonă de debarcare să fie plană.
17.2.5. Debarcarea trebuie să aibă loc cât mai repede dacă nu imediat după sosirea
vehiculului cu animal. Tot procesul de debarcare trebuie plănuit astfel încât să nu existe
niciun fel de întârzieri ce puteau fi evitate.
17.2.6. Oile se pot îmbulzi din cauza umbrelor contrastante, luminii prea puternică sau
diferenţelor/discontinuităţilor de la nivelul pardoselii; astfel, este necesar ca iluminarea să fie
uniformă şi adecvată categoriei de animale.
17.2.7. Oile prezintă un sentimental de turmă foarte bine reprezentat şi tind să se
urmărească un ape alta, să păstreze atât contact vizual cât şi corporal. Dacă animalul lider
este încurajat uşor să intre în ţarc celelalte animale o vor urma.
17.2.8. Oile care sunt bolnave sau vizibil rănite sau care sunt invalide trebuie
descărcate într-un mod care să nu le producă suferinţe sau astfel încât acestea să rămână la un
nivel minim. (vezi secţiunea 15)

17.3. Manipularea
17.3.1. Oile trebuie mutate cu răbdare şi în linişte pentru a reduce stresul şi
posibilitatea rănirii lor şi pentru ca totul să decurgă cât mai eficient şi sigur. Trebuie acordat
suficient timp întregii activităţi pentru a nu pune presiune nici pe animale şi nici pe îngrijitori.
17.3.2. Oile sunt în mod deosebit afectate de modificările de contrast lumină-
întuneric, aşadar trebuie să ne asigurăm ca iluminarea artificială este una corespunzătoare şi
ca nu există zone umbrite pe direcţia de deplasare a oilor. Prezenţa grătarelor de adunare a
dejecţiilor de asemenea creează contrast şi este recomandată renovarea facilităţilor destinate
oilor sau proiectarea de la început de aşa natură încât aceste grătare să fie situate la margini şi
nu pe zone care să intersecteze activitatea oilor.
17.3.4. Bastoanele electrice nu se vor utiliza în manipularea oilor.
17.3.4. Oile trebuie separate de alte animale. Fiecare animal care reprezintă un
potenţial pericol pentru oi trebuie imediat izolat de acestea.

17.4 Aleile
17.4.1. Aleile trebuie să fie bine luminate.
17.4.2. Pardoseala aleilor trebuie să fie de o suprafaţă dură, bine drenată sit rată pentru
a preveni ca animalele să alunece. Trebuie să asigure siguranţă animalelor.
17.4.3. Oile se vor simţi ameninţate şi se vor îngrămădi dacă văd o înfundătură. De
asemenea este necesar ca ele să vadă o singură directive/alee de scăpare pe care să se
deplaseze.
17.4.4. Este recomandată existenţa pereţilor laterali solizi atât pentru rampe cât şi
pentru alei.
17.4.5. Toţi pereţii laterali aferenţi rampelor sau aleilor trebuie să fie suficient de
înalţi astfel încât să prevină ca animalele să fugă, să sară peste ele s.a.
17.4.6. Nu sunt premise niciun fel de obiecte (ex: cuie) care ar putea duce la rănirea
animalelor.

17.5. Adăpostirea
17.5.1. Ţarcurile pentru oi ar trebui să ofere suficient spaţiu pentru ca toate animalele
să se poată odihni confortabil pe zone uscate sau cu aşternut (care să ofere adăpost de vânt şi
soare atunci când e cazul). Acestea trebuie de asemenea să ofere suficient spaţiu pentru ca
această să se poată deplasa confortabil atunci când doresc.
17.5.2. Pardoseala ţarcurilor trebuie să aibă pardoseală solidă, să fie bine drenată şi să
fie îngrijită şi tratată pentru a asigura condiţii bune pentru animale. Pantă pardoselii în
unităţile individuale de cazare a oilor ar trebui să se încadreze între 2% şi 4%. Zonele de
drenare a dejecţiilor trebuie să fie situate la marginea ţarcurilor.
17.5.3. Zonele de cazare trebuie să asigure protecţia, bunăstarea şi sănătatea oilor.
17.5.4. Atunci când ovinele sunt ţinute în interiorul adăposturilor este necesar să se
asigure o ventilaţie optimă fie natural fie prin mijloace mecanice (cu ajutorul tehnologiei)
astfel încât să se reducă incidenţa pneumoniilor în efectiv, respectiv pentru a contribui la
confortul animalelor per ansamblu. În mod specific, o ventilaţie bună va asigura o umiditate
potrivită, condensul şi valori periculoase ale amoniacului.
17.5.5. Ţarcurile de adăpostire destinate cazării oilor trebuie să ofere acces permanent
la apă proaspătă şi curată. Trebuie asigurat un termostat sau o altă metodă care să ofere
siguranţa ca apa să nu îngheţe

17.5.6. Oile rănite, bolnave sau invalide.

17.5.6.1. Toate oile care prezintă semen vizibile de boală sau rănire trebuie izolate de
restul animalelor.
17.5.6.2. Trebuie asigurat echipament adecvat pentru oile invalide, rănite, bolnave sau
suferinde astfel încât să nu se cauzeze durere sau alte suferinţe care ar putea fi evitate.

17.7. Asomare şi sacrificare

17.7.1. Selecţia şi instruirea personalului sunt cele mai importante pentru ca asomarea
şi sacrificarea să fie executate cât mai uman.
17.7.2. Nicio oaie nu va fi sacrificată fără a fi anesteziată în prealabil de personal
calificat prin metode autorizate şi acceptate cu următoarea excepţie (vezi 17.7.3.)
17.7.3. Animalele care sunt sacrificate în concordant cu legi pe bază de religie, fără
asomare, trebuie să fie contenționate adecvat, iar sacrificarea trebuie făcută de personal
calificat, cu experienţă.
17.7.4. Nu este permisă sacrificarea animalelor conştiente.
17.7.5. Zonele de sacrificare trebuie construite şi proiectate de aşa natură încât să
permită o asomare şi sacrificare uşoară şi sigură.
17.7.6. Echipamentul de asomare trebuie să fie foarte bine îngrijit şi utilizat doar de
personal calificat şi instruit. Aceştia trebuie să fie capabili să utilizeze echipamentul fără a
cauza suferinţe inutile animalului.

17.8. Educarea şi instruirea personalului

17.8.1. Angajatorii au obligaţia de a instrui angajaţii referitor la sacrificare într-un
mod uman, folosirea echipamentului şi îngrijirea animalelor şi trebuie să se asigure ca
angajaţii urmează aceste principia.
17.8.2. Angajatorii trebuie să discute cu angajaţii pentru a-I instrui referitor la
responsabilităţile şi obligaţiile lor. Ar trebui oferit material educaţional în acest sens
angajaţilor.
17.8.3. Cunoaşterea unor noţiuni de bază referitoare la etologie animală ajută angajaţii
să se descurce mai bine în cadrul jobului şiş a promovează toleranţă atunci când lucrează
direct cu animalul (vezi secţiunea 14).
 Anexa 3 Recomandări privind sacrificarea oilor cu arme de foc

Ovinele şi caprinele fără coarne

Acestea pot fi tratate în aceeaşi manieră ca şi bovinele - capul trebuie contenționat şi
trebuie oferită mâncare animalului. Ţinta trebuie să fie din spatele sau deasupra capului într-
un punct înalt al capului la o distant egală între ochi şi urechi.

Ovinele şi caprinele cu coarne

Abordarea acestora trebuie făcută din spatele animalului şi ţinta trebuie să fie exact la
mijlocul distanţei dintre coarne orientat spre gură. Ca alternativă, arma poate fi ţintită din faţă
animalului, deasupra ochilor, chiar la mijlocul distanţei orientarea fiind către coloana
vertebrală. Caprele se tratează ca şi vacile cu coarne.

Anexa 4: Bolile raportabile

Următoarele sunt boli ce trebuie raportate:
- Anaplasmoza
- Antrax
- Limba albastră
- Bruceloza
- Febra aftoasă
- Raie
- Babie
- Scrapie
- Tuberculoza
- Pesta ovină
 Anexa 5: Curenţii de aer pentru oile aflate în tranzit

Anexa 6: Proceduri în caz de urgent

Proceduri de urgent pe care să le urmeze şoferii în cazul unui accident sau altor
întârzieri pe timpul transportului
Sunaţi la biroul de acasă imediat pentru a anunţa urgent;
Sunaţi la cea mai apropriată unitate destinată îngrijirii animalelor;
Dacă este necesar aranjaţi că alt vehicul să mute marfa;
În timpul temperaturilor foarte ridicate căutaţi adăpost pentru vehicul la umbră;
Cereţi sfatul unui veterinar în cazul în care există animale rănite
Fă ceva! Sănătatea şi bunăstarea animalelor trebuie să primeze pe timpul
transportului.
 BUNĂSTAREA ŞI PROTECŢIA LA CAPRE
Există un număr minim de standarde în care implicaţiile bunăstării animalelor sunt de
la sine înţelese şi nu necesită o explicaţie pentru includerea lor dec aceea nu se vor face
observaţii cu privire la aceste standarde (cerinţe) minime sau cele mai bune practici
recomandate, dar sunt necesare explicaţii la standardele minime, care sunt considerate
complexe sau controversate. Standardele minime concepute ar fi putut fi modificate din mai
multe motive, inclusiv acela de a corespunde din punct de vedere legal, de a asigura o
soluţionare mai eficientă a problemei, sau de a modifica de la cele mai bune practici
recomandate la un standard minim (sau invers).
Trebuie precizat că Legea nu defineşte “neînţelegeri semnificative”. În timp ce a
existat o varietate de opinii exprimate în propuneri, nu se poate considera că toate
neînţelegerile reprezintă neapărat diferenţe de opinie semnificative. Se consideră că
neînţelegerile semnificative apar fie unde există un număr mare de propuneri care contrazic
un standard minim din Cod, fie unde o propunere invocă o justificare bazată pe o dovadă
ştiinţifică sau o conduită pentru un standard minim diferit sau alternativ. Este bine de ştiut că
unele persoane sau organizaţii pot interpreta “neînţelegeri semnificative” într-un mod diferit
faţă de punctul de vedere al oficialităţilor.
Codul se aplică oricărui deţinător de capre pentru scopuri manageriale (de exemplu
ţinute în orice fel de îngrădire), inclusiv capre sălbatice după reunire şi pentru scopul de a le
creşte sau tăia, capre ţinute ca animale de companie, oricărei capre legate oriunde şi capre de
pe domenii de vânătoare sau parcuri safari. Se consideră că în România caprele sunt crescute,
de obicei, pentru producţia de lapte, fibre (mohair şi caşmir) şi carne.
Caprele sunt crescute în scopul de a controla flora, ca animale de companie, sunt
folosite pentru producţia de lapte, carne şi fibre, sunt adunate pentru sacrificare şi ţinute în
domenii de vânătoare sau parcuri safari.
Legea specifică faptul că proprietarii şi îngrijitorii animalelor (inclusiv caprele)
trebuie să îndeplinească nevoile animalelor aflate în grija lor. Nu se specifică cum să
îndeplinească aceste nevoi. Nu descrie nici cum cei responsabili de a se asigura de
conformitatea cu Legea ar putea determina dacă se îndeplinesc sau nu aceste nevoi. În plus,
Legea operează pentru a evita durerea sau stresul inutil sau nemotivat provocate animalelor,
dar nu enumeră regiunile sau practicile care ar putea reprezenta un motiv de îngrijorare şi
modurile în care se pot evita. Acesta este rolul codurilor de bunăstare.
Este esenţial ca proprietarii şi îngrijitorii caprelor să ştie care sunt nevoile caprelor
aflate în grija lor, şi cum se pot îndeplini aceste nevoi, pentru a putea acţiona în mod legal şi
pentru a îndeplini nevoile de bunăstare ale caprelor. Un cod poate stabili aşteptările
Guvernului în ceea ce priveşte îngrijirea adecvată a caprelor şi identifică ceea ce se consideră
o îngrijire neadecvată a acestora. Este de aşteptat ca proprietarii de capre să folosească acest
cod ca un ghid de bună conduită şi ca aceia responsabili de a se asigura de conformitatea cu
Legea să îl folosească pentru a-i ajuta în identificarea practicilor inacceptabile.
Nevoile cheie sunt descrise în zonele de cazare, manipularea şi pază animalelor,
afluirea şi transportul, legarea caprelor, furajarea şi adăparea, adăpostul, dotarea fermei, şi
adăpostirea, parturiţia la capre, îngrijirea şi creşterea iezilor, alăptarea, tunsul şi păşunatul, la
care se adaugă tehnologiile de reproducţie şi selecţia animalelor, identificarea, selecţia
înaintea transportului, starea de sănătatea şi sacrificarea prin metode umane în caz de urgenţă.
Cunoaşterea stării efectivului este în esenţă o recunoaştere a un faptului că animalele
(caprele) au nevoie de atenţie din partea omului (Gatward, 2001), şi această stare constituie
fără îndoială cheia bunăstării animalelor. Caprele sunt la fel de predispuse să fie supuse la
stres ca răspuns la procedeele de management ca şi alte efective de animale crescute în fermă,
şi pot resimţi stresul când modul de creştere se schimbă brusc sau când se regrupează sau se
repolizează animalele (Sevi et al, 2009).
Fundamentul stării efectivului a fost descrisă ca şi cunoştinte despre, şi abilităţi în,
creşterea animalelor şi calităţile personale de dedicare, răbdare, afinitate şi empatie cu
animalele. Factorii care contribuie la o stare bună a efectivului sunt experimentarea şi
învăţarea (susţinută de experienţe practice personale duce la un simţ intuitiv pentru animale);
calităţi personale ca răbdarea şi empatia cu animalele; şi o înţelegere a constrângerilor şi
oportunităţilor oferite de climă, sol şi biotop (Fisher & Stafford, 2007). În mare parte starea
efectivului este învăţată şi însuşită în timp. De exemplu, recunoaşterea timpurie a semnelor
unei boli neaşteptate în efectiv; ar putea fi ceva la fel de subtil ca faptul ca animalele nu ridică
privirea când fermierul trece prin zonă, ceea ce se întâmplă înainte ca ele să rămână fără
hrană (Smart, 2004).
Cunoaşterea şi evaluarea stării efectivului ca bun sau competent este, deci, complex,
subiectiv şi intuitiv, de aceea doar unele persoane sunt capabile de a poseda asemenea calităţi,
în special acelea dobândite în principal prin experienţă. Totuşi manipularea şi starea
efectivului sunt componente importante ale bunăstării animalelor în special într-o manoperă
din fermă şi e de aşteptat ca persoanele vor avea şi împărţi colectiv abilităţile cerute.
Practica legării caprelor în scopul controlului ierbii şi buruienilor a atras un număr
mare de propuneri de la public. Când se practică în mod corespunzător pentru perioade
scurte, legarea poate fi o metodă eficientă de a reţine caprele în timp ce se hrănesc (Romney
et al., 1996). Totuşi, de obicei nu legarea şi reţinerea în sine a caprelor reprezintă problema
principală, dar aceste probleme sunt de multe ori asociate cu legarea ca o neglijenţă, izolare
socială şi vulnerabilitate crescută la atacuri sau răniri.
Motive care se referă la limitarea legării caprelor includ faptul ca acestea în mod
natural sunt animale de turmă (Miranda de la Lama şi Mattiello, 2010) în timp ce, legate
fiind, sunt de cele mai multe ori izolate. Din acest motiv, această practică le împiedică de a
manifesta una din nevoile lor de bază: contactul social. Caprele sunt de asemenea legate într-
un loc pentru perioade îndelungate de timp fără contact vizual cu proprietarii sau îngrijitorii şi
prin urmare pot fi neglijate şi pot rămâne fără provizii de apă, hrană şi adăpost. De asemenea
sunt deseori legate pe marginea drumului în scopul controlului vegetaţiei, unde sunt foarte
vizibile persoanelor care trec pe drum şi astfel sunt în pericol de a fi atacate de oameni şi
câini. În plus, sunt expuse gazelor de eşapament şi/sau rănirii de către maşini.
Un număr de propuneri a afirmat ca, din moment ce caprele sunt deseori legate în
vecinătatea drumurilor pe care conduc turiştii, această practică ar avea un efect defavorabil
asupra turismului deoarece vizitatorii din Noua Zeelandă ar putea avea o stare de nelinişte
văzând caprele legate în acest fel.

Înainte de a achiziţiona caprele

Dependent de legea bunăstării animalelor din ţara respectivă, proprietarii de capre au

obligaţia legală de îngrijire prin parcurgerea paşilor necesari pentru a se asigura ca nevoile de
bunăstare ale caprelor lor sunt îndeplinite în concordanţă cu cerinţele de bună practică.
Caprele sunt animale de turmă sociale şi prin urmare proprietarii trebuie să planifice ca cel
puţin două capre, care se acceptă, să fie adăpostite împreună. Caprele pot trăi 12 ani sau mai
mult.
Caprele nu trebuie achiziţionate cu intenţia de a le folosi ca “maşini de tuns iarbă”.
Ele au nevoie de o dietă potrivită alcătuita din fân de bună calitate, iarbă, păşunat, şi
suplimente alimentare.
Masculii necastraţi pot prezenta mai multe comportamente nedorite şi nu ar trebui
achiziţionaţi de către începători.
 Caprele au nevoie de acces timp de 24 de ore pe zi la un adăpost uscat, bine ventilat
cu o suprafaţă suficientă, o construcţie şi echipamente potrivite.
Terenurile şi padocurile trebuie îngrădite atent, întrucât caprele sunt greu de închis.
Caprele nu trebuiesc legate – există pericolul ca caprele să se încâlcească şi să rămână în voia
vremii nefavorabile/câinilor/copiilor etc.
Caprele au nevoie de îngrijiri veterinare regulate (vaccinări, deparazitare, îngrijirea
membrelor, controale sanitare generale şi îngrijire în caz de urgenţă) care pot fi costisitoare.
Caprele pot distruge gardurile, adăposturile şi grădinile şi pot vocaliza zgomotos, ceea
ce poate fi deranjant pentru vecini.
Orice proprietăţi unde sunt ţinute capre sunt clasificate ca exploataţii agricole şi
trebuie înregistrate, caprele fiind identificate în concordanţă cu legea. Autorizaţiile trebuiesc
obţinute pentru orice mişcări între exploataţii, cu înregistrări actualizate şi documentele
păstrate.
Caprele de lapte aflate în lactaţie trebuie mulse de două ori pe zi şi pot produce peste
4.5 litri pe zi. Prin urmare, proprietarii trebuie să achiziţioneze capre de lapte doar dacă sunt
pregătiţi să investească efortul şi timpul necesar mulsului.
Dacă se montează, caprele pot avea adesea doi, trei sau chiar patru iezi. Proprietarii
trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru bunăstarea tineretului, inclusiv eutanasia legală
şi într-un mod uman a oricăror iezi care nu pot fi păstraţi sau daţi.
Deţinerea de capre este foarte plăcuta şi profitabilă, dar consumă mult timp şi se poate
deveni costisitoare. Dacă eventualii proprietari consideră ca dispun de timpul, echipamentele,
veniturile, angajamentul şi entuziasmul de a îngriji corespunzător caprele, anumiţi paşi iniţiali
sunt recomandaţi.
În primul rând, potenţialii proprietari ar trebui să se alăture unei organizaţii
respectabile, recunoscute de unde să aibă acces la surse de ajutor şi informaţii asupra oricărui
aspect al deţinerii de capre. Dacă este posibil, potenţialii proprietari ar trebui să viziteze
crescători de capre cu experienţă, pentru a-şi face o idee despre necesarul de timp şi cheltuieli
pentru îngrijirea zilnică a caprelor. De asemenea ar fi folositor să observe şi să ajute
crescătorii cu experienţa să ducă la bun sfârşit câteva din sarcinile de management, cum ar fi
hrănirea. Cei care se gândesc să achiziţioneze capre ar trebui să încerce să studieze diferitele
rase care sunt disponibile pentru a vedea care prezintă interes şi ar fi cele mai potrivite în
ceea ce priveşte talia şi temperamentul.
Este important ca potenţialii proprietari să nu facă nimic în grabă. Deţinerea de capre
este un angajament 7 zile pe săptămână, 365 de zile pe an, care, atâta timp cât proprietarii
iubesc caprele şi îşi fac treaba cu plăcere, reprezintă un timp bine folosit.
Există o mare varietate de rase diferite de capre, variind de la rase de lapte ca Saanen
sau Anglo-Nubian, Albă de Banat la cele tradiţionale crescute pentru carne (Boer), şi până la
cele pentru fibre ca Angora. Fiecare rasă are caracteristici fizice, fiziologice şi
comportamentale diferite, şi potenţialii proprietari trebuie să încerce să petreacă timp cu rase
diferite de capre, şi să discute cu proprietari cu experienţă, înainte de a decide care şi-ar dori
să le crească. Caprele pitice sunt considerate deseori ca fiind potrivite pentru începători.
Aceste capre mici, originare din Africa, ajung de obicei între 40 şi 56 cm la greabăn, au un
caracter puternic şi sunt uşor de manevrat şi stăpânit.
Alegerea sexului. Femelele sunt în general tovarăşi plăcuţi, dar pot fi gălăgioase în
timpul sezonului d montă, ceea ce poate deranja vecinii. Femelele din rase de lapte pot uneori
să înceapă producerea spontană de lapte, fără a fi împerecheate, după care vor trebui mulse de
două ori pe zi, putând produce până la nouă litri pe zi.
Masculii necastraţi din orice rasă nu sunt potriviţi ca animale de companie. Ei prezintă
un miros foarte puternic şi urinează frecvent pe abdomen, membrele anterioare şi faţă.
Masculii necastraţi frustraţi pot face mult zgomot în timpul sezonului de împerechere, pot
prezenta comportamente sexuale nedorite şi pot fi violenţi. Dimpotrivă, masculii care au fost
castraţi înainte de a deveni maturi sexual pot fi în general animale de companie plăcute,
masculii castraţi din rase mici precum caprele pitice fiind cei mai potriviţi. Potenţialii
proprietari trebuie să ţină minte ca masculii castraţi din rase mari vor creşte şi vor deveni
animale puternice care pot fi dificil de manevrat. Iezii masculi trebuie întotdeauna castraţi
chirurgical de către un medic veterinar competent şi, dacă este nevoie, ecornarea poate fi
făcuta de medic în acelaşi timp. Castrarea şi ecornarea previn dezvoltarea glandelor situate în
spatele coarnelor şi astfel, pot contribui eliminarea mirosului de la masculilor necastraţi.
Vârsta caprelor este importantă deoarece după înţărcare (de la 12 săptămâni) pot în
general fi considerate potrivite pentru achiziţionare. Achiziţionarea de iezi foarte tineri, care
urmează a fi înţărcaţi trebuie abordată cu grijă de către începători, şi luată în considerare doar
dacă este disponibil sfatul şi ajutorul unui crescător cu experienţă, întrucât hrănirea la sticlă
este un proces realizat cu efort care poate fi dăunător sănătăţii caprei dacă este executat
incorect.
Capra să fie cu sau fără coarne? Pentru proprietarii începători, sunt de preferat
caprele fără coarne celor cu coarne, mai ales în cazul raselor de talie mare. Coarnele pot face
caprele mai greu de manevrat, şi pot fi mai puţin potrivite dacă la îngrijirea lor ajută şi copiii.
Este recomandat deseori cele cu coarne să nu fie ţinute împreuna cu cele fără coarne în
aceeaşi turmă, întrucât caprele cu coarne pot să le domine sau să le accidenteze pe cele fără
coarne. Probleme precum încarnarea cornului duce la necesitatea ecornării caprelor adulte,
care reprezintă o intervenţie chirurgicală majoră.
Mărimea şi componenţa turmei de capre este semnificativă, ele fiind animale
sociale, care nu se obişnuiesc uşor să fie ţinute singure. Potenţialii proprietari trebuie să aibă
în vedere obligaţia de îngrijire prevăzută de lege şi să asigure caprelor o convieţuire socială
potrivită. Proprietarii trebuie să planifice să permită ca cel puţin două capre, care se înţeleg
bine, să convieţuiască. În mod ideal, cel mai bine este să achiziţionezi două sau mai multe
capre din aceeaşi turmă care sunt deja un colectiv, întrucât poate fi dificil să introduci noi
indivizi într-o turmă existentă.
În general, se acceptă un grup alcătuit doar din masculi castraţi, doar din femele, sau
un amestec din cele două categorii. Masculii castraţi pot prezenta anumite comportamente
sexuale în prezenţa femelelor când sunt în sezon de montă, totuşi fără a fi realizată gestaţia.
De obicei este posibil să ai un amestec de diferite vârste şi rase împreună atâta timp cât ai
grijă să te asiguri ca anumite capre nu sunt agresate/dominate în mod excesiv.
La momentul afluirii. Proprietarii trebuie să se conformeze cu legislaţia referitoare la
administrarea identificării caprelor, mutările, şi înregistrările proprietăţii. Este bine să se
cunoască ce documente trebuie completate corect înainte de achiziţionarea caprelor.
Toate echipamentele de adăpostire, aşternut, împrejmuire şi furajare trebuie să fie
pregătite în totalitate înainte de populare. Este important să fie deja contactat un medic
veterinar pentru situaţii de urgenţă, precum şi pentru îngrijiri de rutină, şi de preferinţă cel al
unui crescător de capre competent şi cu experienţă care poate oferi sfaturi.
Proprietarii vor trebui să cumpere/angajeze/închirieze un vehicul de transport potrivit
pentru călătorie, şi să planifice dinainte întreaga călătorie pentru a reduce la minim un posibil
stres asupra animalelor. Proprietarul anterior al caprelor trebuie întrebat despre ce şi cât sunt
hrănite caprele în mod normal, şi despre istoricul vaccinărilor.
După mutarea caprelor în noul adăpost ele trebuie să primească fân şi apă şi li se ofere
pace şi linişte pentru câteva zile pentru a le permite să devină familiare cu, şi să se adapteze
la, noul lor mediu de viaţă. În această perioadă proprietarii trebuie să abordeze şi să
îngrijească caprele într-o manieră liniştita, delicată, calmă. Este indicat ca oricărei capre noi
să îi fie verificată starea de sănătate de către un veterinar imediat ce a fost achiziţionată.
Proprietarii trebuie să ştie ca introducerea unor capre noi poate din neatenţie să aducă boli noi
în turmă.

Hrănire şi adăparea

Uneori proprietarii achiziţionează capre în principal cu intenţia de a le folosi pentru a

opri dezvoltarea ierbii sau a vegetaţiei prea mari. Acesta nu este un bun motiv pentru a creşte
capre, care au nevoie de o dietă pregătită atent şi nu mănâncă orice. Fiind erbivore de
vegetaţie înaltă, nu sunt potrivite ca maşini de tuns iarba, întrucât tind să aleagă tulpini şi fire
de iarbă mai suculente. Multe plante sunt toxice pentru capre, şi ca orice rumegătoare, ele nu
reacţionează bine la schimbări bruşte de dietă. Prin urmare proprietarii trebuie să ia în
considerare datoria de a le îngriji conform legislaţiei şi să decidă cum e cel mai bine să
asigure o dietă potrivită caprelor. Proprietarii începători trebuie să ceară sfatul unora
experimentaţi sau medicului veterinar despre dietă potrivită şi regimul de hrănire pentru
caprele lor.
Nevoile nutriţionale generale variază cu vârsta şi sexul caprelor, perioada anului, şi
cantitatea vegetaţiei disponibilă, dar în general caprele au nevoie de:
 aprovizionare constantă cu apă curată, proaspătă;
 aprovizionare pe tot parcursul anului cu fân de bună calitate;
 suplimentare zilnică cu vegetaţie sezonieră netoxică;
 dacă este necesar, o raţie zilnică cu concentrate;
suplimente minerale zilnice;
 o rutină de furajare regulată, prevăzută.
Asigurarea apei este necesară caprelor care au nevoie de acces constant şi nelimitat la o
apă potabilă curată, proaspătă. Adesea nu vor accepta apă murdară sau contaminată deci
găleţile sau jgheaburile trebuie curăţate şi reumplute cu apă proaspătă zilnic. Recipientele
pentru apă trebuie poziţionate astfel încât caprele să nu defece sau urineze accidental în ele,
iar dacă acest lucru se întâmplă, apă trebuie schimbată imediat. Proprietarii trebuie să se
asigure ca recipientele de apă sunt securizate astfel încât caprele să nu le poată răsturna.
Multe capre preferă apă puţin călduţă, sau cel puţin să nu fie rece. Caprele de lapte pot
consuma până la 18-27 litri pe zi.
Furajele voluminoase vor fi suplimentate prin administrarea de furaje lungi, fibroase
care sunt necesare pentru o bună funcţionare a rumenul caprelor. Cel mai important furaj
voluminos pentru suplimentare este fânul bine făcut, fără semne de mucegai, care ar trebui să
constituie 50% din dietă caprelor. Furaje suplimentare, precum iarba înaltă (cel puţin 10 cm
înălţime), rădăcinile, crengile şi alte vegetale netoxice ar trebui să constituie 25 până la 50 %
din dietă, dependent de vârstă, sex şi statutul reproductiv al animalelor. Furajele voluminoase
alcătuiesc baza raţiei caprelor şi, în special pentru caprele cu acces la păşunat în timpul
sezonului de creştere a ierbii, nu este necesar să fie furajate cu supliment de concentrate, mai
ales în cazul adulţilor care nu se reproduc. Proprietarii trebuie să planifice atent din timp
pentru a se asigura ca fibroasele suplimentare nu se epuizează în timpul anului.
Caprele sunt animale erbivore şi preferă să nu consume ceea ce a fost pe pardoseală.
Întrucât sunt experte în răsturnarea galeţilor şi trântirea fânului pe pământ, ele pot risipi mult
de aceea se recomandă utilizarea unor hrănitori care să împiedice sau să limiteze această
formă de activitate. Hrănitorile trebuie să fie acoperite şi poziţionate la o înălţime la care să
nu poată fi murdărite. Dacă sunt hrănite în grup, trebuie să fie suficient spaţiu pentru ca toate
caprele să mănânce în acelaşi timp fără să fie nevoite să se lupte pentru spaţiu.
Dieta trebuie de asemenea să fie interesantă pentru capre (vezi Îmbogăţirea mediului).
Totuşi, este important ca orice furaje noi să fie introduse treptat, în cantităţi mici împreună cu
furajele obişnuite, pentru a permite bacteriilor din rumen să se adapteze.
 Plantele toxice pot afecta caprelor cărora le place în mod deosebit să consume
anumite plante sălbatice şi butaşi de gard viu. Unele nu sunt periculoase dar altele trebuie să
fie complet evitate, întrucât pot produce intoxicaţii fatale.
Nu se administrează: arin, tisa, rododendron, dafin, lemn câinesc, salcâm, caprifoi,
nuc, arbuşti veşnic verzi, părţile verzi ale unor plante precum nemţişorul, spânz, sau orice
plante cu bulb, cum ar fi narcise sau lalele.
Se evită: cucută, piciorul cocoşului, mutatoare, breiul de pădure, viorele de primăvară,
degeţel, rostopasca, solanaceele şi curpenul de pădure.
Regula de aur este "când nu eşti sigur, nu administra". Proprietarii trebuie să aibă grijă
să nu lase butaşi din plante/copaci toxici aruncaţi. Alimentaţia exagerată cu Brassicaceae
precum varza, conopida sau varza de Bruxelles va afecta gustul laptelui, dar nu sunt toxice
pentru capre.
Suplimentele alimentare se folosesc pentru caprele în creştere sau cele de lapte, sau
când suplimentele alimentare se găsesc în cantitate mică, dieta cu voluminoase poate fi
suplimentată cu o raţie de concentrate. Multe "amestecuri" de bună calitate, în care este
adăugat un supliment de vitamine şi minerale, sunt disponibile la comercianţii agricultori.
Pentru a digera aceste concentrate caprele trebuie să primească o cantitate suficientă de
fibroase lungi (vezi Furajele voluminoase). Majoritatea caprelor adulte care nu se reproduc au
nevoie de cantităţi foarte mici de concentrate; consumul unor cantităţi prea mari poate cauza
obezitate şi, în cazul masculilor castraţi, formarea calculilor urinari.
Caprele trebuie să aibă acces la brichete de sare, care sunt disponibile ca blocuri de
dimensiunea unei cărămizi, şi care pot fi prinse de perete.
Îmbogăţirea mediului pentru caprele, care sunt animale curioase, jucăuşe şi cărora le
place să se caţere şi să exploreze este absolut necesară. Atât pe păşune cât şi în ţarcuri trebuie
asigurată o oarecare îmbogăţire o mediului, precum buturugi, buşteni, bănci de lemn,
scânduri ridicate, butoaie tăiate în jumătate şi răsturnate, sau cauciucuri mari.
Caprele apreciază varietatea în dietă şi modul de prezentare al hranei, totuşi furajele
noi trebuie introduse treptat pentru a evita deranjarea sistemului digestiv. Pentru caprele
crescute în ţarcuri, majoritatea furajelor voluminoase pot fi administrate ca balot, vegetaţia
sezonieră se poate agăţa la diferite înălţimi în interiorul ţarcului. Aceasta le oferă caprelor
oportunitatea de a-şi manifesta comportamentul natural de alegere a hranei, şi provocarea
interesantă de a obţine frunze din ramurile mai dificil de atins.
Proprietarii cu o suprafaţă mai mare de teren îşi pot dori să îşi instruiască caprele să
meargă în turmă, astfel încât să meargă cu proprietarul în jurul proprietăţii. Acest lucru poate
fi relaxant atât pentru proprietar cât şi pentru capre, şi câteva capre bine instruite pot fi
plimbate împreună. Zgarda/hamul şi antrenarea pentru a merge în faţă sunt de asemenea
folositoare pentru examinarea caprelor. Antrenarea ar trebui să înceapă la o vârstă fragedă, şi
caprele trebuie încurajate cu răbdare şi blândeţe folosind doar îndemnuri pozitive (precum
mângâiere şi răsplata cu hrană, de exemplu stafide - totuşi proprietarii trebuie să fie atenţi să
nu le hrănească prea mult).
Caprele trebuie încurajate să meargă alături de proprietar, în prima fază poziţionând o
mână pe crupă şi încurajând capra să înainteze, în acelaşi timp oferind şi o răsplată. Niciodată
caprele nu trebuie împinse în faţă şi este important să alegi o zgardă sau un ham care să nu
sugrume capra. Bio securitatea trebuie de asemenea luată în considerare când caprele sunt
plimbate, având grijă să nu se răspândească boli, sau să nu fie duse în zone unde ar putea veni
în contact cu boli pe care să le aducă în turmă.
 Adăpostirea

Caprele au nevoie de mult spaţiu şi echipamente potrivite pentru a le permite să

păşuneze, să aibă activitate fizică, să se caţere, să cerceteze mediul şi să se joace în siguranţă.
Mediul lor de viaţă trebuie să fie nu numai curat, confortabil şi să ofere protecţia necesară, ci
să asigure şi stimularea mentală a caprelor. Prin urmare proprietarii trebuie să ia în
considerare datoria lor de îngrijire în conformitate cu legislaţia şi să decidă cum pot cel mai
bine să asigure un mediu de viaţă potrivit, care le permite să exprime tipare comportamentale
normale şi să le protejeze de rănire şi disconfort.
Adăposturile pentru capre sunt mult mai necesare decât la ovine deoarece caprele nu
prezintă lanolină în părul lor, deci nu tolerează umezeală şi vor încerca să găsească un
adăpost uscat pe timp nefavorabil. Fie ca sunt crescute în sistem liber cu păşunat prin rotaţie
sau într-o curte, caprele trebuie să aibă mereu acces la un adăpost, indiferent de anotimp.
Acesta poate fi adăpostul principal al caprelor, dacă este posibil cu acces liber la el, sau
adăposturi temporare eficiente. Acestea din urmă trebuie să aibă un aşternut confortabil şi să
fie suficient de mare pentru ca toate caprele să se poată adăposti în acelaşi timp.
Indiferent de sistemul folosit pentru a permite caprelor păşunatul şi activitatea fizică,
toţi proprietarii au nevoie de un adăpost principal. Acesta trebuie să fie un adăpost sigur,
permanent pentru capre în care să poată fi adăpostite în siguranţă în timpul nopţii sau pe
vreme nefavorabilă. Această găzduire trebuie să permită tuturor caprelor să se odihnească şi
să se hrănească confortabil, concomitent cu posibilitatea proprietarului de a le inspecta,
manipula şi gestiona cu uşurinţă. Înainte de a achiziţiona capre, proprietarii trebuie să se
asigure ca le pot oferi adăpostul şi echipamentele necesare.
Există multe moduri de a adăposti bine caprele, adesea fiind o chestiune de a adapta
eficient orice dependinţe care sunt deja disponibile. Construcţiile pot fi din lemn, piatră,
beton sau un amestec al acestora. Nu ar trebuii construite din metal, deoarece este prea rece
iarnă şi prea cald vara, sau să prezinte o suprafaţă mare de sticlă, care poate acţiona cu efect
de seră. Pot fi necesare autorizaţii de construcţie dacă animalele sunt ţinute într-o clădire
aflată în apropiere de locuinţe umane.
Proprietarii trebuie să asigure cel puţin 2 sau 2,5 m² de pardoseală pentru fiecare
capră, cu condiţia de a fi cel puţin două capre împreună.
Acoperişul trebuie să fie etanş şi trebuie să existe o bună ventilaţie, dar fără
uscăciune. Trebuie să existe o sursă de lumină în adăpost pentru a permite inspectarea
caprelor cu uşurinţă. Scurgerea dejecţiilor este importantă, de aceea, pardoseala trebuie să
aibă o pantă uşoară şi să fie din beton care se spală uşor, sau din pământ pe un pat de zgură.
Caprele au nevoie de în aşternut curat, cald din paie, talaş sau turbă. O curăţare
temeinică a dejecţiilor trebuie efectuată în fiecare săptămână sau la două săptămâni,
dependent de dimensiunea adăpostului/numărul caprelor. Adesea este evident când este
necesară curăţarea dejecţiilor, întrucât aspectul şi mirosul aşternutului încep să se deterioreze.
Dacă adăpostul caprelor miroase a amoniac, care poate predispune caprele la pneumonie,
curăţirea dejecţiilor trebuie efectuată mai des şi/sau ventilaţia trebuie îmbunătăţită.
Proprietarii au nevoie de un loc uscat să depoziteze aşternutul şi hrana, care este ferit
de rozătoare, şi de un mod de a elimina aşternutul în mod igienic.
Caprele nu trebuie legate. Există pericolul să se încâlcească sau chiar să se rănească
sau să se stranguleze încercând să ajungă la o creangă mai gustoasă sau o grămadă de iarbă
mai interesantă. Plăgile sau leziunile se pot dezvolta şi sub zgardă. Dacă adăpostul nu este
disponibil întotdeauna, caprele legate nu se vor putea feri de condiţiile meteo nefavorabile
cum ar fi ploaia sau arşiţă. În plus, caprele legate sunt la mila oricărui trecător, copil sau
animale prădătoare cu intenţii rele. De aceea legarea nu trebuie luată în considerare decât pe
termen scurt, ca măsură de urgenţă, şi chiar în aceste circumstanţe proprietarul ar trebui să le
ţină sub strictă supraveghere.
Păşunatul şi activitatea fizică În esenţă, există trei sisteme majore care pot fi folosite
pentru a oferi caprelor posibilitatea de a păşuna şi de a avea activitate fizică: ferme cu oi în
libertate, păşunatul prin rotaţie, sau ţarcuri mari.
Fermele în libertate unde caprele au acces la o zonă îngrădită mare, sigură sau zona
rurală naturală, este probabil cel mai apropiat de modul în care caprele trăiesc în sălbăticie.
Zonă trebuie să fie destul de mare încât vegetaţia să nu fie niciodată consumată complet de
către capre şi ca materiile fecale să fie slab distribuite şi să nu cauzeze deteriorarea condiţiilor
de teren. Trebuie avut grijă ca zona să nu prezinte pericole precum plante toxice, sau zone
predispuse la inundaţii. Gardul trebuie verificat regulat.
Sistemele de păstorit prin rotaţie sunt potrivite pentru proprietari cu terenuri mai mici.
Un teren este îngrădit în câteva parcele mai mici (de exemplu patru) şi caprele sunt mutate
prin rotaţie dintr-o parcelă în următoarea de-a lungul anului. Acest lucru evită acumularea
excesivă de fecale şi permite vegetaţiei să crească înainte ca fiecare parcelă să fie păşunată.
Aproximativ un sfert de acru trebuie asigurat fiecărei capre pe parcelă.
Ţarcurile mari sunt o modalitate acceptabilă de a creşte un număr mic de capre. Au
avantajul ca ongloanele caprelor sunt tocite de suprafaţa dură şi paraziţii interni care trăiesc
pe iarbă/sol nu proliferează aşa de repede. Totuşi, în astfel de sisteme, toată hrana caprelor
trebuie să le fie adusă şi oferită într-un mod care le permite să-şi manifeste în totalitate
comportamentul natural de păşunat. De asemenea trebuie asigurat suficient spaţiu pentru a
permite caprelor să se joace şi să desfăşoare activitate fizică în mod liber - cel puţin 8.5 m²
pentru fiecare animal. Curtea trebuie îngrădită şi trebuie să ofere caprelor un mediu de viaţă
interesant şi confortabil.
Oricare ar fi sistemul, caprele trebuie să aibă acces la apă potabilă tot timpul şi la
hrana suplimentară în funcţie de necesar. Pentru sistemele libere şi păşunat prin rotaţie poate
fi util să se includă o curte suplimentară pentru a permite caprelor să desfăşoare activitate
fizică, în cazul în care condiţia solului se deteriorează de la păşunat.
Îngrădirea este necesară la capre deoarece acestea au nevoie de activitate fizică şi
deci le trebuie acces la o zonă îngrădită. Datorită firii lor foarte curioase şi abilităţilor de
căţărare, gardul trebuie să fie foarte rezistent, sigur şi durabil. În general, caprele vor trece de
orice gard viu, oricât de gros, şi se caţără pe orice înălţime, pe ziduri etc.. Caprelor le place să
se frece puternic de garduri, să se ridice pe ele şi pot chiar săpa sub acestea, deci toate
gardurile trebuie verificate zilnic de semne de deteriorare.
 Gardul trebuie să aibă cel puţin 122 cm înălţime, dependent de înălţimea caprelor.
 Stâlpii verticali trebuie să fie rezistenţi şi construiţi din lemn (nu gard ghimpat) sau
metal, cu baza bine înfiptă sau betonată în pământ.
 Materiale potrivite pentru gard includ lanţuri bine tensionate şi securizate sau plasă de
sârmă galvanizată (cel puţin 2.6 mm diametru sau mai gros, cu deschideri de 50 mm
sau mai mici)
 Golurile din gard trebuie să fie suficient de mici astfel încât caprele să nu îşi prindă
capul şi membrele şi ca orice capră mică să nu se strecoare prin ele. Gardurile de lemn
tip grilaj pot necesita consolidare pe interior cu plasă de sârmă pentru a preveni
căţărarea caprelor peste ele.
 Gardurile din sârmă ghimpată nu trebuie folosite, întrucât caprele pot încerca să sară
peste ele, având ca rezultat leziuni.
 Gardurile electrice instalate cu atenţie sunt folosite de unii proprietari în plus faţă de
gardul normal pentru a asigura o protecţie suplimentară a caprelor şi protecţie faţă de
prădători. Trebuie avut grijă ca animalele să nu atingă frecvent gardul electric sau să
 rămână prinse/încurcate în el - gardurile electrice de tip plasă trebuie evitate, mai ales
la caprele cu coarne.
Pericolele din mediu pot să survină deoarece caprele sunt animale foarte curioase şi din
această curiozitate pot rezulta accidentări şi/sau răniri. Prin urmare siguranţă trebuie luată în
considerare la proiectarea tuturor construcţiilor, uşilor, porţilor şi gardurilor.
Caprele care scapă pot provoca daune considerabile grădinilor şi pot, în acest timp, să
se otrăvească în mod accidental. Dacă reuşesc să aibă acces la depozitele de concentrate şi să
consume cantităţi mari, de asemenea se poate dovedi fatal şi de aceea recipientele cu furaj
trebuie întotdeauna păstrate într-o încăpere încuiată sau la o distanţă sigură de capre. Adesea
caprele reuşesc să deschidă zăvoarele uşilor şi funiile înnodate, deci trebuie avut grijă ca uşile
şi porţile să fie bine închise.
Proprietarii trebuie să se asigure ca nu există proeminenţe în care caprele se pot răni
sau se pot prinde, cum ar fi cuiele, bucăţi ascuţite din plasă de sârmă şi zăvoare. Orice obiect
din sticlă la care caprele pot ajunge trebuie protejat cu plasă de sârmă rezistentă sau înlocuit
cu plastic securizat, şi orice cabluri electrice şi prize trebuie protejate în mod adecvat.
Fiind animale erbivore, caprele tind să investigheze şi să roadă/mănânce majoritatea
lucrurilor din mediul de viaţă. Prin urmare trebuie avut grijă să nu fie lăsate obiecte precum
pungi de plastic, haine, bucăţi de sfoară şi alte obiecte mici în locuri în care caprele pot avea
acces la ele, putând duce la înecarea sau sufocarea caprelor. Gardurile şi tâmplăria nu trebuie
vopsite cu ceva ce ar putea fi toxic pentru capre.
Echipamentele din adăpostul caprele sunt deosebit de semnificative deoarece
acestea sunt mai puţin capabile să reziste frigului decât sunt oile datorită distribuţiei diferite a
stratului adipos subcutanat şi a consistenţei cojocului (McGregor, 1985). Caprele expuse la
precipitaţii abundente sau ploaie continuă timp de 36 de ore au un risc crescut să prezinte
hipotermie (McGregor şi Butler, 2008). Asigurarea unui adăpost adecvat pentru capre (mai
ales cele care au fost tunse) este prin urmare importantă şi s-a inclus în cod un standard
minim care să reflecte acest lucru.
Numeroase studii au arătat ca efectivele, inclusiv caprele (McGregor şi Butler, 2008),
prezintă un risc mai mare de a ajunge în stare de hipotermie când au un scor redus al condiţiei
corporale, în plus faţă de riscul evident de a fi subnutrite. În cazurile când condiţiile climatice
nu sunt aşa severe şi caprele nu sunt expuse la un risc imediat de hipotermie, asigurarea de
hrană suplimentară consecutiv tunsului le va ajuta să întrunească necesarul energetic, să
realizeze termoreglarea eficient şi să păstreze nivelul producţiei de lapte (Fedele et al., 1993).
Prin urmare s-a redactat un standard minim de hrană suplimentară ce trebuie asigurată
consecutiv tunsului. Un alt standard minim care a fost inclus firma necesitatea pentru capre să
primească suficientă hrană pentru a preveni scăderea scorului de condiţie corporală sub 2.
Acest lucru are două scopuri, de a se asigură ca se menţine sănătatea fizică şi fiziologică a
caprelor şi de a le ajuta să-şi menţină temperatura bazală.
Sunt numeroase discuţiile dacă este bine să se practice creşterea intensivă pentru
capre, acesta fiind considerat un sistem relativ comun de creştere a caprelor, mai ales cele de
lapte, peste tot în lume. Pentru a asigura bunăstarea caprelor crescute în sisteme ca acesta,
este important ca echipamentele să fie bine construite, să se menţină igiena concomitent cu
folosirea adecvată a practicilor de management (Sevi et al., 2009) şi astfel s-au adăugat la cod
standarde minime care să reflecte acest lucru. O altă cerinţă ar fii aceea de a asigura
posibilitatea pentru capre dea se întinde şi să se odihnească suficient timp zilnic pentru a le
acoperii nevoile comportamentale. Cerinţele de spaţiu au fost incluse în cod reflectând
cerinţele de spaţiu în conformitate cu literatura de specialitate (Sevi et al., 2009). De
asemenea trebuie să se asigure adăpost când caprele sunt eliberate după o perioadă
îndelungată de adăpost intensiv.
 Lotizarea caprelor
Caprele există şi trăiesc în mod natural într-o structură socială ierarhică complexă
(Schino, 1998) cu indivizii luptând adeseori pentru resurse (Barosso et el., 2000). Conflictele
sociale dintre capre, dacă sunt frecvente, pot afecta comportamentul de hrănire şi odihnă a
mai multor indivizi subordonaţi când sunt adăpostiţi în spaţii largi, mai ales dacă spaţiul
alocat pentru locul de hrănire şi de odihnă este limitat (Jorgensen et al, 2007; Andersen şi
Boe, 2007). Caprele cu poziţie socială înaltă pot apăra mai multe locuri de hrănire în acelaşi
timp, ceea ce înseamnă că cele cu poziţie socială slabă sunt obligate să se hrănească dintr-un
singur loc sau să aştepte o perioadă până să încerce să aibă acces la hrană (Loretz et al, 2004).
S-a sugerat ca această competiţie pentru resurse poate afecta productivitatea precum şi
să aibă un efect defavorabil asupra bunăstării caprelor cu poziţie socială slabă (Barrosso et
al., 2000). Caprele cu coarne în grupuri sociale instabile au tendinţa de a intimida şi pot răni
caprele fără coarne (Smith şi Sherman, 1994; Anzuino et al., 2010). Comportamentul
agonistic poate fi de natură fizică (muşcatul, lovitul cu coarnele) sau agresiune fără contact
(manifestări de ameninţare, urmărire) (Miranda de la Lama şi Mattiello, 2010) şi modul cum
indivizii stabilesc şi menţin raporturile ierarhice într-un grup poate să difere în funcţie de
rangul lor (Miranda de la Lama şi Mattiello, 2010).
De obicei masculii domină femelele, dar o femelă cu coarne poate domina un mascul
fără coarne (Haenlein et al., 1992). În plus, caprele cu coarne tind să fie mai greoaie decât
cele fără coarne (şi mai dominante) şi ocupă şi mai mult spaţiu la jgheaburile da furajare
(Tolu et al., 2007; Miranda de la Lama şi Mattiello, 2010) fiind şi mai agresive.
Din acest motiv standardele minime au fost incluse pentru a prevedea că atunci când
se amestecă caprele din orice motiv, sau se adăpostesc în grupuri, trebuie să fie supravegheate
într-un mod care reduce la minim riscul de leziuni în urma agresiunilor. Implementarea
acestor standarde minime va implica utilizarea unor strategii de menţinere a unui grup stabil
pe cât posibil, amestecându-le doar după o analiză atentă a diferitelor temperamente ale
caprelor din turmă şi separând caprele cu coarne de cele fără coarne dacă există riscul de
rănire. Pentru a sublinia şi mai mult importanţa amestecării atente a caprelor, a fost inclusă şi
o recomandare de bună practică care afirmă că cele cu coarne trebuie supravegheate şi bine
stăpânite la prima amestecare.
Manipularea caprelor trebuie să se facă în linişte şi cu încredere dar în acelaşi timp
cu blândeţe. Este important să manipulezi caprele în mod regulat de la o vârstă fragedă astfel
încât să se obişnuiască cu contactul cu omul şi să nu fie stresant pentru ele.
Caprele ar trebui manipulate sau ţinute cu o mână sau braţ sub gât şi cu celălalt braţ
plasat pe sau în jurul spatelui. Pentru a ridica o capră în siguranţă, proprietarii trebuie să o
apuce cu braţele în jurul corpului imediat deasupra membrelor, asigurându-se că sprijină
toracele şi abdomenul. Caprele nu trebuie prinse, ridicate sau trase de păr, cap, membre,
urechi sau coadă, nu trebuie manipulate de coarne, care se pot fi uşor deteriorate sau rupte.
Caprele în gestaţie avansată trebuie manipulate doar când este absolut necesar şi trebuie avut
grijă să se evite stresul care poate provoca o parturiţie prematură.
Caprele nu reacţionează bine când sunt răsturnate pe crupă, aceasta fiind o practică
normală când se manipulează oile, şi cele mai multe sarcini de rutină, precum îngrijirea
membrelor, trebuie efectuate cu caprele stând în picioare. Este important ca întotdeauna să
existe echipamente disponibile pentru manipularea de rutină şi managementul caprelor.
Proprietarii vor avea nevoie de un ţarc rezistent în adăpost, padoc sau curte, unde caprele pot
fi adunate cu uşurinţă şi unde pot fi examinate îndeaproape fără pericolul de a scăpa sau de a
se răni.
De asemenea este foarte util să antrenezi caprele de la o vârstă fragedă pentru a se
apropia şi a urmări proprietarul atunci când scutură o găleată cu hrană şi le cheamă. Pentru a
reuşi acest lucru, proprietarii trebuie să pună ceva dulce sau concentrate într-o găleată şi să o
scuture şi să le cheme cu aceeaşi expresie de fiecare dată când caprele sunt libere pe păşune
sau în ţarc. Când caprele se apropie trebuie răsplătite prin accesul la găleată. Această
procedură trebuie repetată la intervale regulate de-a lungul vieţii caprelor pentru a fi sigur că
ele sunt mereu dornice să se apropie de proprietar şi de găleată. Acest antrenament poate fi
folosit apoi pentru a chema caprele în adăpost sau în ţarc, şi poate fi folosit în caz de urgenţă
pentru a le regăsi în cazul în care scapă.
Alăptarea artificială şi îngrijirea iezilor

Frecvenţa, cantitatea şi tipul de lapte pe care îl primeşte un ied poate influenţa

dezvoltarea rumenului precum şi creşterea şi sănătatea iezilor. Administrarea de furaje iezilor
de la vârste timpurii încurajează dezvoltarea rumenului şi se pare că grăbeşte dezvoltarea
muşchilor din peretele ruminal, permiţând o mai bună amestecare a conţinutului ruminal şi o
digestie eficientă (Morand-Ferh et al., 1982). Hrănind iezii doar cu lapte ad libitum va duce la
o rată de creştere maximă a iedului, dar se va întârzia dezvoltarea timpurie a rumenului
funcţional. Un echilibru între creşterea maximă şi dezvoltarea timpurie a rumenului este
necesar pentru ca înţărcarea să fie reuşită (Lu şi Potchoiba, 1998). Din acest motiv, cea mai
bună practică recomandată a fost adăugată la cod pentru a afirma ca iezii ar trebui să aibă
acces la hrana solidă, precum şi lapte, din prima săptămână de viaţă pentru a intensifica
dezvoltarea rumenului.
Iezii rămân în mare măsură dependenţi de laptele mamelor pentru a se hrăni până la
vârsta de aproximativ 5 săptămâni, moment în care încep să dezvolte dependenţă de alte
furaje (Bungo et al., 1998). Pentru a creşte probabilitatea unei dezvoltări normale şi a
bunăstării, înţărcarea iezilor nu trebuie să se facă înainte de vârstă de 6-7 săptămâni (Bungo
et al., 1998). S-a adăugat un standard minim care afirmă ca hrana lichidă trebuie asigurată
până când rumenul a atins dezvoltarea la care poate folosi solidele ca sursă unică de hrană şi
o recomandare de bună practică afirmă ca acest lucru ar fi de preferat să se întâmple după
vârsta de 6 săptămâni şi înainte de 8-10 săptămâni.

Caprele în lactaţie şi sistemele de muls

Numeroase capre sunt crescute ca şi capre de lapte în scopul producerii laptelui din
raţiuni comerciale şi sunt mulse frecvent utilizând maşini de muls. Maşina de muls, folosită
corespunzător, poate avea efecte benefice asupra caprelor întrucât poate îmbunătăţi sănătatea
uterului prin scăderea numărului de celule somatice şi de bacterii din lapte (Sevi et al., 2009),
totuşi mulsul exagerat, igiena precară sau nefuncţionarea maşinii de muls pot avea un efect
vătămător şi pot cauza probleme ca supresia imunologică şi riscul crescut de mastită
(Albenzio, 2003; Sevi et al., 2009). Prin urmare s-a inclus un standard minim care afirmă ca
echipamentul de muls trebuie întreţinut pentru a reduce la minim riscul de vătămare sau
infecţie ale mameloanelor şi ugerului.
Familiarizarea caprelor cu maşinile de muls şi stabilirea rutinei pentru caprele care
sunt mulse sunt benefice pentru a reduce stresul pe care îl resimt (Sevi et al., 2009). Stresul
emoţional sau fizic pot afecta productivitatea animalelor de lapte şi stabilirea unei rutine ajută
la menţinerea stării de sănătate şi a productivităţii caprelor (Sevi et al., 2009). S-a inclus o
recomandare de bună practică care să reflecte aceste potenţiale compromisuri în bunăstare.
Mai multe recomandări de bună practică au fost incluse în cod referitor la întreţinerea
şi folosirea corectă a maşinilor de muls şi executarea practicilor de management care ţintesc
spre reducerea stresului fizic şi emoţional al caprelor în timpul manoperelor de muls.
 Indicatorii generali ai sănătăţii

În general, caprele sănătoase au un apetit normal, blana rezistentă şi lucioasă, şi ochii

clari şi luminoşi. Ele ar trebui să se mişte liber şi uşor şi să fie interesate şi vioaie. Proprietarii
trebuie să verifice frecvent probleme evidenţiate în acest capitol şi orice alte umflături
neobişnuite, schimbări în textura blănii sau aspectului ugerului.
Purgaţia (diareea) Fecalele caprelor trebuie să fie solide. Diareea este o afecţiune
comună şi poate fi provocată de o varietate de cauze precum schimbări bruşte în alimentaţie,
paraziţi interni, ingestia de plante sau substanţe toxice, şi infecţiile microbiene. Dacă
simptomele persistă mai mult de 24 h, dacă starea animalului se deteriorează rapid, sau dacă
apare sânge în fecale, proprietarii trebuie să discute problema cu medicul veterinar. Orice
diaree sau simptome de indispoziţie la iezi trebuie tratată imediat întrucât deshidratarea poate
ucide rapid animalul.
Şchiopătatul Caprele care încep să şchiopăteze, să îşi protejeze un membru, care
ezită să se ridice şi să se mişte, sau încep să îngenuncheze când pasc, trebuie imediat mutate
pe paie uscate, separat de animalele sănătoase, şi să le fie examinate atent membrele şi
ongloanele. Cauze comune ale şchiopătatului sunt:
 penetrarea piciorului de către corpi străini (precum pietre sau ghimpi) - pot
duce la infecţie
 compactarea nămolului sau unor resturi sub sau între degete
 leziuni fizice ale membrelor sau ongloanelor - vânătăi, tăieturi, entorse,
dislocări şi fracturi
 dermatită interdigitală - o boală bacteriană infecţioasă a pielii dintre degete
care adeseori face zona să arate inflamată şi umflată, posibil cu spumozităţi
cenuşii
 podo dermatita infecţioasă - o boală bacteriană infecţioasă în care ţesuturile de
la baza feţei soleare încep să se degradeze sau să "putrezească", producând un
miros respingător.
În toate cazurile de şchiopătat, proprietarii începători trebuie să ceară sfatul unui
medic veterinar. Bolile infecţioase trebuie ţinute sub control cât mai repede întrucât se pot
răspândi rapid la alte capre (şi oi), şi la animalele afectate grav poate fi nevoie de sacrificare
în mod uman.
Mastita Ugerele sunt organe complexe predispuse la infecţii, ducând la o afecţiune
severă numită mastită. Este esenţial să se respecte paşii de prevenire a mastitei; dacă nu este
diagnosticată şi tratată imediat afecţiunea poate deveni cronică şi poate fi necesară
eutanasierea caprei. Mastita se poate transmite cu uşurinţă la alte animale din turmă. Ugerele
tuturor caprelor (femele şi masculi) trebuie verificate regulat de semne ale infecţiei, indicate
de factori ca temperatura ugerului, orice schimbări în dimensiunea, consistenţa sau culoarea
lui, orice semne ca ugerul este dureros, şi sânge/depozit/sediment/sau schimbări în
cantitatea/consistenţa laptelui. Orice îngrijorare trebuie discutată cu un chirurg veterinar la
prima ocazie.
Pentru caprele care trebuiesc mulse, trebuie urmaţi anumiţi paşi pentru a reduce riscul
ca infecţia să apară sau să se răspândească, cum ar fi spălarea eficientă a mâinilor, igiena
eficientă a sălii de muls şi folosirea unui spray/soluţie antiseptică după muls. Proprietarii
începători trebuie să îşi discute tehnica de muls cu un medic veterinar.
Paraziţii interni Caprele se pot infesta cu numeroşi paraziţi interni (endoparaziţi),
precum nematode intestinale, viermi cilindrici, cestode, Fasciola hepatica, nematode
pulmonare, şi protozoare precum coccidia. Întotdeauna trebuie respectaţi paşii necesari pentru
a reduce la minim nivelul paraziţilor interni, întrucât caprele afectate vor pierde rapid în
greutate şi pot muri din cauza diareei cronice. Caprele nu se imunizează împotriva paraziţilor
pe măsura înaintării în vârstă, deci trebuie să fie protejate de aceştia în permanenţă.
Prin urmare este foarte important să se discute un regim de deparazitare cu medicul
veterinar. Proprietarii trebuie să se intereseze despre posibilitatea folosirii metodei de
monitorizare a numărului de ouă din fecale, prin care se testează numărul şi tipul ouălor
parazitului din fecale pentru a determina dacă folosirea medicaţiei antihelmintice are un efect
garantat. Pe baza sfatului primit de la medicul veterinar, proprietarii trebuie să se asigure ca
animalele sunt deparazitate la intervalele de timp corecte şi ca se administrează medicamentul
şi doza potrivită pentru greutate. De asemenea poate fi de ajutor să se discute cu medicul
veterinar despre un sistem de păşunat prin rotaţie, pentru ca ouăle de paraziţi să nu se
acumuleze pe păşune.
Chiar dacă riscul paraziţilor interni la caprele crescute în ţarcuri este redus, ele se pot
infesta totuşi din vegetaţia care li se administrează, şi trebuie aplicată o strategie
antiparazitară.
Paraziţii externi şi alte afecţiuni ale pielii Infestaţiile cu păduchi şi căpuşe (râia)
sunt o problemă obişnuită la capre. Adesea se pot vedea mişcându-se în blana caprelor, iar
unele căpuşe intră în piele şi necesită un diagnostic medical veterinar. În general, dacă
animalele se scarpină sau se muşcă excesiv pe orice zonă a corpului, inclusiv pe picioare,
trebuie solicitat sfatul medicului veterinar.
Miaza apare când muştele îşi depun ouăle pe capre, care ulterior eclozează în larve.
Problema apare mai mult în lunile călduroase, muştele fiind atrase de răni, podo dermatita
infecţioasă şi zonele corporale murdărite cu urină sau fecale. Pentru a preveni apariţia
acesteia, animalele cu diaree trebuie curăţate atent (poate fi necesară tăierea fibrelor) şi orice
răni trebuie tratate cu spray antibiotic care conţine un repelent împotriva muştelor, ţinând
cont de sfatul medicului veterinar.
Proprietarii de capre trebuie de asemenea să fie atenţi la dermatofitoze - o afecţiune
micotică care produce nişte zone rotunde depilate sau leziuni uscate, şi poate infecta şi
oamenii.
Virusul artritei şi encefalitei caprine Este o boală virală incurabilă a caprelor, care,
în stadiile avansate, poate cauza probleme severe de bunăstare precum pierderea condiţiei
corporale, artrită şi/sau mastită. Proprietarii trebuie să îşi întrebe medicul veterinar despre
testarea caprelor pentru această boală, mai ales la achiziţionarea de capre noi.
Caprele accidentate Dacă o capră trebuie să fie eutanasiată, acest lucru trebuie făcut
de un chirurg veterinar sau de către un măcelar autorizat.

Pregătirea caprelor pentru transport

Şchiopătatul poate reprezenta o provocare semnificativă pentru caprele din sisteme

extensive (Goddard, 2006). Dermatită interdigitală şi podo dermatita infecţioasă pot duce la
un şchiopătat care oboseşte caprele şi care, dacă persistă, poate duce la sacrificarea caprelor
(Seamăn şi Evers, 2006). O capră cu dermatită interdigitală sau podo dermatita infecţioasă
severe, este probabil să rămână şchioapă şi nu va putea distribui greutatea egal pe fiecare
membru după cum se cere în codul bunăstării pentru transportul animalelor. Prin urmare, s-a
decis ca animalele care prezintă aceste simptome pot fi transportate doar dacă obţin un
certificat veterinar care atestă ca sunt apte pentru transport; şi îndrumarea este prevăzută în
acest cod pentru a sigură conformitatea cu codul transportului.
 Transportul

Transportul poate reprezenta un potenţial stres pentru capre, întrucât sunt supuse unor
privelişti, sunete, mirosuri, mişcări nefamiliare, şi procesului de încărcare şi descărcare din
vehicul. Prin urmare proprietarii trebuie să planifice atent acest proces pentru a se asigura ca
evită orice risc asupra bunăstării caprelor. Frecvenţa şi durata călătoriilor trebuie redusă la
minim, în timp ce condiţiile din timpul transportului trebuie optimizate.
Vehiculul de transport Când caprele sunt achiziţionate, şi pentru orice alte călătorii
ulterioare, proprietarii trebuie să achiziţioneze/angajeze/închirieze un vehicul potrivit,
conceput special pentru transportul animalelor, în care caprele pot fi aşezate confortabil într-
un compartiment separat. Dacă remorca a fost închiriată, trebuie curăţată şi dezinfectată
înainte şi după folosire pentru a reduce probabilitatea transmiterii bolilor.
Pentru a preveni căderea caprelor în timpul transportului, podeaua vehiculului trebuie
acoperită cu un material ne alunecos, cum ar fi preşurile de cauciuc. În plus caprele trebuie să
aibă şi un aşternut de paie bogat. Orice proeminenţe din vehicul, precum mânerele uşilor,
şuruburi, balamale şi colţuri ieşite înafară, trebuie să fie acoperite/îndepărtate în
eventualitatea în care caprele s-ar lovi de ele. Trebuie avut grijă şi ca gazele de eşapament să
nu intre şi să se acumuleze în interiorul remorcii.
Încărcarea şi descărcarea caprelor depinde de mărime lor, cele mai mici care sunt
obişnuite cu manipularea de către om pot fi uşor ridicate în vehicul (vezi Manipularea
caprelor). Pentru capre mai mari şi care nu sunt obişnuite să fie ridicate, remorca trebuie
prevăzută cu o rampă. Această trebuie să aibă o suprafaţă ne alunecoasa şi câteva mijloace de
a preveni căderea caprelor pe laterale. Caprele pot fi mai greu de manipulat când sunt
descărcate din vehicul după călătorie.
Când se încarcă şi se descarcă caprele, proprietarii trebuie să pregătească dinainte o
alee (preferabil scurtă) îngrădită potrivită pentru transportul la şi de la remorcă la adăpost
pentru a se asigura ca animalele nu scapă şi ca sunt mutate cu minimul de stres. Mutările
bruşte şi zgomotele puternice trebuie evitate în timpul acestui proces.
Călătoria Proprietarii trebuie să planifice înaintea călătoriei un traseu potrivit şi
perioada zilei pentru a se asigura ca durata este cea minimă, ca se evită blocajele în trafic, şi
ca animalele nu sunt supuse unui stres termic. În timpul călătoriei, proprietarii trebuie să
conducă atent pentru a reduce probabilitatea ca animalele să cadă; să accelereze şi să frâneze
încet şi să conducă încet în curbe şi pe teren accidentat. Hrana (fân) şi apa nu sunt necesare în
timpul călătoriilor scurte, totuşi animalele trebuie să fie hrănite şi să aibă acces la apă imediat
ce ajung la destinaţie. Nu trebuie administrate concentrate imediat după o călătorie.
.
Probleme de comportament
Comportamentul caprelor poate spune multe proprietarului, dacă sunt sănătoase şi
dacă nevoile le sunt satisfăcute. Proprietarii trebuie să petreacă ceva timp observând şi
interacţionând cu caprele lor pentru a înţelege diferitele comportamente şi caracteristici ale
fiecărui animal. După cum am spus mai devreme, caprele sănătoase se comportă într-o
manieră interesată, vioaie şi jucăuşă - orice schimbări de comportament în sensul opus trebuie
analizate.
Vocalizarea Caprele din majoritatea raselor sunt în general animale tăcute când sunt
mulţumite. Totuşi, caprele vor vocaliza zgomotos în anumite situaţii, precum:
 când sunt înfometate sau însetate
 dacă sunt rănite sau bolnave
 femelele în timpul sezonului de montă sau masculii necastraţi care sunt
frustraţi ca nu pot ajunge la femele.
 Zgomotul produs de capre este un lucru care trebuie luat în considerare înainte de a
decide să devii crescător.
Comportamentul distructiv Caprele pot fi distructive, de exemplu mestecatul
tâmplăriei şi frecatul de/căţăratul pe garduri până când acestea cad, lucruri pentru care unii
proprietari nu sunt pregătiţi. Prin urmare e important ca toate structurile din mediul de viaţă al
caprelor să fie rezistente şi protejate pe cât posibil, şi să nu fie construite din substanţe care
pot fi toxice dacă sunt consumate de capre (vezi Pericolele din mediu).
Agresiunea/împungerea În sălbăticie, adesea caprele îşi stabilesc ierarhia socială
prin împungere, sau prin ridicarea şi ciocnirea capetelor. Aceste comportament este de
aşteptat şi la caprele domestice/de companie din când în când pentru a-şi reafirma dominantă,
dar crizele de agresivitate sunt de scurtă durată în mod normal. Proprietarii trebuie să observe
în mod regulat comportamentul caprelor şi să se asigure ca anumite capre nu sunt agresate
excesiv de către altele.
Introducerea unor capre noi într-un grup existent poate produce iniţial nivele mari de
agresivitate, în special când masculi necunoscuţi sunt prezentaţi unul altuia. Capra nouă poate
fi împunsă într-o mare măsură, şi este posibil să nu fie lăsată să se hrănească suficient. Acest
lucru poate fi adesea atenuat prin ţinerea animalului într-un ţarc vecin cu celelalte animale
pentru câteva zile astfel încât să se familiarizeze unele cu altele înainte de a li se permite
contactul fizic. Adăugând o modalitate de separare în adăpostul caprelor poate ajuta la
reducerea agresivităţii lăsând caprelor alegerea de a se poziţiona la distanţă de alţi membrii ai
turmei.
Caprele nu sunt în mod normal agresive cu oamenii, în condiţiile în care
comportamentul de împungere nu a fost încurajat de la o vârstă fragedă. Proprietarii trebuie
să evite să împungă iezii în joacă (de exemplu să le împingă capul), întrucât caprele vor
învăţa ca acest comportament este acceptat şi vor continua să împungă şi fiind adulte.
Obişnuirea altor animale cu caprele Este posibil să permiţi caprelor să păşuneze pe
acelaşi teren cu alte erbivore precum ponei, oi, lame sau alpaca. În orice caz, trebuie avut
grijă ca animalele să se familiarizeze unele cu altele, de exemplu prin ţinerea lor în padocuri
vecine, înainte de a fi amestecate.
Caprele şi câinii trebuie familiarizate cu grijă şi treptat, câinele fiind mereu în faţă, şi
asigurându-te ca, câinele nu lătra sau nu prezintă agresivitate faţă de capre. Câinii nu trebuie
lăsaţi niciodată nesupravegheaţi în preajma caprelor.
Încercările de fugă După cum am menţionat, caprele sunt experte în evadare
prin/peste/pe sub garduri şi chiar prin deschiderea încuietorilor porţilor. În afară de a se
asigura ca toate gardurile şi porţile sunt suficient de masive, proprietarii trebuie să se asigure
şi ca animalele au la dispoziţie toate lucrurile de care au nevoie, în ceea ce priveşte mâncarea,
raporturile sociale şi îmbogăţirea mediului, pentru a le ţine ocupate şi fericite şi astfel
reducând impulsul de a explora dincolo de gard.
 5. APRECIEREA CALITĂŢI BUNĂSTĂRII LA SCROAFE ŞI TINERET

Această evaluare ar trebui să fie un proces multidisciplinar din moment ce aprecierea se

face de diferiţi parametri, care produc o apreciere mai compactă a animalelor în orice sistem de
creştere. Calitatea bunăstării foloseşte aspectele fiziologice, sănătăţii şi comportamentului pentru
a aprecia bunăstarea scroafelor şi tineretului porcin într-o fermă.
În acest capitol o descriere a fiecărei măsuri pentru scroafe şi tineret porcin este redată,
urmată de informaţiile despre mărimea şi ordinea în care diferite măsuri ar trebui aranjate.
Înainte de efectua vizita în fermă, cei care sunt în măsură să facă aceste aprecieri au fost bine
pregătiţi în acest sens, măsurile care vor fi apreciate folosind fotografii, videoclipuri şi practică în
ferma respectivă. Pentru unele măsuri care privesc sănătatea, pregătirea înseamnă recunoaşterea
unor simptome a unor boli în orice caz este important ca acest document să nu fie ca o unealtă de
diagnostic pentru ai identifica starea de sănătate individuală, ci mai degrabă un instrument care
prezintă prezenţa unor probleme de sănătate, astfel afectând şi bunăstarea animalelor. Cel ce
apreciază nivelul bunăstării nu trebuie să intre în discuţie cu îngrijitorul despre bolile din acea
fermă. Acest indiciu este o problemă care îl priveşte pe proprietar şi pe medicul veterinar. În
general evaluatorii au rol de a aprecia, evalua nu de a da sfaturi.
Pregătirea evaluatorilor va folosi fie animalul - generalităţi informaţionale despre
managementul unei ferme şi resurse – măsuri care îndeplinesc o apreciere reprezentativă a
scroafelor (1-2 zile), şi tineretului porcin din fiecare fermă. Diferite măsuri sunt apreciate, iar
cele mai multe au un scor de 3 puncte de la o scală de la 0 la 2.
Aceste scale de apreciere au fost selectate pentru ca un scor de 0 să corespundă bunăstării
cu o caracteristică bună, un scor de 1 are echivalentul acolo unde au existat nişte compromisuri
în bunăstare, iar scorul 2 corespunde în cazul în care bunăstarea este inacceptabilă
nesatisfăcătoare. În unele cazuri este folosit un sistem de notare 0/2 dă/nu sau unul cardinal
(centimetri sau metri pătraţi).
Evaluatorii trebuie să pregătească şi să înceapă vizita potrivit descrierii din tabelul 4
(anexa A îndrumător pentru vizita în fermă), iar informaţiile pot fi înregistrate în conformitate cu
tabelul 5 (înregistrarea datelor).
Tabelul 4

Îndrumător pentru vizitarea fermei p. 89

Biosecuritate

Echipament

Tabelul 5
Fişă de înregistrare
Pentru aprecierea bunăstării la scroafe, purcei şi porci graşi

Se vor completă la începutul vizitei pe baza informaţiilor provenite de la fermier

Numărul de scroafe existente în fermă...
Numărul de porci la finisare (îngrăşare) din fermă...

Reproducere Gestante Lactaţie

Adăposturi (nr.)
Numărul de compartimente
Numărul de boxe
Numărul de scroafe / boxă
Boxa scroafelor Individual Individual Cuşti tradiţionale
În grup În grup Cuşti libere
Fără adăpost

1
 5.1 Colectarea informaţiilor privind purceii şi tineretul porcin

Colectarea datelor reprezintă prima etapă pentru evaluarea calităţii bunăstării şi se face pe
baza principiilor protocolului de apreciere, care este redat în tabelului 6.
Tabelul 6
Colectarea informaţiilor privind purceii şi tineretul porcin
Principii Criterii Modul de evaluare
Hrănirea 1. Furajare ritmică şi continuă Scroafe: scorul condiţiei corporale;
Tineret: vârsta înţărcării;
2. Adăpare ritmică şi continuă Scroafe şi tineret porcin: apă curată şi
suficientă;
Adăpostirea 3. Confort în timpul odihnei Scroafe: bursite;
Scroafe şi tineret: absenţa mizeriei pe corp;
4. Confort termic Scroafe şi tineret: înghesuială şi gâfâială;
5. Libertate de mişcare Scroafe: spaţiu limitat;
Starea de 6. Absenţa leziunilor Scroafe şi tineret: laminite;
sănătate Scroafe: răni pe corp, leziuni în regiunea
vulvei;
7. Absenţa bolilor Scroafe şi tineret: mortalitate, tuse, prolaps
rectal;
Scroafe: constipaţie, metrite, mastite, prolaps
uterin, stare de întreţinere a pielii, hernii,
infecţii locale;
Purcei: membre luxate, afecţiuni nervoase;
8. Absenţa durerii indusă de Scroafe: coadă tăiată, inele nazale;
procedurile medicale Purcei: castrare, coadă, dinţi tăiaţi;
Comportame 9. Exprimarea Scroafe: comportament social;
ntul normal comportamentului
10. Exprimarea altor Scroafe: stereotipii, comportament de
comportamente explorare;
11. Relaţia om animal bună Scroafe: frica de oameni;
12. Statut emoţional pozitiv Scroafe şi purcei: aprecierea calitativă a
comportamentului

5.1.1. Colectarea datelor privind furajarea şi adăparea în vederea aprecierii bunăstării

Aprecierea bunăstării, după modul de furajare, adică calitatea şi cantitatea de furaje,

precum şi numărul de tainuri se face prin determinarea condiţiei corporale a scroafelor (tabelul 7)
şi vârsta de înţărcare la purcei, iar pentru folosirea sistemului de adăpate se apreciază igiena
adăpătorilor, debitul de apă şi modul de adăpare (tabelul 8).
Tabelul 7
Determinarea condiţiei corporale la scroafe

Descrierea metodei Asiguraţi-vă că toate scroafele stau în picioare

Scroafa va fi privită din spate şi din lateral
Vizibilitatea oaselor; şira spinări , şoldurile sunt observate şi palpate, iar
aprecierea scroafelor se face după cum urmează:
Clasificarea La nivel individual:
 0 - evaluatorul trebuie să apese cu palmele oasele şoldurilor şi

2
 vertebrele pentru a fi evidenţiate;
 1 - oasele şoldului şi vertebrele se simt uşor fără a fi necesară apăsarea
lor cu palmele, dar dacă scroafă la inspecţia apare obeză atunci este
imposibil de a simţi oasele;
 2 - dacă sunt foarte slabe prezintă vertebrele şi şoldurile proeminente
Vârsta înţărcării
Scopul Managementul-măsuri de baze, purcei
Mărimea probei Lot de animale
Descrierea metodei Îngrijitorul lotului de animale este întrebat despre metoda înţărcării purceilor
(se notează vârsta).
Aceste informaţii vor fi coroborate de evaluator pe parcursul vizitei în timp ce
evaluează zece purcei de vârste diferite. În acest timp evaluatorul poate lua în
considerare vârsta la care se înţarcă, dacă sunt diferenţe semnificative între
purcei, deoarece pot exista purcei cu vârste diferite şi greutăţi similare.
Clasificare Vârsta, în zile, la care se înţarcă purceii

Tabelul 8
Evaluarea sistemului alimentare cu apă şi adăparea

Descrierea metodei Sunt două aspecte care vor fi luate în calcul: curăţenia şi funcţionalitatea.
Alimentarea cu apă va fi considerată igienică dacă adăpătorile nu prezintă
urme de fecale sau alte materii organice, dacă există se apreciază ca
inadecvat adică scorul 2 (doi).
Acest aspect va fi coroborat pe parcursul vizitei pentru a evalua măsurile
de bază-resurse.
Se va înregistra tipul adăpătorii (pipetă, clapetă, ambele) şi (dacă este
posibil) igienă, funcţionalitatea, înălţimea, lungimea, precum şi dacă
aceste adăpători produc leziuni.
Clasificarea 0 - adăpătorile sunt adecvate;
2 - adăpătorile nu sunt adecvate.
Opţional Dacă apar mai multe probleme legate de funcţionalitate şi igienă,
aprovizionarea cu apă care se găseşte în tabelul 5.

5.1.2. Colectarea datelor privind adăpostirea în vederea aprecierii bunăstării

Adăpostirea are o semnificaţie deosebită pentru că în funcţie de aceasta se poate aprecia

aspectul animalelor pentru părţile de organism ce vin în contact, pe timpul odihnei, în diferite
etape ale zile, cu elementele de închidere a adăpostului. Aprecierea calităţii bunăstării se face
prin evaluarea aspectului exterior al animalelor: bursitele (tabelul 9) leziunile (tabelul 10) şi
prezenţa dejecţiilor pe suprafaţa corpului (tabelul 11).
Tabelul 9
Aprecierea bunăstării prin prezenţa leziunilor (bursite)

Scopul Animale-măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Asiguraţi-vă că toate scroafele care sunt evaluate stau în picioare. Staţi la
mai puţin de 1m faţă de scroafă evaluată şi alegeţi o poziţie din care să
puteţi vizualiza fără nici o problemă obiectivului.

3
 Bursita (un sac umplut cu un lichid) apare în urma unei presiuni în urma
contactului direct sau a efortului regiunii articulaţiilor membrelor cu
elementele de închidere a adăpostului. Apar predominant la membrele
posterioare, de unde pot ajunge şi în alte regiuni.
Se inspectează animalului din lateral, începând cu membrele posterioare
apoi cele anterioare. Notarea şi evaluarea se face individual conform
următoarelor categorii:
- bursite cu dimensiuni mici comparabil cu un strugure 1,5-2cm;
- bursite cu dimensiune mare 3-5cm;
- bursite cu dimensiune foarte mare comparabil cu o mandarină mai mică
sau egală cu 7cm.
Clasificarea La nivel individual
0 - nici o urmă de bursită;
1- una sau câteva bursite cu diametrul mic la acelaşi picior, sau o bursită
mai mare;
2 - câteva bursite mari la acelaşi picior sau o bursită foarte mare.

Tabelul 10
Aprecierea bunăstării prin prezenţa leziunilor la nivelul membrelor

Scopul Animale-măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Asiguraţi-vă că toate scroafele evaluate stau în picioare, evaluarea se
pentru fiecare fază de lactaţie şi la o distanţă de sub 1m .
Evaluarea leziunile de membre se face prin inspecţie.
Clasificarea La nivel individual:
0 - nici o leziune la nivelul membrelor;
1-o leziune mai veche sau una mai nouă care se vindecă sau există o zonă
roşie fără ca ţesutul să fie penetrat;
2-leziune deschisă.

Tabelul 11
Aprecierea bunăstării prin evidenţierea urmelor de dejecţii pe corpul animalelor

Scopul Animale :măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Asiguraţi-vă că toate scroafele stau în picioare,
Prezenţa dejecţiilor pe corp este apreciată vizual pe o singură parte a
corpului, dintr-o poziţie optimă pentru cea mai bună evaluare.
Nu trebuie confundate furajele cu murdăria.
Dacă o scroafă se murdăreşte cu nămol în padoc, afară atunci se
consideră un comportament normal, indică o problemă de bunăstare.
Clasificarea La nivel individual pe scroafă :
0 - până la 10% din corp este acoperit;
1- între 10 şi 30% din suprafaţa corpului este acoperită;
2 - mai mult de 30% din suprafaţa corpului este acoperită.
Purcei: nivel individual
0 - nici un purcel nu are astfel de urme pe corp;
1 - până la 50% din purcei prezintă urme pe corp;
2- mai mut din 50% din purcei prezintă urne pe corp.

5.1.2.1. Aprecierea confortului termic

4
 Un alt indicator de apreciere a modului de adăpostire este determinat de capacitatea
acestuia de a sigură termopreferendum-ul speciei şi categoriei ce este cazată. Dacă animalele
beneficiază de confort termic, toată energia din furaje este folosită pentru producţie, dacă nu, o
bună parte este utilizată pentru termoreglare. În vederea aprecierii bunăstării animalelor, prin
prisma calităţii adăpostului, respectiv a confortului termic se apreciază respiraţia animalelor
(tabelul 12) şi modul în care acestea se grupează sau se împrăştie (tabelul 13) pentru menţinerea
termogenezei la parametrii economici din punct de vedere fiziologic.
Tabelul 12
Aprecierea confortului termic prin modul de respiraţie al animalelor

Scopul Animale: măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Din momentul apariţiei gâfâielii, care poate fi observată în timpul
odihnei, aşteptaţi 10 minute pentru a permite animalului să se liniştească.
Gâfâiala este definită ca fiind o respiraţie accelerată în timp scurt, iar
aspirarea se face pe gură.
Se compară ritmul respirator normal cu cel înregistrat:
10-20 /respiraţii /minut pentru scroafe, faţă de peste 28,
26 - 50 respiraţii /minut pentru purcei faţă de peste 55, când se consideră
respiraţie îngreunată.
Clasificarea La nivel individual pe scroafă :
0 - fără gâfâieli;
2 - respiraţie îngreunată.
Purcei:
0 - fără gâfâieli;
1 - până la 20% din purcei prezintă respiraţie îngreunată;
2 - mai mult de 20% prezintă respiraţie îngreunată.

Tabelul 13
Aprecierea confortului termic prin modul de grupare al animalelor

Înghesuiala-spaţiu restrâns
Scopul Animale: măsuri de bază: scroafe şi purcei
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Înghesuiala poate fi observată la animalele care se odihnesc, aşteptaţi 10
minute pentru ca animalele să se liniştească după ce au intrat în boxă.
Prin înghesuială se înţelege situaţia când un purcel este aşezat cu mai
mult din jumătate din corpul său deasupra altui purcel.
Se consideră înghesuială, la purcei, doar atunci când, fiind unul peste
altul, există mai mult spaţiu liber decât cel ocupat de pentru ei.
Când stau unul lângă altul în plan longitudinal, nu se consideră
înghesuială.
Se apreciază înghesuiala prin numărul de purcei ce au poziţia sus
amintită.
Clasificarea La nivel individual pe scroafă :
0 - spaţiu suficient;
2 - spaţiu insuficient.
Purcei la nivel de grup:
0 - spaţiu suficient;
1-până la 20% dintre purcei care se odihnesc sunt deasupra altora.
2-mai mult de 20% dintre purceii care se odihnesc sunt deasupra
5
 altora.

5.1.3.2. Libertatea de mişcare

Modul în care animalele se pot deplasa într-un adăpost este dependent de concepţia şi
structurarea elementelor de închidere a acestuia. Un loc aparte, în evaluarea bunăstării îl ocupă
suprafaţa alocată pentru fiecare animal (tabelul 14), precum şi organizarea interioară a acestuia
(tabelul 15).
Tabelul 14
Aprecierea spaţiului alocat pentru fiecare animal

Scopul Resurse-măsuri de bază scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Aprecierea se face în acelaşi loc (suprafaţă) unde animale au fost evaluate
pentru aprecierea sănătăţii. Va fi evaluată suprafaţa din padocul în care
stau atât scroafele în lactaţie cât şi scroafele gestante.
Făcând parte din categoria resurse - măsuri de bază, vor fi înregistrate
toate animalele din zona respectivă cât şi dimensiunea suprafeţei.
Spaţiul alocat este calculat divizând suprafaţa totală la numărul de
animale şi înmulţit cu greutatea lor.
Clasificarea Spaţiul alocat se calculează şi se exprimă în m2 /scroafă

Tabelul 15
Aprecierea poziţiei scroafei pe timpul odihnei

Boxele urmărite
Scopul Resurse-măsuri de bază scroafe
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Mărimea boxelor este considerată adecvată atunci când scroafele au
spaţiu confortabil atât în decubit lateral cât şi ventral.
Pentru standurile (boxele) create pentru scroafele gestante mărimea va fi
înregistrată în timpul vizitei.
Clasificarea Scroafe:
0 - boxa este adecvată mărimii scroafelor;
2 - boxa este neadecvată.

5.1.3. APRECIEREA STĂRII DE SĂNĂTATE

Pentru evaluarea stării de sănătate se face o apreciere a discontinuităţilor de pe corpul

animalelor, etapă în care se inspectează: membrele pentru identificarea laminitelor (tabelul 16),
suprafaţa organismului pentru evaluarea leziunilor existente (tabelul 17), exprimată pe regiuni
corporale (fig. 7), aspectul regiunii vulvare (tabelul 18).

Tabelul 16
Identificarea laminitelor

Scopul Animale –măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Pentru o evaluare corectă, evaluatorul trebuie să se examineze animalele
în mers. Scroafele trebuie să fie privite din toate părţile în timp ce

6
 evaluatorul nu trebuie să se apropie la mai mult de 4 metri de animal.
Acesta nu trebuie să aibă câmpul vizual obstrucţionat atunci când
examinează scroafă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru purcei.
Şchiopătatul reprezintă incapacitatea de a folosi, în mod normal, unul sau
mai multe membre. Poate avea diferite nivele de severitate: de la abilitate
redusă, până la imposibilitate de mişcare. Clasificarea individuală a
animalelor se face prin notarea de la 0 la 3:
Clasificarea Scroafe – la nivel individual
0- mers normal sau animalele au dificultăţi în mers, dar totuşi îşi
foloseşte toate membrele, iar pasul este scurtat sau poate fi forţat pentru
membrele pelvine;
1- când animalul are o afecţiune gravă, dar reuşeşte să-ţi menţină
greutatea corporală pe membrele afectate;
2- atunci când animalul nu reuşeşte să-şi menţină greutatea
corporală pe membre şi nu se poate deplasa.
Purcei – la nivel de grup:
0 - toţi purceii păşesc normal;
1- un purcel din lotul evaluat prezintă afecţiuni medii (dificultăţi
în mers, dar aceştia îşi folosesc în continuare membrele afectate);
2 - mai mult de un purcel din lot prezintă probleme moderate, sau
un purcel din lot prezintă probleme severe şi este incapabil să meargă.

Tabelul 17
Evaluarea leziunilor de pe suprafaţa corpului

Scopul Animale –măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Pentru aprecierea rănilor de pe suprafaţa corpului la scroafe este nevoie
de a se cunoaşte modul de grupare a scroafelor: pe grupe, în funcţie de
diferitele situaţii fiziologice, care trebuie marcate şi urmărite deoarece
luptele şi efectuarea saltului sunt frecvent întâlnite la scroafele înţărcate.
Acolo unde există mai multe categorii de animale, scroafele trebuie
marcate şi separate de celelalte animale. Evaluatorul trebuie să stea la
jumătate de metru de animal.
Leziunile de pe corpul scroafelor sunt uşor vizibile prin inspecţie. Se
alege pentru inspecţie poziţia care permite cea mai bună observare.
Regiunea cozii nu este luată în considerare. Fiecare regiune corporală este
evaluată printr-un punctaj. Leziunile corporale pot fii sub forma unor
zgârieturi superficiale, leziuni (înţepături ale pieii), sau răni (penetrarea
ţesutului muscular). Acolo unde s-au format cruste, dacă aceasta este
continuă, vor fi considerată o singură leziune.
La evaluarea suprafeţei unei răni se ia în considerare partea cea mai mare
a acesteia. Regiunile corporale la scroafe sunt împărţite în 5 regiuni:
1. urechi;
2. partea anterioară a corpului de la cap până la greabăn;
3. mijloc (regiunea dorsală până la începutul regiunii lombare);
4. regiunea şoldului;
5. picioarele (de la degetele din spate până la jaret).

7
 Figura 7. Zonele corporale pentru evaluarea leziunilor
Ca metodă de apreciere se va acorda următorul scor:
 4 sau mai puţine zgârieturi de până la 5 cm se va considera
leziune de gradul 1;
 două zgârieturi paralele de până la 0,5 cm în lungime vor fi
considerate ca leziuni de gradul 1;
 zgârieturi care sângerează vor fi considerate leziuni de gradul 1;
 o rană mică (mai mică de 2 cm), va fi considerată leziune de
gradul 1;
 o rană care sângerează între 2 şi 5 cm sau o rană vindecată mai
mare de 5 cm va fi considerată ca o leziune de gradul 5;
 o rană adâncă şi deschisă de 5 cm sau mai mare se va puncta cu
16 puncte
Sub-nivel individual:
a) fără leziuni vizibile sau până la 4 leziuni vizibile;
b) 5 până la 10 leziuni vizibile;
c) mai mult de 10 leziuni vizibile.
Clasificarea Nivel individual:
0 - toate regiunile corporale cu un scor individual „a”;
1 - oricare regiune corporală cu un scor individual „b” şi/sau
maximum o regiune cu punctaj „c”
2 - două sau mai multe regiuni cu un punctaj „c” care prezintă 15
sau mai multe leziuni pe regiune.

Tabelul 18
Aprecierea leziunilor de la nivelul vulvei

Scopul Animale –măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Toate animalele trebuie să stea în picioare.
Inspecţia se face din spatele scroafei şi se examinează vulvă, pentru
aprecierea leziunilor proaspete (detectabile datorită prezenţei sângelui sau
a leziunilor roşii).
Clasificarea Nivel individual:
0 - nu există leziuni ale vulvei sau prezintă leziuni minore (mai mici de 2
cm), sau ţesut lezat vizibil;
1 - leziuni mai mari de 2 cm vizibile însă în proces de vindecare (crustă
formată) sau o vulvă deformată;
2 - orice leziune mai mare de 2 cm care sângerează.

5.1.3.2. Absenţa bolilor

În vederea aprecierii calităţii bunăstării la suine din punct de vedere al stării de sănătate
se vor folosi următorii indicatori: mortalitatea (Tabelul 19), prezenţa tuşei (Tabelul 20), strănutul
(Tabelul 21), dispneea (Tabelul 22), prolapsul rectal (Tabelul 23), diareea (Tabelul 24),
constipaţia (Tabelul 25), metritele (Tabelul 26), mamitele (Tabelul 27), prolapsul uterin (Tabelul
8
 28), leziunile de pe piele (Tabelul 29), hernii sau fracturi (Tabelul 30) şi fig. 8, infecţii locale
(Tabelul 31), tremurături de origine neuronală (Tabelul 32) şi dislocarea membrelor (Tabelul 33).
Tabelul 19
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin mortalitate

Scopul Management – măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Lotul de animale
Descrierea metodei Mortalitatea este definită ca moartea necontrolată a animalelor (diferit de
animalele pentru reformă/eutanasiate). Animalele pot muri, de exemplu,
de septicemie, afecţiuni respiratorii, infecţii acute şi deshidratare. Orice
animal găsit mort în adăpost sau afară în padoc/câmp este considerat
mortalitate. Acest lucru este la fel şi pentru purcei. Atenţie însă purceii
fătaţi morţi nu pot fi trecuţi la mortalităţi.
Managerul fermei este întrebat despre mortalităţi din datele primite din
fermă.
Numărul de animale puse în fermă de la o altă fermă (A)
Numărul total de animale care au murit şi care au fost găsite moarte (însă
nu sunt incluse animalele care au fost reformate), în ultimele 12 luni (M).
Calcularea procentului de mortalitate se face după următoarea ecuaţie:
Mortalitate % = (M/A) x 100
Clasificarea % mortalitate din fermă pe parcursul ultimelor 12 luni

Tabelul 20
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin modificarea respiraţiei

Tusea (tulburări respiratorii)

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe şi purcei
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Scroafele trebuie urmărite pe o perioadă de 5 minute, iar numărul
scroafelor care prezintă tuse prelungită trebuie notat. Scroafele care
tuşesc numai o singură dată nu vor fi notate ca având probleme
respiratorii.
Purceii vor fi urmăriţi pe o perioadă de 5 minute, pe parcursul acestei
perioade numărul de tuse va fi notat.
Clasificarea Scroafe nivel individual:
0 – nici o tuse;
2 – prezenţa tuşei.
La purcei nivel de grup: se va nota numărul de tuse.

Tabelul 21
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării determinarea strănutului

Strănut (afecţiuni respiratorii)

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe şi purcei
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Scroafele trebuie observate pe o perioadă de 5 minute, iar numărul celor
care strănută va fi notat. Scroafele care vor strănuta numai o singură dată
nu vor fi luate în considerare ca având probleme respiratorii.
Purceii vor fi observaţi pe o perioadă de 5 minute pe parcursul cărora vor
fi notate toate strănuturile.
Clasificarea Scroafe nivel individual:

9
 0 – nici un strănut;
2 – prezenţa strănutului.
La purcei nivel de grup: se va nota numărul de strănuturi.

Tabelul 22

Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea dispneei

Dispnee (respiraţie greoaie)

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe şi purcei
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Dispneea este definită atunci când porcii respiră cu greutate şi anevoios,
şi se observă cum pieptul se ridică şi coboară la fiecare respiraţie.
Scroafele şi purceii trebuie observaţi pe o perioadă de 5 minute iar
numărul de animale care prezintă dificultăţi de respiraţie va fi notat.
Clasificarea Scroafe nivel individual:
0 – nici o dovadă de dispnee;
2 – prezenţa dispneei.
La purcei nivel de grup:
0 – nici un purcel din cuib nu prezintă dispnee;
1 – un purcel din cuib prezintă dispnee;
2 – mai mulţi purcei prezintă dispnee.

Tabelul 23
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea prolapsului
rectal

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Prolapsul rectal este considerat atunci când ţesutul intern este scos în
afara rectului. Deoarece prolapsul rectal fie este prezent fie absent, aşadar
animalele vor fi notate în funcţie de prezenţa sau absenţă acestuia.
Animalele vor fi examinate din spate. Primele semne vizibile ale
prolapsului uterin sunt sânge şi fecale.
Clasificarea Scroafe nivel individual:
0 – nu există prolaps;
2 – prezenţa prolapsului.
La purcei se realizează la nivel de grup
0 – nici un purcel nu prezintă prolaps;
2 – unul sau mai mulţi purcei au prolaps rectal.

Tabelul 24
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea diareei

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe şi purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Dacă scroafele gestante sunt menţinute în acelaşi ţarc măsurarea nivelului
de diaree nu poate fi făcută la nivel individual ci numai la nivel de ţarc.
Este considerată diaree atunci când fecalele prezintă o consistenţă mai
fluidă decât normală.
Identificaţi părţile din padoc acolo unde fecalele sunt proaspete şi

10
 vizibile. Observaţi dacă sunt dejecţii lichide în boxă.
Clasificarea La nivel de boxă:
0 – nu există diaree;
2 – se observă diaree în ţarc.

Tabelul 25

Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea constipaţiei

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Prezenţa fecalelor cu consistenţă tare, asemănătoare cu crotinele de
iepure, indică prezenţa constipaţiei.
Verificaţi dacă există fecale cu aspect de crotine. Dacă scroafele sunt
menţinute în boxe claustrate pentru fătare, trebuie verificat în spatele
boxei pentru a observa dacă există fecale solide. În alte sisteme de
întreţinere verificaţi întreaga suprafaţă a boxei.
Clasificarea La nivel de boxă:
0 – nu există fecale cu consistenţă tare;
2 – se observă fecale cu consistenţă tare.

Tabelul 26
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea metritelor

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Se examinează partea posterioară a scroafei pentru evidenţierea
scurgerilor
Clasificarea La nivel de boxă:
0 – nu s-a evidenţiat o scurgere vulvară;
2 – există scurgeri vulvare.

Tabelul 27
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea mamitelor

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Ugerul scroafei trebuie inspectat pentru a se observa eventuale umflături
sau apariţia unor zone roşii. Trebuie de asemenea să observăm şi starea
purceilor. Dacă evaluatorul observă că ugerul scroafei este umflat la
inspecţia vizuală sau observă că unii purcei sunt slabi, ugerul scroafei
trebuie palpat uşor. Dacă scroafă are mastită, ugerul va fi tare şi fierbinte
la palpare.
Clasificarea La nivel de boxă:
0 – nu s-au evidenţiat mamite;
2 – inflamaţia ugerului.

Tabelul 28
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea prolapsului
uterin

11
Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Scroafele trebuie examinate din spate în vederea depistării prolapsului
uterin.
Prolapsul uterin se produce atunci când uterul sau o parte a uterului iese
afară din vagin.
Clasificarea La nivel la nivel individual:
0 – nu este nici un semn de prolaps uterin;
2 – semne de prolaps uterin.
Tabelul 29
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea leziunilor de pe
piele

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Apreciaţi o parte a corpului. Alegeţi partea cu cea mai bună poziţie
pentru a fi observată. Anumite afecţiuni pot provoca inflamaţii
caracteristice sau decolorări ale pielii.
În timpul anamnezei scroafa trebuie inspectată pentru a se observa dacă
prezintă inflamaţii sau decolorări ale pielii.
Clasificarea La nivel la nivel individual:
0 – nu există nici o inflamaţie sau decolorare a pielii;
1 – există, însă mai puţin de 10% din suprafaţa pielii este inflamată,
colorată sau pătată;
2 – mai mult de 10% din piele este inflamată, colorată sau pătată.
Tabelul 30
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea herniilor şi a
fracturilor

Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea Scroafa trebuie observată din toate părţile.
metodei Herniile şi fracturile apar atunci când apare o perforare a ţesutului sau a unui
organ, prin peretele din care este format în mod natural, producând o
umflătură sub piele în regiunea ombilicală sau în regiunea inghinală.
Se va nota prezenţa herniei ombilicale şi inghinale.

Scorul 1 Scorul 2
Figura 8. Identificarea herniilor şi clasificarea lor
Clasificarea La nivel la nivel individual:
0 – nu există prezenţa herniei
1 – hernie mică
2 – hernie foarte mare cu sângerare care atinge podeaua când animalul stă în
picioare, sau îi afectează comportamentul.

Tabelul 31
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificarea infecţiilor locale

12
Scopul Animal – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Scroafa trebuie observată din toate părţile.
Este observată prezenţa abceselor sau a umflăturilor.
Se va nota că, umflăturile şi abcesele nu se vor confunda cu rănile de pe
corp, aceste sunt considerate a fi probleme distincte.
Clasificarea La nivel la nivel individual:
0 – nu există umflături sau abcese;
1 – se observă unele umflături fără prezenţă inflamaţiei, sau un abces mic
vizibil;
2 – sunt prezente mai multe abcese sau orice abces deschis şi curge puroi
sau un abces mare nedeschis (aproximativ 5 cm în diametru).

Tabelul 32
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificare tulburărilor
manifestate prin tremurat

Scopul Animal – măsuri de bază: purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Semne clinice ale afecţiunii neurologice includ tremuratul muşchilor şi în
cazuri mai grave, mişcare de vâslire a picioarelor.
Trebuie verificaţi toţi purceii din cuib pentru a se evalua dacă prezintă
afecţiuni neurologice.
Clasificarea La nivel la nivel de grup:
0-nici un purcel nu prezintă probleme neurologice;
1-un purcel din cuib prezintă probleme neurologice;
2-mai mulţi purcei din cuib au probleme neurologice.
Tabelul 33
Evaluarea sănătăţii animalelor în vederea aprecierii bunăstării prin identificare dislocării
membrelor

Scopul Animal – măsuri de bază: purcei

Mărimea probei Conform 5.1.5
Descrierea metodei Dislocarea membrelor produce paralizia, într-o măsură mai mare sau mai
mică, rezultând în incapacitatea de a sta în picioare, iar membrele
posterioare sunt depărtate.
Clasificarea La nivel la nivel de grup:
0-nici nu purcel din cuib nu prezintă membrele posterioare depărtate;
1-un purcel din cuib are membrele depărtate;
2-mai mult de un purcel prezintă membrele depărtate.

5.1.3.3 Absenţa durerii indusă prin metode de manipulare

Tabelul 34

Inelul nazal şi tăierea cozii (mutilări)

Scopul Management – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei Lotul de animale
Descrierea metodei şeful de fermă este întrebat despre acţiunile de introducere a inelului

13
 nazal şi tăierea cozii. Evaluatorul va notă dacă acţiunile au fost realizare
în fermă şi dacă s-au folosit anestezice sau analgezice.
Clasificarea La nivel la nivel de grup:
0 – nu există nici o mutilare;
1- există şi se fac cu anestezie;
2- există şi se fac fără anestezie.

Tabelul 35

Castrarea, tăierea cozii şi tăierea dinţilor

Scopul Management – măsuri de bază: purcei
Mărimea probei Lotul de animale
Descrierea metodei Şeful de fermă este întrebat despre managementul acţiunilor tehnologice
care privesc tăierea cozii (la câţi purcei le este tăiată coada, la ce vârstă
este efectuată acţiunea şi dacă s-a folosit anestezic sau analgezic),
castrarea (la ce vârstă este efectuată şi dacă este folosită anestezia), şi la
ce proporţie de purcei le este efectuată tăierea colţilor.
Clasificarea La nivel la nivel de grup:
0- nu este efectuată nici o acţiune tehnologică de acest gen;
1- sunt efectuate acţiunile tehnologice sus menţionate cu ajutorul
anesteziei;
2- acţiunile sunt efectuate însă fără folosirea anesteziei şi analgezicelor.

5.1.4. COMPORTAMENT ADECVAT

5.1.4.1. Exprimarea comportamentului social
Tabelul 36

Comportament social (pozitiv sau negativ)

Scopul Animale – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Observarea animalelor se va face dimineaţa când acestea sunt mai active.
Dacă animalele nu sunt hrănite ad libitum observarea lor se va face în
afara perioadei de hrănire, la o oră după ce sunt hrănite.
Înainte de a începe evaluarea, evaluatorul trebuie să intre în hală să
înregistreze numărul de animale per boxă/grup şi să fie sigur că toate
animalele stau în picioare. Dacă este necesar bateţi din palme sau atingeţi
animalele pentru a le face să se mişte. După 5-10 minute faceţi
observaţiile necesare de pe alea de furajare.

Comportamentul care se va observa este:

 Comportament social negativ (N), definit ca un comportament
agresiv, ceea ce include muşcatul sau comportament social
agresiv cu răspuns de la animalul deranjat;
 Comportament social pozitiv (P), definit prin mirosire, atingere cu
nasul, lingere şi mişcarea lentă a animalelor de lângă individul
agresiv;
 Animalele care nu prezintă nici N nici P sunt notate fiind în
repaus (R) sau ca „altele” (A), care defineşte alte comportamente
active sunt ar fi mâncatul, adăparea sau adulmecarea mediului

14
 înconjurător.
De pe alea de furajare trebuie notat comportamentul la toate animalele
active folosind 5 observări simple la interval de 2 minute. Este calculat
un sumar pe foaia de observaţie (linia de final) (vezi RS din anexa B):
datele oferite dau suma fiecărui comportament.
Clasificarea La nivel de grup:
Numărul de animale care arată comportament social pozitiv;
Număr de animale care au comportament social negativ.

5.1.4.2. Exprimarea altor comportamente

Tabelul 37
Stereotipii
Scopul Animale – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Evaluarea trebuie făcută dimineaţa, deoarece aceasta este perioada când
animalele sunt mai active; cu toate acestea evaluatorul trebuie să evite
perioadele dinaintea şi după furajare (acest lucru este specific fiecărei
ferme).
Comportamentul stereotip este definit ca o secvenţă a actelor motoare
invariabile care nu asigură un câştig evident sau un scop pentru animal.
Stereotipurile evaluate sunt: mestecarea aparentă (scroafa nu are nimic în
gură), rularea limbii, expunerea dinţilor (rânjet), muşcarea închizătorului
/adăpătoarei /suzetei, lingerea pardoselei.
Trebuie observată prezenţa comportamentului stereotipic.
Fiecare scroafă din grup trebuie observată pe o perioadă de 15 secunde.
Dacă după 15 secunde evaluatorul nu este sigur dacă scroafă are un
comportament stereotipic, atunci se va creşte timpul de observare cu încă
un minut. În grupurile care au mai mult de 10 scroafe, trebuie intrat în
boxă şi identificaţi (marcaţi cu marker), scroafa care va fi monitorizată de
către evaluator. După 8 minute marcaţi alt lot de scroafe, şi, dacă este
necesar, marcaţi şi al treilea lor, şi aşa mai departe.
Clasificarea La nivel individual:
0 – nu este observat un comportament stereotipic
2 – este observat comportament stereotipic.

Tabelul 38

Comportamentul de explorare
Scopul Animale – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Monitorizarea animalelor trebuie efectuată dimineaţa când animalele sunt
mai active. Cu toate acestea, toate observaţiile vor fi făcute în afara
perioadei de furajare, cel puţin o oră după ce a fost administrat furajul
animalelor dacă acestea primesc hrană raţionalizată. Înainte de a începe
evaluarea, persoana care face evaluarea animalelor trebuie să intre în
adăpost, să noteze numărul de animale per boxă/grup şi să fie sigur că
toate animalele stau în picioare. Dacă animalele nu sunt în picioare
deranjaţi-le şi apoi după 5-10 minute observaţi comportamentul de pe
aleea de furajare. Este important să nu ne mişcăm atunci când facem
evaluarea pentru a preveni reacţia animalelor la stimulul uman.
Comportamentele înregistrate sunt:

15
  de investigare a boxei (S) este definit prin adulmecare, verificare
cu nasul, lingerea sau mestecarea anumitor obiecte din interiorul
boxei;
 explorarea materialului din boxă (E), este definit ca şi
joacă/investigare faţă de paie sau alte materiale care se găsesc în
boxă. Aceşti parametri sunt evaluaţi în acelaşi timp cu
comportamentul social;
 animalele care nu prezintă comportament de explorare, pozitiv
sau negativ vor fi înregistrate ca şi când ar fi în repaus (R) sau
altele (A), respectiv „alte comportamente active” cum ar fi
mâncatul, adăparea sau adulmecarea aerului.
Evaluarea comportamentului se face de pe aleea de furajare în 5
reprize simple la intervale de câte două minute.
Clasificarea la nivel de grup:
 numărul de animale care explorează boxă (S),
 numărul de animale care explorează materialele din boxă (E).

5.1.4.3. O bună relaţie om-animal

Tabelul 39

Teama de oameni
Scopul Animale – măsuri de bază: scroafe
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Relaţia om-animal (ROA) trebuie să fie evaluată în partea de început a
vizitei; a se evita perioadă din preajma perioadei de furajare. Înainte de a
începe măsurătorile, mergeţi în sus şi în jos pe aleea de furajare pentru a
face cunoscută prezenţa evaluatorului. Faceţi acest lucru numai atunci
când începeţi măsurătorile. Nu este nevoie să mergeţi în faţa animalelor
pentru a face evaluarea individuală la fiecare scroafă.
În ferme unde sunt boxe (de claustrare sau de furajare) sau boxă pentru
grup de scroafe ar fi mai convenabil ca evaluarea scroafelor să fie
asociată cu furajarea. De vreme ce scroafele pot fi menţinute atât în boxe
individuale, cât şi în boxe de grup, este necesară o abordare diferită
pentru cele două tipuri de evaluare.
Scroafele în boxe individuale: Scroafele trebuie să stea în picioare. Dacă
nu sunt în picioare faceţi zgomot pentru a le ridica. Iarăşi, anumite
scroafe pot să fie culcate înainte de începerea evaluării; dacă este posibil
evitaţi aceste scroafe dar atunci când nu este posibilă evaluarea în poziţie
de stând în picioare, se poate trece la evaluarea scroafelor în poziţia
culcat.
Măsurătoarea este compusă din trei stadii individuale:
Stadiul 1: Alegeţi scroafa şi mergeţi în poziţia „start”, care ar fi de
aproximativ 0,5 (în funcţie de spaţiu disponibil), şi cât mai aproape de
partea dreaptă a scroafei. Rămâneţi acolo nemişcat într-o postură relaxată
cu mâinile pe o singură parte timp de 10 secunde, dacă scroafă nu
reacţionează treceţi la nivelul doi;
Stadiul 2: Încet mergeţi din poziţia de start spre scroafă în diagonală, vă
uitaţi la scroafă, fără să vă uitaţi insistent la ea. Menţineţi braţele pe lângă
corp. Odată ce aţi ajuns în faţa ei ghemuiţi-vă în faţa ei şi rămâneţi
nemişcaţi timp de 10 secunde. Dacă scroafă nu reacţionează treceţi la
pasul 3.
Stadiul 3: Întindeţi-vă şi atingeţi scroafa între urechi timp de 10 secunde .
16
 asiguraţi-vă că evaluatorul îşi poate retrage repede şi în siguranţă mâna,
în cazul în care scroafa face mişcări bruşte.
Scroafe în grup: Ideal ar fi să mărim zona disponibilă pentru evaluator,
deoarece odată cu creşterea spaţiului creşte şi posibilitatea de a realiza
testul mai uşor. Cu toate acestea, evaluarea nu poate fi efectuată în lipsa
şefului de fermă sau fără aprobarea acestuia. Dacă există posibilitatea de
a creşte suprafaţa de mişcare a scroafelor, însă trebuie lăsat timp
scroafelor să se obişnuiască cu spaţiul nou, timp de 10 minute. În grupuri
mai mari este necesar să se marcheze scroafele care au fost evaluate cu un
spray (numai cu aprobarea şefului de fermă). Evaluarea se face în trei
etape bine definite.
Etapa 1: intraţi în boxa comună şi mergeţi liniştit prin toată boxă. Apoi
mergeţi în poziţia de start, care este la aproximativ 0,5 m de scroafa care
va fi testată (în funcţie de spaţiul disponibil), şi rămâneţi nemişcat timp
de 10 secunde. Dacă scroafa nu reacţionează trece-ţi la etapa a doua.
Etapa 2: încet şi uşor apropiaţi-vă de zona dorsală a scroafei, ghemuiţi-vă
şi rămâneţi nemişcat timp de 10 secunde. Dacă scroafa nu reacţionează
treceţi la etapa a treia;
Etapa 3: întindeţi-vă şi încercaţi să atingeţi scroafa între urechi şi
menţineţi contactul timp de 10 secunde. Dacă scroafa la un moment dat
pleacă de lângă evaluator datorită întreruperilor de orice natură, aparent
nelegate de teamă faţă de om (de exemplu o altă scroafă intervine între
evaluator şi scroafa examinată), urmaţi subiectul şi continuaţi testul.
Continuaţi de unde aţi rămas, însă nu repetaţi etapele anterioare. O
scroafă care se mişcă de trei ori la rând de la locul examinării, deşi
aparent nu prezintă semne de teamă este punctată cu „retragere” de la
etapă.
Clasificarea la nivel individual:
0 – scroafa permite evaluatorului să o atingă între urechi fără să se
retragă, sau scroafa se retrage când încearcă să o atingă între urechi dar
apoi se apropie;
1 – scroafa se retrage iniţial dar apoi se apropie de evaluator atunci când
evaluatorul este la începutul evaluării sau când evaluatorul este în poziţia
ghemuit (stadiul 1 şi 2), sau când evaluatorul încearcă să atingă scroafa
între urechi, aceasta se retrage şi nu se mai apropie (etapa 3)
2 – scroafa se retrage atunci când evaluatorul stă în poziţia ghemuit în
faţa ei.

5.1.4.4. Stare emoţională pozitivă

Tabelul 40

Evaluarea calităţii comportamentului (ECP)

Scopul Animale – măsuri de bază: scroafe şi purcei
Mărimea probei Lotul de animale
Descrierea metodei ECP ia în considerare calitatea semnificativă a cum se comportă şi cum
interacţionează animalele între ele într-un anume mediu, de exemplu „limbajul
corpului”.
Selectaţi între unu şi opt puncte de observaţie (în funcţie de mărimea şi
structura fermei), care împreună să acopere diferite arii ale fermei. Decideţi
ordinea în care vizitaţi aceste puncte de observare, aşteptaţi câteva minute
pentru a permite animalelor să se liniştească. Observaţi animalele care pot fi

17
 văzute bine de la acel punct şi observaţi semnificaţia calităţii activităţii lor de
grup. Este posibil ca animalele să fie iniţial deranjate, dar răspunsul lor poate fi
inclus în evaluare. Timpul de observare nu va fi mai mare de 20 de minute, şi
astfel timpul petrecut pentru fiecare punct de observare depinde de numărul de
puncte selectate pentru o fermă:
Num 1 2 3 4 5 6 7 8
ărul
de
punct
e de
obser
vaţie
Timp 10 10 6,5 5 4 3,5 3 2,5
ul în
minut
e
Atunci când observarea la toate punctele selectate a fost completă, găsiţi un loc
liniştit şi punctaţi cele 20 de descrieri folosind o scară vizuală analogă (SVA).
Atenţie, punctarea nu se face pe parcursul observaţiilor şi se va face numai o
evaluare integrală per fermă.
Fiecare SVA este definită de către propria minimă la stânga şi maximă la
dreapta. Minimum înseamnă că la acest punct, calitatea exprimării indicată de
termen este în totalitate absentă la toate animalele pe care le-aţi observat.
Maximum însemna că la acest punct calitatea exprimării este dominantă la toate
animalele observate. Este bine de reţinut că se poate da punctaj maxim la mai
multe comportamente; animalele pot fi de exemplu maxim mulţumite şi calme.
Pentru a nota fiecare comportament, trageţi o linie la o scară de 125 mm până la
un punct. Punctajul pentru fiecare comportament este distanţa în milimetri de la
minimum la maximum. A nu se sări peste vreun termen.
Fiţi atenţi când punctaţi anumite comportamente care încep cu prefix negativ ca
şi nesigur sau neconfortabil. Pe măsură ce punctarea ajunge mai sus,
interpretarea punctajului tinde spre negativ.
Termeni folosiţi în evaluarea SVA pentru scroafe şi purcei:
Activ Calm Frustrat
Relaxat Mulţumit Sociabil
Temător Tensionat Plictisit
Agitat Vesel Jucăuş
ocupat în sensul pozitiv plin de viaţă Iritabil
Nepăsător Indiferent fără nici un interes
Fericit Abătut
Clasificarea la nivel efectivului:
Gradare continuă pentru toţi parametri limbajului comportamental de la
minimum la maximum.
Opţional gradarea evaluării SVA şi a parametrilor.

5.1.5. EŞANTIONAREA ŞI INFORMAŢII PRACTICE

Diferite numere de animale trebuie eşantionate pentru diferite măsuri; acestea sunt redate
în tabelul 3. Totuşi, numărul animalelor din fiecare boxă/ţarc trebuie să fie înregistrat la toate
cuiburile sau grupurile de scroafe grupate împreună. Unele ferme s-ar putea să aibă scroafele
cazate în boxe individuale; acolo unde este cazul asiguraţi-vă că aceste animale sunt

18
reprezentative ca şi exemplu. Pentru anumite măsuri va fi necesară o mostră la o anumită etapă a
perioadei de gestaţie; detalii complete asupra acestui aspect sunt redate în tabelul 3, cât şi în
capitolul „selectarea scroafelor pentru evaluare”.
Tabelul 41
Titlu
Colectarea de Nr. scroafe Nr. scroafe Nr. Timpul
informaţii minute
Management 25
20
Teamă faţă de om 30
Determinări clinice 150

Selectarea scroafelor pentru evaluare Acelaşi grup de scroafe poate fi folosit pentru cât
mai multe măsurători posibile deoarece necesită timp mult să intri în diferite boxe şi să selectăm
loturi diferite de scroafe. Folosiţi următorul ghid când vă decideţi să arbitraţi scroafe:
 Identificaţi 30 de scroafe, 10 în diferite stadii ale gestaţiei (gestaţie timpurie, la mijlocul
gestaţiei şi în ultima fază a gestaţiei), care pot fi folosite la mai multe evaluări. Pentru
anumite măsurători stadiul gestaţiei nu este relevant, cu toate acestea asigurarea unor
mostre reprezentative simplifică procesul de selecţie.
 Pentru evaluarea relaţiilor om-animal...
 Pentru evaluarea stereotipurilor folosiţi cele 30 de scroafe selectate mai sus, plus alte trei
scroafe care se află atât în stadiu timpuriu, cât şi târziu de gestaţie şi alte patru scroafe
care sunt la mijlocul gestaţiei.
 Metritele se vor evalua la scroafe în jurul montei şi la fătare (15 scroafe pentru fiecare
punct); scroafele care sunt selecţionate la momentul montei trebuie să fie diferite de cele
din grupul original de 10 scroafe selecţionate care sunt în stadiu de gestaţie timpurie;
 Atât pentru comportamentul social şi de explorare (evaluate în acelaşi timp), numărul
total de boxe care va fi înregistrat va depinde de mărimea grupului din fiecare ţarc:
grupuri mici (mai mici de 15 scroafe): se înregistrează 4 ţarcuri/boxe, grupuri mari (mai
mari de 40 de scroafe): se înregistrează numai un ţarc/boxă, grupuri intermediare se vor
înregistra doua ţarcuri. Dacă scroafele sunt întreţinute în grupuri mari unde nu este
posibilă urmărirea fiecărei scroafe în parte, numărul de animale care este observat va fi
estimat.
 Odată cu măsurătorile făcute pentru comportamentul stereotipic trebuie urmărită selecţia
următoare: acolo unde animalele sunt întreţinute în grupuri mici (10 porci sau mai puţin),
nu este nevoie să marcăm scroafele. Proporţia de scroafe în prima parte a gestaţiei trebuie

19
 să nu depăşească 20% din totalul de femele luate în testare. Acolo unde animalele sunt
întreţinute în grupuri, trebuie observate un minim de două ţarcuri/boxe. La grupuri mici
stabile (mai mici de 10 scroafe), trebuie observate toate animalele. Acolo unde scroafele
sunt în boxe individuale, trebuie evaluat un număr aproximativ egal de scroafe în raport
cu cele trei stadii de gestaţie.

Selectarea scroafelor în ţarcuri. Acolo unde scroafele care sunt aproximativ în aceleaşi
stadii de gestaţiei, întreţinute în grupuri mai mici sau egale cu 6 scroafe în ţarcuri, probaţi toate
scroafele din ţarc (dacă este posibil), lucru care contrastează cu marcarea unuia sau a două
animale din ţarcuri diferite.
Acolo unde există scroafe în acelaşi stadiu de gestaţie care sunt întreţinute în câteva
ţarcuri mai mari (mai mari sau egale cu 6), marcaţi un număr reprezentativ de scroafe din diferite
ţarcuri. În mod alternativ scroafele care sunt în acelaşi stadiu de gestaţie pot fi întreţinute în
ţarcuri mari (100 capete). În aceste cazuri selecţia scroafelor trebuie să fie aleatorie. Pentru a
selecta scroafele aleatoriu, evaluatorul trebuie să intre în ţarc şi să selecteze prima scroafă care îi
iese în cale, aceasta reprezentând prima scroafă. Evaluatorul trebuie să realizeze toate
măsurătorile necesare pe această scroafă şi apoi trebuie să se ducă la următoarea a patra scroafă
care este îndreptată cu faţa spre el şi să facă evaluările necesare. Se continuă în acest fel până
sunt necesare scroafe testate.
Deoarece scroafele din ţarcurile mari sunt alese la întâmplare, este posibil ca evaluatorul
să observe dar să nu evalueze, o scroafă care este în suferinţă din cauza proastei întreţineri. Este
important să nu existe subiectivism în alegerea scroafelor, deoarece acest lucru ar însemna că
selecţia scroafelor nu ar mai fi la întâmplare. Dar evaluatorul trebuie să facă o notă asupra
scroafei respective şi o scurtă descriere a naturii problemei.

6. CALITATEA BUNĂSTĂRII APLICATĂ PURCEILOR ÎN CREŞTERE ŞI LA PORCII

LA FINISARE

Evaluarea bunăstării este un proces multidisciplinar de vreme ce evaluarea asupra a

diferiţi parametri poate oferi o evaluare mai cuprinzătoare asupra bunăstării unui animal în orice
fel de sistem. În acest capitol este dată descrierea pentru fiecare măsură pentru purcei la
înţărcare, creştere şi porci la finisare, urmată de informaţii suplimentare despre mărimea lotului
mostră la care se vor efectua măsurătorile.
Înainte de a începe vizitele la fermă, evaluatorii vor primi instructaj despre toate măsurile
ce vor fi evaluate folosind camera foto, spoturi video şi stagii de pregătire în fermă. Pentru unele
măsuri legate de sănătate această perioadă de pregătire implică recunoaşterea unor simptome ale
unor anume afecţiuni/boli.
Evaluatorul nu trebuie să intre în discuţii cu şeful de fermă despre prevalenţa sau
gravitatea diferitelor boli care sunt în fermă; acest lucru îi priveşte numai pe şeful de fermă şi pe
veterinar. În general, rolul evaluatorului este de a evalua şi nu de a da sfaturi.

6.1. Colectarea datelor în fermele de creştere a porcilor

(măsuri în fermă)
Tabelul 42

Criterii de bunăstare Măsuri ce se impun

Hrană bună 1. absenţa privării de hrană
2. absenţă privării de apă
Adăpost bun 3. confort la locul de odihnă
4. confort termic
5. libertate de mişcare
Punctarea condiţiei corporale
Suplimentarea apei
Bursite, lipsa dejecţiilor pe corp
Tremurături, gâfâieli, ghemuire
Alocare spaţiului

20
Sănătate bună
Comportament adecvat
6. absenţa leziunilor Şchiopătat, răni pe corp, muşcarea
cozi
7. absenţa bolilor Mortalitate, tuse, strănut, rât întors,
prolaps rectal, afecţiuni ale pielii,
hernii
8. absenţa dureri induse prin Castrări, tăierea cozii
managementul acţiunilor
9.exprimarea Comportament social
comportamentului social
10.exprimarea altor Comportament de exploatare
comportamente
11.relaţie bună om-animal Teamă de oameni
Status emoţional pozitiv Evaluarea comportamentului
calitativ

6.1.A. FURAJARE BUNĂ

6.1.A.1. Absenţa foametei prelungite

Tabelul 43

Punctajul pentru condiţia fizică

Scopul Animale – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Se aplică la porcii la îngrăşat prin inspecţie, se apreciază cât de vizibile sunt proe
osoase.
Se apreciază regiunea dorsală, şoldul şi oasele bazinului.
Clasificarea La nivel individual:
0 - animale cu condiţie corporală bună;
2 - animale slabe.

Scor 0 Scor 2 Scor 2

Figura p. 50

6.1.2. Absenţa prelungită a setei

Tabelul 44

Sursa de apă
Scopul Resurse – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Sunt trei aspecte care se vor lua în considerare în fiecare ţarc de porci
luaţi în control:
 Numărul de locuri de adăpare;
 Funcţionalitatea adăpătorilor;
 Curăţenia adăpătorilor. Adăpătorile sunt considerate igienice când
sunt fără fecale şi fără mucegaiuri.

21
 Locul de băut este considerat ca spaţiu ocupat pentru un porc atât timp
cât acesta bea fără să fie deranjat. Numărul de locuri trebuie să fie un loc
per adăpătoare pentru animalele care se adapă, dar înseamnă şi „câteva”
locuri pentru cei care beau perioade mai lungi.
Clasificarea La nivel grupului: numărul de locuri de adăpat prin adăpători funcţionale
0- adăpătoarea funcţionează corect;
2- adăpătoarea nu funcţionează bine.
Şi pentru cât de curate sunt adăpătorile
0 - curat;
2 – murdar.
Opţional

6.1. A 2. Adăpost bun

6.1. A 2.1. Confort în perioada de odihnă
Tabelul 45

Bursite
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Evaluatorul trebuie să ocupe o poziţie în interiorul ţarcului la maxim 1
metru de animal şi să facă un examen vizual al animalului pentru a
observa prezenţa bursitei.
Bursita este un sac plin cu lichid care a rezultat în urma presiuni unei răni
la punctul de sprijin al piciorului. Bursita este cel mai mult predominantă
în regiunea membrelor posterioare, deşi poate apărea şi în alte locaţii.
Fiecare porc va fi punctat după următoarea categorie:
 Bursite mici: la porci în creştere compatibilă ca şi mărime cu un
bob de strugure; 1,5 – 2 cm
 Bursită mare: la porci în creştere poate fi ca o nucă, 3-5cm
 Foarte mare la porci în creştere aproape cât o clementină 5-7 cm
Evaluare la nivel individual
0 - nu există bursită/inflamaţie;
1- una sau câteva bursite la acelaşi picior sau una puţin mai mare;
2- câteva bursite mari pe acelaşi picior, sau una extrem de mare, sau una
mare care a erodat
Clasificarea nivelul efectivului
Procentul de porci punctaţi 0
Procentul de porci punctaţi 1
Procentul de porci punctaţi 2

Tabelul 46

Fecale pe corp
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Pentru evaluare, evaluatorul trebuie să stea în ţarc şi trebuie să aibă
vederea neobstrucţionată pe o parte a porcului.
Prezenţă fecalelor pe corpul porcului trebuie evaluată vizual pe o parte a
corpului.
Porci sunt punctaţi individual în funcţie de suprafaţa murdară:
0 - mai puţin de 20% din suprafaţa corpului este murdară;

22
 1- mai mult de 20%, dar mai puţin de 50% din suprafaţa corpului este
murdară;
2 - mai mult de 50% din corp este murdară.
Clasificarea nivelul efectivului
Procentul de porci punctaţi 0
Procentul de porci punctaţi 1
Procentul de porci punctaţi 2

6.1.A.2.2. Confortul termic

Tabelul 47

Tremurături
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Tremuratul se vede cel mai bine la animalele care stau culcate, aşteptaţi
puţin să permiteţi animalelor să se liniştească după ce aţi intrat în ţarc.
Evaluatorul trebuie să stea în afara boxei.
Tremuratul este definit ca vibrarea înceată şi tremurând a oricărei părţi a
corpului sau a întregului corp.
Examinaţi vizual grupul de animale şi estimaţi numărul de animale care
tremură.
Clasificarea nivelul efectivului
0 - nici un animal nu tremură;
1 - până la 20% din animalele din boxă tremură;
2 - mai mult de 20% din porcii din boxă tremură.

Tabelul 48

Respiraţie accelerată Gâfâiala

Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Deoarece se vede cel mai bine când animalele stau jos aşteptaţi ca
animalele să se relaxeze după ce aţi intrat.
Clasificarea La nivelul efectivului
0 - nu este observat nici un porc din boxă respirând greu;
1- până la 20%din porci respiră greu;
2 - mai mult de 20% din porci respiră greu.

Tabelul 49

Îngrămădirea porcilor
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Evaluatorul trebuie să stea afară din ţarc şi să aştepte ca animalele să se
liniştească.
Definiţie: îngrămădirea animalelor unul într-altul este atunci când mai
mult de jumătate de corp este în contact cu un alt porc (când stă pe alt
porc). Nu se consideră îngrămădire dacă porcii stau unul lângă altul.
Proporţia de animale .....
Clasificarea La nivelul efectivului
0 - nici un porc din grup nu prezintă comportament de îngrămădire;

23
 1 - până la 20% dintre indivizii din boxă prezintă acest comportament;
2 – mai mult de 20% din porci prezintă acest comportament.

6.1.A. 2.3. Uşurinţa mişcării

Tabelul 50

Alocarea spaţiului
Scopul Resurse şi management – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Întrebaţi şeful de fermă de numărul de porci per boxă, per compartiment,
per adăpost.
Înaintea evaluării sănătăţii, evaluatorul va măsura lungimea şi lăţimea
zonei oferite animalelor. Evaluatorul va întreba dealtfel fermierul despre
greutatea medie a porcilor.
Alocarea spaţiului este calculată ca suprafaţa oferită animalelor împărţit
la numărul total de animale.
Clasificarea La nivelul efectivului:
spaţiu alocat exprimat în m2 per 100 kg animal viu

6.1.3. SĂNĂTATE BUNĂ

6.1. A 3.1. Absenţa leziunilor
Tabelul 51

Laminitele
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Evaluatorul trebuie să fie sigur că animalul a mers pe o distanţă suficientă
înainte de a începe evaluarea animalului. În plus evaluatorul trebuie să
aibă un câmp vizual cât mai liber faţă de animalul care se mişcă.
Şchiopătatul este incapacitatea de a folosi unul sau mai multe membre în
mod normal.
Nivel individual:
0- mers normal sau dificil, însă folosind toate picioarele, legănarea
trenului posterior în timpul mersului, pas scurtat.
1- şchiopătat sever, folosirea la minimum a membrului afectat
2- incapacitatea de a folosi membrul afectat sau incapacitate de a se
mişca
Clasificarea La nivelul efectivului
Procentul de animale apreciate cu scor 0.
Procentul de animale apreciate cu scor 1.
Procentul de animale apreciate cu scor 2.

Tabelul 52

Răni pe corp
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 6.1.A.5
Descrierea metodei Evaluatorul trebuie să păstreze distanţa la aproximativ 0,5 metri de
animal tot timpul.

24
 Evaluarea se face vizual prin inspectarea unei parţi a corpului.
Pielea poate să aibă fie leziuni (înţepături ale pielii), sau răni (penetrări
ale ţesutului muscular).
Părţile corpului la porc se împart în :
1. urechi
2. faţă (cap şi partea anterioară a corpului)
3. mijloc (de la spete la şold)
4. şoldurile
5. picioarele (de la şold în jos).
Figura p. 54
Fiecare zonă va fi considerată separat după acest standard:
 O grupă de mici leziuni va fi considerată leziune de gradul 1
 O zgârietură mai mare de 2 cm va fi considerată leziune de gradul
1
 Două zgârieturi paralele cu până la 0,5 cm între ele va vi
considerată leziune de gradul 1
 O leziune rotundă mai mică de 2 cm va fi considerată leziune de
gradul 1 o leziune de 2 până la 5 cm sau mai mare 5 cm,
vindecată, va fi considerată ca şi leziune de gradul 5
 O leziune rotundă mai mare de 5 cm, adâncă şi deschisă va fi
considerată ca o leziune de gradul 16 cu punctaj cumulat.
Nivel individual:
0 - dacă toate regiunile corpului au pana la 4 leziuni;
1- când de la 5-10 leziuni sunt observate pe 5 regiuni ale corpului
sau numai o zonă are 11-15 leziuni;
2 – când mai mult de 10 leziuni sunt observate pe cel puţin două
zone ale corpului sau oricare altă zonă are mai mult de 15 leziuni.
Clasificarea La nivelul efectivului
Procentul de animale apreciate cu scor 0.
Procentul de animale apreciate cu scor 1.
Procentul de animale apreciate cu scor 2.

Tabelul 53

Muşcarea cozii
Scopul Animal – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 5.1.5
Descrierea metodei Toate animalele care urmează să fie punctate trebuie sa fie în picioare.
Muşcarea cozii este un parametru legat de afectarea cozii, care poate sa
fie de la muşcături superficiale până la absenţa cozii.
Evaluatorul trebuie sa puncteze în funcţie de următoarea grilă:
A – nu este nici o dovadă de muşcare a cozii;
B – sunt indicii superficiale de muşcare a cozii pe lungimea cozii,
dar nu este nici o dovadă de sânge proaspăt sau altă umflătură;
C – este vizibil sânge proaspăt pe coadă şi se vede că este umflat
şi infectat; lipseşte o parte din ţesutul cozii şi s-a format crustă.
Clasificarea La nivelul efectivului
Procentul de animale apreciate cu scor 0.
Procentul de animale apreciate cu scor 2.

6.1.A.3.2. Absenţa bolilor

25
 Tabelul 54

Mortalitatea
Scopul Management – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei Efectivul de animale
Descrierea metodei Mortalitatea este definită ca moartea necontrolata a animalelor
(distinct de reformare /eutanasiere). Animalele pot muri din:
septicemie, afecţiuni respiratorii, infecţii acute sau deshidratare.
Orice animal care este găsit mort pe podea în adăpost sau afara pe
câmp este considerat mortalitate.
Şeful de fermă este întrebat despre managementul mortalităţilor în
fermă pe baza datelor colectate din înregistrările fermei. Folosind
înregistrările fermei despre numărul de animale plasate, minus
numărul animalelor care a murit (însă nu sunt incluse cele
reformate).
Numărul de animale plasate în adăpost de la o unitate anterioară
(A).
Numărul total de animale care au murit şi au fost găsite moarte (dar
nu erau reformate), în ultimele 12 luni (M)
Procentul mortalităţii se calculează prin următoarea ecuaţie:
(M/A)x100
Clasificarea procentul mortalităţi în ultimele 12 luni
Tabelul 55

Tusea (afecţiuni respiratorii)

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 6.1.A.5.
Descrierea metodei Imediat după ce am făcut animalele să stea în picioare, în următoarele 5
minute de aşteptare când facem explorarea comportamentului social şi de
explorare, poate fi evaluat si tusitul şi strănutul.
Tuşitul va fi evaluat la un total de 6 puncte de observaţie în fermă şi este
de preferat de la fiecare punct de observaţie să fie supravegheate cel puţin
2 ţarcuri (care corespund unui număr aproximativ de 20-40 de animale
pentru fiecare punct de observaţie).
Tuşitul va fi evaluat 5 minute la fiecare punct de observaţie. Se va nota
numărul total de tuşituri care apare pe parcursul celor 5 minute.
Clasificarea La nivel de grup:
Media frecvenţei tusei per animal per 5 minute.

Tabelul 56

Strănutul
Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 6.1.A.5.
Descrierea metodei imediat după ce facem animalele sa se ridice, în cele 5 minute de
aşteptare înainte de a începe evaluarea comportamentului de
explorare si social, poate fi evaluată situaţia de strănut şi tuşit.
Strănutatul va fi evaluat la un total de 6 puncte de observaţie în
fermă şi este de preferat de la fiecare punct de observaţie să fie
supravegheate cel puţin 2 ţarcuri (care corespund unui număr
aproximativ de 20-40 de animale pentru fiecare punct de

26
 observaţie).
Strănutatul va fi evaluat 5 minute la fiecare punct de observaţie. Se
va nota numărul total de strănuturi care apare pe parcursul celor 5
minute.
Clasificarea La nivel de grup:
Media frecvenţei tusei per animal per 5 minute.

Tabelul 57

Dispneea (respiraţia dificilă)

Descrierea metodei
Apare atunci când porcul respiră greu şi se vede uşor pieptul ridicându-se în sus şi coborând la
fiecare respiraţie.
Clasificare:
0-procentaj de porci fara dispnee
2-procentaj de porci cu dovadă de dispnee
Tabelul 58

Rât întors
Este caracteristic rinitei atrofice si poate fi diferit ca si severitate începând de la deformarea
râtului până la distorsiune nazală.

Clasificare
0- procentaj de porci care nu prezintă rât întors
2-procentaj de porci care prezintă afecțiunea
Tabelul 59

Prolaps rectal
Tabelul 60

Constipaţie
Tabelul 61

Condiţia pielii
Tabelul 62

Ruptură şi hernie

6.1.A.3.3. Absenţa durerii indusă prin proceduri de management

Tabelul 63
Castrarea
Tabelul 64
Tăierea cozii

6.1. A:4. COMPORTAMENT ADECVAT

6.1.A.4.1. Exprimarea comportamentului social
Tabelul 65

Exprimarea comportamentului social (negativ său pozitiv)

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat
Mărimea probei În conformitate cu 6.1.A.5.
Descrierea metodei Observarea animalelor trebuie să aibă loc dimineaţa când animalele sunt

27
 mai active. Dacă animalele sunt hrănite ad libitum, observaţiile trebuie
realizate în afara programului de furajare cu cel puţin o oră după
administrarea furajului.
Înainte de a începe evaluarea trebuie să ne asigurăm că toate animalele
stau în picioare. Bateţi din palme dacă este necesar şi aşteptaţi 5 minute
pe aleea de furajare, acum puteţi să evaluaţi problemele respiratorii la
aceste animale.
Comportamentele ce pot fi înregistrate sunt:
 Negativ (N), este definit printr-un comportament agresiv, inclusiv
muşcarea sai comportament social cu răspuns de la animalul
deranjat
 Comportament social pozitiv (P), este definit prin adulmecare,
cercetare cu nasul, lingere şi mişcare înceată de lângă animalul
nervos fără o reacţie agresivă.
 Animalele care nu prezintă nici unul din comportamentele de mai
sus, vor fi înregistrate cu (R) sau diverse (D), care sunt definite că
diverse comportamente: adăparea, furajarea sau adulmecarea
aerului.
De pe aleea de furajare, comportamentul animalelor active trebuie
înregistrat folosind 5 scanări simple făcute la interval de două minute.
Evaluare la nivel de grup:
 Numărul de puncte mostră (=numărul de scanări înmulţit cu numărul
de animale observate)
 Numărul de puncte mostră pe parcursul cărora a fost observat un
comportament social pozitiv
 Numărul de puncte pe parcursul cărora a fost observat un
comportament social negativ.
Clasificarea La nivel de grup:
Numărul de puncte mostră când un comportament social pozitiv a fost
observat.
Proporţia de puncte mostră când a fost observat un comportament
negativ, din totalul de puncte, la observarea comportamentului social.

6.1.A.4.2. Exprimarea altor comportamente

Tabelul 66

Comportamentul de explorare
Descrierea metodei: observarea animalelor trebuie să aibă loc dimineaţa când animalele sunt mai
active. Trebuie efectuate în afara perioadei de furajare.
Înainte de a începe evaluarea, evaluatorul trebuie să intre în adăpost şi să se asigure că toate
animalele sunt în picioare. Dacă este nevoie bateţi din palme şi aşteptaţi 5 minute, în acest timp
pot fi evaluate afecţiunile respiratorii la animale.

Comportamentele înregistrate sunt:

 Investigarea ţarcului (S). Care este definită prin: adulmecare, tatonare cu nasul, lingere,
mestecarea obiectelor din ţarc;
 Explorarea aşternutului din ţarc (E), este definită că „joacă/investigare”;
 Animalele care nu prezintă comportament social pozitiv sau negativ şi nici comportament
de explorare sunt definite că diverse comportamente (D).

Numărul de puncte mostră (=numărul de scanări înmulţit cu numărul de animale observate) sau
28
Numărul de puncte mostră pe parcursul cărora a fost observat un comportament de explorare a
ţarcului, sau
Numărul de puncte pe parcursul cărora a fost observat un comportament de explorare a
materialelor din ţarc

Clasificare: la nivel de efectiv numărul de puncte mostră când explorarea ţarcului şi a

materialelor din ţarc a fost observată.

6.1.4.3. Relaţia bună om-animal

Tabelul 67

Teama de oameni
Descrierea metodei:
În cadrul acestei măsuri, se va lua în considerare dacă animalele arată un răspuns de panică la
apariţia oamenilor. Panica este atunci când animalele fug sau se întorc cu spatele spre evaluator
sau se suie una peste alta într-un colţ din ţarc.
Primul pas este ca evaluatorul să intre în ţarc sau să stea lângă grupul de animale, să se oprească
30 de secunde. După 30 de secunde evaluatorul trebuie să schimbe direcţia şi să meargă în jurul
ţarcului/grupului foarte încet, luând în considerare răspunsul animalelor la al doilea contact.

6.1.A.4.4. Emoţii pozitive

Tabelul 68

Termenii folosiţi pentru evaluarea porcilor sunt:

 Activ
 Relaxat
 Temător
 Agitat
 Calm
 Mulţumit
 Vesel
 Tensionat
 Bucuros
 Frustrat
 Sociabil
 Plictisit
 Jucăuş
 Neatent
 Ocupat pozitiv
 Indiferent
 Fără viaţă
 Indiferent
 Iritabil
 Fără nici un scop

Clasificare: o gradare continuă a parametrilor limbajului corpului de la minimum la maximum.

6.1.A.5. FOLOSIREA PRACTICĂ A INFORMAŢILOR (p.62)

29
Când merge prin ţarc sau pe lângă ţarc evaluatorul nu va iniţia nici o interacţiune fizică şi nu va
vorbi cu animalele. Un contact fizic limitat poate să apară în timp ce mergem, cum ar fi atingere
uşoară a animalelor care sunt în faţa evaluatorului, adică foarte aproape.

Evaluarea se realizează la nivel de grup

0-până la 60% din animale prezintă panică, ca şi răspuns
2-mai mult de 60% din animale prezintă panică, ca şi răspuns.

6.1.B. RECOLTAREA DATELOR LA ABATOR PENTRU FINALIZAREA EVALUĂRII

BUNĂSTĂRII LA PORCI GRAŞI

Aceste măsurători constituie evaluări ale stării de sănătate, prin identificarea efectelor
unor boli greu de observat în fermă (la animalul în viaţă), care sunt făcute în abator, după tăiere
şi permit finalizarea evaluării bunăstării animalelor şi nu reflectă efectul procesului de
abatorizare. În final, evaluarea din abator, se vor folosi pentru calcularea punctelor împreună cu
evaluările anterioare efectuate în fermă, care puse cap la cap formează baza evaluării fermei în
care produce porci graşi.
Pentru evaluarea sării de sănătate se vor urmări afecţiunile pulmonului: pneumonia
(tabelul x), pleurezia (tabelul), dintre afecţiunile cordului: pericardită (tabelul), existenţa unor
pete pe ficat, ca expresie a unei parazitoze (tabelul).
Tabelul
Evidenţierea afecţiunilor pulmonare (pneumonia)

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat

Mărimea probei În conformitate cu 6.1.B.5.
Descrierea metodei Această măsurare se efectuează după tăiere, verificând aspectul
pulmonilor.
Pneumonia constă în existenţa unor procese inflamatorii pe suprafaţa
acestora (la nivelul) plămânilor.
Această examinarea va fi efectuată după eviscerarea animalelor, înainte
de separarea ficatul de plămânii şi inimă. Adică este necesar ca
observarea şi palparea să fie făcută înainte ca organele să fie inspectate
pentru examenul post mortem specific (prelevarea de mostre pentru
laborator).
Clasificarea Evaluarea la nivel individual:
0 - nu există nici o dovadă de pneumonie;
2 - probe că există pneumonie.
La nivel de grup:
Procentul de purcei tăiaţi şi afectaţi de pneumonie

Tabelul
Evidenţierea afecţiunilor pulmonare (pleurezia)

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat

Mărimea probei În conformitate cu 6.1.B.5.
Descrierea metodei Această măsurare se efectuează după tăiere, verificând aspectul
pulmonilor.
Pleurezia este definită ca inflamaţie a pleurei, iar prezenţa ei se
evidenţiază prin faptul că plămânul este parţial sau total distrus.
Partea de pulmon afectată este fixată pe carcasă, însă nu carcasa va fi
declasată pentru această entitate morbidă. Pleurezia este evaluată prin
inspecţie vizuală şi palpare şi este punctată astfel:

30
Clasificarea Evaluarea la nivel individual:
0 - nu există nici o dovadă de pleurită;
2 - probe că există pleurită.
La nivel de grup:
Procentul de purcei tăiaţi şi afectaţi de pleurezie.

Tabelul
Evidenţierea pericarditei

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat

Mărimea probei În conformitate cu 6.1.B.5.
Descrierea metodei Pericardita apare atunci când pericardul aderă la cord.
Această măsurătoare va fi efectuată după eviscerarea animalelor şi va fi
evaluată când ficatul, plămânii şi inima nu au fost separate. În plus,
evaluarea se efectuează înainte ca organele să fie inspectate (de exemplu
prelevarea de mostre pentru laborator).
Aceste organe sunt evaluate vizual şi prin palpare.
La nivel individual:
0-nu există nici o dovadă de pericardită
2-exista pericardită
Clasificarea La nivel de grup: procentul de purcei tăiaţi şi afectaţi de pleurezie.

Tabelul
Evidenţierea petelor albe pe ficat

Scopul Animalul – măsuri de bază: porci la îngrăşat

Mărimea probei În conformitate cu 6.1.B.5.
Descrierea metodei Această măsurătoare se face după tăiere, imediat după eviscerare pentru a
putea observa existenţa petelor albe de pe ficat, care indică migrarea
transhepatică a larvelor de Ascaris suum.
Aprecierea se face re va fi efectuată după eviscerarea animalelor şi va fi
evaluată când ficatul, plămânii şi inima nu au fost separate. În plus,
evaluarea se efectuează înainte ca organele să fie inspectate (de exemplu
prelevarea de mostre pentru laborator).
Acest organ este evaluat vizual şi prin palpare.
Evaluarea are loc la nivel individual:
0- nu există nici o probă de puncte albe
2- sunt dovezi de pete albe.
Clasificarea La nivel de grup: procentul de purcei tăiaţi care au prezentat pete de
culoare albă pe ficat.

Absenţa dureri şi comportamentul ca la fermă

Sinteza datelor

Informaţiile colectate Carcase analizate Locul Timpul

Pneumonie 60 divizate în După eviscerare 45 min.
Pleurită 3 loturi a 20 înainte de examenul
Pericardită post mortem
Pete albe pe ficat

31
 6.2. CALCULAREA SCORULUI PENTRU PORCII GRAŞI

Absenţa durerii se calculează pe baza indicelui X, din figura

P. 67

Scor
Da 100
Nu 80
Da 60
Nu 45
Da 55
Nu 40
Da 35
Nu 20

6.2.1.3. Confortul prin odihnă

6.2.1.4. Confortul termic
Scor
100
59
24
46
26
56
35
20
34
18
3

6.2.1.5. Spaţiu de mişcare

6.2.1.6. Absenţa leziunilor
6.2.1.7. Absenţa bolilor

Specificare Simptome
15 46
27 55
1.1 3.5
1,8 5
28 55
5 20
2,7 6
0,7 2,5
6 15
10 23

32
 3,1 8
2,4 5
0,6 1,5
2,6 4,5

6.2.1.8. Absenţa durerii indusă de proceduri de management

Scorul
97
60
38
77
53
35
47
27
8

6.2.1.9 Exprimarea comportamentului social

6.2.1.10 Exprimarea altor comportamente

6.2.1.11. O bună relaţie om animal

6.2.1.12. Statusul emoţional pozitiv

6.2.2. SCORURI
6.3. COLECTAREA DATELOR PENTRU PORCII GRAŞI DIN ABATOR
6.3.1. O BUNĂ FURAJARE
6.3.1.1. Absenţa de lungă durată a furajării
Proviziile de furaje
Scopul Resurse – măsuri de bază: porci la finisare
Mărimea probei În conformitate cu 6.3.5.
Descrierea metodei
Clasificarea

6.3.1.2. Absenţa de lungă durată a adăpării

6.3.2. ADĂPOSTIRE BUNĂ (p.80)

6.3.2.1. Confort în perioada de odihnă
Pardoseala
Scopul Management şi resurse – măsuri de bază: porci la finisare
Mărimea probei În conformitate cu 6.3.5.
Descrierea metodei Această evaluare are loc în boxa animalelor
Evaluarea podelelor din ţarcuri va fi evaluată prin observarea faptului
dacă există şu nu găuri sau a unor asperităţi ce ar putea produce provoca
leziuni animalelor.
Clasificarea 0- podeaua este adecvată şi previne formarea de leziuni;
1- unul din ţarcurile evaluate poate produce anumite leziuni animalului;

33
 2- în mai multe ţarcuri evaluate animalele pot fi lezate.

Aşternutul
Această măsurare se efectuează în camioneta de transport.
Aşternutul va fi evaluat în camionul de transport, dacă este suficient sau nu material pentru
asigurarea litierei.

Clasificare:
0- toate camioanele evaluate au suficient aşternut pentru animale
1- unul sau două camioane nu au suficient aşternut pentru animale
2- mai mult de două camioane evaluate nu au suficient aşternut pentru animale

6.3.2.2. Confortul termic

Această măsurătoare se efectuează la momentul descărcării animalelor şi în ţarc.

Evaluatorul trebuie să stea afară din ţarc. Toate animalele din fermă vor fi evaluate vizual.
Această măsurătoare va fi efectuată de două ori, pe parcursul descărcării animalelor (pentru a
evalua camioneta de transport), şi în adăpost (dacă este posibil la animale diferite, dacă nu la câte
animale este posibil după descărcare).
Clasificare: la nivel de grup procentajul de animale care tremură.

0- nici un porc din ţarc sau camion nu tremură

1- până la 20% din porci tremură
2-mai mult de 20% din porcii din ţarcuri sau camioane tremură

Gâfâiala
Această măsurătoare se va efectua la descărcarea animalelor şi în ţarc

Descrierea metodei: evaluatorul trebuie să stea afară din ţarc. Gâfâiala este definită ca o
respiraţie convulsivă (dispnee), pe gură.

Animalele sunt evaluate vizual. Măsurătoarea va fi efectuată vizual. Această măsurătoare va fi

efectuată de două ori, pe parcursul descărcării animalelor (pentru a evalua camioneta de
transport), şi în adăpost (dacă este posibil la animale diferite, dacă nu la câte animale este posibil
după descărcare).

0- nici un porc din ţarc sau camion nu gâfâie

1- până la 20% din porci gâfâie
2-mai mult de 20% din porcii din ţarcuri sau camioane gâfâie

Înghesuirea animalelor una peste alta

Evaluatorul trebuie să stea afară din ţarc. Datorită mişcării animalelor trebuie luat în considerare
că această măsurătoare trebuie efectuată înaintea celorlalte măsurători.
Numai animalele care se odihnesc vor fi luate în calcul pentru acest parametru, deci proporţia de
animale ghemuite nu va fi calculată în relaţie cu numărul total de animale per ţarc/grup.

Clasificare:
0- nici un porc nu se ghemuieşte
1- până la 20% din porci se ghemuiesc
2- mai mult de 20% din porci prezintă acest comportament

6.3.2.3. Uşurinţa mişcării

34
Alunecarea
Această măsurătoare se va face pe parcursul descărcării animalelor
Aceleaşi animale vor fi evaluate pentru alunecare, cât şi pentru cădere în acelaşi timp.
Evaluarea are loc la momentul descărcării. Se vor evalua toate animalele din camion.

Zona de observare:
 Rampa camionului şi înclinaţia rampei la descărcare
 În cazul în care nu există rampă de abatorizare se va lua în considerare rampa de la
începutul camionului până la sfârşitul pantei
 În caz că nu există pantă după ce se termină rampa de la camion, se va lua în considerare
începutul rampei camionului până la 3 metri după ce s-a terminat rampa camionului

Clasificare: procentajul de animalele care alunecă.

Spaţiul în camioane
Această măsurătoare se va face în camion.

Şeful de fermă este întrebat despre numărul de animale din camion, despre podeaua din
camion şi dacă este necesar, de numărul de animale de pe fiecare punte din camion.
Aceste informaţii vor fi coroborate de către evaluator după descărcare, cu spaţiul alocat per
animal în camion, iar spaţiul va fi măsurat. Se vor nota lungimea, lăţimea şi înălţimea
camionului.

Clasificare: metrii pătraţi per animal

Spaţiul alocat în fermă

Se va face în fermă.

Descrierea metodei:
Pe parcursul vizitei evaluatorului acesta va număra numărul total de animale dintr-un ţarc şi
va măsura spaţiul alocat per ţarc. Astfel, evaluatorul trebuie să măsoare lungimea, lăţimea şi
înălţimea fiecărui ţarc.

Clasificare: metrii pătraţi per animal.

35
 ANEXA B

Foi de înregistrare

B1. Foi înregistrare pentru scroafe, creşterea porcilor şi a purceilor în ferme

Se vor completa la începutul vizitei pe baza informaţiilor provenite de la fermier

Numărul de scroafe existente în fermă?

Numărul de porci la finisare (îngrăşare) din fermă?

Completaţi:

Reproducere Gestante Lactaţie

Adăposturi
Numărul de compartimente
Numărul de boxe
Numărul de scroafe/ boxă
Boxa scroafelor Individual Individual Cuşti tradiţionale
În grup În grup Cuşti libere
Fără adăpost

36
 COD DE RECOMANDĂRI PRIVIND BUNĂSTAREA ANIMALELOR
GĂINI OUĂTOARE
Dispoziţia nr. 10 a Regulamentului privind bunăstarea animalelor de fermă 2000 (S.I.
2000 nr. 1870) prevede:
Orice persoană care angajează sau contractează o altă persoană pentru a se ocupa de
animale se va asigura că această persoană:
- cunoaşte prevederile tuturor codurilor statutorii relevante privitoare la bunăstarea
animalelor pe care le îngrijeşte;
- are acces la aceste coduri pe parcursul perioadei în care se ocupă cu îngrijirea
animalelor;
- a primit instrucţiuni şi îndrumări în baza acelor coduri.
Orice persoană care creşte animale sau care cauzează sau permite cu bună ştiinţă creşterea
animalelor nu va putea îngriji animalele decât dacă are acces la toate codurile statutare
relevante privitoare la bunăstarea animalelor pe parcursul perioadei în care se ocupă cu
îngrijirea animalelor şi cunoaşte prevederile acestor coduri.
Dispoziţia nr. 3 (1) a Regulamentului privind bunăstarea animalelor de fermă din
2000 (S.I. 2000 nr. 1870) prevede că proprietarii sau crescătorii de animale vor lua toate
măsurile rezonabile pentru:
- a asigura bunăstarea animalelor aflate în grija lor;
- a se asigura că animalelor nu le este cauzată nici o durere, suferinţă sau vătămare
inutilă.
Dispoziţia nr. 3 (3) a Regulamentului privind bunăstarea animalelor de fermă din 2000 (S.I.
2000 nr. 1870) prevede:
- atunci când proprietarul sau crescătorul de animale decide dacă animalele sunt sau nu
crescute sau ţinute în condiţii conforme cu cerinţele stabilite în Secţiunea 1 a Regulamentului,
acesta va lua în considerare specia căreia aparţin animalele, gradul de dezvoltare, adaptare şi
domesticire al acestora, precum şi nevoile psihologice şi etologice ale animalelor, în
concordanţă cu experienţa anterioară şi datele ştiinţifice.
Dispoziţia nr. 11 a Regulamentului privind bunăstarea animalelor de fermă din 2000 (S.I.
2000 nr. 1870) prevede:
- În cazul în care o persoană autorizată consideră că animalele sunt crescute în condiţii
care le pot cauza durere, suferinţă sau vătămare inutilă, sau care contravin în orice alt mod
oricărei prevederi a acestor regulamente, aceasta poate notifica persoana pe care o consideră
responsabilă pentru animale, solicitând acestei persoane să ia orice măsură considerată
necesară de către persoană autorizată, într-o perioadă de timp menţionată în notificare, pentru
a asigura respectarea acestor Regulamente, iar persoană autorizată îşi va prezenta
argumentele pentru solicită luarea măsurilor respective.
Dispoziţia nr. 13(2) a Regulamentului privind bunăstarea animalelor de fermă din 2000 (S.I.
2000 nr. 1870) prevede:
- În orice demers întreprins împotriva unui proprietar sau al unui crescătorul de animale
pentru nerespectarea de către acesta a Dispoziţiei 3(1) sau 3(2), proprietarul sau crescătorul,
după caz, se poate baza pe respectarea oricărei recomandări relevante conţinute în codul
statutar privind bunăstarea animalelor, în intenţia de a demonstra că a respectat dispoziţia
respectivă.
 Codul are menirea de a-i încuraja pe toţi cei care se îngrijesc de animalele de fermă să
adopte cele mai înalte standarde de administrare. Fără o bună administrare, bunăstarea
animalelor nu poate fi protejată în mod corespunzător. Respectarea acestor recomandări va
ajuta crescătorii de păsări să atingă standardele cerute.
Bunăstarea găinilor ouătoare este abordată într-un cadru elaborat de Consiliul pentru
Bunăstarea Animalelor de Fermă şi cunoscut sub titlul „Cele Cinci Libertăţi”. Acestea
constituie un fundament logic pentru evaluarea bunăstării păsărilor în orice sistem, alături de
acţiunile necesare pentru asigurarea bunăstării în conformitate cu cerinţele creşterii eficiente
a animalelor.
Cele Cinci Libertăţi sunt:
1. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE FOAME ŞI SETE:
- prin accesul liber la apă proaspătă şi la o alimentaţie care să menţină vigoarea şi
sănătatea deplină;
2. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE DISCONFORT
- prin furnizarea unui mediu adecvat care să includă adăpost şi un spaţiu confortabil de
odihnă;
3. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE DURERE, VĂTĂMARE SAU BOALĂ
- prin prevenire sau diagnostic şi tratament prompt;
4. LIBERTATEA DE A MANIFESTA UN COMPORTAMENT NORMAL
- prin asigurarea unui spaţiu suficient, a unor facilităţi adecvate şi a companiei altor
animale de acelaşi fel;
5. LIBERTATEA DE A NU FI EXPUS LA TEAMĂ ŞI SUFERINŢĂ
- prin asigurarea condiţiilor şi tratamentul suferinţei mentale.
Pentru respectarea acestor libertăţi, persoanele care se ocupă cu îngrijirea animalelor trebuie
să practice:
- planning şi management atent şi responsabil;
- să îngrijească animalele cu pricepere, în mod ştiinţific şi conştient;
- organizarea adecvată a mediului (de exemplu a sistemului de administrare);
- manipulare şi transport atent;
- sacrificarea păsărilor în condiţii umane

Legile privind Protecţia Animalelor conţin legislaţia generală referitoare la cruzimea faţă de
animale. În termeni generali, cruzimea faţă de orice fel de animal domestic sau aflat în captivitate
reprezintă un delict prin orice acţiune sau prin lipsa unei acţiuni.

Introducere
1. Acest Cod (aplicabil doar în Anglia) se referă la găinile ouătoare crescute în diferite
sisteme de producţie. În contextul acestui cod, „crescătorul de păsări” este proprietarul
păsărilor sau persoană responsabilă cu îngrijirea lor. Recomandările se referă la găinile
ouătoare în toate tipurile de sisteme de administrare, cu toate că păsările crescute în sisteme
diferite sunt expuse la diferite serii de beneficii şi non-beneficii legate de bunăstarea
păsărilor. Respectarea acestor recomandări va contribui la asigurarea bunăstării păsărilor.
2. Nici o persoană nu va opera sau înfiinţa o crescătorie de găini ouătoare decât dacă
bunăstarea acestor păsări poate fi asigurată. Această condiţie poate fi îndeplinită dacă atât
clădirile şi echipamentul, cât şi priceperea şi abilităţile crescătorului de păsări sunt adecvate
sistemului de administrare şi numărului de păsări.
3. Legislaţia relevantă privitoare la bunăstarea animalelor se aplică atât proprietarilor cât
şi oricărei persoane care se ocupă cu îngrijirea păsărilor în numele proprietarului, indiferent
de locul unde se află păsările. Un contract scris poate fi util pentru a asigura că tuturor
părţilor implicate le sunt clare responsabilităţile ce le revin în privinţa bunăstării păsărilor;
însă obligaţiile impuse de lege sunt aplicabile şi în acest caz.
4. Tulpina selectată trebuie să fie adecvată sistemului de producţie.

Standardele minime pentru protecţia găinilor ouătoare sunt stabilite de Regulamentul 2002
privind Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646).
Acesta nu se aplică:
- unităţilor cu mai puţin de 350 de găini ouătoare.
Acestor unităţi li se aplică însă în continuare cerinţele relevante ale Directivei 98/58/EC, care a
fost introdusă în legislaţie în Anglia prin Regulamentul 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) aşa cum se arată mai jos.
Dispoziţia 2(1) a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă
(Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) stabileşte următoarele definiţii:
„găină ouătoare ” – desemnează o găină din specia Gallus gallus care a atins maturitatea şi este
ţinută pentru producţia de ouă care nu urmează a fi clocite.
“stratul protector” sau “aşternutul” – desemnează orice material friabil care dă găinilor
posibilitatea de a-şi satisface nevoile etologice.
„cuib” – desemnează un spaţiu special pentru ouat, ale cărui componente nu includ plasă de
sârmă care poate veni în contact cu păsările; acest spaţiu poate fi alocat unei găini sau unui grup
de găini.
„spaţiul utilizabil” – desemnează un spaţiu folosit de găinile ouătoare, altul decât cel al cuibului,
cu o lăţime de cel puţin 30 cm, o pantă de nu mai mult de 14% şi o înălţime de cel puţin 45 cm.

Administrarea şi personalul

Directiva 1, paragraful 1 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede:
- Animalele vor fi îngrijite de personal în număr suficient, care posedă abilităţile,
cunoştinţele şi competenţa profesională necesare.

5. Este esenţial ca pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor necesare să se angajeze personal

suficient, motivat şi competent. Personalul trebuie să fie bine administrat şi supravegheat, să
cunoască în întregime sarcinile ce le revin de îndeplinit şi să fie competent în folosirea
oricărui echipament.
6. Mai înainte de a li se acorda responsabilitatea pentru un cârd de păsări, toţi crescătorii
trebuie să demonstreze înţelegerea deplină a cerinţelor privind bunăstarea păsărilor, precum şi
a biologiei acestora şi să fi arătat că sunt capabili să asigure îndeplinirea acestor cerinţe în
toate condiţiile previzibile. Un bun crescător de păsări va avea o atitudine umană şi va arăta
compasiune, va fi capabil să anticipeze şi să evite multe dintre problemele legate de
bunăstarea păsărilor, va avea abilitatea de a identifica problemele care survin şi de a lua
măsuri prompte.
7. Personalul, inclusiv cel angajat prin contractori, va fi instruit în mod adecvat. Aceasta
presupune dobândirea unor aptitudini specifice creşterii păsărilor, aptitudini care pot fi
dezvoltate în cadrul fermei, lucrând cu o persoană experimentată sau urmând un curs susţinut
de un instructor adecvat. Crescătorii de păsări trebuie să-şi demonstreze competenţa şi
înţelegerea înainte de a li se acorda responsabilitatea îngrijirii păsărilor. Instruirea trebuie să
continue pe toată perioada angajării; cursuri adecvate de împrospătare a cunoştinţelor vor fi
urmate regulat. În măsura în care acest lucru este posibil, instruirea trebuie să conducă la
recunoaşterea formală a competenţei.
8. Trebuie implementat un plan de instruire care să asigure că cei care lucrează cu găini
ouătoare recunosc nu numai un comportament normal şi o bună stare de sănătate, ci şi
semnele de boală, vătămare sau probleme de sănătate iminente. Dacă trebuie îndeplinite
activităţi specializate cum ar fi vaccinarea sau trierea în condiţii umane a exemplarelor
nedorite, trebuie să se acorde personalului instructaj specific. Ca alternativă, pot fi solicitate
serviciile unui contractor competent, care lucrează cu personal calificat.
9. Personalul trebuie să stabilească o rutină metodică în îndeplinirea sarcinilor legate de
creşterea găinilor ouătoare. În acest scop este necesar ca angajaţii să fie foarte vigilenţi în ce
priveşte verificarea bunei funcţionări a sistemelor şi comportamentului normal al păsărilor.
Acest fapt va da crescătorilor de păsări posibilitatea de a detecta problemele în stadiu
incipient şi de a clarifica măsurile care trebuie luate în cazul în care este identificată o
problemă. În cazul în care cauză nu este evidentă sau în cazul în care măsurile luate de
crescătorul de păsări nu sunt eficiente, este necesar să se solicite imediat o consultaţie
veterinară sau tehnică.
10. În rutină zilnică a crescătorilor este esenţial să se aloce suficient timp pentru
inspectarea adecvată a păsărilor şi pentru măsurile de remediere a problemelor. Crescătorii
trebuie să fie familiarizaţi cu sistemul de administrare utilizat, astfel încât să poată aprecia
măsura în care mediul general este adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea păsărilor. Sistemul
utilizat, numărul de păsări şi raportul număr de păsări/suprafaţă de viaţă trebuie să depindă de
măsura în care condiţiile sunt adecvate şi de priceperea crescătorului.
11. Acolo unde acest lucru este posibil, păsările tinere trebuie să aibă experienţa
practicilor de crescătorie (cum ar fi sistemele specifice pentru asigurarea hranei şi apei) şi
condiţiilor de mediu (lumină naturală, spaţii pentru cocoţare, strat protector) pentru a le
înlesni adaptarea la sistemele administrare pe care le vor întâlni mai târziu. Pentru
dezvoltarea unei relaţii pozitive între oameni şi păsări, acestea trebuie expuse de timpuriu la
prezenţa frecventă a oamenilor, îndeaproape şi fără zgomot.

Inspecţia
Directiva 1, paragraful 2 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă
(Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede:
- Toate animalele crescute în sisteme domestice, în care bunăstarea lor depinde de atenţie
umană frecventă, vor fi inspectate temeinic cel puţin o dată pe zi pentru a se verifica bunăstarea
lor.
- Animalele crescute în alte sisteme decât sistemele domestice în care bunăstarea lor
depinde de atenţia umană frecventă vor fi inspectate la intervale suficient de dese pentru a se
evita orice suferinţă.
Directiva 1, paragraful 3, prevede:
Acolo unde animalele sunt ţinute în interiorul unei clădiri, va fi disponibilă lumină adecvată (fixă
sau mobilă), pentru a permite inspectarea lor riguroasă în orice moment.
Directiva 3D, paragraful 1 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor
de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Toate găinile trebuie să fie inspectate de proprietar sau de persoană responsabilă cu îngrijirea
găinilor cel puţin o dată pe zi.
Directiva 3D, paragraful 6 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor
de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Adăposturile formate din cuşti aşezate pe două sau mai multe niveluri trebuie să fie echipate în
aşa fel sau să se ia măsuri care să permită inspectarea fiecărui nivel fără dificultate şi să faciliteze
îndepărtarea găinilor.

12. Este necesar ca o inspecţie temeinică să aibă loc cel puţin o dată pe zi. Aceste
inspecţii trebuie efectuate independent de echipamentul de supraveghere automat. Inspecţia
trebuie să fie suficient de temeinică pentru a detecta îmbolnăvirea sau vătămarea unor găini;
trebuie să se acorde atenţie mai ales stării fizice, mişcărilor, dificultăţilor respiratorii, stării
penajului, ochilor, pielii, ciocului, picioarelor, degetelor şi ghearelor. Trebuie de asemenea să
se acorde atenţie prezenţei paraziţilor externi, excrementelor, consumului de hrană şi apă,
creşterii şi nivelului producţiei de ouă. Acolo unde este cazul, păsările trebuie încurajate să
meargă. Vor fi examinate individual păsările în cazul cărora se constată în urma inspecţiei că
această examinare este necesară. Este recomandabil să se efectueze o a doua inspecţie, într-un
alt moment al zilei.
13. O pasăre sănătoasă prezintă activităţi şi sunete adecvate vârstei şi rasei sau tipului,
ochi clari, luminoşi, poziţie fermă a corpului mişcări viguroase dacă este deranjată fără motiv,
piele curată şi sănătoasă, penaj în stare bună, gambe şi picioare bine conturate, mers vioi şi
consum activ de apă şi hrană.
14. Semnele timpurii ale unei probleme de sănătate pot fi, printre altele, modificări ale
consumului de apă şi hrană, ale ciugulitului penelor, ale cotcodăcitului şi ale activităţii
generale. Poate apărea de asemenea o scădere a producţiei de ouă şi o alterare a calităţii
ouălor, ca de exemplu defectele cojii de ou.
15. Adăpostul şi echipamentele trebuie concepute în aşa fel încât toate păsările să fie
vizibile. Inspecţia păsărilor aflate la nivelul inferior al sistemului de cuşti poate necesita
iluminat suplimentar.
Tratamentul bolilor
Directiva 1, paragraful 5 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede că orice animal care prezintă semne de
îmbolnăvire sau este rănit:
- va fi îngrijit în mod adecvat, fără întârziere; şi
- în cazul în care îngrijirile nu au efect, se va solicita neîntârziat sfatul unui
medic veterinar
Directiva 1, paragraful 6, prevede:
Acolo unde este necesar, animalele bolnave sau rănite vor fi izolate într-un mediu
adecvat, cu aşternut uscat şi confortabil - acolo unde este cazul.
Dispoziţia 4 a Regulamentului 1995 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă
(Sacrificarea animalelor) (S.I. 1995 nr. 731) prevede ca sacrificarea să fie efectuată
într-un mod care să nu provoace păsărilor emoţie, durere sau suferinţă în măsura în
care acest lucru poate fi evitat, de către personal care să aibă cunoştinţele şi priceperea
necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestei sarcini eficient şi în condiţii umane.
Metodele permise de sacrificare a păsărilor includ decapitarea şi dislocarea gâtului.
Directiva 3D, paragraful 4 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Încăperile, echipamentele şi ustensilele care vin în contact cu păsările trebuie să fie
curăţate şi dezinfectate temeinic şi regulat, şi în orice caz cu fiecare ocazie cu care are
loc depopularea, înaintea introducerii unui nou grup de găini. În timp ce cuştile sunt
ocupate, suprafeţele şi toate echipamentele trebuie să fie menţinute într-un grad de
curăţenie satisfăcător. Excrementele trebuie îndepărtate atât de des cât este necesar,
iar găinile moarte trebuie îndepărtate în fiecare zi.

16. În fiecare unitate care desfăşoară activităţi legate de sănătatea şi administrarea

păsărilor trebuie implementat un program de sănătate şi bunăstare. De asemenea, trebuie
stabilite proceduri administrative şi măsuri de control pentru reducerea riscului infecţiilor şi
vătămărilor. Acest program de sănătate şi bunăstare trebuie să beneficieze de consultanţă
veterinară adecvată, să fie testat practic şi actualizat corespunzător.
17. Dacă păsările par a nu fi sănătoase dau dacă dau semne evidente de modificări ale
comportamentului, crescătorul trebuie să ia măsuri adecvate pentru stabilirea cauzei. În cazul
în care măsurile imediate luate de crescătorul de păsări nu sunt eficiente, este necesar să se
consulte veterinarul şi, dacă este necesar, să se solicite consultanţă privind alţi factori tehnici
implicaţi. Acolo unde există semne de vătămări recurente care pot fi legate de mediu, acestea
trebuie investigate şi remediate cât mai curând posibil pentru a preveni alte situaţii
dăunătoare păsărilor.
18. Păsările rănite, bolnave sau suferinde trebuie tratate neîntârziat şi, dacă acest lucru
este necesar, separate de cârd în facilităţi adecvate disponibile pentru acest scop sau
sacrificate în conformitate cu legea. Păsările moarte trebuie îndepărtate cu promptitudine.
Evidenţa
Directiva 1, paragraful 7 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede că este obligatoriu să se ţină evidenţa:
- oricărui tratament medical administrat animalelor, şi a
- numărului animalelor moarte găsite la fiecare inspecţie desfăşurată în
conformitate cu prevederile următoare:
 în cazul găinilor ouătoare crescute în orice sistem, paragraful 1 al
Directivei 3D a Regulamentului (Amendament) privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) 2002 (S.I.2002 nr. 1646) prevede că toate
găinile trebuie inspectate de proprietar sau de persoană responsabilă cu
îngrijirea lor cel puţin o dată pe zi.
 pentru toate celelalte cazuri, paragraful 2 prevede că animalele crescute
în alte sisteme decât cele domestice, în care bunăstarea lor depinde de
atenţia umană frecventă, vor fi inspectate la intervale suficient de dese
pentru a fi evitată orice suferinţă.
Directiva 1, paragraful 8, prevede că evidenţa la care se face referire în paragraful 7
va fi păstrată o perioadă de cel puţin trei ani de la data la care a fost administrat
tratamentul medical sau de la data inspecţiei, după caz, şi va fi pusă la dispoziţia
persoanelor autorizate atunci când are loc o inspecţie sau la solicitarea persoanei
autorizate.

19. Evidenţa reprezintă un ajutor esenţial pentru management; aceasta trebuie să includă
consumul de hrană şi apă, calitatea ouălor, consultaţiile veterinare, comportamentul anormal,
temperaturile maxime şi minime şi nivelul de amoniu
20. Mortalitatea, triajul şi, acolo unde este posibil, morbiditatea trebuie monitorizate
îndeaproape. În cazurile în care mortalitatea atinge un nivel semnificativ sau mai mare decât
cel preconizat de crescător trebuie să se efectueze autopsii. Este necesar să se ţină evidenţa
tuturor acestor rezultate.
Hrana şi apa

Directiva 1, paragrafele 22-27 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor

de Fermă (Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede:
- Animalele vor primi o alimentaţie completă, adecvată vârstei şi speciei lor, în
cantitate suficientă de hrană pentru a asigura menţinerea sănătăţii lor, pentru a le
satisface cerinţele nutritive şi pentru a le asigura o stare pozitivă.
- Nici un animal nu va fi hrănit sau adăpat într-un mod ce i-ar putea produce
suferinţă sau vătămare şi nici nu i se vor da hrană sau lichide care să conţină orice
substanţă ce i-ar putea produce suferinţă sau vătămări.
- Toate animalele vor avea acces la hrană la intervale adecvate nevoilor lor
fiziologice (şi în orice caz cel puţin o dată pe zi), cu excepţia cazului în care un medic
chirurg veterinar acţionând în exerciţiul profesiei sale va da alte instrucţiuni.
- Toate animalele vor avea acces la o sursă de apă sau vor primi zilnic cantităţi
suficiente de apă potabilă proaspătă sau li se va asigura posibilitatea de a-şi satisface
singure nevoia de lichide prin alte mijloace.
- Echipamentele de distribuire a hranei şi apei vor fi proiectate, construite,
plasate şi întreţinute astfel încât riscul contaminării hranei şi a apei, precum şi efectele
dăunătoare ale competiţiei dintre animale, să fie reduse la minimum.
- Nici o altă substanţă, cu excepţia celor folosite în scop terapeutic sau
profilactic sau pentru tratament zootehnic, nu va fi administrată animalelor decât dacă
s-a demonstrat prin studii ştiinţifice privind bunăstarea animalelor sau prin experienţa
anterioară că efectul acelor substanţe nu este în detrimentul sănătăţii sau bunăstării
animalelor.
Directiva 3A, paragrafele 3 (a) şi (b), dispoziţii aplicabile găinilor ouătoare crescute în
sisteme fără cuşti, a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Toate sistemele trebuie să fie echipate în asemenea fel încât găinile ouătoare să aibă:
(a) fie sisteme de hrănire lineare cu cel puţin 10 cm pentru fiecare găină, fie
sisteme de hrănire circulare cu cel puţin 4 cm pentru fiecare găină; şi
(b) fie sisteme de adăpare continue cu 2,5 cm pentru fiecare găină, fie sisteme
de adăpare circulare cu 1 cm pentru fiecare găină,
În plus, acolo unde se folosesc sisteme de adăpare prin picurare, trebuie să existe cel
puţin o sursă sau un vas pentru fiecare 10 găini. Acolo unde punctele de distribuţie a
apei fac parte din instalaţie, fiecare găină trebuie să aibă acces la cel puţin două
adăpătoare prin picurare sau la două vase cu apă.

21. Toate păsările trebuie să aibă acces liber la apă şi hrană; trebuie să se acorde deosebită
atenţie furnizării apei şi hranei în zonele utilizate de păsări subordonate. În cazul păsărilor
care au dificultăţi în a se hrăni sau adăpa trebuie luate măsuri adecvate.
22. Echipamentele de distribuire a hranei şi apei trebuie să fie proiectate, construite,
plasate, utilizate şi întreţinute astfel încât:
- riscul vărsării hranei şi apei, precum şi riscul contaminării, să fie reduse la minimum
- toate păsările să aibă suficient acces la apă şi la hrană, astfel încât să se evite
competiţia între păsări
- să nu cauzeze şi să nu aibă ca rezultat vătămarea păsărilor
- să funcţioneze în orice fel de condiţii meteorologice
- consumul de apă şi hrană să poată fi monitorizat
- în plus, toate echipamentele, inclusiv containerele pentru hrană, trebuie să poată fi
curăţate şi dezinfectate eficient şi cu uşurinţă.
23. Alocarea spaţiului de hrănire trebuie să fie adecvată pentru a permite păsărilor să
obţină cantitatea necesară de hrană cu minimum de competiţie. Pentru sistemele de hrănire
lineare acest spaţiu trebuie să fie de 10 cm pentru fiecare pasăre, în condiţiile în care păsările
au acces la ambele părţi ale instalaţiei de hrănire, iar instalaţiile de hrănire sunt plasate la
distanţă suficientă una de alta încât păsările să poată utiliza în întregime spaţiul disponibil.
Dacă hrana nu este disponibilă în orice moment, trebuie să existe suficient spaţiu ca toate
păsările să poată mânca în acelaşi timp.
24. În afara situaţiilor de urgenţă, schimbările bruşte în tipul sau cantitatea hranei şi
procedura de hrănire – în afara celor adecvate nevoilor fiziologice ale păsărilor – trebuie
evitate.
25. Nu trebuie adoptate sisteme care necesită întreruperea totală a furnizării hranei sau
apei în orice zi. În nici un caz nu este permis ca păsările să fie induse să năpârlească prin
întreruperea hrănirii sau adăpării. Totuşi, hrana – însă nu şi apa – poate fi retrasă cu 12 ore
înaintea sacrificării. Această perioadă de 12 ore trebuie să includă prinderea, încărcarea,
transportul, depozitarea şi descărcarea înainte de sacrificare.
26. Apa şi hrana stătute sau contaminate nu trebuie lăsate să se acumuleze şi trebuie
înlocuite imediat. Este necesar să se ia măsuri de precauţie pentru a preveni riscul îngheţării
apei.
27. În sistemele alternative se pot răspândi zilnic grăunţe în stratul protector/aşternut, ceea
ce va încuraja păsările să scurme şi să caute mâncare şi va reduce posibilitatea episoadelor de
smulgere a penelor. Păsările trebuie să aibă acces în mod regulat la pietriş fin insolubil care
să le ajute digestia.
28. Este necesar să se ia măsuri preliminare pentru punerea la dispoziţia păsărilor a unor
surse de hrană adecvată şi de apă pentru cazuri de urgenţă cum ar fi întreruperea curentului
electric
29. Starea fizică, greutatea, calitatea şi nivelul de producţie al ouălor trebuie utilizate
pentru a monitoriza eficienţa regimului de hrană.
Libertatea de mişcare

Directiva 1, paragraful 9 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Libertatea de mişcare a animalelor, în funcţie de specia lor şi în conformitate
cu experienţa anterioară şi datele ştiinţifice, nu va fi restricţionată astfel încât să se
cauzeze animalelor suferinţă sau vătămări inutile.
Directiva 1, paragraful 10, prevede:
- Acolo unde animalele sunt în mod continuu şi regulat închise, li se va acorda
un spaţiu adecvat nevoilor lor fiziologice şi etologice, în conformitate cu experienţa
anterioară şi datele ştiinţifice.
Directiva 3A, paragrafele 1, 2, 6 şi 7, dispoziţii aplicabile găinilor ouătoare crescute în
sisteme fără cuşti, a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Toate sistemele de producţie pentru creşterea găinilor ouătoare care sunt reconstruite
sau nou construite şi toate sistemele de producţie date în folosinţă pentru prima dată
trebuie să corespundă cerinţelor acestei Directive.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007 inclusiv, toate sistemele de producţie pentru
creşterea găinilor ouătoare trebuie de asemenea să îndeplinească următoarele cerinţe.
Conform paragrafului 7 de mai jos, densitatea cârdului nu trebuie să depăşească nouă
găini ouătoare pe metru pătrat de suprafaţă utilizabilă.
În cazurile în care la data de 3 august 1999 unitatea aplica un sistem în care suprafaţa
utilizabilă corespunde suprafeţei de teren disponibile, iar unitatea aplică încă acest
sistem la data intrării în vigoare a Regulamentului (Amendament) 2002 privind
Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646), până la data de 31
decembrie 2011 se autorizează administrarea unui cârd cu o densitate de 12 găini pe
metru pătrat.

30. La determinarea raportului număr de păsări/spaţiu de viaţă trebuie să se ia în

considerare rasă, sistemul de adăpostire, tulpina şi tipul păsărilor, mărimea coloniei,
temperatura, ventilaţia, iluminatul, precum şi numărului platformelor, barelor sau oricăror
alte instalaţii tridimensionale disponibile.
31. Dacă apar semne de boală sau probleme legate de comportament, care sunt observate
sau indicate prin evaluări nesatisfăcătoare din partea unităţilor de ambalare a ouălor sau prin
produsele respinse de unităţile de prelucrare, trebuie să se solicite prompt consultanţă din
partea unui expert pentru rezolvarea problemei. Trebuie să se verifice raportul număr de
capete/suprafaţă de viaţă, precum şi ventilaţia, şi trebuie să se ia în calcul modificări ale
acestora pentru a se reduce la minimum probabilitatea recurenţei acestei probleme.
Adăpostul
Elemente generale

Directiva 1, paragrafele 11 şi 12 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Materialele utilizate la construirea adăposturilor, în special a ţarcurilor, cuştilor, coteţelor
şi echipamentelor care pot veni în contact cu animalele, trebuie să nu fie dăunătoare animalelor şi
trebuie să poată fi curăţate şi dezinfectate temeinic.
- Adăposturile şi echipamentele pentru animale trebuie construite şi întreţinute în aşa fel
încât să nu existe margini ascuţite sau vârfuri care să poată răni animalele.
Directiva 3D, paragraful 5 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor
de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Cuştile trebuie echipate adecvat pentru a împiedica găinile să iasă.
Directiva 3D, paragraful 7 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor
de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Forma şi dimensiunile uşii unei cuşti trebuie să fie de aşa natură încât o găină adultă să poată fi
extrasă fără a i se provoca suferinţă inutilă şi fără a fi vătămată.

32. Incintele, adăposturile şi echipamentele pentru găini ouătoare trebuie să fie concepute,
construite şi întreţinute astfel încât:
- Să permită îndeplinirea nevoilor biologice esenţiale şi menţinerea sănătăţii
- Să faciliteze o bună administrare a păsărilor
- Să permită menţinerea fără dificultate a unor condiţii adecvate de igienă şi calitate a
aerului
- Să ferească păsările de condiţii meteorologice nefavorabile
- Să limiteze riscul îmbolnăvirilor, tulburărilor manifestate prin modificări ale
comportamentului, vătămării traumatice a păsărilor, vătămării păsărilor de către alte păsări şi,
pe cât posibil, contaminării prin excremente
- Să nu permită accesul animalelor de pradă, rozătoarelor şi animalelor sălbatice şi să
reducă accesul insectelor la minimum
- Să permită prevenirea şi tratamentul în cazul infestării cu paraziţi interni şi externi
- Să încorporeze membrane rezistente la umezeală care să prevină disfuncţia izolării
termice, precum şi măsuri de prevenire a accesului dăunătorilor la materialul izolant.
33. Măsuri pentru situaţii de urgenţă: Fermierii trebuie să se pregătească în avans pentru a
face faţă situaţiilor de urgenţă cum ar fi incendiile, inundaţiile sau întreruperea aprovizionării
şi trebuie să se asigure că întreg personalul fermei este familiarizat cu acţiunile necesare în
caz de urgenţă. Cel puţin un membru responsabil din echipă trebuie să fie oricând disponibil
pentru a întreprinde acţiunile necesare. Prevenirea incendiilor trebuie să reprezinte o
prioritate pentru toţi crescătorii de păsări. În cazurile în care adăposturile trebuie încuiate,
trebuie prevăzute căi de acces rapid în caz de urgenţă.
34. Crescătorii de păsări trebuie să aibă acces la broşura DEFRA „Incendii la fermă” şi să
se fi familiarizat cu conţinutul acesteia.
35. Acolo unde păsările sunt ţinute în adăposturi, podeaua, spaţiul de cocoţare şi
platformele trebuie să fie concepute în aşa fel şi construite dintr-un asemenea material încât
să nu provoace păsărilor disconfort, suferinţă sau vătămare. De asemenea, trebuie să ofere
suficient sprijin, în special pentru ghearele din faţă ale fiecărui picior; în plus, locul de
cocoţare trebuie să aibă o lungime suficientă pentru a permite tuturor păsărilor să se
pregătească de culcare în acelaşi timp. Podeaua, spaţiul de cocoţare şi platformele trebuie să
fie menţinute suficient de uscate şi curate
36. Păsările trebuie ţinute în aşa fel încât să nu se murdărească.
37. Sistemele de ventilaţie, încălzire, iluminat, hrănire, adăpare şi toate celelalte
echipamente trebuie concepute, instalate şi izolate astfel încât să se evite riscul rănirii
păsărilor.
Sisteme fără cuşti
Detaliile de mai jos se aplică tuturor sistemelor de producţie fără cuşti pentru creşterea
găinilor ouătoare care sunt nou construite sau reconstruite, precum şi tuturor sistemelor de
producţie de acest fel date în folosinţă pentru prima dată. De la data de 1 ianuarie 2007,
aceste cerinţe se aplică tuturor sistemelor de producţie fără cuşti pentru creşterea găinilor
ouătoare.

Directiva 3A, paragrafele 3 (c) (d) şi (e), 4 şi 5 (a), prevederi aplicabile găinilor ouătoare crescute
în sisteme fără cuşti, a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Toate sistemele trebuie echipate în aşa fel încât toate găinile ouătoare să aibă:
Cel puţin un cuib la şapte găini. Dacă se folosesc cuiburi colective, acestea trebuie să
măsoare cel puţin 1 m2 pentru un număr de maximum 120 de găini
Spaţii pentru cocoţare fără margini ascuţite care să măsoare cel puţin 15 cm pentru fiecare
găină. Spaţiile de cocoţare nu trebuie să fie montate deasupra aşternutului, iar distanţa
orizontală dintre ele trebuie să fie de cel puţin 30 cm; distanţa orizontală dintre spaţiul de
cocoţare şi perete trebuie să fie de cel puţin 20 cm.
Cel puţin 250 cm2 de spaţiu acoperit cu stratul protector (aşternut) pentru fiecare găină;
stratul trebuie să ocupe cel puţin o treime din suprafaţa podelei.
Podelele instalaţiilor trebuie construite astfel încât să poată susţine fiecare dintre ghearele din faţă
ale piciorului păsării.
În cazul în care se utilizează sisteme în care găinile se pot mişca liber între diferite niveluri:
Nu trebuie să existe mai mult de patru niveluri
Distanţa verticală dintre niveluri trebuie să fie de cel puţin 45 cm;
Sistemele de hrănire şi adăpare trebuie construite în aşa fel încât să permită accesul egal al
tuturor găinilor; şi
Nivelurile trebuie poziţionate astfel încât excrementele să nu cadă pe nivelul inferior.
Consultaţi şi Standardele de Comercializare a ouălor (vezi secţiunea referinţe) cu privire la
„ouăle de găini crescute în aer liber” şi „ouăle de crescătorie.”

38. Suprafaţa utilizabilă trebuie să reprezinte podeaua adăpostului, acolo unde aceasta
este accesibilă găinilor şi orice suprafeţe sau platforme înălţate cu o lăţime de cel puţin 30
cm, inclusiv podelele perforate, cu condiţia să existe măsuri de prevenire a murdăririi găinilor
de dedesubt.
39. Cuiburile trebuie echipate cu un substrat care să încurajeze cuibăritul. Acest lucru este
important mai ales la începutul perioadei ouatului, când aşternutul poate fi folosit pentru a
încuraja găinile tinere să folosească cuiburile. Cuiburile individuale trebuie proiectate pentru
a găzdui o singură găină o dată. Cuiburile comune trebuie proiectate folosind despărţituri şi
puncte de acces adecvate pentru a reduce aglomeraţia la minimum.
40. Podeaua cuibului poate fi din plasă metalică, cu condiţia ca aceasta să fie acoperită de
un alt material, de pildă paie sau plastic.
41. Doar barele situate la cel puţin 30 de centimetri una de alta pot fi considerate ca
făcând parte din spaţiul de cocoţare, însă mai multe bare pot fi aşezate una lângă alta pentru a
forma o podea perforată. Podelele perforate pot fi considerate spaţiu de cocoţare dacă au bare
încorporate în structura podelei sau ataşate deasupra suprafeţei podelei.
42. De fiecare parte a barei trebuie să existe un spaţiu suficient pentru a permite găinii să
se ţină de bară fără riscul de a-şi prinde ghearele. Dacă picioarele păsărilor nu sunt sănătoase
trebuie revăzută aşezarea barelor.
43. Sistemele multietajate cu platforme perforate trebuie să aibă dedesubt benzi sau tăvi
pentru excremente. Barele trebuie poziţionate în aşa fel încât să reducă la minimum
murdărirea cu excremente a păsărilor de dedesubt şi căderea excrementelor în instalaţiile
pentru apă şi mâncare. Acolo unde este posibil, barele trebuie poziţionate deasupra gropii
pentru excremente.
44. Chiar şi acolo unde există scări, cuiburile, spaţiile pentru dormit/cocoţare, barele şi
platformele nu trebuie să fie aşezate atât de sus încât păsările să aibă dificultăţi la folosirea
acestora sau să rişte să se rănească.
Cuşti convenţionale
Detaliile de mai jos se aplică tuturor sistemelor de cuşti convenţionale (fără îmbunătăţiri) de
la 1 ianuarie 2003. De la 1 ianuarie 2003, nici o persoană nu va pune în funcţiune pentru
prima dată un asemenea sistem de cuşti pentru creşterea găinilor ouătoare. De la 1 ianuarie
2012, nici o persoană nu va creşte găini într-un asemenea sistem de cuşti.

Directiva 3B, paragraful 1, prevederi aplicabile cuştilor convenţionale (fără îmbunătăţiri), a

Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I.
2002 nr. 1646) prevede ca după 1 ianuarie 2003 toate sistemele de cuşti convenţionale (fără
îmbunătăţiri) să îndeplinească următoarele cerinţe:
(a) O suprafaţă de cel puţin 550 cm2, măsurată în plan orizontal, care să poată fi folosită fără
restricţii, în special nu va include NON-WASTE DEFLECTION PLATE?? Care poate restrânge
suprafaţa disponibilă - pentru fiecare găină ouătoare. Când însă NON-WASTE DEFLECTION
PLATE?? Este amplasat astfel încât să nu restrângă suprafaţa disponibilă pentru găini, suprafaţa
respectivă poate fi inclusă în această măsurătoare.;
(b) Trebuie să existe o instalaţie de distribuire a hranei care să poată fi folosită fără restricţii.
Lungimea acesteia trebuie să fie de cel puţin 10 cm x numărul găinilor din cuşcă;
(c) În afara cazului în care există un sistem de distribuire a apei prin picurare sau în vase, trebuie
să existe un canal de distribuire a apei de aceeaşi lungime ca instalaţia de distribuire a hranei
menţionată în subparagraful (b). Acolo unde punctele de distribuţie a apei fac parte din instalaţie,
fiecare cuşcă????? EROARE ÎN TEXT? Trebuie să aibă acces la cel puţin două adăpătoare prin
picurare sau la două vase cu apă.
(d) Cuştile trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 40 cm pe o suprafaţă echivalentă cu cel puţin
65% din cuşcă şi în nici un punct mai puţin de 35 cm; suprafaţa se obţine înmulţind 550 cm 2 cu
numărul păsărilor din fiecare cuşcă;
(e) Podeaua cuştii trebuie să fie construită astfel încât să susţină fiecare dintre ghearele din faţă
ale fiecărui picior al fiecărei păsări. Podeaua cuştii nu trebuie să fie înclinată la mai mult de 14%
sau 8 grade când este făcută din plasă de sârmă cu ochiuri dreptunghiulare şi 21,3% sau 12 grade
pentru alte tipuri de podele; şi
(f) Cuştile vor fi echipate cu instalaţii adecvate pentru scurtarea ghearelor.
Consultaţi şi Standardele de Comercializare a ouălor (vezi secţiunea referinţe) cu privire la
„ouăle de găini crescute în cuşti”

45. Cuştile trebuie să fie concepute şi întreţinute astfel încât să reducă la minimum
disconfortul şi suferinţa şi să prevină vătămarea păsărilor.
46. Excrementele nu trebuie să cadă pe păsările din cuştile de la nivelul inferior. Gropile
pentru excremente trebuie izolate astfel încât păsările să nu poată avea acces la ele.
47. Dacă se constată că ghearele găinilor sunt prea lungi sau rupte, trebuie introduse mai
multe obiecte pentru scurtarea ghearelor. Materialele excesiv de abrazive pot cauza rănirea
păsărilor, prin urmare se recomandă precauţie la alegerea acestora.
Cuşti îmbunătăţite

Directiva 3C, prevederi aplicabile tuturor sistemelor de cuşti (în afara celor menţionate în
Dispoziţia 3B) a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă
(Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Toate sistemele de cuşti (în afara celor menţionate în Dispoziţia 3B) vor fi îmbunătăţite pentru a
îndeplini cerinţele acestei Dispoziţii.
Găinile ouătoare trebuie să beneficieze de:
(a) O suprafaţă de cel puţin 750 cm2 pentru fiecare găină, din care 600 cm2 vor fi utilizabili;
înălţimea cuştii, în afară de spaţiul de deasupra suprafeţei utilizabile* va fi de cel puţin 20 cm în
orice punct şi nici o cuşcă nu va avea o suprafaţă totală de mai puţin de 2000 cm2
(b) Cuib
(c) Strat de aşternut pe podea, astfel încât să poată ciuguli şi scurmă
(d) Bare adecvate cu o lungime de cel puţin 15 cm pentru fiecare găină;
Trebuie să existe o instalaţie de distribuire a hranei care să poată fi folosită fără restricţii.
Lungimea acesteia trebuie să fie de cel puţin 12 cm x numărul găinilor din cuşcă;
Fiecare cuşcă trebuie să aibă un sistem de adăpare adecvat numărului de găini; acolo unde există
un sistem de distribuire a apei prin picurare, fiecare găină trebuie să aibă acces la cel puţin două
adăpătoare prin picurare sau la două vase cu apă.
Pentru a facilita inspectarea, instalarea şi depopularea cârdului trebuie să existe un culoar cu
lăţimea de cel puţin 90 cm între rafturile de cuşti; între podeaua clădirii şi nivelul inferior de cuşti
trebuie să existe un spaţiu de cel puţin 35 cm.
Cuştile trebuie să fie echipate cu instalaţii adecvate pentru scurtarea ghearelor.

* înălţimea minimă a cuştii în spaţiul utilizabil este de 45 cm.

48. Dacă se constată că ghearele găinilor sunt prea lungi sau rupte, trebuie introduse mai
multe obiecte pentru scurtarea ghearelor. Materialele excesiv de abrazive pot cauza rănirea
păsărilor, prin urmare se recomandă precauţie la alegerea acestora.
49. Culoarul trebuie măsurat ca distanţa neîntrerupta dintre marginile exterioare ale
instalaţiilor de distribuţie a hranei. Distanţa până la podea trebuie măsurată de la podeaua de
plasă a cuştii.
Mediul
Ventilaţia şi temperatura

Directiva 1, paragraful 13 Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Circulaţia aerului, nivelul de praf, temperatura, umiditatea relativă a aerului şi
concentraţia de gaze trebuie menţinute în cadrul unor limite care să nu fie dăunătoare
animalelor.

1. Izolarea termică şi ventilaţia trebuie concepute astfel încât să se evite stresul cauzat de
căldură şi de frig. La temperaturi joase trebuie să se acorde atenţie protejării de curent a
păsărilor închise în cuşti.
2. Păsările, în special cele ţinute în cuşti, nu trebuie expuse timp îndelungat la lumina
directă a soarelui puternic sau în spaţii foarte încălzite pentru a se evita apariţia stresului
cauzat de căldură, al cărui indiciu este de respiraţia gâfâită.
3. În cazul pierderii penelor, trebuie să se ia măsuri – acolo unde acest lucru este posibil
– pentru a nu expune găinile la stresul cauzat de frig; de exemplu, găinile trebuie să
primească mai multă mâncare.
4. Sistemul de ventilaţie şi facilităţile de depozitare şi manipularea aşternutului şi
îngrăşământului trebuie concepute, întreţinute şi administrate astfel încât să se prevină
expunerea păsărilor la emanaţii gazoase cum ar fi amoniacul, hidrogenul sulfurat, dioxidul de
carbon, monoxidul de carbon în concentraţii care să provoace disconfort sau să dăuneze
sănătăţii păsărilor.
Iluminatul

Directiva 1, paragraful 5 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Animalele ţinute în clădiri nu vor sta permanent în întuneric
- În cazul în care lumina naturală în clădire nu este suficientă pentru a satisface
nevoile psihologice şi etologice ale animalelor trebuie asigurată lumină artificială
adecvată.
- Animalele ţinute în clădiri trebuie să aibă perioade de pauză de la lumina
artificială
Directiva 3D, paragraful 3 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
Toate adăposturile vor avea lumină suficientă pentru a permite găinilor să se vadă
între ele şi să fie văzute clar, să poată cerceta împrejurimile şi să manifeste o activitate
normală. Acolo unde există lumină naturală, sursele de lumină trebuie dispuse în aşa
fel încât lumina să fie distribuită uniform în adăpost.
După primele câteva zile, regimul de iluminat va fi de aşa natură încât să prevină
problemele de sănătate şi de comportament. Astfel, trebuie să urmeze un ciclu de 24
de ore şi să includă o perioadă adecvată de întuneric neîntrerupt, care să dureze în
principiu cam o treime din zi, astfel încât găinile să se poată odihni şi să se evite
problemele cum ar fi imunodepresia şi anomaliile oculare. Trebuie să existe şi o
perioadă de crepuscul în care intensitatea luminii să scadă astfel încât găinile să se
poată pregăti de culcare fără a fi tulburate sau stresate.

5. În condiţii normale, în cuşti şi în sistemele supraetajate, intensitatea luminii trebuie să

fie de cel puţin 5 lux, de preferinţă nu mai puţin de 10 lux, măsurată la nivelul oricărei
instalaţii de distribuire a hranei; în alte sisteme, intensitatea luminii în spaţiile destinate
cocoţării, mersului şi hranei trebuie să fie de cel puţin 10 lux, măsurată la nivelul ochiului
păsării. Totuşi, o reducere temporară a intensităţii luminii poate fi benefică pentru rezolvarea
unor probleme de comportament, cum ar fi smulgerea penelor şi canibalismul.
6. În toate adăposturile, în special în cele cu lumină naturală, trebuie luate măsuri pentru
asigurarea distribuţiei pe cât posibil uniforme a luminii.
7. Trebuie alocată o perioadă de crepuscul pentru a permite păsărilor să se pregătească
de culcare; acest lucru este important mai ales în sistemele alternative şi în cuştile
îmbunătăţite.
Stratul protector (aşternutul)
Directiva 3 a Amendamentului la Regulamentul 2002 privind Bunăstarea Animalelor
de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646) prevede:
- Acolo unde păsările, în afara celor crescute în sistemele la care se face referire
în Directiva 3A, 3B şi 3C, sunt crescute în clădiri, vor fi ţinute pe, sau vor avea acces
în orice moment la un strat protector bine întreţinut sau la o suprafaţă de odihnă foarte
bine drenată.
Directiva 3A, paragraful 3 (e), prevederi aplicabile găinilor ouătoare crescute în
sisteme fără cuşti, a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea
Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Toate sistemele trebuie să fie echipate în aşa fel încât toate găinile să aibă:
Cel puţin 250 cm2 de spaţiu acoperit cu strat protector (aşternut) pentru fiecare găină;
acest strat trebuie să ocupe cel puţin o treime din suprafaţa podelei.
Directiva 3C, paragraful 2(c), prevederi aplicabile găinilor ouătoare crescute în
sisteme cu cuşti îmbunătăţite, a Regulamentului (Amendament) 2002 privind
Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Găinile ouătoare trebuie să aibă:
- un strat de aşternut, astfel încât să poată scurma şi ciuguli

8. În sistemele alternative, toate păsările trebuie să aibă acces la o suprafaţă acoperită cu

stratul protector de aşternut, care trebuie menţinut într-o stare friabilă şi la o grosime potrivită
ca păsările să se poată scălda în praf – aproximativ 10 cm. Pentru a asigura bună administrare
a stratului protector, acesta trebuie să ajungă la adâncimea respectivă în cursul primelor două
luni de folosire. Păsările trebuie să aibă acces la un strat inferior de bună calitate pentru a se
scălda în praf şi pentru a fi ferite de probleme de sănătate, în special leziuni ale picioarelor,
gambelor şi pieptului.
9. Stratul protector care acoperă podeaua nu trebuie să fie mucegăit. Acesta trebuie
frecvent verificat pentru a se vedea dacă nu este infestat cu organisme parazite dăunătoare
păsărilor.
10. Este de asemenea necesar să se acorde atenţie conţinutului broşurii DEFRA
“Administrarea stratului protector pentru podeaua adăposturilor de păsări.”
Zgomotul

Directiva 3D, paragraful 2 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind Bunăstarea Animalelor

de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Intensitatea sunetului trebuie redusă la minimum. Trebuie evitat zgomotul constant sau brusc.
Ventilatoarele, instalaţiile de distribuire a hranei şi celelalte echipamente trebuie să fie construite,
amplasate, utilizate şi întreţinute în aşa fel încât să producă cât mai puţin zgomot.

Păsări crescute în aer liber

Directiva 1, paragraful 17 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Animalele care nu sunt crescute în interiorul unei clădiri vor fi protejate, în
măsura în care este necesar sau posibil, de condiţii meteorologice nefavorabile, de
prădători şi de riscuri la adresa sănătăţii lor şi vor avea acces permanent la o suprafaţă
de şedere bine drenată.
Directiva 3A, paragrafele 5 (b) (i) şi (ii), dispoziţii aplicabile găinilor ouătoare
crescute în sisteme fără cuşti, al a Regulamentului (Amendament) 2002 privind
Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 Nr. 1646) prevede:
Dacă găinile au acces la un spaţiu în aer liber:
(i) Trebuie să existe mai multe deschizături care să permită găinilor să iasă în aer
liber, înalte de cel puţin 35 cm şi late de cel puţin 40 cm şi dispuse pe toată lungimea
clădirii; în orice caz, pentru un număr de 1000 de găini trebuie să existe deschizături
în lungime totală de 2 m; şi
(ii) Spaţiul în aer liber trebuie să aibă o suprafaţă adecvată densităţii cârdului şi tipului
solului, astfel încât să se evite contaminarea, şi să fie echipat cu adăposturi împotriva
condiţiilor meteorologice nefavorabile şi animalelor de pradă şi, dacă este necesar, cu
instalaţii de adăpare.
Consultaţi şi Standardele de Comercializare a ouălor (vezi secţiunea referinţe) cu
privire la „ouăle de găini crescute în aer liber” şi „ouăle de crescătorie.”

11. Acolo unde păsările sunt ţinute pentru perioade îndelungate de timp şi sunt lăsate
libere este important să li se pună la dispoziţie un adăpost acoperit. Pe teren deschis trebuie să
existe paravane de protecţie împotriva vântului.
12. Adăposturile utilizate de păsările ţinute în aer liber trebuie să atingă un standard
suficient de înalt pentru a preveni expunerea păsărilor la stresul cauzat de temperaturi
extreme.
13. Factori precum tipul solului, drenajul, mărimea coloniei, frecvenţa rotaţiei cârdului,
sunt foarte importanţi pentru stabilirea numărului de păsări care se pot afla pe o anumită
suprafaţă. Solul greu, foarte puţin drenat, poate purta mai puţine păsări decât pământul care
este uşor şi foarte bine drenat.
14. Este important să se stabilească un sistem de rotaţie a locurilor de păşunat sau de
mutare a adăpostului pentru a evita înnămolirea solului şi apariţia infestării cu paraziţi şi a
bolilor. În cazurile în care adăposturile utilizate în sistemele în aer liber trebuie să rămână pe
acelaşi amplasament, trebuie să se ia măsuri pentru prevenirea înnămolirii solului din
imediata vecinătate a adăpostului şi trebuie analizate mostre de sol pentru a verifica dacă nu
există ouă de viermi. Cârdurile şi adăposturile portabile trebuie strămutate cu suficientă
regularitate pentru a evita un teren în permanenţă nămolos sau contaminat cu organisme care
provoacă sau transmit boli într-o măsură în care sănătatea păsărilor poate fi grav afectată.
Dacă adăpostul nu este strămutat frecvent, o bună practică este protejarea terenului aflat în
imediata vecinătate a adăpostului, de exemplu cu platforme de plasă sau scânduri, prispe
acoperite sau zone cu pietriş.
15. Păsările trebuie încurajate să folosească spaţiul în aer liber punându-li-se la dispoziţie
vegetaţie adecvată şi bine întreţinută, posibilitatea de a scurma după grăunţe, o sursă de apă
proaspătă şi o zonă acoperită, toate la suficientă distanţă de adăpost pentru a încuraja păsările
să iasă în aer liber.
16. Când păsările sunt transferate în adăposturi, trebuie luate măsuri de evitare a
aglomeraţiei şi sufocării mai ales în primele câteva nopţi. Canibalismul prezintă un pericol şi
păsările nu trebuie închise pentru o perioadă prea lungă de timp pe durata zilei şi nu trebuie
ţinute în lumina directă a soarelui în timpul acesta.
17. Acolo unde o zonă cu prispă adiacentă unui adăpost utilizat în sistemul în aer liber
este inclusă în calcularea suprafeţei, acest spaţiu trebuie să aibă acelaşi sistem de iluminat
artificial ca şi partea interioară a unităţii, deschizăturile trebuie să îndeplinească cerinţele
legale şi trebuie să existe acces continuu între casă şi prispă.
Echipamente automatice şi mecanice

Directiva 1, paragraful 18 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870) prevede:
- Toate echipamentele automate sau mecanice esenţiale pentru sănătatea sau
bunăstarea animalelor vor fi inspectate cel puţin o dată pe zi pentru a verifica că nu au
nici o defecţiune.
Directiva 1, paragraful 19, prevede:
- Acolo unde sunt descoperite defecţiuni la echipamentele automate sau
mecanice, de tipul celor menţionate în paragraful 18, acestea trebuie remediate
imediat sau, dacă nu este posibil, trebuie luate măsuri adecvate pentru protejarea
sănătăţii şi bunăstării animalelor în aşteptarea rectificării acestor defecţiuni, inclusiv
folosirea unor metode alternative de hrănire şi adăpare şi a unor metode de furnizare
şi menţinere a unui mediu înconjurător satisfăcător.
În ce priveşte sistemul artificial de ventilaţie, Directiva 1, paragraful 20 prevede că
acolo unde sănătatea şi bunăstarea animalelor depind de un asemenea sistem:
a) se va asigura existenţa unui sistem de rezervă care va garanta
suficient aer proaspăt pentru menţinerea sănătăţii şi bunăstării animalelor, în cazul în
care sistemul nu funcţionează, şi
b) va fi instalat un sistem de alarmă (care va fi funcţional chiar dacă
generatorul principal de electricitate nu funcţionează) care să avertizeze asupra
oricărei disfuncţii a sistemului.
Directiva 1, paragraful 21, prevede că:
- Sistemul de rezervă la care se face referire în paragraful (20a), va fi inspectat
temeinic, iar sistemul de alarmă la care se face referire în paragraful (20b) al
Directivei 1 va fi testat cel puţin o dată la şapte zile, pentru a verifica faptul că
sistemul nu prezintă nici o defecţiune; în cazul în care se observă o defecţiune (atunci
când sistemul este inspectat sau testat în conformitate cu acest paragraf sau în orice alt
moment), aceasta va fi remediată imediat.

18. Înainte de instalarea unui echipament mai complex sau mai elaborat decât cel utilizat
anterior, trebuie să se ţină cont de binele animalelor. În general cu cât sunt mai mari
restricţiile impuse păsărilor şi cu cât este mai înalt gradul de complexitate a sistemelor sau a
controlului exercitat asupra temperaturii, fluxului de aer sau rezervelor de hrană, cu atât mai
puţin pasărea poate să-şi folosească instinctele comportamentale pentru a modifica efectele
condiţiilor nefavorabile şi cu atât este mai mare posibilitatea ca pasărea să sufere în cazul
unor defecţiuni ale sistemelor tehnice sau electrice. Aşadar, sistemele care implică un grad
înalt de control asupra mediului trebuie instalate numai în situaţia disponibilităţii permanente
a personalului conştiincios şi specializat în asigurarea bunăstării animalelor şi în utilizarea
echipamentului.
19. Toate serviciile şi echipamentele, inclusiv instalaţiile de hrănire, de apă,
ventilatoarele, unităţile de încălzire şi iluminat, stingătoarele de incendii şi sistemele de
alarmă trebuie menţinute curate, inspectate cu regularitate şi păstrate într-o stare de
funcţionare bună. Toate echipamentele automatizate trebuie să aibă un sistem de rezervă, iar
sistemele automatizate de ventilaţie trebuie echipate cu un sistem de alarmă care să îl
avertizeze pe îngrijitor în cazul unei disfuncţii. Defecţiunile trebuie remediate imediat sau
trebuie luate măsuri alternative care să asigure că viaţa şi sănătatea păsărilor vor fi protejate.
Trebuie prin urmare să existe mijloace alternative gata de funcţionare pentru hrănire şi pentru
menţinerea unui mediu satisfăcător.
20. Toate instalaţiile electrice de înaltă tensiune trebuie să fie inaccesibile păsărilor şi
împământate corespunzător.

Mutilarea

Directiva 3D, paragrafele 8 şi 9 a Regulamentului (Amendament) 2002 privind

Bunăstarea Animalelor de Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646), care stabileşte
condiţiile aplicabile găinilor ouătoare crescute în orice sistem, prevede:
Conform paragrafului 9 (de mai jos) nici o persoană nu va mutila o găină ouătoare.
Pentru a preveni smulgerea penelor şi canibalismul, până la data de 31 decembrie
2010 retezarea ciocului păsărilor este permisă în toate sistemele descrise în
Directivele 3A, 3B şi 3C, cu condiţia să fie efectuată:
(a) de către persoane care au împlinit vârsta de 18 ani
(b) asupra puilor cu vârsta de mai puţin de 10 zile şi care sunt crescuţi pentru ouă
(c) în conformitate cu Ordinul 1962 privind Chirurgia Veterinară (Dispense) (S.I.
1962 nr. 2557)
Regulamentul 1982 privind Bunăstarea Animalelor (Operaţiuni Interzise) (S.I. 1982
nr. 1884) interzice orice operaţie asupra unei păsări cu scopul de a împiedica zborul
(alta decât tăierea penelor) sau fixarea oricărui echipament cu scopul de a limita
vederea păsării prin metode care implică penetrarea sau orice altă mutilare a septului
nazal.
În cazul în care nu este executată de către un medic veterinar chirurg, operaţiunea de
retezare a ciocului trebuie să se desfăşoare în conformitate cu Ordinul 1962 privind
Chirurgia Veterinară (Dispense) (S.I. 1962 nr. 2557), adică: înlăturarea, la o pasăre,
cu ajutorul unui instrument adecvat a
(ii) nu mai mult de o treime din ciocul păsării, atât partea superioară cât şi
cea inferioară, măsurat de la vârf către nări, dacă se execută ca operaţie singulară; sau
(iii) nu mai mult de o treime din partea superioară a ciocului, măsurată în
acelaşi mod; şi împiedicarea hemoragiei ciocului prin cauterizare.
Nici un element al prevederilor anterioare nu autorizează aplicarea oricărui tratament,
test sau operaţie minoră de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

21. În cazurile în care se practică retezarea ciocului, aceasta trebuie, pe cât posibil,
limitată la tăierea vârfului, prin care se înţelege ciuntirea ciocului pentru a înlătura vârful
ascuţit care poate cauza cea mai gravă vătămare altor păsări.
22. Retezarea ciocului trebuie efectuată la cele mai înalte standarde posibile şi numai de
către personal instruit. Personalul trebuie să fie în mod constant testat pentru evaluarea
eficienţei
23. Dacă apar probleme de comportament, care se manifestă prin smulgerea vătămătoare
a penelor, acestea trebuie abordate imediat prin modificări adecvate ale modului de
administrare, de exemplu prin reducerea intensităţii luminii. Cercetările au arătat că
aşternutul de bună calitate, în special cel din rumeguş, încurajează păsările să scurme şi să se
scalde în praf şi prin urmare reduce tendinţa de smulgere a penelor.

Procedurile de prăsilă

Directiva 1, paragraful 28 a Regulamentului 2000 privind Bunăstarea Animalelor

(Anglia) (2000, nr. 1870) prevede:
- Potrivit sub-paragrafului (2) (de mai jos), nu vor fi practicate prăsila naturală
sau artificială sau proceduri de reproducere de natură să cauzeze sau care prezintă
riscul de a cauza suferinţe sau vătămări oricărui animal.
- Sub-paragraful (1) (de mai sus) nu va preîntâmpina folosirea procedurilor de
reproducere, naturale sau artificiale, care pot cauza suferinţe sau vătămări minime sau
de moment sau care pot necesita intervenţii care să nu cauzeze vătămări de durată.
Directiva 1, paragraful 29, prevede că:
Nici un animal nu va fi crescut într-o fermă decât dacă se preconizează, pe baza
genotipului sau fenotipului lui, că va putea fi crescut în cadrul fermei fără ca acest
fapt să aibă efect în detrimentul sănătăţii şi bunăstării animalului.

24. La crearea sau înlocuirea unui cârd de păsări, alegerea hibridului trebuie să fie
orientată către reducerea riscului apariţiei problemelor legate de sănătate şi de bunăstare.
Prinderea, manipularea şi transportul

Ordinul privind Bunăstarea animalelor 1997 (Transportul) (S.I. 1997 nr. 1480) acoperă
transportul animalelor, inclusiv al păsărilor.
Printre cerinţe se numără:
Articolul 4 prevede; nici o persoană nu va transportă un animal într-un mod care cauzează sau
poate cauza suferinţă sau vătămare inutilă
Articolul 6 prevede că nici o persoană nu va transportă un animal decât dacă:
(a) animalul poate face faţă transportului
(b) s-au luat măsuri adecvate pentru îngrijirea animalului în timpul călătoriei şi la sosirea la
destinaţie.
Astfel, se va considera că un animal nu poate face faţă călătoriei dacă este bolnav, rănit, infirm
sau vlăguit, în afara cazului în care este numai foarte puţin bolnav, rănit, infirm sau vlăguit şi
călătoria planificată nu are potenţialul de a-i cauza suferinţă inutilă.
Articolul 10 (2) prevede că orice persoană care transportă un animal trebuie să asigure
transportarea neîntârziată a acestuia la destinaţie.
Articolul 10 (2) prevede ca în cazul transportării animalelor într-un container orice persoană
responsabilă pentru animalul respectiv trebuie să se asigure că animalului nu i se va cauza
suferinţă sau vătămare inutilă în timp ce se află în container în aşteptarea încărcării în mijlocul de
transport sau în aşteptarea descărcării.
Dispoziţia 3 (Partea I) prevede că mijloacele de transport şi containerele trebuie construite,
întreţinute, utilizate şi poziţionate astfel încât să permită inspectarea adecvată a animalelor şi
îngrijirea acestora. Containerele în care sunt transportate animalele trebuie să aibă dimensiuni
suficient de mari încât să protejeze animalele de vătămare sau suferinţă inutilă pe perioada
transportului. Containerele în care sunt transportate păsări trebuie să fie construite şi întreţinute
astfel încât să nu permită păsărilor să scoată afară capul, picioarele sau aripile.

25. Păsările nu trebuie private de hrană şi apă înaintea transportului. Totuşi, hrana – însă
nu şi apa – poate fi retrasă cu 12 ore înaintea sacrificării. Această perioadă de 12 ore trebuie
să includă prinderea, încărcarea, transportul, depozitarea şi descărcarea înainte de sacrificare.
26. Trebuie să se depună eforturi pentru a coordona momentul prinderii păsărilor cu
cerinţele abatorului, astfel încât să se reducă timpul în care păsările sunt ţinute în containere
înaintea transportului şi după transport.
27. Înaintea depopulării adăpostului trebuie îndepărtate orice obstacole, în special
vârfurile şi marginile ascuţite. Trebuie să se acorde atenţie ca la prinderea păsărilor să se evite
panică ce poate avea ca rezultat rănirea sau sufocarea păsărilor; acest lucru este posibil prin
reducerea intensităţii luminii şu folosirea luminii albastre.
28. Manipularea păsărilor în interiorul adăpostului trebuie efectuată cu multă atenţie astfel
încât nici o pasăre să nu fie rănită de echipamente sau de procesul de manipulare în sine.
Pentru o manipulare adecvată a păsărilor este nevoie de multă abilitate iar acest proces
trebuie executat numai de către persoanele competente care au fost pregătite corespunzător.
Acest proces trebuie executat în linişte şi sigur, avându-se grijă să se evite zbaterile inutile
care ar putea produce lovituri sau răni păsările. La prinderea păsărilor ţinute în cuşti, păsările
trebuie extrase din cuşcă una câte una pentru a evita vătămarea sau provocarea suferinţei şi
trebuie ţinute de AMBELE picioare. Pieptul trebuie susţinut în timp ce pasărea este scoasă
din cuşcă. Păsările ţinute libere în adăpost trebuie prinse şi ţinute de AMBELE picioare astfel
încât să se evite vătămarea sau provocarea suferinţei.
29. În toate sistemele, păsările trebuie ţinute numai de ambele picioare şi trebuie
manipulate cu atenţie astfel încât să se evite lovirea obiectelor contondente, mai ales dacă
pasărea bate din aripi. Păsările nu trebuie ţinute de aripi, de cap sau de gât. Numărul păsărilor
ce pot fi ţinute în mână depinde de mărimea păsărilor şi de priceperea celui care le transportă,
însă nu trebuie depăşit numărul de 3 păsări în fiecare mână.
Distanţa pe care păsările sunt cărate trebuie să fie minimizată, de exemplu aducând
containerele atât de aproape de păsări cât este cu putinţă..
30. Pentru a evita vătămarea păsărilor trebuie folosite containere de transport cu
deschizături largi; forma, mărimea şi starea containerului folosit la transportul păsărilor
trebuie să permită ca acestea să poată fi introduse, transportate şi extrase fără a fi vătămate.
31. Păsările trebuie ferite de vremea rea şi de temperaturile excesiv de ridicate sau joase.
Păsările trebuie ferite de riscul de a se îmbolnăvi (aşa cum o poate indica gâfâitul prelungit)
prin închiderea un timp îndelungat în containere în lumina directă a soarelui. Ventilaţia
adecvată în orice moment este un element esenţial.
32. De asemenea, lăzile trebuie încărcate în vehicul, transportate şi descărcate cu
deosebită grijă, astfel încât să se evite zdruncinarea păsărilor.
33. Păsările care nu pot fi transportate deoarece nu pot face faţă călătoriei, fiind bolnave,
rănite, infirme sau vlăguite trebuie să primească tratament veterinar sau să fie sacrificate în
condiţii umane în cadrul fermei, fără întârziere.

Anexă
Referinţe
Pentru etichetarea ouălor, Regulamentul Comisiei (EEC) nr. 1274/91 (OJ nr. L121 din
16.5.1991) amendat prevede ca unităţile de creştere a păsărilor să îndeplinească următoarele
criterii minime pentru a marca ambalajul ouălor cu termenii indicaţi:
(a) “Ouă de găini crescute în aer liber” – acestea trebuie să fie produse în unităţi de
creştere a păsărilor care îndeplinesc cel puţin condiţiile specificate în Articolul 4 al directivei
1999/74/EC, în vigoare de la datele menţionate în articolul respectiv, conform cărora:
 găinile au acces permanent în timpul zilei la spaţii în aer liber, cu excepţia
cazului unei restricţii temporare impuse de autorităţile veterinare
 spaţiul în aer liber la care au acces găinile este acoperit în cea mai mare parte
cu vegetaţie şi nu este folosit în alte scopuri decât ca livadă, pădure sau păşune, dacă aceasta
din urmă a fost autorizată de autorităţile competente;
 spaţiile în aer liber trebuie să îndeplinească cel puţin condiţiile specificate în
Articolul 4 (1) (3) (b) (ii) al Directivei 1999/74/EC, conform căruia densitatea maximă nu
depăşeşte 2500 de găini pe hectar de teren disponibil sau o găină pe 4mp în orice moment, iar
spaţiul în aer liber nu se extinde pe o rază de mai mult de 150 m de la cea mai apropiată
deschizătură a adăpostului; o distanţă de 350 m de la cea mai apropiată deschizătură a
adăpostului este acceptabilă dacă există suficiente adăposturi cu adăpători - în sensul
respectivei prevederi - distribuite uniform pe tot cuprinsul spaţiului în aer liber, astfel încât să
existe cel puţin patru adăposturi pe hectar.
(b) “Ouă de găini de crescătorie” – acestea trebuie să fie produse în unităţi de creştere a
păsărilor păsări care îndeplinesc cel puţin condiţiile specificate în Articolul 4 al Directivei
1999/74/EC, în vigoare de la datele menţionate în articolul respective.
(c) “Ouă de găini crescute în cuşti” – acestea trebuie să fie produse în unităţi de creştere a
păsărilor păsări care îndeplinesc cel puţin:
 condiţiile specificate în Directiva 88/166/EEC până la 31.12.2002
 condiţiile specificate în Articolul 5 al Directivei 1999/74/EC de la 1.1.2003
până la 31.12.2011, sau
 condiţiile specificate în Articolul 6 al Directivei 1999/74/EC de la 1.1.2002
Publicaţii utile
Publicaţii disponibile la DEFRA
Nr. Publicaţiei Titlu
0621 Fărm Fireş: Advice on Fărm Animal Welfare
Incendiile la Fermă: Sfaturi privind bunăstarea animalelor de fermă
1147 Emergencies on Livestock Farms
Ugenţele la fermele de animale
1315 Heat Stress în Poultry: solving the problem
Stresul cauzat de căldură la păsările domestice: rezolvarea problemei
1739 Poultry Litter Management
Administrarea stratului protector pentru podeaua adăposturilor de
păsări
2594 Explanatory Guide to the Welfare of Animals (Slaughter or Killing)
Regulations 1995
Ghid explicativ privind Regulamentul 1995 privind bunăstarea
animalelor (sacrificarea)
2630 Code of Practice for the Prevention of Rodent Infestations în Poultry
Flocks
Cod de proceduri pentru prevenirea infestării cu rozătoare a cârdurilor
de păsări
3476 Welfare of poultry at Slaughter: A Pocket Guide
Bune condiţii de sacrificare a păsărilor domestice: ghid de buzunar
3724 Guide to Alleviation of Thermal Stress în Poultry în Lairage
Ghid pentru alinarea stresului termal la păsările aflate în adăposturi
6490 The Welfare of Hens în Free Range Systems
Bunăstarea găinilor crescute în sisteme în aer liber
1435 A Guide to the Poultry Breeding Flocks and Hatcheries Order 1993
Ghidul privind Ordinul 1993 pentru cârduri de păsări domestice şi
incubatoare
 COD DE RECOMANDĂRI PRIVIND BUNĂSTAREA ANIMALELOR
PUII DE CARNE ŞI PUII DE PRĂSILĂ

Codul are menirea de a-i încuraja pe toţi cei care se îngrijesc de animalele de fermă să
adopte cele mai înalte standarde de administrare. Fără o bună administrare, bunăstarea
animalelor nu poate fi protejată în mod adecvat. Aderarea la aceste recomandări va ajuta
CRESCĂTORUL DE PĂSĂRI să atingă standardele cerute.
Protecţia puilor de carne şi puilor pt. reproducere este luată într-un anumit context,
elaborat de către Consiliul Protecţiei Animalelor de Fermă şi este cunoscută sub titlul „Cele 5
Libertăţi”. Acestea formează o bază logică pentru evaluarea protecţiei în cadrul oricărui
sistem, împreună cu acţiunile necesare pentru protejarea bunăstării în cadrul constrângerilor
unei industrii eficiente ale şeptelului.

Cele Cinci Libertăţi sunt:

2. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE FOAME ŞI SETE:
- prin accesul liber la apă proaspătă şi la o alimentaţie care să menţină vigoarea şi
sănătatea deplină;
3. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE DISCONFORT
- prin furnizarea unui mediu adecvat care să includă adăpost şi un spaţiu confortabil de
odihnă;
4. LIBERTATEA DE A NU SUFERI DE DURERE, VĂTĂMARE SAU BOALĂ
- prin prevenire sau diagnostic şi tratament prompt;
5. LIBERTATEA DE A MANIFESTA UN COMPORTAMENT NORMAL
- prin asigurarea unui spaţiu suficient, a unor facilităţi adecvate şi a companiei altor
animale de acelaşi fel;
6. LIBERTATEA DE A NU FI EXPUS LA TEAMĂ ŞI SUFERINŢĂ
- prin asigurarea condiţiilor şi tratamentul suferinţei mentale.
Pentru respectarea acestor libertăţi, persoanele care se ocupă cu îngrijirea animalelor trebuie
să practice:
- planning şi management atent şi responsabil;
- să îngrijească animalele cu pricepere, în mod ştiinţific şi conştient;
- organizarea adecvată a mediului (de exemplu a sistemului de administrare);
- manipulare şi transport atent;
- sacrificarea păsărilor în condiţii umane

Legile privind Protecţia Animalelor (Legile din 1911 şi 1988 şi Legea (Amendamentul) din
2000 privind Protecţia Animalelor) conţin legile generale referitoare la cruzimea faţă de
animale. În mare, (Secţiunea 1 a Legii din 1911) cruzimea faţă de orice fel de animal
domestic sau aflat în captivitate reprezintă un delict, prin orice acţiune sau prin lipsa unei
acţiuni.
Dispoziţia 12(2) a Legii din 1911 împuterniceşte autorităţile să pună în custodie sigură
animalele aflate în posesia unor persoane bănuite de a fi comis un delict potrivit Legii, până
la finalizarea anchetei sau până la decizia judecătorească de returnare a animalelor. Costurile
implicate, incluzând orice fel de tratament veterinar, vor fi recuperate de către poliţie de la
proprietarul condamnat.

Potrivit secţiunii 1 a Legii (Amendamentului) din 1954 privind Protecţia Animalelor,

amendată de Legea din 1988, Curtea de judecată are puterea de a decădea din drepturile de a
deţine custodia unui animal orice persoană condamnată în baza acestor Legi. Interdicţia poate
fi asupra unei anumite specii de animale sau asupra oricărui fel de animal, pe o perioadă de
timp pe care Curtea o consideră potrivită.

Legea (Amendamentul) din 2000 privind Protecţia Animalelor completează Legea din 1911,
permiţând Curţii să emită ordine în privinţa îngrijirii sau sacrificării animalelor ţinute în
scopuri comerciale şi care sunt subiectul unei acuzaţii făcute, în baza Legii din 1911, de către
un procuror. Definiţia „Procurorului” în Legea din 2000 include anumite comisii publice care
conduc o investigaţie (Serviciul de Investigaţii al Coroanei, departamentele guvernamentale
şi autorităţile locale) şi orice persoană sau comisie aprobate de DEFRA sau de Adunarea
Naţională a Ţării Galilor. Legea din 2000 permite astfel recuperarea unor costuri rezonabile
de către „procuror”, de la proprietar.

Acest Cod este aplicabil doar în Anglia şi a fost emis de către Secretarul de Stat pentru
Departamentul de Mediu, Alimente şi Politici Rurale (urmat de aprobarea în schiţă de către
cele două Camere ale Parlamentului). El înlocuieşte (de asemenea doar în Anglia) acea parte
a existentului Cod al Păsărilor Domestice (emis în 1987), cu privire la bunăstarea păsărilor de
carne şi a celor de prăsilă.

Coduri similare sunt produse în Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Până la momentul în
care aceste Coduri vor fi emise, Codul Păsărilor Domestice existent va fi aplicat în continuare
în Scoţia şi Ţara Galilor. În Irlanda de Nord există acorduri separate.

Introducere

Acest Cod (aplicabil doar în Anglia) se aplică tuturor părţilor din sectorul de
producţie a păsărilor de carne, incluzând păsările de prăsilă şi şeptelul bătrân. Potrivit
intenţiei acestui cod, „crescătorul de păsări” desemnează proprietarul păsărilor sau persoană
responsabilă de îngrijirea lor. Aceste recomandări sunt relevante în privinţa puilor de carne şi
puilor de prăsilă, sub toate tipurile de sisteme de administrare. Respectarea lor va ajuta la
asigurarea bunăstării acestor păsări.
Nici o persoană nu va opera sau iniţia un punct de creştere a puilor de carne sau de
prăsilă decât dacă este asigurată bunăstarea acestor păsări. Aceasta va putea fi atinsă prin
asigurarea faptului că clădirile şi echipamentul, priceperea şi abilităţile crescătorului de păsări
sunt adecvate sistemului de administrare şi numărului de păsări deţinute.
Legislaţia relevantă privitoare la bunăstarea animalelor se aplică atât proprietarilor cât
şi oricărei persoane care are în grijă puii în numele celor dintâi, indiferent de locul unde se
află puii. Un contract scris poate fi util, asigurând faptul că tuturor părţilor implicate le sunt
clare responsabilităţile proprii în privinţa bunăstării păsărilor. În orice caz, obligaţiile impuse
de lege vor fi aplicate.
Efortul de selectare a păsărilor trebuie să fie potrivit pentru sistemul de producţie. În
particular, o atenţie deosebită trebuie acordată păsărilor cu perioade de creştere extinse (ex:
organic, fără limită) folosindu-se, precum şi regimuri alimentare adecvate.

Managementul păsărilor şi al resurselor umane

Tabelul 1, paragraful 1 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede că:
- Animalele vor fi îngrijite de către un număr suficient de personal, care să posede
abilităţile necesare, cunoştinţele şi competenţa profesională.
Este esenţial ca personalul angajat pentru a duce la îndeplinire toate cerinţele să fie
suficient de motivat şi să fie competent. Personalul trebuie să fie bine administrat şi
supravegheat, să cunoască în întregime sarcinile pe care le au de îndeplinit şi să aibă
competenţă în folosirea oricărui echipament.
Toţi crescătorii de păsări trebuie să demonstreze o deplină înţelegere a cerinţelor
privind bunăstarea şi a biologiei păsărilor şi să fi arătat că sunt capabili să le îngrijească în
toate condiţiile prevăzute, înainte de a li se acorda responsabilitatea cârdului. Un crescător de
păsări bun va avea o atitudine umană şi va arăta compasiune, va fi capabil să anticipeze şi să
evite multe dintre problemele legate de bunăstarea păsărilor, va avea abilitatea de a identifica
problemele care se ivesc şi de a se ocupa prompt de ele.
Personalul, inclusiv cel angajat prin contractori, va fi instruit în mod adecvat. Acest
fapt presupune dobândirea unor aptitudini specifice creşterii păsărilor, aptitudini care pot fi
dezvoltate în cadrul fermei, lucrând cu o persoană experimentată sau urmând un curs susţinut
de un profesor potrivit. Crescătorii de păsări trebuie să-şi demonstreze competenţa şi
înţelegerea înainte de a li se acorda responsabilitatea păsărilor. Instruirea trebuie să continue
pe toată perioada angajării şi trebuie ţinute, în mod regulat, cursuri de reîmprospătare. În
măsura în care este posibil acest lucru, instruirea trebuie să conducă la recunoaşterea formală
a competenţei.
Trebuie implementat un plan de instruire pentru a se asigura faptul că cei care
lucrează cu pui de carne sau cu pui de prăsilă recunosc nu numai comportamentul normal şi
sănătatea acestora, ci şi semnele de boală sau probleme iminente de sănătate. Dacă trebuie
îndeplinite anumite sarcini specializate, de exemplu vaccinarea sau trierea în condiţii umane
exemplarelor nedorite, atunci trebuie făcut un instructaj specific. Ca alternativă, pot fi folosite
serviciile unui contractor competent, ce foloseşte personal calificat.
Personalul trebuie să stabilească o rutină metodică în îndeplinirea numărului de
sarcini implicate în creşterea păsărilor. Ca parte a acestui lucru, trebuie să fie foarte vigilenţi
în a observa că sistemele funcţionează adecvat şi că păsările se comportă normal. Aceasta va
permite crescătorului de păsări să detecteze orice problemă în faza ei incipientă şi să
reflecteze la măsura care trebuie luată, în cazul în care este observată vreo problemă. În cazul
în care cauza nu este evidentă sau dacă măsura luată de către crescătorul de păsări nu este
eficientă, trebuie obţinută imediat o consultaţie veterinară sau tehnică.
În cadrul unei zile obişnuite de muncă a crescătorului de păsări, este esenţială
asigurarea faptului că există suficient timp pentru ca păsările să fie inspectate riguros şi
pentru a putea fi luată orice măsură de remediere a unei probleme. Cârdurile mari pot fi
administrate cu succes, dar, în general, cu cât unitatea este mai mare, cu atât trebuie să fie
mai mari gradul de dedicare şi gradul de pricepere pentru a asigura bunăstarea păsărilor.

Hrana şi apa
Tabelul 1, paragrafele 22-27 ale Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede că:

- Animalele vor fi hrănite potrivit unei diete complete, adecvate vârstei şi speciei lor, şi
li se va da o cantitate suficientă de hrană, care să asigure menţinerea sănătăţii lor, care să le
satisfacă cerinţele nutritive şi care să le asigure o stare pozitivă.

- Nici un animal nu va fi hrănit într-un asemenea fel sau nu i se vor da hrană şi apă care
să conţină orice substanţă ce i-ar putea produce suferinţă sau vătămări.

- Toate animalele vor avea acces la hrană la intervale adecvate nevoilor lor psihologice
(în orice caz, cel puţin o dată pe zi), cu excepţia cazului în care un medic chirurg veterinar,
care acţionează în exerciţiul profesiei sale, va da alte instrucţiuni.

- Toate animalele vor avea acces la provizii de apă sau li se vor da, zilnic, cantităţi
suficiente de apă potabilă proaspătă sau li se vor oferi mijloace prin care să-şi poată satisface
singure nevoia de lichide.

- Echipamentele de hrănire şi furnizare a apei vor fi proiectate, construite, plasate şi

menţinute astfel încât riscul contaminării hranei şi a apei, precum şi efectele dăunătoare ale
competiţiei dintre animale să fie minimalizate.

- Nici o altă substanţă, cu excepţia celor folosite în scop terapeutic sau profilactic
pentru tratament zootehnic, nu va fi administrată animalelor, decât dacă a fost demonstrat,
prin studii ştiinţifice că aceasta este benefică animalelor sau dacă experienţa a stabilit că
efectul acelor substanţe nu este în detrimentul sănătăţii sau a bunăstării animalelor.

34. Toate păsările trebuie să aibă acces zilnic la mâncare. Atunci când păsările sunt aduse
într-un mediu nou, crescătorul de păsări trebuie să se asigure că păsările pot găsi apă şi
mâncare.

35. Pentru a preveni accesul păsărilor la mâncare sau apă, vechi sau contaminate, acestea
din urmă trebuie înlocuite în mod regulat. Trebuie făcute provizii pentru a putea fi asigurată
apă în condiţii de îngheţ.

36. Într-un sistem intensiv de găzduire, distanţa maximă pe care fiecare pasăre o parcurge
pentru a ajunge la mâncare şi apă nu trebuie să depăşească 4 metri. În unele situaţii, aşa cum
sunt sistemele de producţie în aer liber, poate fi necesar ca păsările să parcurgă mai mult de 4
metri; în aceste situaţii, toate păsările trebuie îngrijite adecvat, având în vedere densitatea
cârdului, spaţiul de hrănire şi adăpare, pentru a putea fi realizate aceste deplasări.

37. Trebuie evitate schimbările bruşte în ce priveşte tipul, cantitatea şi aspectul hranei.
Orice modificare a dietei trebuie operată gradual.

38. Trebuie evitată hrana compusă, care a fost preparată pentru alte specii, întrucât unele
substanţe pot fi toxice pentru păsări.

39. Pentru puii de carne, hrana nu trebuie retrasă cu mai mult de 12 ore înainte ca păsările
să fie sacrificate sau trimise către o nouă fermă. Această perioadă de 12 ore trebuie să includă
perioada de prindere, încărcare, transport şi descărcare, de dinainte de sacrificiu. Înaintea
transportului, trebuie furnizată apă, începând cu procesul de încărcare (vezi paragraful 88
privind condiţiile referitoare la păsările de prăsilă).

40. Trebuie instalate contoare de apă la fiecare adăpost, pentru a putea fi monitorizat
consumul zilnic de apă. Înregistrările zilnice privind consumul de apă pot da un avertisment
timpuriu privind posibilele probleme, iar un contor de apă este un instrument necesar în
administrare.

41. Trebuie asigurat accesul zilnic la apă în timpul iluminatului, precum şi un număr
suficient de recipiente, corect distribuite şi ajustate.

Sănătatea

Inspecţia

Tabelul 1, paragraful 2 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 Nr. 1870) prevede că:

- Toate animalele ţinute în sisteme domestice, în care bunăstarea lor depinde de atenţie
umană frecventă, vor fi riguros inspectate cel puţin o dată pe zi, pentru a fi verificată
bunăstarea lor.

- Animalele ţinute în alte sisteme decât cele domestice, în care bunăstarea lor depinde
de atenţia umană frecventă, vor fi inspectate la intervale suficient de dese pentru a fi evitată
orice suferinţa.

Tabelul 1, paragraful 3, prevede că:

- Acolo unde animalele sunt ţinute în interiorul unei clădiri, va fi disponibilă lumină
adecvată (fixă sau mobilă), pentru a permite inspectarea lor riguroasă, în orice moment.

42. Pentru a reduce riscul problemelor care apar în unităţile cu pui de carne şi puii de
prăsilă, este recomandată inspectarea sistematică a tuturor cârdurilor, cel puţin de două ori pe
zi, la intervale adecvate. Păsările tinere, în primele zile ale vieţii lor, trebuie inspectate mult
mai frecvent.

43. Aceste inspecţii privind sănătatea şi bunăstarea pot fi legate de alte vizite ale
păsărilor, însă fiecare inspecţie trebuie făcută ca o procedură separată, specifică.

44. Crescătorii de păsări trebuie să stabilească în avans cel mai bun mod de acţionare
atunci când sunt identificate probleme şi să se asigure că pot dispune, la nevoie, de
consultanţa unui medic veterinar sau a unui alt expert.

45. În timpul inspecţiei, gradul de iluminare trebuie să fie suficient de mare pentru ca
toate păsările, din orice parte a adăpostului, să fie vizibile în mod clar.
46. Întrucât examinarea fiecărei păsări în parte, în timpul inspecţiei de rutină, nu poate fi
totdeauna realizată, trebuie obţinut, cu fiecare ocazie, un bun indicator al stării de sănătate a
cârdului. Acolo unde păsările nu au permanent hrana la dispoziţie în orice moment, inspecţia
trebuie realizată în momentul hrănirii, pentru a putea fi identificate acele păsări care nu sunt
potrivite pentru acest tip de hrănire.

47. Pentru a asigura o inspecţie riguroasă, crescătorul de păsări trebuie să meargă în

cadrul a 3 metri pe lângă fiecare pasăre, încurajându-le să se mişte, dar având grijă să nu
sperie păsările cu mişcări bruşte, neobişnuite, cu zgomote sau schimbări ale gradului de
iluminare. Scopul este de a păşi destul de aproape de păsări pentru a le vedea în mod clar şi
pentru ca acestea să se mişte. Acest fapt ar permite identificarea oricărei păsări bolnave,
vătămate sau slăbite. Păsările de acest fel trebuie să fie imediat duse la un medic veterinar
pentru a fi tratate sau sacrificate. Păsările cu dificultăţi considerabile în mers, cu ascită gravă,
cu malformaţii, cu răni grave sau cu tăieturi, trebuie sacrificate imediat, în cazul în care nu
pot fi tratate şi în care nu se pot înzdrăveni fără suferinţă inutilă. Păsările moarte trebuie
îndepărtate fără întârziere.

Cauzarea sau permiterea oricărei emoţii, dureri sau suferinţe, care poate fi evitată, oricărui
animal, (pasăre) în timpul procesului de sacrificare (Dispoziţia nr. 4 (1)), reprezintă un delict
în baza Regulamentului din 1995 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă (Sacrificarea şi
Uciderea) din 1995 (S.I. 1995 nr. 731), amendat de Regulamentul din 1999 privind
Bunăstarea Animalelor de Fermă (Sacrificarea şi Uciderea) (S.I. 1999 nr. 400) şi de
Regulamentul din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă (Sacrificarea şi Uciderea)
(S.I. 2000 nr. 3352). Delictul se aplică în toate cazurile, însă prevederile detaliate referitoare
la metodele de sacrificiu sau ucidere nu se aplică atunci când animalul (pasărea) trebuie ucisă
imediat, din motive urgente (Dispoziţia nr. 13 (2)).

Atunci când un animal (pasăre) este sacrificată sau ucisă, fără a fi vorba de o urgenţă, trebuie
folositele metodele permise de lege. Metodele permise de sacrificare a păsărilor includ
decapitarea şi dislocarea gâtului.

Controlul bolilor

Tabelul 1, paragraful 5 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că orice animal care prezintă semne de îmbolnăvire sau
este rănit:

- va fi îngrijit în mod adecvat, fără întârziere; şi

- în cazul în care starea sa nu se ameliorează, va fi consultat un medic veterinar, cât se
poate de repede

Tabelul 1, paragraful 6, prevede:

- Acolo unde este necesar, animalele bolnave sau rănite vor fi izolate într-un mediu
adecvat, cu – acolo unde este cazul – litiere uscate şi confortabile.

48. Trebuie implementat un program de sănătate şi bunăstare pentru fiecare unitate care
desfăşoară activităţi legate de sănătatea şi adăpostirea păsărilor, acoperind întregul sector de
producţie. Ar trebui, de asemenea, stabilite proceduri de management şi măsuri de control
pentru a fi redus riscul infecţiilor şi al vătămărilor. Aceasta ar include, în mod obişnuit, un
protocol de vaccinare (atent monitorizat pentru a fi asigurată eficacitatea sa) pentru a fi redus
riscul îmbolnăvirilor. Programul de sănătate şi bunăstare ar trebui dezvoltat cu consultanţă
veterinară adecvată, testat practic şi actualizat corespunzător.

49. Indiciile importante ale unei sănătăţi corespunzătoare sunt: ochi clari, luminoşi,
promptitudine, postură bună, mişcări viguroase atunci când sunt deranjate fără motiv, hrănire
şi adăpare active, cânt şi vocalizare, producerea satisfăcătoare de ouă, în cazul păsărilor de
prăsilă, piele, gambe şi picioare curate şi sănătoase. Orice abatere de la aceste norme poate
indica o problemă care trebuie imediat analizată.

50. Apariţia unei îmbolnăviri poate fi observată mai întâi prin modificarea consumului de
apă, prin ezitarea de a mânca, prin schimbări ale calităţii excrementelor sau în
comportamentul general al cârdului. Înregistrarea consumului zilnic de apă şi, acolo unde este
posibil, consumul de hrană, reprezintă o bună practică de management. Imediat ce apare un
caz de îmbolnăvire, trebuie făcută o consultaţie medicală veterinară, pentru a putea fi
determinată cauza şi pentru a fi luate măsurile potrivite.

51. Trebuie luate măsuri de control al bolilor cauzate de paraziţi externi, folosindu-se
pesticidele potrivite. Este foarte importantă luarea unor măsuri de prevenire a infestării cu
purici roşii la cârdurile de păsări de prăsilă; aceste măsuri nu trebuie să cauzeze nici un rău
păsărilor.

52. Dacă crescătorul de păsări decide că există o şansă bună ca o pasăre bolnavă să se
însănătoşească, aceasta trebuie izolată într-un spital, demonstrându-se faptul că poate să
mănânce şi să bea singură şi că poate sta în picioare fără ajutor. Păsările trebuie examinate în
mod frecvent, pe tot parcursul zilei. În orice caz, dacă o pasăre este în suferinţă şi nu poate fi
tratată sau nu arată îmbunătăţiri semnificative în cadrul a 24 de ore de când a fost spitalizată,
trebuie sacrificată fără întârziere.

53. Toţi cei care intră în contact cu păsări trebuie să aibă o igienă strictă şi să folosească
metode de dezinfecţie. Acolo unde este posibil, locul trebuie administrat în aşa fel încât toate
adăposturile să fie golite în acelaşi timp, pentru a facilita curăţenia, dezinfecţia şi
dezinfestarea. O măsură de genul „toate înăuntru sau toate afară”, cu perioade în care să nu se
afle nici o pasăre în locul respectiv va acţiona, de asemenea, ???

54. Atunci când adăposturile sunt golite şi curăţate, stratul vechi de aşternut trebuie
îndepărtat înainte de a introduce din nou cârdul, pentru a reduce riscul răspândirii bolilor.

Sănătatea picioarelor

55. Crescătorul de păsări trebuie să monitorizeze zilnic toate păsările pentru a putea
detecta semnele de ologire, de slăbiciune a picioarelor, de mers anormal. Orice pasăre, care
nu se poate deplasa pentru a se putea hrăni şi adăpa, trebuie sacrificată imediat ce este
detectată, în afara cazului în care poate fi tratată şi este probabil să se însănătoşească, fără
suferinţă inutilă.

10
56. Trebuie luate acele măsuri de management pentru prevenirea ologirii, ţinându-se
seama de experienţa anterioară din cadrul fermei şi trebuie acţionat în cel mai bun mod
identificat. Trebuie avute în vedere rasă puilor, densitatea cârdului, stilul de iluminare,
compoziţia hranei şi regularitatea hrănirii, precum şi administrarea stratului de aşternut.
Ologirea este adeseori cauzată de o infecţie a osului sau a încheieturii, aşadar este esenţial
controlul şi prevenirea oricărei boli virale sau bacteriene. Dacă apare o astfel de problemă
cum este ologirea, practicile de management şi de gospodărire trebuie modificate în aşa fel
încât problema să fie rectificată. Încurajarea activităţii va ajuta la prevenirea apariţiei
problemelor legate de picioare.

57. Puii pot suferi de ologire datorită infecţiilor dobândite în cârdul mamă sau la
incubator. Se consideră că 60 % din cazurile de ologire rezultă din infecţii. Trebuie menţinute
standarde înalte de biosecuritate şi igienă în cârdul mamă, în manipularea ouălor la incubator,
precum şi în manipularea ulterioară şi în transportul puilor. Măsurile de gospodărire trebuie
să fie concepute în aşa fel încât ouăle care au luat contact cu pământul sau cele foarte
murdare să nu fie puse la clocit.

11

Mutilările

Generalităţi

Operaţiunile interzise
Următoarele operaţiuni sunt interzise de către lege:

- Înlăturarea aripilor, a pinioanelor, crestarea sau rănirea tendoanelor, care includ

mutilări ale ţesuturilor aripilor. Atunci când este necesară reducerea efectelor zborului, pot fi
prinse penele de zbor de pe una din aripi.

- Folosirea dispozitivelor care penetrează septul nazal. Orice formă de dispozitiv fixat
pe capul păsării (ochelari, lentile de contact sau zăbale nazale) poate cauza probleme
bunăstării păsărilor şi nu trebuie folosită.

- Castrarea chirurgicală sau lipsirea de voce

Regulamentul din 1982 privind Bunăstarea Şeptelului (Operaţiunile Interzise) (S.I. 1982 nr.
1884) interzice fixarea dispozitivelor pentru limitarea vederii la păsări prin metode care
implică mutilarea septului nazal, interzice operaţiunile (altele decât prinderea penelor) care să
le împiedice zborul, lipsirea de voce sau castrarea chirurgicală a masculilor.

58. Mutilările pot cauza o durere considerabilă şi, de aceea, reprezintă un prejudiciu adus
bunăstării animalelor de fermă. Ele sunt indezirabile în principiu şi nu trebuie realizate decât
în cazul în care trebuie evitată o problemă mai mare, care afectează bunăstarea. Producătorii
trebuie să se gândească foarte bine la necesitatea oricărei mutilări, atunci când o realizează.
Atunci când sunt considerate necesare, mutilările trebuie realizate uman, în concordanţă cu
legea şi trebuie realizate de către un personal competent, instruit. Sunt esenţiale standarde
înalte privind igienă.

Retezarea ciocului
În cazul în care operaţiunea nu este făcută de către un medic veterinar chirurg, retezarea
ciocului trebuie să fie realizată în conformitate cu Ordinul din 1962 privind Chirurgia
Veterinară (Dispense) (S.I. 1962 nr. 2557), de exemplu: operaţia de retezare a ciocului
reprezintă înlăturarea, la o pasăre, cu ajutorul unui instrument adecvat a

(i) nu mai mult de o treime din ciocul păsării, măsurat de la vârf către intrarea
nărilor, dacă este realizată ca şi operaţie singulară; sau
(i) nu mai mult de o treime din partea de sus a ciocului, măsurată în acelaşi mod; şi
împiedicarea hemoragiei ciocului prin cauterizare.

59. Nu este necesară retezarea ciocului la păsările crescute pentru carne, pentru că acestea
sunt de obicei sacrificate înainte de a atinge maturitatea sexuală. Retezarea ciocului la
păsările de prăsilă trebuie evitată, pe cât este posibil, şi trebuie folosită doar dacă opinia
veterinară spune că această procedură este esenţială pentru a preveni probleme mai mari, ca
ciugulitul penelor sau canibalismul. Trebuie acordată o mare atenţie îmbunătăţirii mediului,
ca mijloc de a evita necesitatea retezării ciocului; metodele posibile pentru îmbunătăţirea
mediului includ asigurarea de paie sau împrăştierea boabelor.

60. Nu este necesară retezarea ciocului la puicuţele de prăsilă trebuie înlăturat doar vârful
ciocului de la puii de prăsilă masculi. Aceasta se poate face cel mai bine în primele 5-10 zile
de viaţă, pentru ca puii să-şi poată dezvolta capacitatea de a mânca şi de a ciuguli, înainte ca
această operaţie să aibă loc. Retezarea ciocului la păsările mai bătrâne trebuie realizată doar
cu asistenţa unui medic veterinar chirurg.

Înlăturarea crestei

Legea Medicilor Veterinari Chirurgilor din 1996 (Tabelul 3 Amendamentul din 1998) (S.I.
1998 nr. 526) permite doar unui medic veterinar chirurg înlăturarea crestei sau tăierea
degetelor unei păsări domestice care a atins vârsta de 72 de ore. La păsările mai tinere de 72
de ore operaţiunile pot fi realizate de către persoane necalificate (cu vârsta de peste 18 ani),
folosindu-se un instrument adecvat. Îndepărtarea părţii dependente a moţului unei păsări
poate fi, de asemenea, făcută de către o persoană necalificată, folosindu-se un instrument
potrivit.

12

61. Prin tăierea crestei se înţelege înlăturarea, totală sau parţială, a crestei de cocoş;
aceasta oferă puţine avantaje, poate chiar nici unul, în comparaţie cu deranjul şi durerea
cauzate şi trebuie, astfel, evitată. Acolo unde operaţia are loc, aceasta se face de obicei
păsărilor în prima lor zi de viaţă, folosindu-se foarfece ascuţite şi doar de către personal
calificat. În cazul păsărilor care au mai mult de 72 de ore de viaţă, această procedură trebuie
realizată de către un medic veterinar chirurg: este o cerinţă a legii.

Înlăturarea pintenului

62. Reprezintă înlăturarea, la o zi de viaţă, a pintenului din spatele piciorului puiului

mascul, folosindu-se un fir de sârmă încălzit. Dacă pintenul creşte şi devine foarte pronunţat,
poate cauza daune femelelor, în timpul împerecherii. Trebuie încurajată selecţionarea
masculilor de prăsilă cu pinteni scurţi, tociţi, astfel încât să nu mai fie necesară înlăturarea
pintenului.

Înlăturarea ghearelor

63. În unele părţi ale industriei se practică înlăturarea ghearei pivotante a masculului de
prăsilă pentru a nu cauza vătămări femelei în timpul împerecherii naturale. Procedură este de
obicei realizată în prima zi de viaţă şi trebuie realizată de către o persoană instruită,
competentă. Este mult mai obişnuită îndepărtarea ghearelor dew decât a celor pivotante,
întrucât primele cauzează daune mult mai severe decât cele din urmă. Înlăturarea ghearei
pivot nu-şi găseşte justificarea în vederea bunăstării păsărilor şi trebuie evitată.

Înlăturarea degetelor

64. Acest fel de mutilare este controlată de lege (vezi chenarul ce urmează paragraful 37).
Înlăturarea degetelor (prin tăiere), în scopul identificării, reprezintă o mutilare inutilă şi
trebuie evitată. Trebuie folosite metode alternative de identificare, care nu afectează
bunăstarea păsărilor.

13

Clădirile şi adăposturile

Tabelul 1, paragrafele 11 şi 13 ale Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor

de Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:

- Materialele folosite pentru construirea adăposturilor şi, în special, cele folosite pentru
construirea ţarcurilor, a cuştilor, a staulelor şi a echipamentelor cu care animalele pot intra în
contact, nu trebuie să le fie dăunătoare şi trebuie să poată fi curăţate şi dezinfectate riguros.

- Adăpostul şi garniturile folosite pentru protejarea animalelor trebuie construite şi

menţinute astfel încât să nu existe colţuri ascuţite sau protuberanţe care le pot răni.

Generalităţi

65. Înainte de a fi realizată o nouă construcţie sau de a fi modificate cele existente, trebuie
consultaţi specialiştii în domeniu. Este foarte importantă asigurarea faptului că designul
construcţiilor sau al echipamentului este adecvat scopului în care acestea urmează a fi
folosite. Trebuie avută în vedere încorporarea unor sisteme de ridicare a recipientelor de apă
şi hrană pentru a permite accesul echipamentului de manipulare. Trebuie, de asemenea, avută
în vedere încorporarea unor facilităţi pentru cântărire, manipulare şi încărcare.

66. Crescătorul de păsări trebuie să ia măsuri pentru protejarea păsărilor de prădători,

rozătoare şi alte animale. Alte informaţii despre controlul paraziţilor pot fi găsite în Codul de
Procedură DEFRA pentru prevenirea infestării păsărilor datorate rozătoarelor – vezi Anexa 1.

Ventilaţia şi temperatura

Tabelul 1, paragraful 13 Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:
- Circulaţia aerului, nivelul de praf, temperatura, umiditatea relativă a aerului şi
concentraţia de gaze trebuie menţinute în cadrul unor limite care să nu fie dăunătoare
animalelor.

67. Ritmul de ventilare şi condiţiile de existenţă trebuie să fie tot timpul adecvate pentru
ca păsările să aibă suficient aer proaspăt şi pentru a menţine stratul de aşternut uscat şi friabil.
Calitatea aerului, inclusiv nivelul de praf şi concentraţia de dioxid de carbon, monoxid de
carbon şi amoniac, trebuie controlate şi ţinute în limitele în cadrul cărora bunăstarea păsărilor
nu este afectată. În mod deosebit, concentraţia de amoniac din aer nu trebuie să depăşească
20ppm, fiind măsurată la nivelul înălţimii păsărilor.

68. Trebuie evitate extremele de temperatură. Temperaturile maxime şi cele minime

trebuie monitorizate şi înregistrate zilnic pentru a ajuta managementul. Păsările trebuie
apărate de curenţi reci de aer. Trebuie făcute eforturi pentru ca sistemul de ventilare să nu dea
diferenţe mari de viteză a aerului în coteţ.

69. Puii trebuie să fie aşezaţi în incubator, în momentul în care ajung în adăpost şi trebuie
să fie monitorizaţi atent. Puii tineri sunt în mod particular afectaţi de diferenţele de
temperatură; o bună şi egală repartizare a lor în cadrul adăpost va indica faptul ca se simt
confortabil. După 4-5 săptămâni de viaţă, păsările pot tolera o mare varietate de temperaturi,
însă trebuie făcute eforturi pentru a se evita crearea condiţiilor de răcire, înghesuire şi
sufocare.

70. Păsările hrănite limitat sunt mai afectate de temperaturile joase şi mai puţin de cele
înalte. Dacă temperatura coboară, trebuie majorată porţia de hrană sau asiguraţi încălzitori.

14

Stresul cauzat de căldură

71. Păsările nu trebuie să fie expuse timp îndelungat luminii puternice sau directe a
soarelui sau unor condiţii toride, umede, pentru că poate apărea stresul cauzat de căldură,
indicat printr-un gâfâit îndelungat. Domesticirea afectează abilitatea păsărilor de a-şi menţine
temperatura normală a corpului, însă în cazul oricărui sistem de management pot apărea
creşteri ale temperaturii ambientale care cauzează gâfâit prelungit, mai ales atunci când
gradul de umiditate este crescut. Astfel, toate construcţiile destinate păsărilor trebuie schiţate
astfel încât ventilaţia să fie adecvată, pentru a proteja păsările de supraîncălzire, în orice
condiţii de vreme care pot fi prevăzute. Trebuie acordată atenţie distribuirii aerului, în special
la nivelul păsărilor.

72. Crescătorul de păsări trebuie să planifice totul înainte, pentru a fi evitat stresul datorat
căldurii. În timpul lunilor de vară trebuie redusă densitatea cârdului în momentul comandării
sau al plasării puilor de o zi. Dacă se înregistrează suferinţă sau mortalitate, vina va cădea
asupra celui responsabil de grija păsărilor, care va trebui să demonstreze că măsurile luate au
fost adecvate designului clădirii, locaţiei, precum şi maximumului de temperatură şi
umiditate prevăzut pentru acel moment.

73. În cazul unor condiţii de căldură şi umiditate crescute, păsările trebuie să fie
inspectate frecvent, însă nu trebuie deranjate nejustificat.
74. Anumiţi paşi trebuie să fie făcuţi pentru a minimiza probabilitatea apariţiei stresului
cauzat de căldură, prin creşterea ventilaţiei şi a vitezei aerului la nivelul păsărilor. Trebuie
găsite ventilatoare portabile. Temperatura aerului în interiorul unei clădiri poate fi redusă prin
îmbunătăţirea izolaţiei, prin stropirea acoperişului şi folosirea corectă a răcirii aerului care
intră. Căldura produsă de către păsări poate fi redusă prin micşorarea densităţii cârdului şi
prin schimbarea tipului hranei. Informaţii asupra managementului stresului cauzat de căldură
sunt oferite în broşura DEFRA – „Stresul cauzat de căldură la păsări” – vezi Anexa 1.

Iluminatul

Tabelul 1, paragraful 5 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:
- Animalele ţinute în clădiri nu vor fi ţinute permanent în întuneric

- În cazul în care în clădiri în care intră lumină naturală, aceasta nu va satisface nevoile
psihologice şi etologice ale animalelor care se află aici, drept pentru care trebuie
asigurată lumină artificială adecvată.

- Animalele ţinute în clădiri trebuie să aibă perioade de pauză de la lumina artificială

1. Lumina, în locurile în care sunt ţinute păsările, trebuie să fie la un asemenea nivel
încât să le permită să vadă clar şi să le stimuleze activitatea. Acest lucru poate fi
realizat prin sistemele de iluminat proiectate, menţinute şi operate astfel încât să
asigure un nivel minim de 10 lucşi, la nivelul ochilor păsărilor. Iluminatul adăpostului
cu minimum 20 lucşi va încuraja activitatea păsărilor. Adăposturile trebuie să aibă un
nivel uniform de lumină. Dacă are loc o problemă de comportament, aşa cum este
canibalismul, poate fi necesară diminuarea nivelului de lumină pentru câteva zile.

2. Păsărilor de carne care nu au acces la lumina zilei le este necesară asigurarea a 8 ore
pe zi de iluminat artificial. Este important pentru bunăstarea păsărilor să li se asigure
o perioadă de întuneric (nu mai puţin de 30 de minute) la fiecare ciclu de 24 de ore.
Aceasta face ca păsările să se obişnuiască cu întunericul total şi astfel să nu intre în
panică, în cazul unei căderi de curent. Perioadele mai lungi de întuneric pot reduce
mortalitatea şi poate îmbunătăţi sănătatea picioarelor.

15

Stratul protector/aşternutul

Tabelul 3 al Amendamentului la Regulamentul din 2002 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2002 nr. 1646), prevede că:

- Acolo unde păsările, altele decât cele ţinute în sisteme la care s-a făcut referire în
Tabelul 3A, 3B şi 3C, sunt crescute în clădiri, vor fi ţinute pe, sau vor avea acces în
orice moment la un strat protector bine întreţinut sau la o suprafaţă de odihnă foarte
bine drenată.

3. Păsările de carne şi păsările de prăsilă petrec viaţa în contact cu stratul de aşternut, iar
sănătatea şi bunăstarea lor sunt legate de calitatea aşternutului. Echipamentul bine
 proiectat şi standarde înalte de management sunt importante pentru menţinerea
calităţii stratului de aşternut. Capacitatea ventilaţiei trebuie să fie suficientă pentru a
se evita supraîncălzirea şi pentru înlăturarea excesului de umiditate. Compoziţia
hranei trebuie să fie echilibrată pentru evitarea problemelor cauzate de excremente
apoase sau lipicioase.

4. Stratul de aşternut trebuie să fie afânat şi friabil şi trebuie să fie luate măsuri pentru
minimizarea riscului mucegăirii sau al infestării cu purici. În acest sens, trebuie făcute
inspecţii frecvenţe pentru a fi observate semnele deteriorării şi pentru a putea fi luată
rapid măsura potrivită în rectificarea oricărei probleme. Aşternutul mucegăit nu
trebuie folosit. Trebuie, de asemenea, să fie inspectat pentru a nu deveni excesiv de
umed sau uscat. Trebuie să fie folosit un sistem de apă care să minimizeze scurgerile,
de exemplu biberoanele care au câte o cupă de captare a apei, poziţionată la o înălţime
adecvată pentru toate păsările. Pot fi folosite biberoanele fără cupe, dacă sunt bine
administrate şi dacă presiunea apei este verificată frecvent. Informaţii despre
administrarea aşternutului sunt date în broşura DEFRA – „Administrarea stratului
protector pentru podeaua adăposturilor de păsări” – vezi Anexa 1 – iar crescătorii de
păsări ar trebui să fie familiarizaţi cu aceste informaţii.

Procedurile de urgenţă

5. Fermierii trebuie să-şi ia din timp măsurile necesare pentru a putea face faţă unor
urgenţe că incendiul, inundaţia, căderi ale curentului electric sau ale echipamentului,
întreruperi ale aprovizionării şi trebuie să se asigure că întregul personal este
familiarizat cu măsurile care trebuie luate în caz de urgenţă. Cel puţin un membru
responsabil din cadrul personalului trebuie să fie întotdeauna disponibil pentru a lua
măsurile necesare. Precauţiile luate pentru evitarea incendiilor trebuie să reprezinte o
prioritate majoră a oricărui crescător de păsări. În cazul în care clădirile trebuie
încuiate, se vor face aranjamente pentru a fi asigurat accesul rapid în clădire, în caz de
urgenţă.

6. Crescătorii de păsări trebuie să aibă acces la şi să fie familiarizaţi cu conţinutul

broşurii DEFRA, „Incendiile la ferme” – vezi Anexa 1. Consultanţă specializată în
vederea luării tuturor precauţiilor pentru prevenirea incendiilor poate fi obţinută de la
funcţionarii însărcinaţi cu prevenirea incendiilor din brigăzile locale de pompieri,
precum şi de la Asociaţia de Prevenire a Incendiilor.

7. Trebuie să fie făcute eventuale aranjamente pentru asigurarea proviziilor de apă şi

hrană adecvată, care să fie folosite în caz de urgenţă. Trebuie făcute eforturi pentru a
minimiza riscul îngheţării apei potabile.

16

Densitatea cârdului şi libertatea de mişcare

Tabelul 1, paragraful 9 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:
 - Libertatea de mişcare a animalelor, având în vedere specia lor şi în conformitate cu
experienţa stabilită şi cunoştinţele ştiinţifice, nu va fi restricţionată astfel încât să
cauzeze animalelor suferinţă inutilă sau vătămări.

Tabelul 1, paragraful 9, prevede că:

- Acolo unde animalele sunt în mod continuu şi regulat ţinute între anumite limite, li se
va acorda un spaţiu adecvat nevoilor lor psihologice şi etologice, în conformitate cu
experienţa stabilită şi cunoştinţele ştiinţifice

8. Densitatea maximă a cârdului la păsările ţinute pentru a produce carne trebuie să fie
de 34 kg/m², densitate care nu trebuie să fie depăşită nici un moment în timpul
perioadei de creştere. Această densitate este satisfăcătoare pentru păsările crescute
până la greutatea obişnuită pentru a fi sacrificate (1.8 – 3.0 kg), însă trebuie să fie
redusă la păsările crescute până la o greutate în mod semnificant mai mică.

9. În orice caz, trebuie luată în seamă o largă varietate de factori atunci când este
stabilită şi monitorizată densitatea cârdului la păsările domestice, densitate care să
asigure bunăstarea lor. Observarea atentă a densităţii unui cârd este importantă, însă
nu poate asigura, ea singură, bunăstarea păsărilor. Există o relaţie strânsă între
managementul păsărilor, controlul de mediu şi densitatea cârdului. Păsările pot fi
păstrate în condiţii bune doar dacă există un echilibru şi dacă producătorului îi revine
sarcina de a demonstra că bunăstarea nu este compromisă, indiferent de densitatea
cârdului.

10. Indiferent de tipul de sistem, toate păsările trebuie să aibă suficientă libertate de
mişcare, să poată sta normal, fără dificultate, să se poată întoarce şi să-şi poată întinde
aripile. Trebuie, de asemenea, să aibă suficient spaţiu pentru a putea şedea fără să
interfereze cu celelalte păsări.

11. Densitatea cârdului trebuie redusă şi trebuie consultat un specialist în cazul în care
apare o problemă, în special de tipul căldurii excesive sau a umidităţii datorate unei
ventilaţii inadecvate sau a slabei calităţi a stratului de aşternut. Dacă apar boli sau
probleme legate de mediu într-o clădire sau în cadrul unui alt sistem, reducerea
densităţii la cârdurile ulterioare poate diminua posibilitatea recurenţei.

12. La intrarea în coteţ trebuie să fie afişată permanent o schiţă clară a suprafeţei podelei
disponibile pentru păsări. Aceasta, laolaltă cu alte informaţii înregistrate (vezi
păstrarea rapoartelor paragraful 73), va facilita calcularea densităţii cârdului.

13. Trebuie evitată plasarea în mod deliberat a unui număr mare de pui şi reducerea lui
frecventă, întrucât reprezintă un factor de disturbare a păsărilor şi poate avea ca
rezultat o prea mare densitate a acestora.

17

Echipamentul automatic sau mecanic

Tabelul 1, paragraful 18 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de
Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:

- Întregul echipament automatic sau mecanic, esenţial pentru sănătatea sau bunăstarea
animalelor, va fi inspectat cel puţin o dată pe zi pentru a verifica că nu este nimic
defect.

Tabelul 1, paragraful 19, prevede că:

- Acolo unde sunt descoperite defecţiuni la echipamentul automatic sau mecanic, de

tipul celor menţionate în paragraful 18, acestea trebuie rectificate imediat sau, dacă nu
este posibil, trebuie luate anumite măsuri pentru protejarea sănătăţii şi bunăstării
animalelor, în aşteptarea rectificării acestor defecţiuni, inclusiv folosirea anumitor
metode alternative de hrănire şi adăpare şi a metodelor adecvate pentru furnizarea şi
menţinerea unui mediu înconjurător satisfăcător.
În legătură cu sistemul artificial de ventilaţie, Tabelul 1, paragraful 20 prevede că acolo
unde sănătatea şi bunăstarea animalelor depind de un sistem artificial de ventilaţie:
a) trebuie luate măsuri pentru asigurarea existenţei unui sistem de rezervă
pentru a putea garanta suficient aer proaspăt în scopul menţinerii sănătăţii şi
bunăstării animalelor, în cazul defecţiunii sistemului principal, şi
b) trebuie instalat un sistem de alarmă (care va fi funcţional chiar dacă
generatorul principal de electricitate cade) care să avertizeze asupra oricărei
defecţiuni sistemului.

Tabelul 1, paragraful 21, prevede că:

- Sistemul de rezervă la care s-a făcut referire în paragraful (a), va fi inspectat în mod
riguros, iar sistemul de alarmă la care s-a făcut referire în paragraful 20 (b) a Tabelul
1, va fi testat cel puţin o dată la 7 zile pentru a nu exista nici o defecţiune a lui iar,
dacă este detectată vreo defecţiune (atunci când sistemul este inspectat sau testat în
conformitate cu acest paragraf sau în orice alt moment), aceasta va fi reparată imediat.

14. Întregul echipament şi toate serviciile, inclusiv recipientele de hrănire, lanţul de

hrănire şi sistemele de livrare, recipientele cu apă, ventilatoarele, unităţile de încălzit
sau iluminat, extinctoarele şi sistemele de alarmă, trebuie curăţate şi inspectate în mod
regulat şi trebuie să fie bine întreţinute.

15. Echipamentele de ventilaţie, încălzire, iluminat, hrănire, adăpare, precum şi toate

celelalte echipamente sau instalaţii electrice trebuie să fie astfel proiectate, situate şi
instalate, încât să fie evitat riscul rănirii păsărilor.

16. Întregul echipament trebuie proiectat şi menţinut într-un asemenea mod încât să nu
supună păsările unui zgomot excesiv.

17. Echipamentul automat de care depinde bunăstarea păsărilor trebuie să conţină

siguranţe şi/sau un dispozitiv de standby şi un sistem de alarmă care să avertizeze
crescătorul de păsări în caz de oprire. Defecţiunile trebuie să fie imediat remediate sau
trebuie să fie luate alte măsuri pentru protejarea sănătăţii şi a bunăstării păsărilor.
Trebuie să existe metode alternative, care să poată fi folosite imediat, de hrănire şi
menţinere a unui mediu ambient satisfăcător.
18

Cerinţe suplimentare în cazul păsărilor ţinute în aer liber

Tabelul 1, paragraful 17 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de

Fermă (Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că:

- Animalele care nu sunt deloc ţinute în interiorul clădirilor, în măsura în care este
necesar sau posibil, vor fi protejate de condiţii nefavorabile de vreme, prădători sau de
riscuri la adresa sănătăţii lor şi vor avea acces permanent la o suprafaţă de şedere bine
drenată.

Puteţi, de asemenea, consulta Standardele de Marketing ale UE privind Carnea de pasăre,

Regulamentul nr. 1538/91 aşa cum a fost amendat), privind densitatea cârdului, cerinţele
privind hrănirea, accesul la mişcare şi vârsta minimă de sacrificare.

18. Pământul pe care cârdurile de păsări sunt ţinute pentru perioade îndelungate poate
deveni „bolnav”, adică contaminat cu organisme care pot cauza sau răspândi boli,
punând în pericol sănătatea păsărilor aflate pe acel pământ. Pământul trebuie să fie
monitorizat în mod frecvent pentru a fi detectaţi paraziţii. Timpul în care pământul
poate deveni „bolnav” depinde de tipul acestuia, precum şi de densitatea cârdului.
Trebuie luate măsuri adecvate pentru a preveni deteriorarea pământului sau pentru
strămuta adăpostul (în cazul unităţilor mobile) pe un pământ nou sau pentru a rota
suprafaţa pe care sunt ţinute păsările, în afara construcţiilor fixe.

19. Trebuie să existe un spaţiu suficient de mare pentru adăpostirea păsărilor, în orice
moment, şi poate deveni necesară mutarea păsărilor în interior, pe timp de vreme rea,
dacă aceasta reprezintă un pericol clar şi bunăstarea lor va fi compromisă.

20. Păsările trebuie să fie încurajate să folosească suprafaţa aflată în aer liber, prevăzând o
vegetaţie adecvată, corect administrată, apă şi acoperiş, toate suficient de îndepărtate
de adăpostul lor, pentru a încuraja păsările să se mişte cât mai mult.

21. Factori precum tipul solului, drenajul, mărimea coloniei, frecvenţa rotaţiei cârdului,
sunt foarte importanţi pentru stabilirea numărului de păsări care se pot afla pe o
anumită suprafaţă. Solul greu, foarte puţin drenat, poate purta mai puţine păsări decât
pământul care este uşor şi foarte bine drenat.

19

Păstrarea rapoartelor

Tabelul 1, paragraful 7 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor de Fermă

(Anglia) (S.I. 2000 nr. 1870), prevede că vor fi păstrate rapoarte ale:

- oricărui tratament medical administrat animalelor, şi ale

 - numărului animalelor moarte găsite la fiecare inspecţie desfăşurată în conformitate cu
prevederile din Tabelul 1, paragraful 2.

Tabelul 1, paragraful 8, prevede că raportul la care s-a făcut referire în paragraful 7 va fi

păstrat pe o perioadă de cel puţin trei ani de la data la care a fost administrat tratamentul
medical sau de la data inspecţiei, după caz, şi va fi pusă la dispoziţia persoanelor autorizate
atunci când are loc o inspecţie sau când este cerută de către o astfel de persoană.

22. Rapoartele reprezintă un ajutor esenţial pentru management, iar cei care ţin aceste
rapoarte trebuie să includă:

 Numărul şi sexul puilor plasaţi

 Mortalitatea zilnică, numărul şi greutatea medie a păsărilor care sunt
înlăturate, pentru a fi sacrificate sau în cazul micşorării cârdului pentru a fi
redusă densitatea
 Numărul sacrificărilor, împreună cu motivaţia actului (tăierea picioarelor va fi
specificată)
 În măsura în care este posibil, consumul de hrană (zilnic şi cumulat)
 Greutatea corpului, în legătură cu rata de creştere aşteptată
 Suprafaţa podelei adăpostului
 Consumul zilnic de apă (trebuie instalate contoare de apă în fiecare adăpost)
 Testarea şi menţinerea echipamentului automatic, inclusiv alarmele,
siguranţele, extinctoarele şi generatoarele
 Temperatura minimă şi maximă, zilnică
 Regimul de iluminare – intensitate şi durată
 Data la care a fost realizată curăţenia/dezinfecţia, înregistrarea bacteriilor între
plasamente
 Consultaţia veterinară, data şi rezultatul
 Rapoartele privind medicaţia şi vaccinarea

23. În plus, pentru controlul salmonelei, sectorul prăsilei trebuie să deţină anumite
rapoarte, în conformitate cu Ordinul din 1993 privind Cârdurile de Păsări de Prăsilă şi
Incubatoarele. Detalii complete ale rapoartelor care trebuie ţinute pot fi găsite în
broşura DEFRA – „Ghid pentru PBF şi Ordinul 1993 privind Incubatoarele”. Aceste
rapoarte completează cele spuse mai sus şi vor ajuta administrarea cârdului.

20

Prinderea, manipularea şi transportul

24. Prinderea şi manipularea păsărilor, fără a le cauza vătămări sau stres, necesită anumite
aptitudini. Aceste activităţi trebuie întreprinse doar de persoane competente, şi anume
de către cele care au fost instruite adecvat pentru această operaţiune. Trebuie alocată
în mod clar responsabilitatea managementului acestei operaţiuni.

25. Trebuie aplicate standarde înalte, indiferent de valoarea economică a păsărilor.

Păsările aflate în surplus sau cele aflate la sfârşitul perioadei de ouare şi care vor fi
înlăturate trebuie tratate în acelaşi mod, uman, ca cele ce vor fi reţinute sau vândute.
 26. Trebuie evitată panica în rândul păsărilor şi vătămările ulterioare. Prinderea trebuie să
aibă loc în condiţii slabe de iluminat pentru a minimiza teama. Prinderea şi
manipularea trebuie realizate în linişte şi trebuie evitată orice zbatere inutilă care ar
putea răni sau vătăma păsările în orice alt fel.

27. Dacă nu sunt prinse şi ţinute de corp (folosind ambele mâini pentru a le ţine aripile
lipite de corp), păsările trebuie prinse şi cărate de ambele picioare. Persoana care le
prinde nu trebuie să ducă mai mult de trei pui (sau două păsări mature) în fiecare
mână. Păsările nu trebuie ţinute de aripi sau de gât.

28. O cale de a evita posibilă vătămare a păsărilor este prinderea mecanică a acestora;
trebuie folosite doar dispozitivele potrivite pentru prinderea păsărilor.

29. Distanţa pe care păsările sunt cărate trebuie să fie minimizată, aducând lăzile şi
containerele în adăpost. Densitatea în interiorul lăzilor trebuie ajustată în concordanţă
cu condiţiile meteorologice şi cu mărimea păsărilor. Este foarte important să se
asigure faptul că, o dată ce păsările sunt încărcate în container, nu sunt expuse unor
temperaturi extreme.

21

30. Lăzile sau containerele trebuie să fie potrivite pentru transportul păsărilor şi să poată
fi puse uşor în ele, transportate şi luate din ele, fără a fi vătămate. Trebuie să fie, în
mod deosebit protejate de ploaie şi împroşcare cu noroi, fapt ce ar creşte efectul
expunerii la vânt, deşi trebuie menţinută o ventilaţie eficientă.

31. Călătoriile trebuie planificate cu grijă, astfel încât păsările să nu fie lăsate în vehicul
pe perioade lungi, fie la începutul călătoriei, fie la sfârşitul ei. Realizarea unei
ventilaţii adecvate şi protejarea de vreme rea şi de temperaturi extreme sunt esenţiale
în timpul încărcării şi al transportului.

32. Trebuie luate măsuri pentru a se asigura îndepărtarea eficientă a excesului de căldură
sau umiditate. Este importantă folosirea curenţilor de aer naturali din jurul vehiculului
pentru optimizarea condiţiilor de transport. În timp ce vehiculul este în staţionare,
pentru orice perioadă de timp, este necesară ventilaţia mecanică pentru a păstra
nivelurile acceptabile de temperatură şi umiditate. În acest caz, este mult mai eficientă
extragerea aerului din vehicul decât introducerea aerului în el.

Tabelul 3 (Partea a II-a) a Regulamentului din 1995 privind Bunăstarea Animalelor

(Sacrificare sau Ucidere) (1995, nr. 731), amendat prin Regulamentul din 1999privind
Bunăstarea Animalelor (Sacrificare sau Ucidere) (1999 nr. 400) şi prin Regulamentul din
2000 privind Bunăstarea Animalelor (Sacrificare sau Ucidere) (2000, nr. 3352) prevede ca
animalele (inclusiv păsările) trebuie descărcate imediat ce este posibil, după sosirea la abator.
După descărcare, animalele trebuie protejate de condiţii nefavorabile de vreme şi trebuie să li
se asigure ventilaţia potrivită. În plus, dacă un animal a fost supus unor temperaturi înalte, în
condiţii umede de vreme, trebuie să fie răcorită prin mijloace adecvate.

22
Recomandări suplimentare privind păsările de prăsilă.

Procedurile privind prăsila

Tabelul 1, paragraful 28 al Regulamentului din 2000 privind Bunăstarea Animalelor (Anglia)

(2000, nr. 1870), prevede că:

- Potrivit sub-paragrafului (2), nu vor fi practicate proceduri naturale sau artificiale de

reproducere sau acele proceduri care cauzează sau pot cauza suferinţe sau vătămări
nici unui animal aflat în această situaţie.

- Sub-paragraful 1 nu va preîntâmpina folosirea oricărei proceduri de reproducere,

naturale sau artificiale, care poate cauza suferinţe sau vătămări minime sau de
moment sau care pot necesita intervenţii care să nu cauzeze vătămări de durată.

Tabelul 1, paragraful 29, prevede că:

Nici un animal nu va fi ţinut într-o fermă decât dacă se consideră, pe baza genotipului sau
fenotipului lui, că va fi ţinut fără să existe efecte în detrimentul sănătăţii şi bunăstării lui.

Hrana şi apa

33. Păsările de prăsilă au fost selectate de-a lungul câtorva generaţii datorită potenţialului
lor genetic pentru apetit mare, creştere rapidă şi grad ridicat de fertilitate. În
consecinţă, administrarea lor cere devotament şi competenţă şi standarde înalte
privind adăpostul şi echipamentul. Controlul mediului este esenţial.

34. Ca şi în alte multe aspecte ale gospodăririi, în promovarea bunăstării, cantitatea de

hrană dată puilor de prăsilă reprezintă o balanţă fină între a oferi prea multă hrană
(deoarece păsările care sunt hrănite de fiecare dată când cer devin obeze şi nu
supravieţuiesc perioadei de ouare, iar prăsila este pusă în pericol) şi cauzarea unor
suferinţe datorită înfometării. Opinia asupra situaţiei prezente este că bunăstarea
păsărilor prevede o restricţie în ce priveşte hrănirea. Este deosebit de important ca
efectele asupra fiecărei păsări să fie atent monitorizate de către personal calificat.

35. Echipamentul de hrănire trebuie să poată furniza mici cantităţi în mod rapid, exact şi
egal pentru toate păsările din adăpost, iar spaţiul destinat troacelor trebuie să permită
accesul tuturor păsărilor care trebuie hrănite.

36. Păsările de prăsilă nu trebuie, sub nici o formă, să fie determinate să năpârlească,
reţinându-se hrana şi apa. Reţinerea hranei şi/sau a apei este ilegală (vezi căsuţa care
urmează paragrafului 10). Paragrafele 11, 14 şi 18 ale acestui cod se aplică în orice
moment, inclusiv atunci când este indusă năpârlirea.

37. Păsările nu trebuie hrănite în ziua transportării lor, deoarece călătoresc mai confortabil
atunci când sunt goale. Trebuie dată mai multă hrană păsărilor de prăsilă cu o zi
înainte de călătorie, iar apa trebuie dată până în momentul prinderii.

38. În cazul păsărilor de prăsilă, poate fi necesară administrarea provizia de apă în strânsă
legătură cu sistemul de hrănire şi planificarea reducerii băutului excesiv de apă,
 pentru a menţine calitatea stratului de aşternut. Atunci când accesul la apă este limitat
de timp, numărul recipientelor din care se bea apa trebuie să fie crescut, iar debitul de
apă adecvat, pentru a permite tuturor păsărilor să bea, fără să existe o competiţie
inutilă atunci când porţia de apă este oprită.

Puii de prăsilă maturi

39. În timpul primelor 6 săptămâni de viaţă, nivelul hranei trebuie să fie adecvat pentru a
asigura o bună dezvoltare a scheletului. Nivelul de hrană furnizată în timpul creşterii
trebuie să fie administrat astfel încât să asigure o creştere constantă, nu mai puţin de
7% week-on-week, precum şi creşterea dorită şi condiţia în momentul ouării.

40. Păsările trebuie hrănite cel puţin zilnic în timpul ciclului de producţie, cu excepţia
zilei de dinaintea depopulării, atunci când trebuie acordată mai multă hrană, înaintea
sacrificării. Regimurile care sar câte o zi nu sunt acceptabile (sunt, de asemenea,
ilegale, vezi căsuţa ce urmează paragrafului 10).

41. Pe lângă controalele zilnice de rutină, greutatea corpului şi condiţia păsărilor trebuie
monitorizate sistematic şi înregistrate săptămânal. Trebuie realizate ajustări prompte,
adecvate, în ce priveşte alocarea hranei, în concordanţă cu ceea ce este observat.

42. De vreme ce cantitatea de hrană dată este atât de mică, calitatea sa nutritivă trebuie să
fie atent monitorizată şi controlată. CRESCĂTORUL DE PĂSĂRI trebuie să fie
foarte vigilenţi după schimbarea dozei de hrană.

24

43. În timpul procesului de ouare, cocoşi şi găinile au nevoi nutrivite diferite şi pot fi
hrănite diferit, în cadrul aceluiaşi adăpost. Echipamentul folosit pentru a împiedica
cocoşii să se hrănească cu hrana destinată găinilor trebuie ajustat cu grijă pentru a
asigura accesul găinilor şi pentru ca cocoşii să nu fie vătămaţi. Oricum, unele sisteme
şi stadii presupun ca atât cocoşii cât şi găinile să fie hrănite cu aceleaşi cantităţi de
hrană, astfel încât este de dorit ca cocoşii tineri să fie excluşi de la sistemele de
hrănire pentru găini.

Păsările de elită (pedigree)

44. Principalele companii breeding trebuie să identifice cele mai bune mijloace de
minimizare a păsărilor de elită care sunt subiectul selecţiei detaliate prin testarea
performanţei şi a vârstei şi greutăţii la care ajung datorită unui regim de hrană ad
libitum. O dată ce procedurile de selecţie sunt complete, înregistrarea zilnică a
greutăţii obţinute trebuie folosită pentru a verifica dacă păsările au o greutate potrivită
a corpului pentru a fi asigurată sănătatea lor şi producţia.

45. Datorită constrângerilor al căror subiect sunt, managementul păsărilor de elită trebuie
să evite, în timpul perioadei de restricţie a hranei (de la 8 săptămâni până la ouare),
orice altă provocare a bunăstării şi să distribuie hrana în mod egal, să realizeze un
control eficient al mediului şi să evite îmbolnăvirile.

Clădirile şi adăpostirea
 46. Păsările de prăsilă trebuie crescute în adăposturi în care temperatura, umiditatea,
ventilaţia, nivelul iluminatului şi perioadele de iluminat să fie reglate cu grijă. Un
adăpost bine proiectat va avea izolare şi încălzitoare, ventilatoare şi guri de aerisire,
filtre de lumină eficiente şi un sistem de iluminat care să ofere niveluri de lumină
controlabile, cu distribuţie uniformă.

47. Pentru îmbunătăţirea mediului, trebuie asigurat nisip insolubil (împrăştiat pe stratul de
aşternut), începând cu a şasea săptămână de viaţă. Aceasta va ajuta, de asemenea,
pipota să mărunţească paiele, rumeguşul sau penele consumate, şi să încurajeze
scurmarea. Scurmarea are şi avantajul de a îmbunătăţi calitatea stratului de aşternut.
Scândurile adecvate, aflate în adăpost, îmbunătăţesc condiţia păsărilor, ajutându-le să
se comporte în modul lor natural.

48. Intensităţile minime de lumină, precum şi perioadele de iluminat recomandate în cazul

păsărilor de prăsilă sunt:

Până la 10 zile – minimum 60 lucşi în prima zi de viaţă, reducându-se la 10 lux şi o

perioadă de iluminat de minimum 8 ore pe zi, până la vârsta de 10 zile.

Până la momentul ouării – minimum 10 lux. Perioade de iluminat neîntrerupte, de 8 ore.

În timpul ouării – minimum 20 lux. Perioada de iluminat neîntrerupt trebuie să crească de

la 8 ore la maximum 18 ore.

Toţi indicatorii de mai sus trebuie măsuraţi la nivelul ochilor păsărilor. În caz de orice
agresiune, lumina trebuie diminuată pentru câteva zile.

După primele zile de viaţă, trebuie să existe o perioadă continuă, de cel puţin 6 ore, de
întuneric, la fiecare 24 de ore.

Densitatea şeptelului, libertatea de mişcare

100. Densitatea şeptelului la păsările de prăsilă nu trebuie să depăşească 25 kg/m²,

calculat prin împărţirea greutăţii totale a păsărilor (masculi şi femele) din adăpost, la
suprafaţa totală disponibilă pentru păsări. Calculul densităţii şeptelului trebuie să
aibă la bază întregul şeptel din adăpost, incluzând masculii.

Prinderea, manipularea şi transportul

101. În momentul descărcării păsărilor de prăsilă, trebuie avută grijă la scoaterea lor din
lăzi sau atunci când sunt basculate dintr-un container. Păsările de prăsilă trebuie să
aibă acces imediat la apă, în momentul opririi, în special atunci când sunt fixate şipci.

Înlăturarea surplusului de pui şi de embrioni din incubatoare

Metodele permise de ucidere a surplusului de pui şi de embrioni din incubatoare sunt stabilite
în Tabelul 11 din Regulamentul din 1995 privind Bunăstarea Animalelor (Sacrificare sau
Ucidere) (1995, nr. 731), amendat prin Regulamentul din 1999 privind Bunăstarea
Animalelor (Sacrificare sau Ucidere) (1999, nr. 400) şi prin Regulamentul din 200 privind
Bunăstarea Animalelor (Sacrificare sau Ucidere) (200, nr. 3352)

Acestea sunt:

Pentru pui –
Aparate mecanice care produc imediat moartea (distrugere mecanică instantanee); expunerea
la mixtura de gaze (concentraţii înalte de dioxid de carbon şi argon sau mixtura dioxid de
carbon/argon care conţine nu mai mult de 30% dioxid de carbon şi nu mai puţin de 60%
argon); sau dislocarea gâtului.

Pentru embrionii din incubatoare –

Aparate mecanice care produc imediat moartea (distrugere mecanică instantanee)

Puii trebuie omorâţi de către un operator calificat. Păsările trebuie plasate în cea mai înaltă
concentraţie, care se poate obţine, de dioxid de carbon, dată de o sursă cu o concentraţie de
100% de dioxid de carbon. Atunci când puii sunt expuşi la mixturi de gaz, trebuie să rămână
în această mixtură până la moarte. Capacitatea oricărui aparat mecanic trebuie să fie
suficientă pentru a asigura uciderea instantanee a puilor şi embrionilor.

102. Atunci când este folosit dioxidul de carbon sau mixturi de gaze, operatorul trebuie să
se asigure că toate păsările sunt moarte. Atunci când se foloseşte orice mixtură de
gaze permisă, este esenţială monitorizarea şi menţinerea nivelului fiecărui gaz în
parte, întrucât orice creştere a conţinutului de oxigen va reduce în mod semnificativ
eficacitatea sistemului şi poate prelungi timpul în care păsările mor sau acestea îşi pot
recăpăta cunoştinţa. Rata de distribuire a păsărilor trebuie să fie astfel încât acestea să
nu fie zdrobite sau sufocate în timpul expunerii la mixtura de gaze sau atunci când
trec prin aparatele mecanice.

25

Publicaţii utile

Publicaţii disponibile de la DEFRA

Nr. Publicaţiei Titlu

1147 Urgenţele la fermele de păsări
0621 Incendiile la Fermă: Sfaturi privind bunăstarea animalelor aflate într-o
fermă
1315 Stresul cauzat de căldură la păsările domestice: rezolvarea problemei
1739 Administrarea stratului protector pentru podeaua adăposturilor de păsări
3476 Reguli privind sacrificarea păsărilor domestice ghid de buzunar
3724 Ghid pentru alinarea stresului termal la păsările aflate în adăposturi
2594 Ghid explicativ privind regulamentul din 1995 privind bunăstarea
animalelor (sacrificarea şi uciderea)
2630 Cod de proceduri pentru prevenirea infectării datorate rozătoarelor la
cârdurile de păsări
1435 Ghid cu privire la Ordinul din 1993 privind cârdurile de păsări de prăsilă şi
incubatoarele
 7323 Cod de proceduri pentru prevenirea şi controlul salmonelei la păsările de
carne

Copii ale publicaţiilor de mai sus pot fi obţinute, gratuit, de la:

Publicaţiile DEFRA
6000, Londra, SW1A 2XX
Comenzi telefonice (pentru publicaţii gratuite) la: 0845 955 6000
Email: defra@iforcegroup.com
Website: http://www.defra.gov.uk

Aceste publicaţii sunt actualizate în mod regulat; pentru mai multe informaţii asupra celor mai
noi versiuni şi asupra noilor apariţii, vă rugăm să contactaţi Divizia pentru Animale a DEFRA,
la: 02079046512

Copii ale legilor citate în acest Cod pot fi găsite la:

Centrul de publicaţii TSO

PO Box 29
Norwich NR13 1GN
Comenzi telefonice: 08706005522
Email: book, enquiries@theso.co.uk
Website: http://www.clicktso.com

Pentru mai multe informaţii

Dacă doriţi mai multe informaţii sau consiliere cu privire la acest Cod, vă rugăm să contactaţi
Divizia pentru Animale a DEFRA, la 02079046512
 Istoric

Strategia pentru bunăstarea animalelor din Australia, este un proiect care vizează
îmbunătăţirea bunăstării animalelor din Australia. A fost dezvoltată cu o vastă consultare cu
mandatarii implicaţi şi a fost semnat de către consiliul ministerial al industriilor primare.
Punerea în aplicare a strategiei prin planuri de acţiune cuprinzătoare va ajuta la
îmbunătăţirea bunăstării animalelor; va oferi o comunicare mai eficientă, educaţie şi instruire
în întreaga comunitate; şi va îmbunătăţi nivelul general de înţelegere a bunăstării animale.
Aceasta va ajuta, de asemenea, la identificarea celei mai bune modalităţi pentru continuarea
îmbunătăţirii bunăstării animalelor din Australia.
Ca parte a strategiei au fost stabilite şase grupe largi de lucru, acoperind toate
sectoarele pentru utilizarea animalelor. Organizaţia pentru animalele folosite la lucru,
sporturi, agrement şi expoziţii, are responsabilitatea de a implementa planul de acţiune pentru
sectoarele referitoare la lucru, sporturi, agrement şi expoziţii, la care sunt folosite animalele,
acestea fiind sectoare mari şi diversificate. OLSAE a decis ca primii paşi către dezvoltarea
durabilă a principiilor îmbunătăţirii bunăstării animalelor din sectoarele Australiene constau
în revizuirea principiilor, programelor şi sistemelor de acurateţe, pentru multe din grupurile
din aceste sectoare. Raportul (Atkinson 2006), a examinat, de asemenea acceptabilitatea şi
conţinutul programelor de instruire, existente şi propuse, relevante pentru bunăstarea
animalelor din această zonă de utilizare a animalelor. Această informaţie a fost folosit pentru
a clădi pe punctele forte identificate în sistem şi identificarea zonelor care necesită
îmbunătăţire.
Documentul curent se bazează pe rezultatele din primul raport, şi prezintă informaţiile
colectate într-o încercare de a răspunde la unele dintre întrebările propuse.
Sumarul raportului anterior
Concluzii
Raportul anterior (Atkinson 2006), a relevant că ar fi necesar o scriere mai complete a
naturii sectorului pentru munca, sport, agrement şi expoziţii, înaintea întocmirii unui raport
complet şi detailat privind aranjamentele făcute pentru îmbunătăţirea bunăstării din acest
sector.
S-a dovedit nevoia identificării însuşirilor comune şi a celor diferite a tuturor
grupurilor în cadrul acestui sector, în special activităţile de agrement, rodeo şi cele ale
grădinilor zoologice, care implică, câinii şi caii, pentru a ceea un plan de viitor care va
asigura îngrijirea şi bunăstarea animalelor implicate în aceste activităţi.
Recomandări
Recomandări pentru raportul anterior:
Înfiinţarea unui proiect care să procure informaţii, pentru o mai bună descriere a
tuturor activităţilor, în care sunt utilizate animale, acoperite de OLSAE. Asta necesită
identificarea grupurilor şi activităţilor pentru care informaţiile nu au fost disponibile pentru
întocmirea acestui raport. Va fi necesară efectuarea unei analize comparative pentru
identificarea oricărei asemănări, atât a scopului cât şi a politicii, pentru grupele care se ocupă
cu utilizarea animalelor în activităţi asemănătoare. Acest lucru este necesar pentru
dezvoltarea viitoarelor procese şi pentru asigurarea bunăstării animalelor utilizate în aceste
tipuri de activităţi.
 Odată ce se va realiza o punctare mai adecvată a diferenţelor dintre grupe, ar fi de
preferat contopirea grupelor cu activităţi similare dar dezorganizate (cum ar fi grupele cailor
de agrement şi/sau de sport). Acest concept ar facilita rezolvarea celor mai comune probleme,
ar sprijini dezvoltarea strategiilor şi standardelor care pot îmbunătăţi/asigura bunăstarea
pentru animalele aflate în grija lor.

Identificarea problemelor:
Punctele slabe şi riscurile identificate în primul raport sunt:
 Răspunsurile date la întrebările din chestionarul raportului anterior au relevat lipsa,
aproape în întregime, a legislaţiei specifice, referitoare la animalele utilizate în
activităţile reglementate de OLSAE. Legislaţia preexistentă, privind bunăstarea
animalelor, a fost considerată de către unii, relativ ineficientă pentru menţinerea sau
îmbunătăţirea bunăstării animalelor din cadrul sectoarelor.
 Multe răspunsuri au sugerat de asemenea, că natura dispersată a celor mai multe
grupuri implicate, face dificilă monitorizarea normelor şi codurilor dezvoltate de către
organele industriei de vârf. Ca şi un rezultat, asigurarea bunăstării se va limita doar la
anumite zone.
 Unele sectoare industriale din cadrul OLSAE, consideră că există anumite îngrijorări
în ceea ce priveşte anumite activităţi ale unor sectoare din această comunitate. Acesta
reflectă faptul că majoritatea activităţilor sunt supuse unei evidenţe în vizorul opiniei
publice. Membri grupărilor pun la îndoială nivelul bunăstării în raport cu nivelul
examinărilor.
 Membri grupărilor consideră că nivelul precar de bunăstare poate fi asociat cu
anumite măsuri de combatere, cum ar fi numărul oamenilor implicaţi, numărul
animalelor implicate sau presiunea exercitată asupra animalelor implicate. Cu toate
acestea, nu există nicio informaţie care să suporte această percepţie.
 Structura fizică a unor industrii considerate de OLSAE, nu sunt capabile de a atinge
un nivel ridicat de organizare şi monitorizare. Discuţiile cu membrii, pentru a
recomanda metode de îmbunătăţire sau pentru a oferi mecanisme educaţionale pentru
participanţi, au fost limitate.
 Informaţiile furnizate de către OLSAE au indicat că a existat puţină posibilitate de
formare în domeniu.
 Nu există standarde naţionale care să acopere toate activităţile pentru animale în
aceste sectoare.
Au fost identificate şi multe alte probleme:
 Caii au fost consideraţi şi de altă categorie (animalele de companie). Aceasta
informaţie a fost confirmată în raportul anterior, de către Gruparea pentru animale
de companie.
 Membrii OLSAE au identificat au identificat un număr de activităţi cu utilizare
animală pentru care raportul iniţial nu oferea nicio informaţie. Acestea sunt:
- curse de cai de rezistenţă;
- cluburile de ponei;
- cursuri de echitaţie pentru persoanele cu handicap;
 - caii din concursurile de frumuseţe;
- animalele utilizate pentru vânătoare.
Rezumat despre grupele de lucru pentru căi:
Ceea ce urmează reprezintă un scurt rezumat a industriei grupărilor care se ocupă cu,
caii, identificaţi în primul raport şi expunerea conceptului lor asupra protecţiei şi bunăstării
animalelor implicate, descris şi în raportul OLSAE (pentru activităţile pentru care
informaţiile au fost disponibile).
Cursele de cai (curse de viteză şi de sărituri)
Industria curselor de cai, din Australia, este extrem de dezvoltată, atât din punct de
vedere economic cât şi al locurilor de muncă. Acesta este bine supravegheată în toate statele
şi dispune de o serie de reglementări precise şi detailate după care funcţionează. Există
informaţii disponibile despre fiecare dintre controalele efectuate. Conformitatea este
gestionată de un puternic sistem de supraveghere şi monitorizare de către delegaţi ai
personalului desemnat de industrie. Structura puternică a acestei industrii îi conferă
posibilitatea de a adresa multe dintre cele mai importante probleme şi percepţii referitoare la
tratamentul cailor. Printre acestea se află şi utilizarea de substanţe ilegale şi identificarea
normelor de bunăstare a animalelor, aşa cum au fost relevate în” Equine welfare inventory”
din 2006
Curse de harnaşament
Cursele de harnaşament nu reprezintă o industrie aşa mare cum este industria curselor
de călărie. Totuşi aceste două industrii împart câteva legislaţii. Cea mai mare diferenţă dintre
cele două industrii o reprezintă faptul că, cursele cu harnaşamente sunt abordate de mai mulţi
amatori. Mulţi dintre proprietari şi antrenori dispun de un număr foarte mic de animale.
Această industrie a dezvoltat câteva legi şi o politică proprie în ceea ce priveşte îngrijirea şi
gospodărirea cailor. Impunerea respectării regulilor şi a legislaţiei este, şi în această industrie,
supravegheată de către delegaţii personalului desemnat în acest domeniu.
Rodeourile Majoritatea rodeourilor din Australia se desfăşoară sub patronajul
organizaţiilor de stat sau ai respectivului teritoriu şi respectă termenii din codul de practică,
impus de aceste organizaţii, din ultimi ani. Asociaţia Profesională de Rodeo din Australia a
dezvoltat un program de formare pentru ofiţerii şi arbitrii, care include aspect referitoare la
bunăstarea animalelor participante la aceste evenimente.
Caii de agrement Acesta reprezintă un grup foarte diversificat şi dispersat.
Informaţiile adunate din mai multe surse ne arată că peste 100 de organizaţii oferă, conducere
şi sfătuire pentru utilizarea cailor, pentru o gamă largă de activităţi, inclusiv dresaj, tabere de
ponei, plimbări călare în şir indian şi ore de echitaţie pentru persoanele cu dizabilităţi. În
afară de acele organizaţii care au adoptat reglementarea impusă de către Fédération Équestre
Internaţionale, doar câteva grupuri au o politică care să adreseze problemele legate de
bunăstarea animalelor implicate în aceste activităţi. În anumite cazuri, cum ar fi cursele de
rezistenţă, au fost implementare reguli stricte la nivel internaţional, referitoare la bunăstarea
cailor implicaţi în cursele respective, şi se plică la toate evenimentele aprobate din Australia.
Proiectul curent
Propuneri
Ca un răspuns la raportul anterior al OLSAE, s-a hotărât o continuă monitorizare a
industriilor care utilizează caii din Australia. Intenţia a fost aceea de a monitoriza, aceste
industrii, la un nivel mai înalt (incluzând atât interesele cât şi activităţile). Exemple de
domenii care ar putea incluse în această categorie:
- Muncă: caii folosiţi pentru lucrul cu alte animale.
- Sport: caii utilizaţi în curse de diferite tipuri
- caii utilizaţi la rodeo-uri
- caii utilizaţi pentru sprint-uri
- campdrafting-ul (un stil de călărie utilizat în Australia pentru mânarea vacilor sau
viţeilor)
- cursele de rezistenţă
 recreere
- călăritul în şir indian
- şcolile de echitaţie
- ore de echitaţie pentru persoanele cu dizabilităţi
- vânătoarea pe cai
- cursele de obstacole
- întrecerile
- dresajele
- călăritul ca un uşor exerciţiu
- caii din concursurile de frumuseţe
- cluburile de ponei
 altele
- executarea de cascadori în timpul echitaţiei
- caii utilizaţi în filme
- înmulţirea şi dresajul cailor
Descriere, în mare parte, a măsurilor adoptate
Procesul utilizat pentru a dezvolta raportul a fost după cum urmează:
 Utilizarea unei liste, a unor grupări care utilizează aceste animale, întocmită de
Asociaţia pentru Sănătatea Animalelor din Australia, pentru demararea unui
proiect. Se credea că în ceastă listă vor fi incluse 120 de grupări cu o varietate
mare de activităţi care includ caii.
 Examinarea informaţiilor furnizate de către OLSAE, despre care dintre grupările
şi activităţile acestora ar fi acoperite e investigaţia acestui proiect. Dacă OLSAE
nu dispune de informaţii concrete, toate activităţile, cu privire la aceste nivele, vor
trebui examinate în cadrul acestui proiect.
 Întocmirea unei scrisori către grupările incluse, pentru a prezenta aria acoperită de
acest proiect şi pentru a le cere cooperarea.
 Întocmirea unui chestionar pentru a răspunde la următoarele întrebări:
- Obiectivele grupărilor
 - Mărimea grupări, bazat pe numărul de cai, de membri şi a activităţilor formale
cuprinse de creştea şi de întinerea geografică a grupări.
- Dovada asigurării bunăstării de bază.
- Instruirea cu privire la bunăstarea animalelor, a dresorilor, oficialilor şi
membrilor grupări.
- Mecanismele de educare a membrilor cu privire la bunăstarea animalelor
(Dacă au mai existat cursuri de acest gen? Cât de des se face un asemenea
instructaj?)
- Legăturile grupării cu alte instituţii de acces gen, la nivel naţional sau
internaţional.
 Asigurarea, în scris, a luării contactului cu toate grupările identificate.
 Centralizarea răspunsurilor primite.
 Cererea dovediri de către grupări, asupra implicări lor în această verificare a
activităţilor din trecut şi a raportări colaborărilor viitoare cu SABA, cu privire la toate
activităţile care implică utilizarea cailor.
 Obţinerea de informaţii despre nivelul de interes, al grupărilor, cu privire la
implicarea lor în formarea unui grup care să focuseze asupra grăbiri implementări
SABA.
 Întocmirea unui program pentru întâlnirile acestui grup.
 Aranjarea întâlnirilor acestui grup de focusare (aproximativ 3-4 şedinţe în centre
diferite). Şedinţele vor avea ca şi temă de dezbatere punerea la cale a unui plan de
practică care să vizeze bunăstarea animalelor, bazat pe planul şi standardelor elaborate
de Comitetul Naţional Consultativ asupra Bunăstării Animalelor.
 Întocmirea unui raport care să descrie desfăşurarea şi concluziile şedinţelor.
Raportul final al acestui proces va include:
 O descriere amănunţită al sectorului care cuprinde ecvinele:
- Natura activităţilor
- Numărul grupărilor, dimensiunea acestora, membri implicaţi, măsurile luate
de către aceştia pentru îmbunătăţirea bunăstării.
 Implicarea e către grupări cu interese ecvină în codul de practică şi standarde.
- Revizuirea proceselor
- Adoptarea posibilităţilor
- Punerea în aplicare şi executarea oportunităţilor
 Identificarea slăbiciunilor, lipsurilor şi eşecurilor privind îmbunătăţirea bunăstării şi
a posibilităţilor de remediere a acestora.
 Recomandări.
După discuţii demarate cu OLSAE şi cu Departamentul de Agricultură, a Pescuitului şi
al Pădurilor din cadrul Guvernului Australian, a fost hotărât aptul, că sectoarele care cuprind
rodeo-urile, vor fi mai puţin examinate decât celelalte sectoare. Această hotărâre se datorează
aptului că acest sector a fost deja examinat cu minuţiozitate de către CNCBA în timpul
conceperi a unor reguli orientative şi în timpul implementări a unor coduri specific de către
diferite state şi teritorii.
Adiţional programului
În adiţia procesului descris mai sus, alte măsuri luate în dezvoltare acestui raport au fost
după cum urmează:
 Întocmirea unei liste detailate şi sistematizate cuprinzând toate paginile web
care cuprind datele de contact ale grupărilor şi organizaţiilor care desfăşoară
activităţi cu, cai din Australia.
 Menţinerea contactului telefonic cu directorii organizaţiilor naţionale sau de stat
care desfăşoară activităţi cu aceste animale, incluzând grupurile care desfăşoară
activităţi cu aceste organizaţii, cu interese similare.
 Desfăşurarea întâlnirilor cu conducerea acestor organizaţii pentru a decide rolul
acestora în industria care se ocupă de activităţi cu cai. Să stabilit că sedile
întâlnirilor vor fi oraşele: Brisbane, Melbourne şi Sydney. Problemele discutate
au inclus implicarea grupurilor în procesul propus de SABA şi prin ce
mecanisme ar putea ajunge, aceştia, astfel încât să se determine capacitatea
grupărilor pentru a afla care este numărul maxim de oameni care se pot aloca în
cadrul industriei pentru asigurarea bunăstării.
 Fixarea unei şedinţe a grupului de focusare în Tamworth, deoarece numărul
mare de organizaţii care se ocupă cu caii, prezintă un interes grupărilor
respective. Pentru că nu a fost posibilă adunarea de destule persoane pentru a
susţine şedinţele grupărilor de focusare, aceste şedinţe au fost înlocuite de
întâlniri faţă în faţă.
Metode
Cum a fost menţionat şi în propunerea pentru acest proiect, s-a luat legătura cu OSAA
pentru a cere o listă detaliată a organizaţiilor implicate în această industrie. Informaţiile
primite de la OSAA, indică faptul că o asemenea listă poate fi întocmită doar de către CIEA,
care are bază în Victoria. Între aceste două organizaţii există o înţelegere, întrucât CIEA să
menţină legătura cu grupările care utilizează caii, pentru a putea interveni în cazul apariţiei
unor boli foarte grave.
CIEA a procurat o listă din partea OSAA şi obţinut aprobările necesare pentru
publicarea informaţiilor cuprinse în această listă. Această listă, va pune baza tendinţei de a
identifica şi contacta un număr cât mai mare de grupări care desfăşoară activităţi cu cai, şi de
a încerca implicarea lor în acest proiect. Unul din membri OLSAE a procurat o listă mai
scurtă dar care conţinea informaţii adiţionale şi de actualitate.
Au fost întocmite şi introduse în proiect ataşat o scrisoare de introducere (anexa 1), un
chestionar (anexa 2) cât şi părerea preşedintelui a OLSAE şi a GADAPP. Aceste documente
au format baza luării legăturii cu grupările implicată în această industrie. Acest proiect a fost
privit încă de la început ca fiind un prim proces de implementare a SABA şi fiind sub
controlul OLSAE şi a GADAPP-ului.
Scrisoarea şi chestionarul au fost trimise prin e-mail la organizaţiile implicate,
informaţie prezentă în lista întocmită de către CIEA. Email-uri u fost trimise acolo unde
singura dată de contact procurată a fost această adresă. Această cale de informare a fost
utilizată şi la proiectul anterior. Aproximativ 20% din e-mail-urile trimise au fost trimise
înapoi pentru că destinatarul a fost greşit şi aproape acelaşi procent pentru că dresele erau
incorecte.
Dintre toate mesajele trimise doar 21 au primit un răspuns. Între aceste răspunsuri a
existat unul care susţinea că au încetat colaborarea cu grupul respectiv şi în acest considerent
sunt în incapacitate de a procura mi multe informaţii, iar un alt răspuns indică că, gruparea
care ar fi trebuit să primească mesajul respectiv nu mi exista. Un al treilea răspuns a furnizat
date de contact detailate ale celor în noua conducere a organizaţiei. Marea majoritate a
răspunsurilor primite veneau de la organizaţiile atât zonale cât şi naţionale din Tamworth.
Ca un rezultat pentru rată scăzută de succes pentru acest atentat de a contacta
organizaţiile, s-a propus încercarea găsirii acestora printr-o căutare web, bazată pe lisa
procurată de CIEA. Rezultatele acestui proces au fost arătate în anexa 3. Informaţiile primite
de la anumite persoane contactate pentru a primi datele de contact pentru anumite organizaţii
au fost adăugate pe listă. Organizaţiile cu care s-a putut lua legătura în urma verificărilor de
date de contact sunt enumerate în anexa 4.
Pentru a ne asigura că acest proiect va avea succes, s-a luat legătura, prin telefon s-au
e-mail, cu oameni specifici. Aceşti oameni au fost identificaţi ca şi fiind în poziţii înalte în
cadrul grupurilor mari sau având diferite legături şi funcţii în cadrul altor grupări. Aceştia au
fost invitaţi să mă întâlnească în Tamworth, Brisbane, Sydney sau Melbourne. Un număr
redus din aceşti oameni au acceptat această invitaţie, alţii nu au putut să ia parte la această
întâlnire dar şi-au comunicat părerile atât verbal cât şi în scris. Aceste păreri au fost
încorporate în acest raport. Rezultatele acestei întâlniri au fost foarte utile. Majoritatea
informaţiilor din acest raport au fost obţinute pe această cale.
Au fost discutate o serie de mecanisme pentru abordarea acestei industrii. Au fost
discutate şi o serie de scenarii prin care s-ar putea obţine răspuns şi informaţii despre
activităţile acestor grupări şi organizaţii. Unul dintre scenariile propuse a beneficiat de un
succes enorm. Acesta propunea o mai bună comunicare între diferite segmente ale acestei
industrii. În special pune problema de maximalizare de înştiinţare a proprietarilor de cai în
cazul unui epidemii a unei boli exotice. Un alt scenariu implică discuţii despre proiectul
intitulat:” Modelul codului de practică a bunăstării animalelor din Australia – Caii „sau
facilitarea asimilării acestui cod de către industrii.
Eficacitatea metodei
În multe cazuri, persoanele contactate au reziliat imediat discuţiile despre posibilitatea
îmbunătăţirii bunăstării animalelor. Un număr mic de persoane s-au opus vehement ideilor
care păreau să sugereze orice constrângere supra unor activităţi. Nu a fost posibilă implicarea
acestor oameni în proiect şi doar puţine informaţii au fost obţinută de la ei. Mulţi susţineau că
nu dispun de timpul necesar pentru a ajuta. În multe cazuri nu a fost obţinută nicio informaţie
pentru că nu s-a primit niciun răspuns la apeluri, scrisori sau emailuri. A eşuat şi încercarea
de a primi un răspuns la mesajele trimise de pe telefoanele mobile.
Cu toate că multe atentatele de a contacta oamenii au eşuat, mulţi dintre oamenii pe
care am reuşit să-i contactăm au fost foarte încântaţi de ideea cooperări şi erau dispuşi să
ofere orice informaţie puteau. Persoanele care făceau parte din organizaţii mari sau au fost
implicate în orice fel cu vreo organizaţie, au fost dispuşi să i-şi ofere ajutorul. Din cauză că
majoritatea oamenilor din conducerile organizaţiilor sau asociaţiilor sunt voluntari, puţini au
reuşit să participe la întâlnirile cu mine sau să ofere mai multe informaţii decât cele de bază
despre grupul propriu. Aceasta s-a dovedit a fi cel mai mare şi mai greu de trecut obstacol în
procurarea de informaţii. Treisprezece oameni au participat la întâlnirea de la Tamworth. Uni
au venit ca participanţi atât din partea grupărilor naţionale, celor aparţinând de stat cât şi din
partea grupărilor locale. Doar două persoane au reuşit să ajungă la întâlnirea din Sydny, dar
aceştia au putut oferi multe informaţii despre gruparea proprie dar şi despre grupările
asociate. La întâlnirea de la Brisbane au participat cinci persoane de la trei grupuri diferite. În
Melbourne au participat patru persoane înalt poziţionate în grupurile lor. Din aceste întâlniri
s-a obţinut majoritatea informaţilor din acest raport.
În Tamworth subiectul de dezbatere a fost, ce anume cred participanţi că s-ar putea
include în codul de practică, care ar îmbunătăţi bunăstarea cailor. După întocmirea unei liste,
grupul a examinat cea mai recentă schiţă disponibilă a codului australian de practică pentru
bunăstarea cailor. În mod surprinzător, s-a format părerea unanimă, că standardele schiţei
erau prea slabe şi prea non-specifice pentru multe din problemele identificate. Această
informaţie a fost comunicată grupului care se ocupa cu stabilirea standardelor.

Descoperiri
Statutul calului în Australi Dea lungul anilor, oamenii au început să utilizeze caii
din diferite domenii. Aceştia au jucat un rol important în descoperirea continentului
Australian.
Dezvoltarea şi extinderea multor industrii s-a bazat pe cai, mai ales transporturile de
mărfuri şi a oamenilor. Am putea spune că ecvinele au o importanţă istorică în Australia.
Implicarea Australiei în diferite războaie, de la începutul secolului 20, atât în Africa
cât şi în Europa a dus la utilizarea în masă a cailor. Nevoia de cai pentru participarea la
războaie, a dus la ridicarea acestor animale la un rang înalt. Legendarul cal” Waler” folosit de
către australieni în primul război mondial, până şi în zilele noastre se bucură de respectul
iubitorilor de cai din toată lumea. Deşi originile şi modul de reproducere, al acestui cal, este
considerat de unii dubios şi nespecific, mulţi totuşi consideră că multe specii de cai,
consideraţi sălbatici, care trăiesc la ora actuală în Australia, au ca şi strămoş direct, calul”
Waler”. Se consideră posibilă şi teoria ca aceşti aşa numiţi cai sălbatici să provină de la caii
care sau au scăpat sau au fost alungaţi de către stăpâni în perioada colonială.
Cai sălbatici sunt frecvent întâlniţi în zonele care au nevoie în special de protecţie din
cauza vegetaţiei. Există o tensiune continuă între suporteri acestor cai şi cei de la protecţia
mediului. Aşadar, depinzând de punctul de vedere, caii sălbatici pot fi priviţi ca şi nişte
paraziţi care trebuiesc controlaţi sau ca nişte idoli care au nevoie de protecţie lăsând la o parte
importanţa mediului. Asemenea divergenţe vor continua să existe atâta timp cât iubitorii de
animale insistă asupra menţinerii acestor animale în habitatul lor natural.
În Australia, caii sunt o importantă forţă de muncă. Încă mai pot fi găsiţi cai crescuţi
în sisteme extensive, pentru muncă în sens sportiv, această industrie aducând foarte muţi
bani, dar marea majoritate a oamenilor ţin aceste animale ca şi animale de companie. Un
număr redus de cai sunt ţinuţi pentru producţie, cum ar fi mâncare sau obţinerea de produse
farmaceutice. Există dovezi care susţin că, condiţiile întreţinerii cailor ar depinde de menirea
acestora.
A fost sugerat faptul că industriile care nu folosesc caii pentru concursuri s-ar fi
schimbat dramatic în ultimele decenii. Situaţia anterioară, unde majoritatea cailor din
Australia au fost menţinuţi în stabulaţie liberă, în zonele situate dincolo de coastă, s-a
schimbat în mod dramatic. Maşinăriile de diferite tipuri au luat locul cailor folosiţi la muncă.
Deşi este insinuat că numărul cailor nu a scăzut, distribuţia lor în schimb este concentrată mai
mult în regiunile periurbane.
Dimensiunea industriei
Dimensiunea acestei industrii nu se poate stabili clar, din cauză că nu există un
registru complet care să cuprindă toţi caii şi stăpânii acestora. Nu există registre care să
cuprindă toţi caii, pentru că majoritatea proprietarilor nu aparţin de niciun grup înregistrat.
Două rapoarte recent întocmite au încercat să cuantifice dimensiunea şi valoarea
acestei industrii pentru economia ţării. Într-unul dintre rapoarte realizat de Corporaţia de
Cercetare şi Dezvoltare a Industriilor Rurale, Dr. Jenny Gordon, a estimat că pe continentul
Australian ar fi între 900.000-1.8 milioane de cai.
Dimensiunea industriei
Dimensiunea acestei industrii nu se poate stabili clar, din cauză că nu există un
registru complet care să cuprindă toți caii și stăpânii acestora. Nu există registre care să
cuprindă toți caii, pentru că majoritatea proprietarilor nu aparţin de niciun grup înregistrat.
Două rapoarte recent întocmite au încercat să cuantifice dimensiunea și valoarea
acestei industrii pentru economia țării. Într-unul dintre rapoarte realizat de Corporația de
Cercetare și Dezvoltare a Industriilor Rurale, Dr. Jenny Gordon, a estimat că pe continentul
Australian ar fi între 900.000-1.8 milioane de cai (Gordon 2001). Acest raport indică faptul că
o mare parte din acești cai, în jur de 300.000, sunt cai sălbatici (acest număr reprezintă 20-
30% din numărul total e cai din Australia). De asemenea raportul estimează că din numărul
total de cai din Australia, înregistrați într-o bază de date sunt între 10-50%, când industria
cailor de curse cere ca toți caii destinați acestei activități să fie înregistrați într-o bază de date.
Aceste date sugerează că rata înregistrării cailor din alte omenii este minimă.
Cartea Australiană de curiozități din domeniul cailor de curse (Howard 2005)
relatează faptul că în jur de 196.683 de cai au participat la curse în Australia între anii 2004-
05. Cartea Australiană a armăsarilor a relatat că în mai 2007 peste 9000 de iepe tinere și
aproape 29.000 de iepe de reproducție au fost înregistrate. În 2006 s-au născut aproape
18.00 de mânji. Cel mai mare număr de iepe tinere înregistrat pe teritoriul Australiei a fost
de 44.000 în 1988.
Un raport a CAAC (Hill 2006) inică faptul că aproape 70% din caii înregistrați sunt
destinaţi recreeri și nu sunt implicați în activități care ar putea fi considerate munci. Numărul
acestor cai se ridică aproape la 800.000.
Doctor Gordon (Gordon 2001) consideră că în anul 2001, această industrie ar fi
contribuit cu peste 6,3 bilioane de dolari la economia Australiană. Mare parte a industriei
funcționează, bazându-se pe munca voluntarilor. Dacă am calcula valoarea acestora, valoarea
industriei ar ajunge la aproape 8 bilioane de dolari pe an. Industria curselor de cai și
activitățile asociate acestei industrii, incluzând creșterea mânjilor, acoperă jumătate din banii
intrați în economie din partea industriei cailor. Impozitele puse pe forța de muncă al acestei
industrii, pot aduce peste 100 de milioane de dolari în venituri.
Raportul doctorului Gordon indică faptul că, ar fi un exercițiu interesant compararea
industriei cailor cu industria creșterii animalelor în sistem intensiv în Australia. Este
aproximat faptul că sistemele intensive ar contribui la economie cu aproape 7 bilioane de
dolari pe an. Comparând aceste numere, această industrie a cabalinelor ar trebui considerat ca
fiind de o importanță economică mai înaltă.
Cartea Australiană de curiozități din domeniul curselor de cai (2004-05) relatează că
numai valoarea premiilor de pe urma pariurilor ajunge la 362 milioane de dolari, această
valoare fiind a treia cea mai mare pe plan internațional în acei ani. Considerând profitul din
caii pur sânge, cursele cu harnașamente și cursele de câini greyhound, în 2004-05, valoarea
acestora se ridică la 18 bilioane de dolari. Această sumă nu a fost inclusă în raportul realizat
cu privire la valoarea acestei industrii. Deși profitul din caii pur sânge și cursele de
harnașamente este de 18.000 de milioane de dolari pe an, aceasta reprezintă doar 10 % din
banii proveniți din jocurile de noroc din Australia. Este important să considerăm cursele de
cai de diferite tipuri dar a fost sugerat că în viitor și alte aspecte al acestor evenimente vor fi
mult mai importante de cât pariurile.
Raportul întocmit de CAAC (Hill 2006) întocmit în 2006, a încercat o evaluare a
„contribuției” cailor la industria animalelor de companie. Citând raportul întocmit de către
CCDIR, costurile de întreținere unui cal întreținut în mediu rural se ridică la aproape 7500 de
dolari pe an. Dacă numărul cailor consideraţi animale de companie, în acest moment se ridică
la 800.000 și costurile unui de întreţinere unui cal în mediile urban, periurban și rural sunt de
7500 de dolari pe an, această industrie poate fi cotată la aproape 3 bilioane de dolari pe an.
Această sumă nu include costurile aparținerii unui club de echitație (50-200 de dolari per
institut pe an), costurile de nominalizare pentru concursuri sau cheltuielile pentru produsele
farmaceutice (200 de dolari), costurile harnașamentelor și a altor echipamente pentru echitație
(400 de dolari) și nici echipamentul călărețului (200 de dolari). Aceste costuri mai adaugă încă
1000 de dolari de cheltuit pentru proprietarii de cai. Putem spun că această industrie este
extrem de costisitoare, ceste numere ar putea fi răspunsul pentru care se constă o continuă
scădere a numărului de persoane care aleg să participe la aceste activități (Gordon 2001).

Diversitatea acestei industrii

Această industrie a cailor poate fi definit prin trei domenii:
 Creșterea cailor (grupări de sine stătătoare sau asociate acestora; anexa 5 vizează o
listă cu rasele de cai și societățile care le cresc)
 Gruparea cailor pe culori (aurii, cenușiu-cafeniu, etc.)
 Activitățile (cluburile de ponei, rodeo-urile, cursele, etc.)
Este clar faptul că persoanele care nu vor să participe la activități legate de cai într-un
sens competitiv sau cei care sunt crescători dar nu doresc să își înregistreze caii într-o
organizație de cai de rasă sau de culoare, probabil nu aparțin de nici un grup de acest gen. Pede
altă parte, multe persoane contactate în cadrul acestui proiect susțineau că, pentru a putea
participa la diferite competiții trebuie să aparțină de multe organizații, respectiv să își
înregistreze caii ca fiind o anumită rasă. În cauza acestui aspect a industriei, există o
posibilitate să nu se poată identifica nici numărul exact de persoane implicate și nici numărul
total de cai din Australia. Rapoartele întocmite de Gordon (2001) pe baza studiilor făcute de
către Biroul Australian de Statistici susțin că între anii 1998-99, aproape 260.000 de persoane
au participat la activităţi de echitație de diferite categorii, iar 70% din aceștia nu au ales să
desfășoare aceste activități în cadrul desfăşurărilor organizate de grupări de acest gen.
În multe cazuri, participarea cailor la activități competitive este condiționată de
aparținerea de o anumită grupare și implicit de faptul dacă este sau nu înregistrat. Cel maibun
exemplu îl reprezintă caii care participă la cursele cu harnașamente. În cadrul acestor
activități caii, proprietari, resori, călăreți și jokei sunt cu toții înregistrați ca parte a controlului
general al industriei. Așa cum susține și raportul întocmit de către OLSAE această măsură
permite acestei părți a industriei un control mai riguros asupra activităților desfășurate de
către oameni și caii acestora. Există înregistrări la zi despre proprietarii de cai și locația
animalului, ținute în registre detailate.
 În Australia, sute de grupări și organizații sunt implicate în creșterea, înmulțirea iș
activități legate de cai. Unele sunt organizații de sine stătătoare, iar altele doar nişte grupări de
oameni cu interese comune. Se pare că există doar câteva organizații de vârf aparținând
acestei industrii. Fiecare dintre acestea organizații de vârf, are un număr relativ mic de
membrii aparținând altor grupuri. Organizațiile identificate cu un statut de vârf sunt Asociația
Poneilor Armăsari, Federaţia Australiană de Ecvine, Consiliul Australian pentru Industria
Cailor și Alianța Australiană a Cailor. Alte organizații cu o structură națională Asociația
Australiană a Cluburilor de Ponei, Asociația Australiană de Echitație, Cartea Armăsarilor pur
sânge al Asociației de curse cu harnașamente. Exemplele cu privire la organizațiile mai
micuțe dar cu o structură puternică, includ „Australian Quarter Horse Association” și
„Australian Stock Horse Society”. Multe dintre asociațiile care organizează rodeouri, au
adoptat un număr mare de coduri de practică legat de această activitate care sunt foarte
similar și funcționează într-un mod asemănător.

Grupări pentru bunăstarea cailor

O dezvoltare relativ nouă în Australia, este reprezentat de grupări de oameni
preocupați în special de bunăstarea cailor. Grupări asemănătoare sunt implicați în salvarea și
îngrijirea măgarilor. Aceste grupări sunt adiționale organizațiilor de genul RSPCA și a
Organizației pentru Bunăstarea Animalelor, care operează adăposturi și organizează diferite
activități pentru animalele care dispun de o bunăstare precară. Membrii acestor grupări sunt
interesați în salvarea cailor care au fost trataţi în mod necorespunzător sau sunt predestinați
eutanasierii sau vor fi trimiși la abator. Mai multe grupări, în fiecare stat, sunt puternic
implicate în salvarea cailor sălbatici, atât în raza lor de întindere cât și ca parte a unui proces
administrativ; această administrare poate însemna adunarea regulată a cailor dintr-o anumită
zonă și punerea lor spre adopție atunci când numărul lor depășește numărul maxim de
indivizi, stabilit pentru o anumită zonă. Aranjamentele pentru adopția acestor animale
include, păstrarea animalelor pentru a le oferi un dresaj adecvat, înainte de a le pute a în grija
noilor proprietari.
Experimente din Noua Zeelandă și rapoartele întocmite de către persoane implicate în
acest proiect indică, că nu toate animalele pot fi dresate într-un mod adecvat. Acești cai vor
avea nevoie de o întreținere prelungită în fermele predestinate dresajului lor sau vor fi trimiși la
abator pentru furnizarea cărnii utilizate în mâncarea animalelor de companie sau în
alimentația umană.
Au fost raportate în numeroase ocazii, pe durata acestui proiect, diferite neînțelegeri
între membrii grupărilor și autoritățile responsabile, cu privire la gestionarea acestor animale.
Uni proprietari sunt, de asemenea, îngrijorați că unele dintre aceste animale nu beneficiază de o
îngrijire care să corespundă cu nevoile acestora.
Proiectul a identificat și grupări care utilizează caii care nu mai participă la cursele cu
harnașamente. Natura și nivelul dresajului acestor animale inică faptul că ele pot fi utilizate în
alte activități cu harnașamente la fel și pentru echitație.
Problemele identificate în timpul consultațiilor
Structura grupărilor industriale
Cum a fost indicat și anterior, există doar un număr restrâns de organizații de vârf
implicați în această industrie pe teritoriul Australiei. Deşi multe persoane au sugerat
importanța de dezvoltare a unei industrii coezive și bine coordonate, toți cei consultați în
această problemă susțin că natura și diversitatea acestei industrii din Australia ar face o astfel
de situație aproape imposibilă. Se pare că există o înţelegere asupra faptului că principalele
praguri de trecut pentru a avea o industrie coezivă sunt costurile și diferitele interese urmărite
de oamenii implicați. A fost raportată o suspiciune cu privire la activitățile și ambițiile unor
grupări de către membrii a altor grupări; din cauza comunicării rare și de proastă calitate între
grupări, aceste probleme sunt greu de rezolvat. Aceasta este, probabil, cea mai mare
problemă pentru întrunirea industriei.
Înscrierea sau asocierea cu grupările de vârf, relevă o serie de probleme, cum ar fi
asigurarea animalelor și evenimentelor, cerințele pentru participarea la evenimente,
înregistrarea montelor și utilizarea regulilor și procedeelor a unei asociații specifice. În unele
cazuri, asocierea cu grupările de vârf depinde de utilizarea unor funcții specifice cum ar fi
baze de date pentru identificarea animalelor și detaliile înregistrării sau pentru asigurarea unei
practici standardizate. Bazat pe acest principiu, Cartea Australiană de Armăsari este utilizat
de alte industrii de cât cea destinată animalelor pursânge iar Cartea Armăsarilor Ponei din
Australia, susține o bază de date pentru multe grupări mai micuțe, implicate în înmulțirea
diferitelor rase de ponei. Asociația Cluburilor de Ponei din Australia oferă una din cele mai
bune modele pentru o organizație națională cu o structură definitivă, până la sucursale locale
mici cu doar câțiva membrii. Asociația Australiană pentru Echitația în natură dispune de o
structură neobișnuită. Au fost furnizate informații despre faptul că membri individuali ar
putea fi membri ai grupului național, dar numai filialele de stat asociate cu filialele locale pot fi
adevărați membri ai organizației. Persoanele pot participa la evenimentele oficiale doar în
calitate de membru al filialelor locale.
Pe de altă parte, alte grupări cu activități legate de cabaline au puțini membri, dar
nivelul de participare la activitățile organizate (atât proprietari cât și cai) este relativ mare.
Exemplele includ grupările care organizează echitație în mediu liber, unde oamenii vin cu
proprii cai sau au firme care furnizează cai pentru cei care doresc să desfășoare activități de
recreere.
Așa cum a fost descris anterior, au fost multe rapoarte despre nevoia oamenilor care
dețin cai să fie membrii mai multor grupări pentru a pute desfășura activitățile alese cu aceste
animale. Este posibil ca de exemplu, o persoană să aibe calitatea de membru într-o
organizație de vârf pentru rasele de cai, pentru a atesta rasa calului și de asemenea să fie
membru în diferite grupări care desfășoară activităţi pentru a putea participa la acestea. În
același timp, gruparea în care persoana respectivă este membru, poate aparține de o
organizație de vârf, taxele într-un asemenea grup reprezintă o parte din taxele solicitate de
grupările mai mici sau cele locale.
Răspunsul la chestionare
Din cele 21 de chestionare returnate, 3 nu au oferiţi nici-o informaţie. Din restul, de
80%, proveneau de la grupări de activități, dintre care nu toate reprezentau organizații
naționale. Așa cum a fost menționat și mai sus, majoritate proveneau din zona Tamworth.
Având în vedere că zona Tamworth-ului reprezintă una din cele mai semnificative pentru
industria cailor din Australia, cu un număr mare de organizații a raselor și de activități, aceste
rezultate nu sunt surprinzătoare. Răspunsurile primite sunt prezentate după cum urmează:
 Toți (100%) au raportat că există legislație cu privire la membri grupului.
 Nu toate grupările dispuneau de regulament cu privire la bunăstarea animalelor.
 Nu toate grupările dispuneau de legislație cu privire la conduita etică a membrilor.
 Doar 70% au raportat probleme cu privire la asigurarea calități în regulamentele lor.
  Doar 60% au inclus un proces e evaluare a riscurilor în activitățile lor.
 Majoritatea considerau standardele internaționale ca și reguli.
 Unele grupări nu au nici-o acreditare de acordare a licențelor pentru personal.
 Aria membrilor este reprezentat e la 10-20 la 4000-6000 (valorile mai mici reprezintă
grupări locală, cele mari cele cu statut național)
Foarte puține grupări împlinesc toate standardele pentru bunăstarea animalelor, sau
împlinesc normele de reglementare bunăstării cailor din domeniul lor de interne. Mulți se
bazează pe reguli elaborate de organizațiile naționale sau internaționale, iar acestea suntuneori
relatate în informațiile de care dispun aceștia. Unele grupări au indicat că dispun de
regulament specific și chiar și de programe de dezvoltare pentru funcționarii și arbitri lor.Câteva
grupări au indicat faptul că dețin de anumite mecanisme pentru a se asigura că funcționari lor
au dobândit competențe în diferite domenii, inclusiv în asigurarea bunăstării cailor. Câteva
grupări se conformează după toate standardele de bunăstare, care diferă de la legislația
națională.
Problemele identificate din chestionare și discuții
Problemele identificate cu privire la această industrie în timpul completării
chestionarului și în timpul discuțiilor individuale includ:
 Fragmentarea evidentă a industriei și un nivel de comunicare extrem de scăzut în
cadrul ei.
 Bunăstarea animalelor nu reprezintă un țel pentru grupări.
 Problemele sau percepția acestora cu privire la metodele de dresaj folosite.
 Utilizare unor echipamente de proastă calitate și condiția existenței acestora.
 Problemele cu privire la înțelegerea comportamentului cailor sau la cum ar trebui
gestionat un comportament necorespunzător.
 Înțelegere greșită asupra ce însemnează întreținerea corectă și tehnicile de hrănire
corecte.
 Numărul proprietarilor de cai novici, care nu înțeleg în întregime ce înseamnă
gestionarea, dresajul și nevoia de mișcare pentru acest animal.
 Lipsa de instruire a oamenilor implicați în această industrie.
 Lipsa clădirilor corect amenajate pentru a permite desfășurarea unor exerciții adecvate și
pentru a permite întreținerea cailor pe timpul desfășurării evenimentului.
 Transportul cailor, incluzând durata timpului de călătorie spre și dinspre eveniment.
 ” Risipa” (eliminarea timpurie a acestor animale în cadrul industriei și vânzarea lor
pentru a îndeplini alte scopuri, datorită performanței slabe sau datorită lezionării
acestora) în unele grupări cum ar fi cele care cuprind animalele pursânge.
 Utilizarea dopajului pentru masca anumite probleme ale animalului sau pentru
asigurarea performanţei.
 Apariția problemei de cai îmbătrâniți.
 Utilizarea intervențiilor chirurgicale de corectare, pentru a permite cailor care de altfel
ar fi indemni, să participe la anumite activităţi.
 Efectul căldurii și a umidităţii asupra cailor care participă la diferite întreceri în
Australia.
 Cunoștințe despre efectul stresului asupra cailor și cum acesta ar putea fi diminuat pentru a
asista bunăstarea animalelor.
 Lipsa adoptării unor metode umane de sacrificare a cailor.
 Utilizarea în exces a animalelor, sau utilizarea animalelor cu dresaj inadecvat sau cu o
condiție corporală necorespunzătoare.
 Reproducerea animalelor cu defecte genetice sau fizice cunoscute.
 Potențialul de suprasaturare a cailor de reproducție, mai ales în departamentul cailor
de agrement.
 Nerecunoașterea acestui domeniu ca și o industrie primară de către autorități și deci
necalificarea acesteia pentru multe dintre schemele zootehnice de producție.
 Efectele severe asupra mediului din cauza ținerii cailor în medii necorespunzătoare
sau mult prea mici, de obicei cu localizare periurbană.
 Incapacitatea acestei industrii, foarte largi, de a dezvolta un mecanism de identificare
car ar putea fi folosit pentru toți caii din Australia.
 Eșecul, uneia în cele mai mari industrii din Australia, de a crea o programă, din cuza
naturii mult prea fragmentate a acestei.
 Ivirea problemelor legate de persoane care utilizează marketingul electronic pentru
achiziţionarea cailor și echipamentelor.
 Conflictele cu guvernul și cu alte grupări, legate de utilizarea zonelor publice, cum ar
fi parcurile naționale, de către persoanele care dețin cai.
 Percepția greșită a publicului despre faptul că această industrie este prost condusă șică,
cai dispun de o bunăstare precară, Acesta se datorează naturii și activităților, adesea,”
ascunse”, al acestei industrii.
 Criza de asigurări pentru deținătorii de cai și pentru organizatorilor de evenimente.
 Conceptul cum că, caii care sunt în timpul pregătirii pentru o cursă și proprietățile
devenite mult prea mici pentru ei, nu aparțin de nici un grup - mulți cai sunt crescuți
pe astfel de teritorii, iar procesele și rezultatele ar avea nevoie de controale mult mai
riguroase.
Chestiuni potențial utile
Chestiunile potenţial utile pentru viitoarele explorări, identificate în urma analizei
răspunsurilor din chestionar și discuțiilor sunt următoarele:
 Existența bazelor de date capabile de a înregistra toate grupările din această
industrie din Australia.
 Existența unor programe pentru identificarea și verificarea gradelor de rudenie
dintre cai.
 Capacitatea e a menține registre, în care să se regăsească toate rasele de cai din
Australia.
 Utilizarea unui sistem sigur de identificare a raselor de cai.
  Capacitatea demonstrată de unele grupări, cum ar fi Cartea Australiană de
Armăsari, de a gestiona cu putință, atât exporturile cât și importurile de cai.
 Ivirea unei mișcări, implementate de o conducerea locală de a muta cai și alte
animale, întreținute pe spații insuficiente, pe teritorii întreținute de acestea.
 Ivirea activităților de echitație (în principal de echitație pe un anumit traseu și
vacanțele petrecute la ferme) ca o importantă activitate turistică, meritând
investigare și suport, ca și alte activități turistice care includ programe de
divertisment, cum ar fi” Outback Show” de pe coasta de aur.
 Identificarea dimensiunii industriei pentru a putea fi utilizată în numele întregii
industrii.
 Finanțarea prospectivă și sprijinul, sunt luate în considerare de către autoritățile
locale, responsabile de mediu și de cai.
Discuții
O serie de lucruri discutate în timpul consultațiilor legate e acest proiect, merită
examinări mai amănunțite.
Fragmentarea industriei
Cea mai consistentă problemă ridicată de participanți la acest proiect a ost natura
fragmentată a acestei industrii din Australia. Aceştia susțin că una din aspectele acestei
probleme ar fi numărul grupărilor și al organizațiilor. În anex 3 se găseşte o listă în care sunt
enumerate grupările identificate la momentul întocmiri acestui raport. Unele dintre probleme
sunt evidențiate de către asociaţia raselor de cai în miniatură. Urmărind diferite link-uri pe
internet, se pot găsi șapte grupări diferite care se identifică ca și reprezentanți al acestei rase.
Aparent unele dintre datele de contact furnizate de internet nu sunt valabile, deoarece, nu să
putut lua legătura utilizând aceste informații. Informațiile ulterioare, adunate în timpul
consultațiilor sau sugerat că unele din aceste grupări probabil nu mai sunt viabile, rezultat al
unui număr foarte mic de membri.
În timpul cercetărilor efectuate cu privire la o anumită grupare de culoare și în timpul
discuțiilor cu diferite persoane aparținând unui alt grup, aceştia susțineau că informațiile
obținute în urma cercetărilor, de și sunt precise, nu ar trebui invocate, din cauză că, grupul
investigat este considerat e majoritatea oamenilor cel greșit să reprezinte interesele
persoanelor cu cai e acest fel. S-au făcut sugestii că aceeași problemă poate apărea și la alte
grupări de interes din cadrul industriei din Australia. Aceasta confirmă impresia că există un
antagonism considerabil între diferite părți ale industriei.
Mulți susțin că multe dintre grupări au apărut după ce au avut loc conflicte între
oamenii care lucrau în aceeași arie de interes. În momentul apariției antagonismelor în cadrul
grupului și grupările au devenit fragmentate. Un alt exemplu a fost formare unui grup separat
de către un arbitru aparținând unui grup original. În cazul de față, aparent arbitrul a fost
obligat de către regulile grupării originale să întreprindă mi multe ore de antrenament înainte
de a primi recalificarea. El, în schimb, a hotărât să formeze un grup nou cu reguli mai simple
și mai puțin stricte. Persoanelor cărora nu li s-a permis aderarea la grupul original, acum pot
concura sau arbitra în cadrul noului grup. Ca și o consecință, există o continuă neînțelegere
între membri celor două grupări, iar reconsilierea sa raportat a fi improbabil. Comunicarea de
proastă calitate care există între grupările acestei industrii, poate fi considerat motivul pentru
asemenea rezultate.
 Bunăstarea cailor
Multe persoane contactate cu referire la bunăstare, considerau că aceasta nu reprezintă
o problemă în aria lor e desfăşurare, și că nu este necesară includerea regulilor referitoare la
bunăstare din cauza dedicației membrilor lor. Pe e altă parte, atunci când această problemă a
fost discutată la nivel de grup, au fost sesizate câteva probleme legate de bunăstarea
animalelor. A fost sugerat faptul că multe persoane în cadrul acestei industrii nu înțeleg
cerințele diferitelor legi, reglementări și coduri. Chir și în cazul în care aceste reglementări erau
cunoscute de persoanele în cauză, aceştia considerau că regulile nu se referă la aria lor e
dezvoltare sau nu se aplică în cazul lor. Au fost discutate unele situați specifice cu referire la
această atitudine care au ridicat unele întrebări.
Să constatat că administrarea de droguri care modifică personalitatea și
comportamentul cailor reprezintă o mare problemă în cadrul acestei industrii. Cu toate
acestea, destul de des întâlnite sunt și alte metode utilizate pentru redresarea
comportamentului animalelor. Exemplul plimbatului cailor pentru 10-12 ore înainte de a îi
introduce în arenă, se consideră a fi destul de des utilizată. Potrivit rapoartelor întocmite,
utilizarea agresiuni severe față de cai și chiar și pedepsele corporale și biciuirile, pentru
asigurarea poziției dominante a călăreților, sunt încă practicate. Intervenţiile chirurgicale de
genul neurectomiilor l caii cu boli naviculare, sunt considerate de unele persoane, o problemă
majoră la caii care participă la anumite evenimente.
În timp ce aceste probleme de comportament sunt abordate de diferite grupări cu
medicamente încă în stadiu de testare și prin insistenţe asupra implementări unor standarde de
întreținere a cailor, informațiile disponibile sugerează că ceste evenimente raportate reprezintă
un motiv de îngrijorare pentru unele părți ale industriei. Până va avea loc implementarea de
reglementări care să abordeze aceste probleme și să se cuprindă toate părțile acestei industrii,
cei care au ridicat ceastă problemă consideră că bunăstarea cailor va fi pusă în primejdie în
anumite părți al industriei.
O problemă neașteptată cu privire la bunăstare a fost aceea al considerări
dimensiunilor corporale al calului raportat la greutatea călărețului. Caii de statură mică și
ponei au devenit favorizați și sunt recomandați pentru persoanele cu exploatați mici. Ceste
animale sunt utilizate pentru echitație și pentru tractarea de trăsuri de diferite feluri. Aparenta
nepotrivire dintre dimensiunile calului și greutatea călărețului sau a birjarului reprezintă o
problemă care trebuie adresată.
Schimbarea datelor demografice ale acestei industrii ridică mai multe probleme pentru
oameni implicaţi în aceasta. A fost sugerat că afluența tot mai mare a oamenilor din zonele
urbane, permite acestora desfășurarea de activități care până acuma nu au fost accesibile, cum
ar fi, visul de a deține și de a călări propriul cal. Sugestia este aceea că un număr mare de
oameni care până acuma nu au avut experiență cu aceste animale acum sunt proprietari
acestora. Unele din îngrijorările exprimate cu privire la întreținerea cailor sunt legate de
această situație. Naivitatea totală cu privire la întreținerea cailor și modalitatea prin care
trebuiesc îndeplinite nevoile acestora, reprezintă o problemă care trebuie adresată.
Mulți dintre acești cai sunt întreținuți pe bucăți foarte mici de teren în regiuni peri- urbane,
și reprezintă un motiv de îngrijorare atât impactul asupra animalelor cât și asupra mediului
înconjurător. Problemele legate de mediu sunt abordate de multe grupări din această
comunitate, precum și un număr tot mai mare ale autorităţilor administrative publice locale
examinează nivelul de implicare pentru domeniul lor. A fost susținut de un număr mare de
persoane că acest lucru va reprezenta o mare problemă de rezolvat pentru industrie. În fără
efectelor asupra cailor, mai sunt de rezolvat problemele legate de vecini, muște, eliminarea
dejecțiilor și nivelul de degradare a solului.
Un număr de autorități administrative publice locale încearcă să rezolve aceste
probleme, prin limitarea numărului de animale autorizate în exploatațiile neagricole. Unele
consilii solicită, deasemenea și planuri de gestionare a terenurilor atunci când se consideră
aprobarea dezvoltării structurilor de genul arenelor de antrenament. A fost sugerat că
planurile de gestionare a terenurilor și/sau de protecția mediului ar trebui întocmite e către
toți care doresc să întrețină cai sau alte animale de talie mare în anumite regiuni, mai ales în
regiunile peri-urbane.
Schimbarea statutului cailor la animale de companie în ultimi ani, ridică și alte
probleme (altele de cât cele legate de mediu discutate anterior). Ce mai importantă problemă
ridicată de participanți la această dezbatere cât și de către grupări cum este Asociația
Australiană Veterinarilor, este de dezvoltarea de procese pentru a ajuta atât cai cât și
proprietari lor de a gestiona îmbătrânirea populației de cai. Acest lucru se dezvoltă ca o
problemă majoră pentru bunăstarea și sănătatea cailor, pe care proprietari nu îi pot eutanasia
din cauza legăturilor emoţionale puternice. Proprietarii, deasemenea doresc, ca aceste
animale să fie eliminate de pe terenurile lor în cazul morți animalelor sau în cazul în care
acestea vor trebui eutanasiate. Consiliile locale și agențiile de protecție a mediului va trebui
să abordeze această problemă.
Reproducerea
Una din problemele care aparent persistă în acest departament este suprasaturarea
secțiune de reproducere al acestei industrii. Există păreri care zic că, reproducerea cailor din
zona de agrement ar fi cea mai mare problemă. Mulți oameni din această categorie sunt
considerați crescători în timpul liber, care reproduc aceste animale din pasiune pentru aceste
animale și nu pentru a adresa nevoile unei anumite piețe. A fost sugerată o idee care să
promoveze castrarea armăsarilor, și care ar fi ca societățile de crescători să scadă costurile de
înregistrare pentru mânji castrați. Cu toate astea multe persoane susțin că nu îs pot permite
costurile castrărilor (este impus de legislația de stat ca asemenea operații să fie executate doar
de medici veterinari). Alții cred că animalele trebuie să aibe măcar o dată experiența unei
monte înainte să nu mai fie considerate pentru reproducție. În acest fel, însă, se pot produce
multe gestații nedorite, sau animale neexploatate.
Asigurări
De cânt a început” criza de asigurări” din Australia, cea mai mare preocupare a
tuturor grupărilor din această industrie a fost furnizarea asigurărilor adecvate pentru cai,
proprietari lor și chiar și pentru organizatorii de evenimente. O arie specifică, identificată ca
fiind slab abordată în cadrul acestei industrii din Australia este furnizarea de asigurări
adecvate în cazul aşa-numitelor” accidente de alunecare și cădere” car pot avea loc atât la sedii
cât și la evenimente. O preocupare este lipsa înțelegerii de către membri grupărilor și decătre
organizatori de evenimente, a inutilități puneri persoanelor în risc de litigii sau examen de
protecția munci dacă cineva a fost accidentat. Riscul este considerat de unii, foarte mare.
Natura fragmentată al acestei industrii, face rezolvarea acestor probleme foarte
dificilă. Unele grupări aderate la organizații, consideră această problemă, a asigurărilor,
controlabilă, iar unele grupări chiar profită de pe urma acestei situați pentru ași asigură
existența. Grupările cele mai mari, cum ar fi grupările de cursele cu cai pur sânge și grupările
de cursele cu harnașamente au avut cel mai mare succes în a se înțelege cu asiguratorii,
pentru a obține asigurări la prețuri acceptabile pentru membri lor. Aceştia ar putea ajuta și alte
grupări în a obține rezultate identice, cu condiția că există o limită în care diferite grupări
pot colabora. Costurile asigurărilor au fost legate de economiile de scară – cu cât numerele
sunt mai mari, cu atât sunt costurile, pentru fiecare, mai mici.
Alte probleme
Problema” risipei” – vânzarea, aparent prematură, a cailor care sunt considerați
inadecvaţi pentru a mai fi utilizați pentru scopul lor inițial – a fost discutată de multe ori.
Sugestia că ceastă problemă persistă mai ales în domeniul cailor pur sânge se potrivește
percepției comunității generale. Departamentul de curse cu cai pur sânge și cel de curse cu
harnașamente, au abordat aceste probleme de mulți ani și susțin că au obținut rezultate buneîn ceea ce
privește reducerea numărului de cai tineri care au producție scăzută și care să fie trimise la
abatoare. O mare parte dintre acești cai sunt acum relocate. Conform răspunsurilor obținute
de la oameni care lucrează în această industrie, acești cai pot fi folosite în alte scopuri, o dată
ce carieră lor inițială a luat sfârșit. Caii fără condiții fizice limitative sau leziuni care să le
stânjenească bunăstarea, sunt cosierate foarte ușor manevrabile, practic antrenate și de
încredere. Caii pur sânge sunt folosiți de mulți ani și la alte sporturi, cum ar fi întrecerile, și
există multe organizații care se ocupă cu reorientarea cailor de la cursele de harnașamente,
îmbătrânite, spre alte domenii cum ar fi înhămatul la trăsură și chiar și echitație.
Poate cel mai bun exemplu care să ilustreze schimbarea destinului cailor din
Australia, este reducerea numărului abatoarelor. Doar două unități sunt înregistrate și cre
produc carne de cal pentru consumul uman în estul Australiei. Mai există multe întreprinderi
mici care ucid cai pentru producerea de hrană pentru animalele de companie, dar acestea sunt
întreprinderi local cu o capacitate limitată.
Recomandări

Discuțiile purtate cu participanţii la acest proiect a furnizat multe sugestii care au

format baza unor recomandări.
Recomandări generale
Există o mare nevoie de un mecanism pentru a uni această industrie. Dacă acesta ar
putea fi realizat, multe dintre probleme ridicate ar putea fi abordate. A fost menţionat faptul
că pentru realizarea acestui lucru ar fi nevoie de implicarea unei agenți centrale care nu are o
implicare directă în această industrie. Una dintre idei a fost includerea acestei industrii în
guvern. Poate inițiativa Ministerului Federal al Agriculturi, Pescuitului și al Pădurilor din2007,
de a include un reprezentativ din partea industriei în consiliul de sfat al ministerului,
CNCBA, ar putea fi un pas spre o asemenea situație. Cu toate acestea toate persoanele
consultate erau pesimiste cu privire la un nivel semnificativ de coeziune în industrie.
A fost discutat și exemplul, succesului, programului implementat în Regatul Unit,
pentru a uni industria. În Regatul Unit, multe grupări mai mari s-au unit pentru a participa la
întâlniri cu guvernul, iar răspunsul guvernului a fost de a numi un ministru pentru cai.
Departamentul guvernamental responsabil, a fost de acord să finanţeze dezvoltarea unui plan
strategic pentru întreaga industrie.
O altă nevoie critică, identificată de către participanți a fost cea de a unui sistem
eficient, simplu şi permanent de identificare a cailor. Identificarea, obligatoriu, trebuie să fie
legată de ținerea unei evidențe cre să conțină informații atât despre cal cât și despre
proprietar. Câteva grupări, atât mici cât și mari, solicită deja microciparea cailor, cu toate
informațiile stocate pe câteva baze de date. Sugestia constă în introducerea obligatorie a
microcipări pentru cai (cum ar fi de exemplu cele pentru bovine și ovine, cum apare în
legislație pentru câini și în unele cazuri pentru pisici). Problemele cu acceptarea unui
microcip standard și a unui cititor, trebuiesc rezolvate. Vor fi necesare și modificări
legislative; inclusiv un nivel înalt de armonizare a cerințelor între state și teritorii.
Recomandări specifice

Un număr de idei pentru acțiuni specifice au fost prezentate în timpul discuțiilor cu

reprezentanți industriei:
 Cartea Australiană de Armăsari este angajată în mod curent în desfășurarea unui
număr de activități din partea sectorului de animale pur sânge și oferă facilități și
servicii pentru un număr semnificativ de grupări din alte domenii. Acest exemplu ar
putea fi un model pentru alte părți ale industriei sau ar putea pune bazele unei
expansiuni ale activităților acestora.
1. Cartea armăsarilor menține un registru complet a tuturor raselor pentru a fi
utilizat la caii pur sânge. Acest lucru sugerează o bază de date pentru toate
rasele.
2. Cartea armăsarilor menține un registru a tuturor cailor pur sânge din Australia.
Registrele includ și microcipuri. În statele unite, Clubul Jockeilor din SUA,
menține o bază de date combinat al cailor pur sânge şi al quarter horse-i lor.
Acesta ar putea fi un model pentru Australia.
3. Verificările de paternitate sunt efectuate pentru toți mânji de pur sânge şi la
toate quarter horse-urile din Australia. Înregistrările acestor teste sunt
menținute de cartea armăsarilor. Aceasta constituie bazele unei baze de date
comune pentru toate testele de paternitate din Australia.
4. Prin accesul la dosarele și bazele lor de date, cartea armăsarilor a implementat
un mecanism rapid de contactare a tuturor proprietarilor de cai înregistrați, șicu
veterinari acestora, ca parte a protocolului de vaccinare de urgență în cazul
unor boli.
 Sunt necesare programe de educare eficiente pentru a putea informa noi proprietari de
cai despre îngrijirea și gestionarea animalelor și despre echipamentele adecvate pentru
cai. Fost constatat faptul că majoritatea problemelor de sănătate și de bunăstare
implică proprietari novici. Legat de acest lucru este și nevoia de a ajuta noi proprietari
în achiziționarea unui cal sau a echipamentelor. Apariția vânzărilor de cai pe internet
și a diverselor servicii expune vânzătorii neexperimentați la riscuri. Separe că
incidența persoanelor care cumpără cai prin intermediul acestor mecanisme este în
creștere. Una din sugestii a fost de dezvoltare a unui program de televizor informativ
pentru noi proprietari.
 Atât statul cât și autoritățile locale ar trebui încurajate să instituie mecanisme de
protecție a mediului acolo unde caii sunt gestionați pe un teren mic, sau în număr mare
pe terenuri întinse. Problemele care trebuiesc abordate includ: spații minime pentru
caii pentru întreceri, convenţii cu privire la cum anumite terenuri ar putea fi folosite,
cerințele pentru proprietarii de terenuri cu privire la gestionare deșeurilor asociate
cu creșterea cailor și cerințele pentru proprietarii de terenuri pentru gestionarea
terenurilor lor în așa fel încât să adreseze și problemele legate de mediu.
 Desfăşurarea antrenamentelor cu cai și permiterea participării acestora la competiții, de
multe ori, când temperatura și gradul de umiditate este cu mult sub nivelul necesar,
 reprezintă cauzalitatea în cele mai frecvente și importante probleme de sănătate și de
bunăstare din Australia. Se recomandă efectuarea cercetărilor pentru elucidarea
riscurilor reale, ale condițiilor extreme de mediu asupra animalelor și dezvoltarea unor
mecanisme pentru minimalizarea efectelor acestor riscuri asupra animalelor. Ideea de
a dezvolta un model care să prezică riscurile căldurii asupra cailor a fost bine primit.
 Testarea pentru consumului de droguri ilegale ar trebui introdus în toate activitățile
desfășurate cu caii.
Recomandările reieșite din cercetări
Programele de cercetare asupra ecvinelor, desfășurate de către grupările fondatoare,
cum ar fi CCDIR, investighează aspectele sănătăți cailor. Un număr de arii de cercetare
recomandate e acest proiect cuprind:
 Efectele climatului din Australia asupra cailor în timpul antrenamentelor și
competițiilor; acesta a fost punctat de către participanți ca fiind prioritară.
 Leziunile și riscurile la care sunt expuse animalele în timpul unor activități mai puțin
cunoscute, cum ar fi echitația pe traseu sau în ferme.
 Terapiile alternative care devin din ce în ce mai populare, mai ales cele folosite pentru
vindecarea leziunilor.
 Raportul dintre dimensiune și greutate ale calului și călărețului.
 Nivelul de stres care acționează asupra animalelor în timpul staționări în grajd, în
timpul antrenamentelor, în timpul încărcări animalelor în mijloacele de transport și
transportul efectiv și efectele acestui stres.
Concluzii

Ca un rezultat al acestui proiect au fost sugerate un număr de mecanisme pentru

facilitarea consultațiilor cu majoritatea industriei din Australia. Este evident că ar trebui emise
mesaje diferite și ridicate diferite probleme pentru a putea fi discutate de către grupuri
diferite. Comunicarea directă cu participanți individuali al industriei este extrem de dificilă cu
actualele cadre ale industriei. Au fost sugerate tehnici pentru îmbunătățirea acestui proces. De
exemplu, populaţia care deține cai pare să aibe acces la mass-media și mai specific la
publicațiile emise de industrie. Acestea oferă deja un bun mecanism de comunicare cu mulți
dintre participanții la această industrie.
Unele dintre grupările identificate dispun de mecanisme foarte eficiente pentru a
furniza membrilor lor informații relevante. Mecanisme incluzând site-uri specializate, buletine
de știri și e-mail-uri, acestea ar furniza o cale excelentă pentru transmiterea informațiilor de
către guvern sau alte agenții. Unele grupări din cadrul industriei dispun deproceduri care să le
permită să introducă informații în unele dintre cele mai dispersate reviste despre cai și reviste
de publicitate. Aceste căi pot fi accesate de către guvern sau alte agenții pentru difuzarea de
informații.
Multe dintre grupările de vârf au capacitatea de a trimite informațiile grupărilor
afiliate. Au existat indicii că aceste grupări sunt pregătite să furnizeze mecanisme pentru
grupările afiliate, pentru a accesa site-uri specifice de informare.
Acest proiect a dovedit faptul că, această industrie este fragmentată și că, comunicarea
între diferite grupări este un proces dificil. Există, de asemenea, o oarecare asprime între
diferite părți ale industriei. Cu toate acestea, oamenii care s-au oferit să ajute cu acest proiect
au fost dispuși să se implice și și-au asumat angajamentul de a încerca să unească și să facă
industria mai puternică. Există și o preocupare demonstrată cu privire la aspectele legate de
bunăstare, ar și o determinare pentru a face îmbunătățiri în cazul în care se identifică
probleme.
Întâlnirile faţă în faţă au oferit oportunități excelente pentru a aduna informații utile și
eficiente și au fost extrem de importante pentru finalizarea proiectului. Întâlnirile au permis
de asemenea ca participanții să afle dacă informațiile furnizate au fost utile sau nu. În multe
cazuri, acest proiect a fost un exercițiu util pentru cei implicați.

Bibliografie

ARB, 2006, Equine welfare inventory, draft 1, version 1, April 2006, Australian Racing
Board Ltd, Sydney.
Atkinson, S 2006, Australian Animal Welfare Strategy—Animals Used în Work, Sport,
Recreation and on Display: review of existing animal welfare arrangements.
http://www.daff.gov.au/ data/assets/pdf_file/0015/152106/aaws_stocktake_sport
_rec_display.pdf
Beavis, S 2000, Horse riding în Canberra Nature Park. Consultancy report to the ACT
Equestrian Association Inc and Duntroon Paddocks Landcare Group.
Gordon, J 2001, The horse industry, contributing to the Australian economy. A report for
The Rural Industries Research and Development Corporation.
Hill, M 2006, Contribution of the Pet Care Industry to the Australian Economy, 6th
Edition, Australian Companion Animal Council, BIS Shrapnel Pty Ltd.
Howard, J (ed) 2005, The Australian racing fact book, a guide to the racing industry în
Australia, 2004–2005, Australian Racing Board, Sydney.
NSW DPI (New South Wales Department of Primary Industry) 2005, NSW code of
Practice for the welfare of animals used în rodeo events, online text.
http://www.dpi.nsw.gov.au/agriculture/livestock/animalwelfare/
Codes/general/rodeo-code
Qld DPI (Queensland Department of Primary Industry) 2005, Australian model code of
Practice for the welfare of animals, draft 9, Qld DPI, Brisbane.
Vic. DPI (Victorian Department of Primary Industries) 2005, Code of practice for rodeo
And rodeo school livestock în Victoria. Agriculture Notes (September) AG0303.
http://www.dpi.vic.gov.au/DPI/nreninf.nsf/9e58661e880ba9e44a256c640023eb2e
/e8c1238d05d306f7ca257090001ad429/$FILE/AG0303.pdf
WA DLGRD (Western Australian Department of Local Government and Regional
Development) 2003, Code of practice for the conduct of rodeos în Western
Australia, WA DLGRD.
http://www.dlgrd.wa.gov.au/Publications%5CDocs%5CCodeOfPractice_Rodeos.
Pdf
 1

PROTECŢIA ANIMALELOR DE COMPANIE ŞI AGREMENT

12.1. Necesitatea protecţiei

În ţara noastră, prin animale de companie şi agrement se înţeleg, în mod obişnuit:

câinii, pisicile, iepurii, hamsterii, păsările de colivie, reptilele, peştii de acvariu etc. În ţările
UE şi caii sunt consideraţi animale de agrement, aceştia nefiind folosiţi la muncă.
Conform Convenţiei Europene pentru Protecţia Animalelor de Companie, adoptată în
noiembrie 1987, publicată la Strasbourg în anul 1988, semnată de România la 23 iunie 2003 şi
ratificată prin Legea nr. 60/2004, prin animal de companie se înţelege orice animal deţinut sau
destinat a fi deţinut de către om, în special pe lângă casă, pentru companie sau agrement.

Chiar dacă animalele de companie şi de agrement fac parte din categoria speciilor
foarte apreciate de către majoritatea populaţiei, în marile aglomerări urbane acestea creează
frecvent şi stări conflictuale, datorită interpretării diferite pe care o dau cetăţenii drepturilor pe
care animalele le au (mai ales câinii şi pisicile fără stăpân). Aceste neînţelegeri capătă forme
mai acute în ţările subdezvoltate, cu dificultăţi economice şi cu un nivel de viaţă redus pentru
populaţie.
Dar anumite probleme se creează şi în ţările dezvoltate, în care autoritatea
administrativă locală trebuie să soluţioneze în spirit umanitar şi cu costuri rezonabile
problemele de cazare şi hrană pentru un număr uneori prea mare de animale fără stăpân. De
exemplu, Mack şi Unshelm/1997/arată că în Germania numărul de pisici fără stăpân este într-
o continuă creştere, datorită neaplicării riguroase a măsurilor pentru controlul reproducţiei,
mai ales în estul Germaniei. Făcându-se un studiu asupra condiţiilor de adăpostire în 44 de
crescătorii, care primesc animale rămase fără stăpân, hoinare sau sălbăticite, a rezultat că
spaţiile devin tot mai neîncăpătoare. Numărul mediu de pisici găzduite într-un adăpost a fost
în anul 1993 de 163, a crescut la 203 de pisici în anul 1995 şi la 232 de pisici în anul 1996.

Problemele pe care le generează populaţiile excesive de câini şi pisici fără stăpân,

precum şi măsurile necesare pentru rezolvarea acestor probleme într-un mod responsabil, în
spirit umanitar, au fost discutate în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în data de 8
mai 1979. Consiliul Europei, preocupat de riscurile pe care le poate provoca creşterea
excesivă a numărului de animale fără stăpân, prin difuzarea unor boli grave la om şi prin
poluarea mediului urban, dar, în acelaşi timp, hotărât să acţioneze în favoarea tratamentului
uman acordat animalelor domestice, conştient de faptul că principala cauză a înmulţirii
câinilor fără stăpân o reprezintă ignoranţa oamenilor şi nivelul redus de civilizaţie, a
recomandat tuturor ţărilor să semneze Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de
Companie, care exprimă atât dezideratele de protecţie a animalelor, care trăiesc de milenii
într-o asociere cu omul, cât şi necesitatea aplicării de măsuri pentru reducerea numărului
acestor animale, într-un mod care să evite durerea, suferinţa şi disconfortul, excepţiile fiind
admise doar în cazurile inevitabile, pe parcursul combaterii unor boli. Prin semnarea
Convenţiei se recunoaşte că omul are o obligaţie morală de a păstra legăturile speciale
existente între om şi animalele de companie, acestea fiind importante şi datorită contribuţiei
lor la calitatea vieţii oamenilor.
Statele semnatare, inclusiv România, s-au angajat să ia măsurile necesare pentru
îndeplinirea întocmai a prevederilor acestei Convenţii şi au convenit de a organiza întâlniri
multilaterale din cinci în cinci ani şi oricând va fi necesar pentru examinarea aplicării
Convenţiei, a modificării ei sau pentru a se adăuga alte clauze necesare. Aceste consultări se
desfăşoară sub patronajul secretarului general al Consiliului Europei.
1
 2

La baza tuturor măsurilor prevăzute în Convenţie stau două principii generale de

bunăstare (art. 3): (1) asumarea obligaţiei de a nu cauza unui animal de companie durere,
suferinţă sau disconfort, dacă acestea nu sunt necesare; (2) asumarea obligaţiei de a nu
abandona animalele de companie.
Persoanele care au în întreţinere animale de companie şi agrement, sau care au consimţit
să le poarte de grijă, sunt răspunzătoare de bunăstarea acestora (art. 4). Îngrijirile pe care le
vor acorda acestor animale trebuie să corespundă speciei şi rasei de care aparţin şi constau în:
asigurarea hranei şi apei necesare; condiţii adecvate de mişcare; aplicarea măsurilor necesare
pentru a se preveni evadarea.
Nici un animal nu trebuie vândut persoanelor având vârsta sub 16 ani, fără
consimţământul părinţilor sau al persoanelor ce exercită responsabilităţi parentale.
Este de preferat ca procurarea animalelor să se facă în urma unui consult medical
veterinar de specialitate, pentru evitarea abandonului ulterior din considerente de sănătate.
Pentru exemplificare, poate fi menţionat cazul particular al pisicilor albe de Angora, care dacă
provin din părinţi albi, nu sunt la fel de sănătoase, ca şi cele albe obţinute dintr-un părinte alb
şi altul colorat. Aceste animale sunt frecvent surde, defect major asociat cu gena culorii albe.
Există numeroase alte anomalii, care nu pot fi descoperite la căţei, pisoi şi în general la
animalele nou născute, fără un examen clinic atent.

12.2. Asigurarea cerinţelor de hrană

Dintre toţi factorii de mediu hrana şi apa prezintă importanţa cea mai mare. Asigurarea
hranei trebuie urmărită atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ. În ultimele decenii în
domeniul alimentaţiei animalelor de companie s-au făcut progrese uimitoare, care au permis
stabilirea cu exactitate a cerinţelor pentru întreţinerea funcţiilor vitale la toate speciile şi
categoriile fiziologice. O importanţă deosebită s-a acordat şi reţetelor dietetice pentru diferite
stări de boală, atât în scop preventiv, cât şi în scop curativ. Cel mai mult se folosesc diferite
produse din categoria hranei complete sau a hranei complementare.

Prin hrană completă se înţelege o hrană adecvată din punct de vedere nutritiv, preparată
după o reţetă specială, astfel încât să poată fi utilizată ca hrană unică, fără să fie necesar
adaosul altor substanţe, cu excepţia apei şi prin al cărei consum să se asigure sănătatea şi
capacitatea de reproducere a animalelor din speciile pentru care este destinată hrana. O astfel
de hrană se consideră a fi echilibrată, în sensul că aceasta conţine toate substanţele nutritive
necesare, în cantităţi şi proporţii adecvate cerinţelor fiziologice ale speciei.

Hrana complementară (biscuiţi, conserve diverse), datorită compoziţiei sale, nu este

suficientă pentru a asigura raţia zilnică necesară animalului, decât dacă este folosită în
combinaţie cu altă hrană (după United Kingdom Feedingstuffe Regulations, 1986).

În ţara noastră nu există încă reglementări interne cu privire la cerinţele minime de

hrană pentru animalele de agrement, siguranţa produselor fabricate industrial, calitatea
materiei prime etc. Legislaţia Uniunii Europene cuprinde referiri ample la calitatea
produselor, la utilizarea de aditivi, la practicile de marketing, controlul şi garantarea calităţii,
supravegherea importului de produse alimentare pentru câini şi pisici. Problema aditivilor a
fost reglementată încă din 23 noiembrie 1970 prin Directiva 70/524/CEE, care ulterior a fost
completată cu peste 40 de amendamente/Edney, 1993/.

Nivelurile maxime admise pentru substanţele indezirabile din componenţa hranei au

fost reglementate în 17 decembrie 1973 prin Directiva 74/63/CEE, iar marketingul produselor

2
 3

nutritive industriale prin Directiva 79/101/CEE, aprobată în 23 noiembrie 1976. Alte directive
se ocupă de evaluarea produselor destinate nutriţiei animalelor mici: controlul calităţii şi
analiza biochimică a produselor, calitatea materialelor folosite ca ambalaj, controlul
importului de carne etc.

Şi în SUA există reglementări oficiale privind hrana pentru animalele de companie, care
au fost elaborate de AAFCO (American Association of Feed Control Officials), în colaborare
cu reprezentanţi din partea industriei producătoare şi sub auspiciile PFI (American Petfood
Institute). Majoritatea cerinţelor au fost reunite sub forma unei reglementări ample, numită
Uniform Feed Bill, aprobată de către AAFCO (1987).

În general, fiecare hrană preambalată în cutii sau pungi, conserve etc. Prezintă
instrucţiuni de utilizare şi valoarea energetică. Aprecierea regimului alimentar se poate face şi
după modul cum se comportă şi se dezvoltă animalul hrănit. Dacă animalele prezintă o piele
sănătoasă, o blană lucioasă şi densă, dacă sunt active şi fără tendinţă de slăbire sau de
îngrăşare, atunci animalele primesc cu certitudine un regim alimentar adecvat. Pentru o
hrănire optimă şi mai ales pentru stările fiziologice critice (gestaţia, alăptarea, convalescenţa
etc.) se recomandă consultarea specialiştilor şi a surselor de informare.

Este importantă nu numai componenţa raţiei, ci şi frecvenţa de hrănire, locul şi

ambianţa, chiar anumite detalii, în funcţie de specie şi de felul hranei. De exemplu, dacă
hrănirea câinilor din rasa Cocker se face cu hrană lichidă (lapte) ar fi necesară legarea
urechilor la ceafă (altfel se vor murdări) şi ştergerea pe bot cu un prosop, deoarece părul lung
se va îmbiba cu hrană, care va fi apoi transportată la locul de odihnă sau pe hainele
partenerului de joacă.

În toate ţările civilizate înfometarea animalelor este sancţionată prin legi speciale.
De exemplu, în cursul anului 1997 agenţiile de presă au relatat cazul unei familii britanice,
care a fost acuzată de cruzime faţă de animale, pentru că a lăsat să moară de foame un iepure
de casă. Tribunalul din Blandlford i-a condamnat pe cei doi soţi să plătească fiecare o amendă
de 500 de lire, cu interdicţia de a creşte iepuri pe o perioadă de 10 ani. Acţiunea
judecătorească a fost deschisă de către Societatea Regală de Protecţia Animalelor (Royal
Society for the Prevention of Cruelty to Animals), ai cărei inspectori au constatat înfometarea
cu ocazia controalelor efectuate la domiciliu.

Şi în ţara noastră Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001, aprobată prin Legea
nr. 227/2002, prevede obligaţii privind hrănirea câinilor fără stăpân în cadrul unor adăposturi
speciale, aflate în subordinea consiliilor locale. Conform acestei reglementări, căţeii în vârstă
de 6 – 12 săptămâni vor fi hrăniţi individual şi supravegheat, cu hrană proaspătă, de trei ori pe
zi, câinii în vârstă de peste 12 săptămâni până la 12 luni vor fi hrăniţi de două ori pe zi, iar
câinii în vârstă de peste un an vor fi hrăniţi o dată pe zi. În realitate, datorită insuficienţei
fondurilor şi a neglijenţei, câinii fără stăpân din adăposturile de cazare provizorie suferă de
foame cronică.

12.3. Asigurarea cerinţelor privind apa

Asigurarea apei la discreţie este vitală pentru toate speciile de animale. Apa îndeplineşte
o serie de funcţii importante în organism: este un solvent şi un vehicul pentru substanţele care
participă sau rezultă din metabolism; asigură excreţia substanţelor aflate în exces şi a celor
dăunătoare; participă la realizarea procesului de termoreglare prin transferul căldurii spre

3
 4

exterior etc. Absenţa sau insuficienţa apei provoacă un stres pronunţat şi conduce la moarte în
decurs de câteva zile.

Asigurarea cerinţelor privind cantitatea şi calitatea apei de băut revine proprietarului

animalelor. Pentru câinii fără stăpân, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001,
aprobată prin Legea nr. 227/2002, prevede (anexa nr.1) că adăposturile pentru cazarea
provizorie a animalelor capturate trebuie să dispună de apă potabilă în permanenţă, iar vasele
de apă să fie curate şi dezinfectate zilnic.

Şi mai importantă este apa pentru animalele acvatice. Apa de robinet nu corespunde
întotdeauna cerinţelor pentru acvariu: adeseori această trebuie declorinată, durizată sau
dedurizată etc. Apa din râuri şi lacuri, chiar dacă ar corespunde pentru animalele de apă dulce,
nu se foloseşte ca atare, deoarece poate conţine diferite specii de microorganisme şi
vieţuitoare parazite. Prepararea apei pentru acvariu, mai ales a apei pentru animalele de
provenienţă marină, presupune cunoştinţe de specialitate şi o dotare materială
corespunzătoare.

Un acvariu frumos, cu peşti vioi, care se simt bine în desişul de alge şi plante
superioare, printre melcişori şi alte vieţuitoare acvatice, este atrăgător şi încântă ochiul,
linişteşte spiritul, purifică simţirea. Dar menţinerea prospeţimii apei presupune cunoştinţe de
igienă piscicolă, pasiune şi respect faţă de toate formele de viaţă.

Adăugarea de substanţe în apă cu scopul de a colora peştii şi celelalte vieţuitoare

este considerată un act de cruzime şi trebuie interzisă/Granados, 2000/.
12.4. Adăpostirea

Animalele de companie trebuie să aibă un loc propriu, de refugiu, în care să se simtă

protejate, atât de factorii de mediu (frig, căldură, curenţi, lumină excesivă etc.), cât şi de alte
animale şi chiar de persoanele necunoscute.

Dacă a fost adus un câine pentru a fi crescut în apartament, ar fi de dorit ca instalarea în

noul mediu să se facă de dimineaţa pentru a se familiariza cu noile condiţii înainte de lăsarea
nopţii. Câinii suportă mai uşor înstrăinarea dacă se transferă în noul mediu de viaţă şi ceva din
vechiul culcuş (o jucărie preferată, o carpetă etc.). Este bine ca locul de odihnă stabilit să nu
fie schimbat prea frecvent. Alături de locul de odihnă se pun şi vasele pentru mâncare şi apă.
Cel puţin în primele zile, îngrijirile trebuie să fie acordate de către o singură persoană.

Creşterea animalelor în aer liber este mai avantajoasă şi oferă animalelor mai multă
libertate de mişcare şi posibilităţi aproape nelimitate de exprimare comportamentală. Pentru
câinii crescuţi în aer liber trebuie să existe cuşti amenajate corespunzător. Cuştile pentru câini
trebuie să fie amplasate pe un loc uscat (nu direct pe sol) şi să fie prevăzute cu pardoseală,
pereţi dubli, cu izolaţie termică, acoperiş cu streaşină, izolat termic şi hidric. La intrarea în
cuşcă se poate monta o semi-perdea, pentru limitarea curenţilor reci în sezonul de iarnă şi
protecţia de lumina solară excesivă, mai ales dacă locul nu este umbrit. Trebuie avut în vedere
că marea majoritate a raselor de câini suferă mai degrabă de căldură, decât de frig.

Cazarea provizorie, pe o perioadă de până la 14 zile, a câinilor fără stăpân, gestionaţi de

serviciile specializate din cadrul consiliilor locale ale unităţilor administrativ – teritoriale din
ţara noastră, este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001,
aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 227/2002. Conform acestei Ordonanţe (anexa nr. 1),

4
 5

câinii capturaţi trebuie să fie cazaţi separat, pentru diminuarea stresului şi evitarea transmiterii
unor boli. Totuşi, este admisă şi gruparea animalelor, după următoarele criterii: starea de
sănătate, vârsta, sexul, gradul de agresivitate. Cuştile comune nu trebuie să adăpostească mai
mult de patru câini.

În principiu, nu se recomandă legarea câinilor. Pentru câinii legaţi, zgarda trebuie să

fie confecţionată dintr-un material care să nu fie dăunător sănătăţii animalului şi să fie astfel
concepută încât să se elimine riscul de strangulare.

Pentru limitarea mişcării câinilor ţinuţi în aer liber se vor folosi următoarele mijloace: a)
lanţ confecţionat din zale metalice, cu lungimea minimă de 2 m; lanţul va fi ancorat la punct
fix sau va culisa pe un cablu metalic şi va fi prevăzut la extremităţi cu dispozitive de tip
"vârtej"; b) padoc împrejmuit, cu o suprafaţă minimă de şase ori mai mare decât cea a cuştii;
padocul va fi împrejmuit astfel încât să nu permită evadarea câinilor.

În ţara noastră nu există reglementări stricte privind igiena adăposturilor pentru câini,
din care motiv fiecare proprietar recurge la soluţiile de ordin constructiv pe care le crede mai
potrivite. În Germania, care are în evidenţă 5,1 milioane de câini, încă din anul 1974, a fost
promulgat un decret privind întreţinerea câinilor în libertate1, care a fost ulterior îmbunătăţit
printr-o lege (1986). Prin aceste reglementări sunt stabilite cerinţele minime cu privire la
materialele de construcţie, amplasarea adăposturilor, volumul şi suprafaţa pe cap de animal în
raport cu mărimea câinilor (cel puţin 6 m2 pentru un câine de peste 20 kg), sistemul de legare
etc. Dibbert şi colab. /2000/au efectuat un studiu asupra 63 de gospodării, care posedă câini şi
au constatat că în toate cazurile au fost asigurate cel puţin condiţiile minime pretinse de
legislaţia în vigoare, iar unele deficienţe minore s-au datorat necunoaşterii cerinţelor legale şi
au fost remediate imediat după sesizare.

În ce priveşte hrănirea şi adăpostirea pisicilor fără stăpân, nu există reglementări interne

şi nici internaţionale separate, dar se consideră că, în principiu, Convenţia internaţională
privind protecţia animalelor de companie şi agrement se referă la toate animalele, inclusiv la
câinii şi pisicile aflate temporar în îngrijirea şi supravegherea comunităţilor (câini comunitari,
pisici comunitare). După Dibbert şi colab. /2000/, în Germania sunt luate în evidenţă, ca
animale de companie şi agrement, aproximativ 6,2 milioane de pisici, dar în toate oraşele
există şi un anumit număr de pisici care trăiesc în libertate, acestea fiind tolerate, deoarece
contribuie la reducerea numărului de rozătoare. Mărimea populaţiei de pisici libere din oraşe
era supusă în trecut fluctuaţiei, dependent de existenţa hranei preferate (rozătoarele). Prin
intervenţia asociaţiilor de protecţie a animalelor relaţia pradă – prădător s-a modificat, iar
numărul pisicilor la început a crescut. Astfel, în anul 1994 numărul de pisici fără stăpân în
Rostock a fost evaluat la aproximativ 5000. Ca urmare a aplicării unui program de adăpostire
temporară şi de castrare, în anul 1999 numărul de pisici a scăzut la 3000. Fără existenţa
adăposturilor de hrănire şi de adăpare (în total 111 în acest oraş), programul de prindere, de
castrare şi de tratament antiparazitar nu ar fi fost posibil. Adăposturile sunt reprezentate de
nişte şoproane din lemn, acoperite, prevăzute cu aşternut de paie, rogojini sau covoraşe,
hrănitori şi adăpători. Costurile pe care le presupune o asemenea atitudine faţă de pisici nu pot
fi suportate de către toate localităţile, mai ales în ţările aflate în curs de dezvoltare.

În privinţa condiţiilor de adăpostire pentru alte specii de animale de companie şi de

agrement, se recomandă consultarea specialiştilor din reţeaua de comercializare a

1
Verordnung uber das Halten von Hunden im Freien vom 6 Juni 1974

5
 6

animalelor, care, potrivit reglementărilor, au obligaţia de a oferi toate indicaţiile cerute

de cumpărător cu referire la animalul adoptat. De exemplu, se cunosc peste 200 de specii
de broaşte ţestoase, iar cerinţele privind întreţinerea lor pot fi diferite. Mai ales nu trebuie
confundate broaştele ţestoase terestre cu cele de apă. Broaştele ţestoase terestre au carapacea
bombată, pe când cele acvatice au carapacea de formă hidrodinamică, pentru deplasarea
uşoară în apă. Cele terestre se întreţin în terarii, ziua la temperatura de 26 – 32 C, iar
noaptea la 24 – 26 C, cu o umiditate relativă a aerului crescută la 75 – 80 %. Broaştele
ţestoase acvatice se întreţin în acvarii, apa având 23 – 26 C. Este important ca apa să fie
primenită periodic (3 – 5 zile), iar acvariul să permită ieşirea „la mal” a broaştelor, conform
comportamentului natural al speciei.

12.5. Îngrijirile corporale

Instinctul de îngrijire a corpului este un instinct major, puternic exprimat la majoritatea

speciilor de animale. Unele specii îşi ocupă o mare parte din timp cu igiena corporală, aşa
cum sunt pisicile, mai ales cele adulte. Dar de multe ori mediul de viaţă oferit animalelor nu le
permite să-şi manifeste, în suficientă măsură, instinctul de auto curăţire. În astfel de cazuri,
este obligatorie intervenţia omului. Asemenea măsuri sunt foarte necesare la toate speciile de
animale de companie, dar mai ales la câini, ponei şi porcii de agrement (pet pigs) /Walton şi
col., 1992/. Aceste specii fie că nu prea ocolesc locurile murdare (câinii, mai ales căţeii şi
poneii), fie că preferă zonele curate, uscate şi le păstrează astfel (porcii), dar în mediul umed
se murdăresc foarte uşor (porcii), iar când este prea cald preferă asemenea zone pentru
răcorirea corpului.

Acţiunile de îngrijire corporală diferă în funcţie de specie, categorie de vârstă şi de

condiţiile de întreţinere. Îngrijirile corporale vor fi mai eficiente, dacă adăpostirea animalelor
se realizează conform cerinţelor fiziologice. În general, îngrijirile corporale necesită timp,
cheltuieli pentru diferite materiale, iar unele presupun şi un oarecare efort fizic. Din aceste
motive, adeseori îngrijirile corporale sunt sumare, prea rare sau chiar absente.

Prin îngrijirile corporale se realizează nu numai dezideratele de igienă, dar şi

contactul fizic cu animalul preferat, ceea ce creează animalului ambianţa de afecţiune,
pentru care stăpânul va fi răsplătit din plin. Îngrijirile corporale contribuie într-o măsură
importantă la asigurarea sănătăţii pielii şi părului, cu care omul vine în contact direct. În plus,
animalele care beneficiază de îngrijiri corporale devin mai docile, mai ales dacă li se vorbeşte
în timpul acordării îngrijirilor corporale.

Pentru unele categorii de animale îngrijirile corporale trebuie efectuate zilnic, iar pentru
altele cel puţin o dată pe săptămână. Cu această ocazie se vor examina cu atenţie:
 starea suprafeţei corporale (se constată uneori căpuşe parazite),
 cavitatea bucală (mirosul dezagreabil poate fi asociat cu anumite infecţii),
 dinţii (uneori se colorează sau prezintă carii),
 urechile (pot prezenta secreţii purulente, agenţi parazitari, otite),
 secreţiile oculare (uneori sunt purulente),
 zonele interdigitale (pot prezenta spice de graminee, spini),
 talpa (poate prezenta smoală, asfalt, clei).
În funcţie de ceea ce se constată la inspecţia vizuală, se vor aplica îngrijirile corporale
cele mai potrivite (îmbăiere, pieptănat, periat, tuns, curăţirea cavităţilor de secreţii etc.).

6
 7

Periatul şi pieptănatul părului la câini determină îndepărtarea corpurilor străine, a

scaieţilor, părului aglutinat sub acţiunea murdăriei şi a firelor de păr desprinse. Periatul şi
pieptănatul sunt importante mai ales la pisicile şi la câinii cu păr lung, îndeosebi în perioadele
de năpârlire.

Îmbăierile frecvente nu se recomandă, mai ales la câine şi pisică. Dar acestea pot deveni
necesare pentru igiena corporală. Se recomandă folosirea şampoanelor speciale pentru fiecare
specie, iar clătirea să se facă cu multă apă. Trebuie evitată pătrunderea apei cu şampon sau
săpun în urechi, nas, ochi. Nivelul apei în văniţă nu trebuie să treacă de burtă. Temperatura
apei nu trebuie să depăşească 35 de grade Celsius, deoarece trezeşte teamă la animale, mai
ales dacă alternează apa caldă cu cea rece. După baie animalele se învelesc într-un prosop, se
şterg, se lasă să se scuture şi apoi se lasă la un loc călduţ, ferit de curenţi reci sau se usucă cu
foenul, dacă îl acceptă. Atitudinea animalelor faţă de foen poate fi diferită, dependent de
sunetele pe care le produce. Aparatele electrice produc pe lângă sunetele percepute de om şi
alte ultrasunete şi infrasunete, pe care le percep numai animalele.

La unele rase de câini şi pisici îmbăierea nu se recomandă, deoarece se degradează

blana (Ciobănescul German, Chow-Chow, Puli). La acestea se recomandă o perie umedă
pentru ştergerea prafului/Ivana şi Ivana, 1997/.

În cazul pisicilor trebuie avut în vedere comportamentul de curăţire a blănii prin lingere.
Dacă pe blană rămân urme de şampon, săpun, unguent sau diferite substanţe (vopsele,
insecticide, raticide etc.), care murdăresc blana accidental sau sunt aplicate de om, acestea vor
fi preluate prin lins insistent, putând să producă intoxicaţia. La fel se întâmplă şi cu bandajele,
pansamentele, care adeseori sunt îndepărtate cu scopul de a fi linsă rana.

Îndepărtarea secreţiilor oculare, adunate la colţurile pleoapelor, mai ales la unghiul

intern al ochiului, se va face zilnic cu ajutorul unei cârpe de tifon, curată şi muiată în apă
călduţă sau ceai de muşeţel strecurat (fără impurităţi).

Curăţirea urechilor este obligatorie atât la câini, cât şi la pisici, deoarece animalele nu
pot să-şi cureţe urechile. Acumularea de murdărie şi cerumen în cavitatea auriculară
favorizează apariţia otitelor infecţioase şi parazitare. Curăţirea se recomandă săptămânal (mai
frecvent la câinii din rasa Cocker) cu nişte beţişoare speciale, prevăzute la capete cu vată bine
fixată. Se curăţă cu atenţie pavilionul urechilor şi canalul auditiv extern. Beţişoarele cu vată
folosite pentru curăţirea unei urechi nu vor fi folosite la o altă ureche, pentru a se preveni
transferul de agenţi patogeni invizibili cu ochiul liber.

Examenul danturii se va face cel puţin o dată pe lună, acest examen fiind destul de
important, mai ales la câini. Uneori se constată printre dinţi aşchii de lemn sau din oase,
uneori înfipte în gingie. La câini după vârsta de patru – cinci ani, uneori, se realizează
depuneri de tartru dentar, care trebuie îndepărtat de către un medic veterinar.

Ghearele (unghiile) trebuie scurtate periodic la câinii şi pisicile la care nu se tocesc

singure. Se taie numai vârful, mai ales la picioarele anterioare. Pentru pisici se poate rezerva o
suprafaţă de lemn moale pentru exerciţii de curăţire a unghiilor. Pisicile care deprind acest
comportament, nu vor zgâria decât rareori tapiţeria şi covoarele din casă.

Pentru speciile la care întreţinerea curăţeniei corporale se realizează prin cooperare, este
important să se asigure coabitarea indivizilor conspecifici, nu numai pentru cooperarea la

7
 8

îngrijirea corporală, dar şi pentru realizarea contactelor sociale indispensabile, de care depinde
bunăstarea. Această cerinţă este frecvent ignorată de crescătorii de păsări de colivie. Izolarea
păsărilor este motivată de dorinţa de a grăbi pasărea să înveţe „să vorbească” sau să
interacţioneze cu partenerul uman, dar se ignoră faptul că omul nu reacţionează potrivit la
chemările păsării.

Frecvent din cauza neaplicării măsurilor de igienă corporală, a izolării, a simplificării

excesive a mediului de viaţă şi a neglijării instinctelor sexuale, care nu pot fi satisfăcute în
izolare, apar diferite tulburări de comportament, cum ar fi starea de nelinişte, de frustrare,
smulgerea penelor, automutilarea, năpârlirea forţată, slăbirea rezistenţei antiinfecţioase şi
diferite îmbolnăviri, pe fondul de imunodeficienţă şi de nesatisfacere a comportamentelor
puternic motivate instinctual.
12.6. Dresajul

Toate animalele de companie posedă capacitatea de a învăţa, prin ceea ce se numeşte

dresaj. Dresajul presupune o bună cunoaştere a instinctelor şi a comportamentelor pe care le
au animalele în diferite împrejurări, la diferite solicitări. Animalele domestice (în mod
deosebit câinii) sunt foarte expresive şi comunică partenerilor şi stăpânului numeroase
mesaje, cu nuanţe reacţionale bine conturate. Poziţionarea şi mişcările pavilioanelor
auriculare şi a cozii, gradul de deschidere al gurii şi mişcările buzelor, unduirea corpului,
reprezintă un adevărat cod de comunicare a stărilor de bucurie, de supărare, frică, atenţie,
indecizie, nedumerire, furie etc.

Există chiar semne de manifestare a intensităţii trăirii unor stări particulare. De

exemplu, manifestările de bucurie ale câinelui după revederea stăpânului în urma unei absenţe
de o zi vor fi diferite de cele în urma unei absenţe de o săptămână, ceea ce poate sugera
realizarea dimensiunii temporale/Stupariu, 2001/. Câinii şi pisicile sunt, de asemenea, apte să
înţeleagă anumite schimbări în starea de spirit a stăpânului. Tocmai de aceea, este preferabil
ca dresajul să fie efectuat de către persoanele care coabitează cu animalele de mai mult timp,
între care există inter comunicarea necesară pentru un proces de învăţare. Dar dacă stăpânul
nu are timp sau disponibilitatea de a învăţa tehnica de dresaj, este de preferat ca acţiunea de
dresaj să fie încredinţată persoanelor calificate sau să se efectueze sub îndrumarea
acestora.

Conform prevederilor Convenţiei Europene pentru Protecţia Animalelor de Companie,

nici un animal nu trebuie dresat într-un mod ce se dovedeşte a fi în detrimentul sănătăţii
şi bunăstării acestuia. Câinii nu trebuie dresaţi pentru cultivarea agresivităţii, cu excepţia
câinilor destinaţi pentru paza unor obiective speciale. Animalele nu trebuie forţate să-şi
depăşească capacităţile naturale, fiind interzisă administrarea de substanţe care cresc în mod
artificial performanţele şi pot cauza accidente, răniri, durere sau disconfort. Animalele nu
trebuie bătute sau supuse unor pedepse, care produc suferinţă şi pe care nu le înţeleg. Legea
nr. 2005/2004 pentru protecţia animalelor interzice deţinătorilor de animale să aplice
tratamente rele, precum lovirea, schingiuirea şi alte asemenea cruzimi. Este interzisă, de
asemenea, pedepsirea sau corecţia animalului prin inducerea fricii, prin legarea membrelor
sau legarea la punct fix pentru perioade lungi de timp. Recent, Judecătoria Ineu, din judeţul
Arad, a emis o sentinţă penală (nr. 23/2011) de condamnare a unei persoane la 8 luni de
închisoare (cu drept de recurs) pentru cruzime faţă de câinii pe care îi avea în proprietate.
Plângerea penală a fost formulată de Federaţia Română pentru Protecţia şi Controlul
Animalelor. În acest fel, s-a produs o primă dovadă că şi în România legislaţia pentru
protecţia animalelor contribuie la respectarea standardelor internaţionale, conform

8
 9

angajamentelor asumate de ţara noastră prin semnarea Convenţiei Europene pentru Protecţia
Animalelor de Companie.

12.7. Creşterea animalelor în scopul comercializării

Numărul de animale, cu excepţia animalelor sălbatice, deţinut de o persoană fizică sau

juridică nu este restricţionat, cu condiţia respectării normelor de sănătate, protecţie şi
bunăstare a acestora, prevăzute de legislaţia în vigoare. Orice persoană, care practică creşterea
animalelor în scop de comercializare sau care administrează un refugiu pentru animale este
obligată să declare la autorităţile competente această activitate şi să se supună avizării şi
autorizării legale. În această declaraţie trebuie să se menţioneze: a) speciile animalelor de
companie care sunt sau vor fi implicate; b) persoană responsabilă şi cunoştinţele sale
profesionale; c) descrierea instalaţiilor şi echipamentelor care sunt sau vor fi utilizate.
Activităţile menţionate anterior nu pot fi exercitate decât: a) dacă persoană responsabilă
posedă cunoştinţele şi aptitudinile necesare exercitării acestei activităţi, având fie o pregătire
corespunzătoare, fie o experienţă suficientă cu animalele de companie; şi b) dacă instalaţiile şi
echipamentele utilizate pentru activitate satisfac cerinţele. Pe baza declaraţiilor făcute,
autoritatea competentă trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile de autorizare
legală.

Deţinătorii de animale de companie au obligaţia de a le asigura acestora asistenţă

medicală, constând în deparazitări interne şi externe periodice, vaccinări, precum şi
tratamente profilactice sau în scop terapeutic, în funcţie de necesităţi. Asistenţa medicală
veterinară trebuie asigurată de persoane competente, în conformitate cu legislaţia sanitar-
veterinară în vigoare.

Conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 205/2004, la vânzarea

animalelor de companie din unităţile destinate comercializării (canise şi felise) vânzătorul are
obligaţia de a înmâna cumpărătorului instrucţiuni scrise cu privire la nevoile etologice,
fiziologice, de protecţie şi de bunăstare ale animalului comercializat2.

În România nu sunt reglementate încă toate cerinţele de igienă pentru magazinele

destinate animalelor de companie şi agrement. Există doar unele prevederi generale de igienă
şi biosecuritate valabile pentru orice activitate de creştere şi comercializare a animalelor şi
produselor animaliere. De asemenea, este instituită interdicţia importului şi comercializării
raselor de câini de luptă şi de atac, prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
55/2002, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 60/2003.

Pe plan mondial, comerţul cu animale din fauna sălbatică este de mare amploare/Giner,
1999/. Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii, începând cu anul 1962, a atras în
repetate ori atenţia asupra necesităţii instituirii unor reguli precise privind comerţul cu
animale sălbatice. În anul 1973 mai multe ţări au semnat Convenţia asupra Comerţului
Internaţional cu Specii din Fauna Sălbatică3. În completare la această Convenţie, prin
Regulamentele nr. 338/97 şi nr. 2214/98 ale CE au fost stabilite nişte liste cu speciile
ameninţate şi măsuri speciale de protecţie, de care trebuie să ţină seamă toate ţările.

2
Ordinul nr. 31/2008 al A.N.S.V.A. pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 205/2004
privind protecţia animalelor M.O. nr. 511 din 8 iulie 2008.
3
Convention of International Trade in Endangered Species of Wild Fauna - CITES

9
 10

În Marea Britanie există o lege specială privind comerţul cu animale, încă din anul
1951: The pet animals, care a fost completată în anul 1992 cu: Model standards for pet shop
licence conditions. Această reglementare a fost elaborată de un grup de lucru constituit din
reprezentanţi ai Asociaţiei Consiliilor Districtuale, Asociaţiei Veterinare Britanice şi ai
Asociaţiei pentru Comerţ cu Animale de Agrement şi Industrie. Se referă la magazinele
pentru vânzarea următoarelor specii, care pot fi deţinute în aceeaşi prăvălie: câini, pisici,
capre, porci, iepuri, hamsteri, şobolani, şoareci, marmote şi alte mamifere mici, papagali,
peruşi, canari şi alte păsări, reptile amfibii, peşti. Licenţele (autorizaţiile) care se eliberează de
către consiliile districtuale proprietarilor de magazine pentru animale trebuie să garanteze
următoarele obiective:
 existenţa condiţiilor de adăpostire sub aspectul mărimii spaţiilor, al
microclimatului, ventilaţiei şi curăţeniei;
 asigurarea furajării şi adăpării corespunzătoare şi a supravegherii la intervale
potrivite de timp (cel puţin o dată pe zi);
 vânzarea animalelor numai după înţărcare;
 aplicarea măsurilor pentru prevenirea difuzării bolilor transmisibile;
 existenţa unui sistem de asigurare şi intervenţie pentru urgenţe.

Magazinele trebuie să păstreze o evidenţă strictă a animalelor aduse pentru vânzare şi a

cumpărătorilor, astfel încât, la nevoie, să se poată afla originea exactă a animalului, numele şi
telefonul cumpărătorului. Pot fi vândute numai animalele care sunt într-o condiţie fizică foarte
bună. Nu se admit la vânzare mamifere neînţărcate sau care au fost înţărcate la o vârstă prea
fragedă. Animalele bolnave sau rănite trebuie să fie supuse imediat izolării, să beneficieze de
o consultaţie de specialitate şi să primească tratamentul necesar sau să fie eutanasiate fără
întârziere.

Pentru toate animalele aflate în vânzare trebuie să existe cărţi de referinţă (broşuri)
sau alte surse sigure de informare privind modul lor de viaţă şi de îngrijire. Personalul
permanent al unităţii trebuie să posede calificarea necesară (adeverinţă de calificare prin
cursuri). Cel puţin un lucrător al magazinului trebuie să posede sau să dobândească (în decurs
de doi ani de la autorizare) un certificat de management pentru magazinele de animale de
companie şi agrement de la autoritatea competentă. Nici un animal nu va fi vândut înainte de
a informa şi instrui cumpărătorul cu privire la comportamentul normal al animalului şi
metodele de îngrijire necesare.

Este interzisă vânzarea de animale persoanelor necunoscute având sub 16 ani,

dacă acestea nu sunt însoţite de un părinte sau nu posedă consimţământul scris al
părinţilor. Dacă tânărul este cunoscut de comerciant, vânzarea poate avea loc, comerciantul
trebuind să se asigure că părinţii nu vor obiecta şi că tânărul este bine intenţionat şi conştient
de răspunderea asumată.

Trebuie luate măsurile necesare pentru a se preveni introducerea insectelor şi a

rozătoarelor în magazin şi în boxele animalelor. Prezenţa insectelor sau a rozătoarelor poate
constitui un motiv de retragere a autorizaţiei de funcţionare. Dejecţiile vor fi depozitate în
containere închise etanş. Periodic acestea vor fi evacuate din magazin şi depozitate într-un loc
anume, în concordanţă cu reglementările locale pentru protecţia mediului.

10
 11

12.8. Operaţiile chirurgicale nemedicale

Din considerente diferite, dar mai ales estetice, de mai multe decenii se practică diferite
intervenţii chirurgicale, dintre care unele erau cândva pretinse de standardul rasei, ca o
condiţie de participare la anumite concursuri. Dependent de rasă, se procedă la amputarea
urechilor (tăierea urechilor sau otectomia), amputarea cozii (codotomia) şi amputarea
pintenilor.

Otectomia se practică pe vremuri când câinii erau utilizaţi frecvent la vânătoare şi la

lupte, ocazii în care urechile erau frecvent rupte, sfâşiate. Ulterior amputarea urechilor a fost
pretinsă de standardul raselor, deoarece conferă animalelor o configuraţie specifică,
armonizată cu profilul craniului. Prin această operaţie se modelează încă, în unele ţări, la
rasele Dobermann şi Schnauzer - urechi de formă dreaptă şi zveltă, la rasa Boxer – urechi în
forma literei S, iar la Dogul German – în formă de flacără/Ivana şi Ivana 1997/.

Codotomia se pare că a fost inventată de englezi, în vremurile în care nu se plăteau

impozite pentru câinii cu coada scurtă. Mai târziu, scurtarea cozii a devenit o cerinţă inclusă
în standardul raselor: Caniche, Cocker, Dobermann, Boxer, Terrier etc. La unele rase încă se
poartă cozile scurte (Dobermann, Boxer, Pinscher etc.), la altele cozile mijlocii (Yorkshire,
Fox, Terrier) sau lungi, dar totuşi amputate (Caniche, Cocker). Amputarea pintenilor s-a făcut
mai ales la Ciobănescul German.

Conform articolul 10 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de

Companie (1987), operaţiile chirurgicale în scopul modificării aspectului animalelor de
agrement şi companie sunt interzise, în special: tăiatul cozii, decuparea urechilor, extirparea
corzilor vocale, îndepărtarea ghearelor sau a dinţilor. Astfel de operaţii pot fi permise numai
dacă medicul veterinar apreciază că operaţia este necesară din considerente medicale: sarcom,
necroze, pavilioane sfâşiate în urma unor bătăi sau muşcături etc.

Federaţia Veterinarilor din Europa (Federation of Veterinarians of Europe) şi alte

organisme veterinare de nivel european au recomandat, de mai multe ori, colegiilor veterinare
naţionale să adopte hotărâri, în care să menţioneze explicit că operaţiile cosmetice supun
animalele unor suferinţe inutile şi să interzică efectuarea acestora.

Operaţiile chirurgicale pentru sterilizarea reproductivă (evitarea reproducerii) sunt

admise, cu condiţia ca acestea să fie efectuate de către medici veterinari competenţi, sub
anestezie sau prin mijloace care să evite durerea.

RISCURILE ASOCIATE CU ÎNMULŢIREA EXCESIVĂ A CÂINILOR

13.1. CÂINII CA SURSĂ DE INFECŢIE ŞI DE INFESTAŢIE PARAZITARĂ PENTRU OM

Tolerarea şi protecţia câinilor, care se află în preajma omului, nu este lipsită de riscuri.
Urbanizarea accelerată a localităţilor produce adeseori creşterea periculoasă a densităţii
agenţilor infecţioşi şi parazitari în preajma omului, mai ales în parcurile şi spaţiile de joacă
pentru copii, care astfel se pot transforma din zone de sănătate şi agrement în zone de risc.

Datorită convieţuirii timp de secole a omului cu câinii, numeroase microorganisme s-au

adaptat la un parazitism mixt, rezultând astfel agenţi patogeni comuni pentru om şi pentru

11
 12

câine (şi alte specii de animale), câinele putând servi ca sursă de infecţie şi de infestaţie pentru
om.

Există peste 100 de boli infecţioase şi parazitare care sunt comune omului şi
câinelui, făcând parte din categoria zoonozelor, dar numai aproximativ 42 de boli se
transmit mai frecvent. Dintre acestea, patru sunt viroze (produse de virusuri, care nu sunt
sensibile la antibiotice), 10 sunt bacterioze (produse de bacterii, acestea putând fi, în
principiu, tratate cu antibiotice), şase sunt micoze (produse de către ciuperci microscopice,
sensibile la unele produse antimicotice) şi 22 sunt parazitoze (sensibile la unele produse
antiparazitare).

Mai importante, prin gravitatea de evoluţie, sunt: turbarea, febra butonoasă, febra Q,
leptospiroza, tuberculoza, boala Lyme, leishmanioza, toxoplasmoza, trichineloza,
echinococoza şi larva migrans.

Turbarea (rabia). Este indiscutabil boala cea mai periculoasă, care poate fi transmisă
de câine, în condiţiile din ţara noastră. Boala se caracterizează clinic prin simptome nervoase
extrem de grave (tulburări senzoriale, furie, tendinţa de a muşca, paralizii etc.).

Este produsă de către virusul rabic, care se găseşte în cantitate mare în creier şi în saliva
animalelor turbate. Boala se transmite aproape exclusiv prin muşcătura animalelor turbate sau
purtătoare de virus. Saliva acestor animale poate conţine virusul turbării chiar cu 10 zile
înainte de apariţia primelor semne clinice de boală. Din aceste motive, câinele care a muşcat,
zgâriat sau a venit în contact intim cu alte animale sau cu oameni, în condiţii în care s-ar fi
putut produce o contaminare, se pune obligatoriu sub observaţie sanitară veterinară timp de
10 zile, în condiţiile prevăzute de lege. Dacă pe parcursul celor 10 zile de observare nu apar
semne de turbare la câine, se poate şti cu suficientă siguranţă că la data muşcăturii câinele nu
conţinea virusul turbării în salivă, adică nu a transmis boala prin muşcătură, ceea ce conduce
la întreruperea tratamentului antirabic la omul muşcat.

Întrucât boala nu mai poate fi tratată, după apariţia simptomelor, la persoanele muşcate
apare o stare de anxietate, cu teama de a fi contractat boala. Suferinţa psihică poate fi de
durată mare, în cazurile când animalul care a muşcat nu poate fi prins şi pus sub observaţie
sanitară veterinară. În astfel de cazuri tratamentul antirabic preventiv va continua după
procedură completă, iar eficienţa terapiei preventive se poate cunoaşte cu exactitate numai
după o perioadă mai mare de timp, deoarece perioada de incubaţie la om poate fi de două
până la opt săptămâni sau chiar mai multe luni de zile, dependent de sediul şi profunzimea
muşcăturii. Vindecarea la locul muşcăturii nu are nici o legătură cu prognosticul turbării.

Uneori prin muşcătură se transmit şi unele bacterii potenţial patogene (Pasteurella

multocida, Staphylococcus aureus, Capnocytophaga canimorsus, streptococi, clostridii etc.),
ceea ce poate complica evoluţia tabloului clinic al bolii/Elias, 2000/.

Trebuie însă ştiut că, deşi turbarea este cea mai periculoasă dintre bolile care pot fi
transmise de la câini, din fericire, această boală poate fi perfect stăpânită prin
vaccinarea preventivă a speciilor receptive. Din acest motiv, în ţările cu un înalt nivel de
organizare socială, în care se respectă reglementările deosebit de stricte privind evidenţa
animalelor şi privind vaccinările preventive, teama de turbare nu există, ceea ce face ca
animalele de companie să fie privite altfel şi fără teamă. În unele ţări, cum este Anglia,
turbarea nu există nici la animalele sălbatice.

12
 13

Febra butonoasă (febra de Marsilia sau febra exantemică mediteraneană sau tifosul
endemic de vară). Este descrisă în ţările mediteraneene, ţările din jurul Mării Negre şi Africa.
Boala este produsă de către Rickettsia conorii şi este transmisă în mod obişnuit prin căpuşa
brună a câinelui – Rhipicephalus sanguineus. De cele mai multe ori apar cazuri sporadice în
lunile de vară. Transmiterea bolii se face prin contactul cu câinii parazitaţi, fie prin înţepătura
căpuşelor, fie prin strivirea acestora în cursul deparazitării manuale a câinelui. Căpuşa
reprezintă nu numai vectorul, ci şi rezervorul infectant, deoarece microbul patogen se
transmite de la o generaţie de căpuşe la alta, pe cale transovariană. În afară de calea cutanată
de infecţie, a fost descrisă şi calea conjunctivală, la persoane care au dus mâna la ochi, după
ce au deparazitat manual câinii. Câinele infectat face o boală asimptomatică, inaparentă clinic
sau o formă uşoară, care poate trece neobservată. La om boala se manifestă prin febră, erupţie
maculo-papuloasă pe diferite regiuni corporale. Evoluţia bolii poate fi extrem de diferită
(forme inaparente, abortive, forme de escară, forme gastro-intestinale, meningeale etc.), mai
uşoară la copii şi mai gravă la bătrâni (204).

Febra Q (de la query fever = febră cu semn de întrebare). Mai este numită şi tifosul
pulmonar, gripa din Balcani, ricketsioză pulmonară, febra de abator etc. Este produsă de
către o bacterie, numită Coxiella burnetii. Infecţia este cunoscută la numeroase specii de
animale şi la păsări, la care poate evolua inaparent clinic. Rezervorul natural de germeni poate
fi reprezentat de căpuşe şi animalele sălbatice (mamifere şi păsări). Transmiterea agentului
patogen de la animale la om se poate face pe cale aeriană, digestivă, prin secreţiile nazale,
fecale, urină, învelitori fetale, lapte sau prin căpuşe preluate de la animale, inclusiv de la
carnasiere. Boala la om poate evolua mult mai grav decât la animale (febră, cefalee,
pneumonie, cu tuse şi dureri toracice etc.).

Leptospiroza. Este o boală infecţioasă, de natură bacteriană, foarte frecventă în zonele

tropicale şi subtropicale, dar şi în unele zone temperate. Boala afectează mai multe specii de
animale şi este transmisibilă la om. La câini boala mai este cunoscută şi sub denumirea de
tifosul canin sau boala de Stuttgart şi este produsă de către Leptospira canicola sau L.
icterohaemorrhagiae. Evoluţia bolii poate fi diferită, de la forme asimptomatice, la forme
supraacute, letale/Bercea şi col., 1981; Nicolae, 2000/. Câinii bolnavi elimină o mare cantitate
de germeni, care pot pătrunde în organism pe diferite căi, inclusiv prin pielea aparent intactă.
Boala la om poate prezenta o evoluţie diferită dependent de tipul de germeni, calea de
pătrundere, doza de germeni şi rezistenţa organismului.

Tuberculoză. Este o zoonoză importantă, produsă de către diferite tipuri de bacili ai

tuberculozei. De regulă, omul face infecţia cu tipurile uman (Mycobacterium tuberculosis) şi
bovin (M. bovis), ca şi carnasierele. Dar carnasierele sunt destul de rezistente la tuberculoză şi
fac numai rareori boala, ca urmare a expunerii masive şi repetate la infecţie, prin coabitarea cu
oameni bolnavi de tuberculoză sau prin consum de alimente contaminate. Totuşi, joaca
copiilor cu câinii care aparţin familiilor cu tuberculoză poate ocaziona transmiterea bolii.

Boala Lyme4. Boala este produsă de o spirochetă - Borrelia burgdorferi – trasmisă de

căpuşa Ixodes ricinus (vara, toamna). Căpuşa Ixodes ricinus trăiește în blana unor animale,
precum căprioarele, caii, oile, vacile, câinii etc. Animalele infectate, de regulă, nu manifestă
simptome evidente de boală. De la animalele care trăiesc în mediul silvatic, căpușele ajung în

4
Denumirea provine de la oraşul Lyme, din statul Connecticut, SUA, unde a fost diagnosticată boala la om
prima dată.

13
 14

blana unor rozătoare şi alte animale mici şi de la acestea direct la om sau la animale de casă
(câini, pisici). Câinii se pot infesta şi prin contactul cu oile şi caprele parazitate cu căpuşe. De
la animalele de companie căpuşele pot apoi să ajungă iarăşi la om. Când o căpușă neinfectată
se hrănește cu sângele unui animal bolnav, ingerează și spirocheta Borrelia burgdorferi.
Aceasta trăiește în intestinul căpușei, care apoi când se hrănește va infecta gazda receptivă.
Perioada de incubaţie este, de obicei, de una - două săptămâni, dar poate varia de la câteva
zile, la luni sau chiar ani. La om, poate evolua asimptomatic sau se manifestă prin: eritem
cronic migrant; sindrom pseudogripal, meningită, encefalite, paralizii; anomalii miocardice;
artrită. Boala diagnosticată poate fi tratată cu antibiotice. Pentru prevenirea bolii la om, se
recomandă evitarea contactului cu animalele infestate, deparazitarea hainelor după plimbările
prin pădurile cu arbuşti şi verificarea periodică a prezenţei căpuşelor la câinii care vin în
contact cu sursele de infestare.

Leishmanioza. Este produsă de protozoare din genul Leishmania, care prezintă un

ciclu biologic cu două gazde: omul sau un alt mamifer şi o insectă hematofagă. Există mai
multe forme clinice ale acestei boli. În ţara noastră a fost diagnosticată boala în jurul Craiovei,
unde a existat un focar de leishmanioză viscerală infantilă, cu transmitere de la câine prin
intermediul flebotomilor (Phlebotomum perfiliewi). La câine leishmanioza evoluează acut,
subacut şi cronic. La om boala provine fie de la câini, fie de la şobolani şi mai rar de la alte
specii (101). În mediul urban reducerea numărului de câini fără stăpân, deratizările
sistematice şi combaterea insectelor cu diferite insecticide contribuie decisiv la reducerea
incidenţei bolii.

Toxoplasmoza. Afectează peste 300 de specii vertebrate, inclusiv omul, iar rolul
principal în menţinerea şi răspândirea parazitului îl are pisică. Agentul patogen face parte din
categoria protozoarelor şi se numeşte Toxoplasma gondii. La om toxoplasmoza poate fi
congenitală sau dobândită. Infecţia congenitală poate fi urmată de avort, moartea nou-
născutului sau de tulburări în dezvoltarea ulterioară a copilului (hidrocefalie, tulburări oculare
etc.). Boala dobândită după naştere este în general benignă, dar şi aceasta poate evolua sever
la persoanele cu deficienţe imunitare. Omul se infestează cel mai frecvent prin consum de
carne şi preparate din carne insuficient tratate termic sau prin contactul strâns cu animalele
infestate. La animalele domestice toxoplasmoza poate evolua asimptomatic sau se poate
manifesta printr-o simptomatologie extrem de variată, boala, de regulă, nefiind diagnosticată,
dacă nu se apelează la mijloace specifice de laborator. La câini boala poate fi uşor confundată
cu jigodia, mai ales că afectează cel mai frecvent câinii tineri, cu o vârstă de sub doi ani,
asemănător jigodiei. Este foarte frecventă la pisici, putând fi datorată consumului de rozătoare
infestate şi de carne crudă conţinând parazitul în diferite stadii evolutive. Erbivorele se pot
îmbolnăvi din sursă telurică, prin consum de vegetaţie contaminată cu oochişti sporulaţi de la
pisici şi alte carnivore (feline). Omul, animalele omnivore şi cele carnivore se pot infesta atât
din sursă telurică (oochişti sporulaţi din fecale de pisică), cât şi prin transportul oochiştilor de
către muşte pe alimente şi furaje şi de asemenea prin consum de carne de la animale infestate,
insuficient tratată termic.

Trichineloza. Poate fi considerată dintre cele mai importante zoonoze sub aspect
sanitar, atât prin frecvenţa de transmitere în ţara noastră, cât şi prin gravitate. Apariţia acestei
boli este determinată de un complex de factori, printre care se regăsesc şi carnasierele fără
stăpân. Boala are şi o importanţă economică, datorită pierderilor derivate din măsurile de
prevenire şi de combatere. Boala este produsă de un nematod (vierme rotund) din genul
Trichinella, care se găseşte în organismul parazitat, în două localizări: intestinal – forme
adulte şi în fibrele musculare - formele larvare. Există cel puţin două specii de Trichinella,

14
 15

pentru ţara noastră fiind importantă specia Trichinella spiralis, care are cel puţin trei varietăţi:
T. spiralis domestică, T. spiralis nelsoni, T. spiralis nativa/Bărzoi şi col., 1999/.

Boala este comună omului şi animalelor care se hrănesc obişnuit sau întâmplător cu
carne. S-a constatat că mai mult de 120 de specii de mamifere sunt în mod natural infestate cu
Trichinella. Rezervorul natural al bolii îl reprezintă animalele sălbatice, de la care boala se
transmite la rozătoare, carnivore, porci şi mai rar la alte specii (cai, ovine şi bovine). În
răspândirea parazitului intervin şi gazde accidentale, care, fără a asigura ciclul biologic al
parazitului, dispersează elementele infestante. Acest rezervor temporar este constituit din
păsări (inclusiv ciori), reptile, peşti, insecte etc. Care ingerând carne parazitată, elimină
larvele infestante, încapsulate sau libere, capabile să supravieţuiască în fecale sau pe vegetale
timp de cel puţin o săptămână/Bărzoi şi col., 1999/.

Transmiterea la porc se face prin consum de fecale proaspete (infestate), de rozătoare şi

resturi de cadavre sau de insecte (coleoptere, muşte), care s-au dezvoltat în carnea infestată
sau au consumat din aceasta. Boala la porc poate fi asimptomatică şi are o incidenţă diferită
putând evolua sporadic sau enzootic. Incidenţa bolii diferă şi în raport de sistemul de creştere,
de la 0,002 % în sistemele intensive, cu o bună supraveghere epidemiologică, până la 0,2 % şi
chiar mai mult, în gospodăriile populaţiei din unele zone din ţară. La mistreţi, incidenţa bolii
este mai mare, fiind de 0,1 – 0,5 %, cu diferenţe importante de la un fond de vânătoare la
altul. La urşi, câini, pisici, şobolani, şoareci frecvenţa bolii este şi mai mare, depăşind chiar 5
– 15 %.

Boala la om are o frecvenţă care se corelează cu obiceiurile alimentare şi nivelul de

civilizaţie. În Anglia boala este extrem de rară, fiind cunoscută doar de specialişti, în timp ce
în unele ţări asiatice şi africane boala este foarte frecventă la populaţiile ce consumă carnea de
porc. Omul se infestează, de regulă, consumând carne şi preparate de porc, mistreţ sau urs,
tratate sau nu prin sărare, afumare, dar întotdeauna insuficient fripte sau fierte. În România
incidenţa bolii la om până în 1986 a fost destul de redusă, înregistrându-se sub 500 de cazuri
pe an. Ulterior, incidenţa a crescut an de an, lent, cu aproximativ 100 de cazuri pe an.
Începând cu anul 1990, numărul îmbolnăvirilor a crescut cu peste 1000 de cazuri în plus în
fiecare an, ajungându-se ca în 1993 să fie înregistrate 3649 de cazuri.

Deşi trichineloza la om poate să apară în tot cursul anului, în România, datorită creşterii
consumului de carne de porc din tăieri, în sectorul gospodăresc, în sezonul rece al anului,
dinamica îmbolnăvirilor are un caracter sezonier. Cele mai multe îmbolnăviri se înregistrează
în lunile de iarnă, decembrie – martie. Ce anume determină creşterea incidenţei acestei boli la
animale şi la om în ţara noastră, în condiţiile în care examenul trichineloscopic al cărnii se
practică la toate circumscripţiile sanitare veterinare şi este gratuit? Deşi metodele de
examinare practicate în ţara noastră nu exclud trichineloza cu certitudine de 100 %, totuşi nu
au fost încă semnalate cazuri de îmbolnăvire la om consecutiv consumului de carne recoltată
şi examinată corect/Şuteu şi Cosma, 1988/. De regulă, persoane cu un nivel scăzut de instruire
îşi asumă riscul de a consuma carne neexaminată şi nu de puţine ori oferă prin pomana
porcului şi ocazia pentru îmbolnăvirea altor persoane (vecini, prieteni, rude).

Analizând cauzele creşterii numărului de îmbolnăviri la om în ţara noastră, rezultă

constatarea că nu poate fi eliminat riscul apariţiei bolii la om decât prin reducerea
incidenţei bolii la animale. Răspândirea tot mai accentuată a bolii la animale este
determinată de mai mulţi factori, dintre care se detaşează prin importanţă următoarele
împrejurări:

15
 16

 neefectuarea deratizărilor sau efectuarea incorectă a acestora favorizează

îmbolnăvirea porcilor;
 creşterea porcilor la periferia oraşelor, în apropierea gunoaielor menajere, furajarea
porcilor cu resturi adunate de pe platformele de gunoi, explică, de asemenea,
creşterea incidenţei trichinelozei în mediul urban, atât la porci cât şi la om;
 un alt factor favorizant îl reprezintă înmulţirea câinilor şi a pisicilor fără stăpân.
Acestea consumă rozătoare, se infestează şi apoi răspândesc parazitul prin fecale
sau prin insectele ce se dezvoltă în cadavrele acestora. În România aproximativ 36
– 40 % din câinii fără stăpân din anumite zone sunt infestaţi cu Trichinella spiralis.
Reducerea numărului de câini fără stăpân, interdicţia de folosire în hrana
carnasierelor a produselor din carne nesterilizate şi dehelmintizarea profilactică a
tuturor carnasierelor vor contribui la reducerea incidenţei bolilor parazitare la
animale şi la om;
 în fine, unul din factorii cei mai importanţi, care favorizează înmulţirea şi
infestarea rozătoarelor şi insectelor sarcofage îl reprezintă deficienţele grave în ce
priveşte colectarea, neutralizarea şi distrugerea cadavrelor şi a altor reziduuri
animaliere/Decun şi colab., 1997/.

Actualul sistem de certificare sanitară veterinară la vânzare – cumpărare, bazat doar pe

examen clinic, deşi este necesar şi obligatoriu, nu garantează absenţa infestaţiei parazitare.
Doar aplicate împreună, măsurile preventive şi cele de combatere, vor duce la scăderea
incidenţei trichinelozei şi a altor boli transmisibile prin carne la om.

Echinococoza (hidatidoza). Este o zoonoză gravă şi destul de răspândită, produsă de

către cestodul (vierme) Echinococcus granulosus, care în forma sa de adult parazitează în
intestinul subţire la canide, iar forma larvară parazitează diferite alte specii de animale şi
omul. Tenia este mică, având doar 3 - 6 mm şi parazitează în treimea anterioară a intestinului
la câine, lup, vulpe etc. Proglotele terminale mature se desprind de restul parazitului şi sunt
eliminate în mediul extern odată cu fecalele. Unele proglote prin mişcări proprii, ies prin
sfincterul anal şi rămân în cutele perianale, provocând prurit, ceea ce determină câinele să se
târască cu fundul pe iarbă, nisip, pământ etc. Poluând astfel terenul pe care vor păşuna
animalele sau se vor juca copiii. Ouăle pot fi preluate de copii şi de pe blana animalului prin
mângâiere. Ouăle ingerate de către om sau de către animale (oi, vite etc.), după ce ajung în
intestin, eliberează embrionii care traversează peretele intestinal şi pătrund în vasele sanguine
şi limfatice. De aici vor ajunge în diferite organe şi se vor transforma în vezicule numite chist
hidatic. Chistul hidatic se dezvoltă mai repede sau mai încet dependent de numeroşi factori şi
poate atinge dimensiunea unei portocale sau, mai rar, a unui cap de copil. Chistul se poate
infecta sau rupe ceea ce conduce adeseori la moarte.

Boala este întâlnită în toate ţările, la o mare varietate de animale şi la om. Se pare că în
Uruguai incidenţa bolii (constatată chirurgical) este cea mai mare, de 20,7 cazuri la 100 000
de locuitori; în Cipru proporţia este de 12/100 000; în Chile - 7,8, în ţările din fosta
Yugoslavie - 5,7, iar în România - 5,6 cazuri/100 000. Numărul cazurilor de echinococoză
nediagnosticată este mult mai mare/Didă, 1996/. La erbivorele domestice din ţara noastră
incidenţa bolii este extraordinar de mare, ceea ce determină pierderi economice considerabile
prin diminuarea producţiei, prin sacrificări de necesitate şi confiscări de carne şi organe de la
animalele cu leziuni. În unele judeţe din România incidenţa echinococozei la taurine şi
ovine poate depăşi 60 %, ceea ce se corelează cu incidenţa foarte mare şi a teniei (E.
Granulosus) la câini.

16
 17

Diminuarea incidenţei bolii la câini şi a riscului de transmitere la om şi la alte animale

presupune: dehelmintizarea periodică şi eficientă a câinilor; respectarea interdicţiei de a se
administra în hrana câinilor a organelor crude, parazitate, provenite de la animale tăiate în
abatoare şi în gospodăriile individuale; educaţia sanitară a populaţiei, mai ales a deţinătorilor
de animale privind riscul de contractare a unor boli şi căile de prevenire; reglementarea mai
strictă a circulaţiei câinilor, interdicţia accesului acestora în abatoare, carmangerii, ferme de
animale etc.

Larva migrans. Reprezintă un parazitism accidental determinat de formele larvare ale

unor nematode specifice animalelor, care nu pot ajunge la maturitate în organismul uman.
Există două mari categorii de sindroame: larva migrans viscerală şi larva migrans cutanată.
Primul sindrom este produs de agenţi parazitari care pătrund în organism pe cale orală, sub
formă de ouă de paraziţi, care conţin în ele larve infestante. Acest sindrom poate fi produs de
către larvele de Toxocara caniş (de la câine), Toxascaris leonina (de la câine, pisică şi alte
carnasiere), Strongyloides spp., Gnatostoma spp., Anisakis spp. Şi alte specii transmise de
către diferite vertebrate sau peşti.

Toxocara caniş reprezintă ascaridul obişnuit al câinelui. Proporţia de câini cu

ascaridoză este mare în toată lumea, boala fiind mai frecventă la animalele tinere în urma
transmiterii prenatale şi transmamare a larvelor. Bourdeau/1986/citează date din care rezultă
că 25,9 % din probele de fecale de la câinii din Poznan (Polonia) conţin ouă de T. caniş, iar la
Chicago (SUA) infestaţia este prezentă la 2 – 4,3 % din câinii de companie şi la 24,5 % din
câinii fără stăpân. Câinii tineri cu toxocaroză elimină zeci de mii de ouă cu fiecare gram de
fecale. Ouăle sunt foarte rezistente în mediul extern, putând rezista chiar câţiva ani. Studii
efectuate în Marea Britanie au arătat că 24,4 % din probele de sol şi de nisip, prelevate din
grădinile publice, erau infestate cu ouă de T. caniş. La Paris, 50 % din probele recoltate din
gropile (lăzile) de nisip, destinate pentru joacă copiilor, au conţinut ouă de Toxocara caniş, iar
la Oslo (Norvegia) - 38,5 %, Lisabona (Portugalia) – 39 %, Berlin - 10 %.

Infestaţiile cu Toxocara la om sunt semnalate în numeroase ţări, în proporţie de 2 – 30

%, dependent de ţară şi de vârsta persoanelor. La adulţi boala evoluează subclinic. Forma
clinică de larva migrans viscerală se manifestă la copii, de la vârsta de 18 luni până la
aproximativ trei ani. Manifestările diferă, dependent de numeroşi factori: tuse, astm,
corioretinită, orbire, crize epileptiforme, paralizii etc.

Cel de-al doilea sindrom este produs pe cale cutanată, prin larvele (L3) ieşite din ou şi
aflate în mediul extern. Fac parte din această categorie câteva specii de Anchilostomă şi
Strongyloides, care ajung în mediul extern provenind de la câini, pisici şi alte specii de
animale domestice şi sălbatice. Larvele se localizează în piele şi produc o dermatită de
intensitate variabilă, de regulă, uşoară, dar se cunosc şi forme mai grave, care au necesitat
spitalizarea. De cele mai multe ori larvele mor în piele şi numai rareori migrează în plămâni
(uneori în ochi), produc leziuni pulmonare şi chiar pot fi regăsite în spută. Organizarea de
expoziţii chinologice pe terenuri sportive, în parcuri de agrement şi de joacă pentru copii
contribuie la creşterea riscului transmiterii unor boli la om, mai ales la copii. De asemenea,
cultivarea spaţiilor din apropierea blocurilor de locuinţe cu legume, mai ales a celor care se
consumă în stare crudă, reprezintă un risc suplimentar de încărcare a organismului cu diverşi
poluanţi (mai ales metale grele), dar şi cu agenţi parazitari excretaţi de către câini şi pisici
zilnic, îndeosebi cu ocazia plimbărilor matinale din jurul blocului.

17
 18

Se recomandă interzicerea accesului, chiar şi temporar, al câinilor în spaţiile

amenajate cu nisip şi destinate pentru joacă copiilor. În părculeţele dintre blocuri, în care,
de regulă, sunt plimbaţi dimineaţa câinii pentru defecare, se recomandă asigurarea de unelte
adecvate şi containere pentru colectarea fecalelor (de către însoţitorul câinilor), imediat ce
acestea au fost emise. De pe trotuare şi din pieţele publice colectarea fecalelor de câine
trebuie asigurată zilnic, prin mijloace mecanizate.

Apreciind rolul câinilor, ca sursă de agenţi patogeni pentru om, mai trebuie arătat că
marea majoritate a bolilor mai sus menţionate sunt transmise şi de către alte specii de
animale, nu numai de către câini. Frecvenţa de transmitere a bolilor de la câini la oameni
depinde în foarte mare măsură atât de sănătatea câinilor, cât şi de respectarea regulilor de
igienă în relaţiile cu câinii. Se pare că bolile se transmit mai frecvent de la câinii de
apartament şi în general de la câinii de agrement şi companie, care trăiesc în foarte strânsă
apropiere de om. Dar şi ceilalţi câini pot transmite boli zoonotice la om, mai ales la copii, care
se ataşează cu mare uşurinţă de câinii de pe stradă, îi pupă, îi mângâie şi nu se spală pe mâini
înainte de masă. Însuşirea anumitor reguli de igienă minimală privind raporturile cu animalele
de agrement reprezintă o necesitate şi o preocupare constantă a şcolilor, care trebuie şi în
continuare dezvoltată/Benet şi col. 1986/. Copiii nu trebuie izolaţi de animalele de companie,
deoarece contactul cu animalele are numeroase efecte benefice asupra dezvoltării psihice a
copiilor, le sporeşte afectivitatea, le dezvoltă simţul loialităţii, stimulează contemplarea şi
exteriorizarea gândurilor, dezvoltă gama trăirilor emoţionale şi asigură bunăstarea psihică.

13.2. Agresiunile prin muşcături şi zgârieturi produse de câini

Cele mai multe agresiuni asupra omului din partea carnasierelor sunt cele produse în
curţi şi locuinţe de către câinii şi pisicile de companie, dar cele mai riscante sunt cele produse
de câinii fără stăpân, în locurile publice (pe stradă, în parcuri, în curtea unor instituţii etc.),
mai ales când aceştia nu sunt vaccinaţi antirabic şi nu pot fi prinşi pentru a fi ţinuţi sub
observaţie sanitară veterinară timp de 10 zile. În mod deosebit primăvara şi toamna, în
sezonul de împerechere, haitele de masculi, care curtează căţelele în călduri, excitaţi sexual şi
antrenaţi în confruntări pentru împerechere, pot deveni foarte agresivi pentru trecători, prin
redirecţionare, uneori muşcă, generând riscul de transmitere a unor zoonoze, inclusiv turbarea.

Anual, în lume, sunt muşcate şi se prezintă la tratamentul antirabic preventiv

aproximativ 600 000 de persoane, la care se adaugă un număr de două sau trei ori mai mare de
persoane muşcate care nu se prezintă la medic, nefiind luate în evidenţa medicală /Steele,
1974/.

Densitatea populaţiei de câini diferă foarte mult, dependent de habitat, de nivelul

cultural al populaţiei umane, de obiceiuri şi alţi factori. Nu au fost efectuate încă estimări
pentru toate ţările, dar se acceptă că în ţările din Europa şi America între numărul de câini şi
de oameni există un raport de aproximativ 1: 10 - 1: 6. În România nu există o evidenţă exactă
a populaţiei canine pe localităţi, deşi astfel de evaluări sunt necesare pentru aplicarea unor
principii moderne de management al populaţiilor de carnasiere. Totuşi, pe baza unor
observaţii efectuate în unele cartiere, s-a dedus că numărul aproximativ de câini fără stăpân în
Bucureşti ar fi de aproximativ 200 000 de animale.

Din datele publicate de săptămânalul Viaţa Medicală (nr. 25 / 2000) rezultă că numărul
persoanelor prezentate la Centrul antirabic din cadrul Institutului de Boli Infecţioase Prof. Dr.
Matei Balş din capitală, în urma agresiunilor produse de câini, a fost de 6 877 în anul 1986 şi

18
 19

a crescut la 20 808 în anul 1999, ceea ce a dus la cheltuieli impresionante pentru profilaxia
antirabică şi antitetanică. În perioada anilor 1986 – 1999, în Bucureşti au fost vaccinate
antirabic 68 735 de persoane în urma unor muşcături sau zgârieturi produse de câini sau de
pisici. Costul vaccinului antirabice în Bucureşti, numai într-un singur an (1999) a fost de 2,3
miliarde de lei, la care se adaugă costul altor medicamente şi materiale şi costul asistenţei
medicale, concediile medicale etc.

Figura XXX. Haită de câini

în sezonul de împerechere, într-
un oraş din vestul ţării

Dacă se ia în considerare o populaţie de două milioane de locuitori în Bucureşti şi

numărul de 6 877 – 20 808 persoane prezentate anual la Centrul antirabic, în perioada 1986 –
1999, rezultă o incidenţă a agresiunilor asupra omului de aproximativ: 344 : 100 000, până la
1040 : 100 000. Situaţia agresiunilor produse de câini în Timişoara este puţin diferită, în
raport cu cea din capitală. Pe baza unor date, preluate din evidenţa Centrului antirabic din
Timişoara şi având în vedere populaţia de 350 000 de locuitori, a fost calculată o incidenţă a
agresiunilor produse de câini asupra oamenilor, după cum urmează, la suta de mii de locuitori:
1998 - 453 : 100 000; 1999 – 387 : 100 000 şi în anul 2000 – 333 : 100 000 de locuitori
/Decun şi Krutsch, 2001/.

Frecvenţa muşcăturilor în marile oraşe din alte state este, în general, mai redusă şi
anume /Frucht şi col., 1990/: 20 de persoane cu muşcături la 100 000 de oameni în Carolina
de Sud (SUA); 184 : 100 000 în Canbera (Australia); 500 : 100 000 în Liverpool (Anglia) şi
927 : 100 000 în Arizona (SUA).

Riscurile pentru sănătatea oamenilor nu sunt asemănătoare la aceeaşi frecvenţă a

muşcăturilor, deoarece riscurile trebuie corelate şi cu starea de sănătate a câinilor care
muşcă, iar din acest punct de vedere situaţia diferă destul de mult de la o ţară la alta. Pentru
exemplificare, menţionăm situaţia din Liverpool, care pare foarte asemănătore cu cea din
oraşele României. La o analiză amănunţită, situaţiile sunt total diferite, deoarece în Anglia
neexistând turbarea, muşcătura câinilor nu prezintă risc de transmitere a acestei boli mortale,
iar oamenii muşcaţi nu trebuie să urmeze vaccinarea antirabică, care este nu numai
costisitoare, dar şi riscantă pentru sănătatea multor persoane.

În privinţa gravităţii agresiunilor produse de câini în ţara noastră, rezultă că, în marea
majoritate a cazurilor, muşcăturile au fost superficiale şi ar fi rămas fără consecinţe deosebite,
dacă teama de rabie şi de tetanos nu ar impune profilaxia specifică antirabică şi antitetanică.
Aproximativ 1 % din agresiuni au fost mai grave, iar unele cu sfârşit letal, acestea fiind
provocate, de regulă, de către câini dresaţi anume pentru atacul persoanelor necunoscute, care
pătrund într-un anume teritoriu sau se apropie de anumite persoane sau obiective. Avându-se
în vedere importanţa prevenirii accidentelor prin muşcătură, în ultimii ani au fost promovate
reglementări importante privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi. Dintre

19
 20

acestea, trebuie scoasă în evidenţă mai ales Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002,
care a fost aprobată (cu modificări) prin Legea nr. 60/2003.

MANAGEMENTUL POPULAŢIEI CANINE DIN ORAŞE

De-a lungul anilor, în majoritatea ţărilor, reducerea numerică a populaţiilor de câini

din colectivităţile umane s-a realizat într-un mod asemănător, mai ales prin împuşcare sau
otrăvire. Pe la începutul ultimului secol, în unele ţări câinii prinşi de hingheri erau duşi la un
adăpost provizoriu, după care cei nerevendicaţi erau omorâţi prin otrăvire. În unele ţări, câinii
fără stăpân de pe străzi şi chiar cei de pe câmp erau împuşcaţi de vânători în cadrul unor
campanii organizate cu acordul autorităţilor locale.

În zonele rurale din numeroase ţări, inclusiv în România, numărul câinilor este ţinut
sub control de către proprietari, care izolează spaţial căţelele în sezoanele de împerechere sau
omoară căţeii care nu sunt doriţi. Metodele tradiţionale utilizate pentru uciderea puilor sunt:
înecarea, fractura coloanei cervicale sau abandonarea căţeilor la distanţă de localitatea de
origine, unde aceştia mor de frig, foame sau prin accidente rutiere. O parte din căţeii
abandonaţi pot avea norocul de a fi găsiţi de oameni care să îi îngrijească şi să îi adopte. Cei
care supravieţuiesc, se vor alătura populaţiei canine de pe stradă, populaţie care este formată
preponderent din câini abandonaţi sau pierduţi /Leney şi Remfry, 2000/.

Într-un număr apreciabil de ţări, în secolele anterioare, câinii erau prinşi, îngrăşaţi şi
apoi sacrificaţi pentru consum uman (Vietnam, Coreea, China, India, Mexic şi altele). Chiar şi
în prezent, carnea de câine este consumată de om în Coreea, Taiwan, Hong Kong, Tailanda,
Nigeria, Filipine, în unele părţi din India şi alte state. În timpul războaielor carnea de câine a
fost consumată de oameni şi în unele state europene şi se mai consumă, chiar şi în prezent, de
unele populaţii mai izolate (de exemplu, în unele localităţi din Alpii Elveţiei).

În prezent, controlul populaţiilor de câini din oraşe nu mai poate fi atins prin metodele
de altă dată, din mai multe motive, dar mai ales pentru că, în primul rând, opinia publică nu
mai acceptă metodele brutale de suprimare a vieţii animalelor, chiar şi în condiţiile existenţei
riscului de transmitere la om a unor boli infecţioase sau parazitare. În plus, simpla ucidere a
câinilor s-a dovedit a nu fi o soluţie de lungă durată, deoarece câinii au o capacitate
reproductivă naturală foarte ridicată, care poate să compenseze pierderile numerice şi chiar să
crească populaţia în decurs de un an, dacă se menţine sursa bogată de hrană din resturile
menajere şi alte surse locale. De fapt, s-a constatat că numai o mică parte din câinii de pe
stradă sunt cu adevărat fără stăpân sau ocrotitor, majoritatea lor fiind hrăniţi chiar de oamenii
din vecinătate, care agreează prezenţa câinilor, dar nu le pot asigura adăpostirea.

Figura XXX. Piaţă de câini 20

pentru carne, în Nigeria
 21

În toate ţările civilizate au fost elaborate şi se aplică programe complexe de

management pentru populaţiile de câini din aglomerările urbane, în acord cu prevederile
Convenţiei Europene pentru Protecţia Animalelor de Companie. Aproape toate programele
actuale de management a populaţiilor de câini comunitari, fără stăpân, se bazează pe prinderea
animalelor, sterilizarea şi retrimiterea în zona de provenienţă: capture, neutering and return
(CNR). Un asemenea program a fost aplicat cu succes în mai multe state din UE şi în SUA
/Tasker, 2007; Jackman şi Rowan, 2010/. Danilov şi col. /2010/ consideră că programul în
varianta CNR nu este aplicabil în Rusia, fiind necesare anumite adaptări la specificul
diferitelor zone din federaţia Rusă.

Având în vedere considerentele mai sus menţionate, în cele ce urmează se prezintă

câteva principii de bază care ar putea fi luate în considerare la elaborarea unui program de
management al populaţiei de câini din aglomerările urbane. Principiile şi recomandările
privind managementul populaţiei de câini, prezentate în cadrul acestui capitol, au fost
elaborate în spiritul reglementărilor naţionale şi internaţionale şi ţinând cont de îndrumările
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi Asociaţiei Mondiale pentru Protecţia Animalelor
/Frucht şi col., 1990/.

Managementul populaţiei canine constă în armonizarea acţiunilor de

supraveghere şi de limitare a dezvoltării populaţiei de câini, cu scopul obţinerii de
beneficii maxime din relaţia cu animalele preferate şi reducerea până la anulare a
riscurilor privind sănătatea publică.

Întrucât intervenţiile în viaţa colectivităţilor, impunerea de restricţii privind unele

manifestări ale vieţii afective şi privind unele forme de ocrotire a animalelor, sunt extrem de
delicate şi adeseori respinse cu vehemenţă de către populaţia, de altfel bine intenţionată, dar
nu întotdeauna şi bine informată, este absolut necesară o foarte atentă pregătire a tuturor
acţiunilor şi mai ales o împletire cu programele culturale şi de sănătate din teritoriu.

Există recomandarea de principiu din partea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a

Asociaţiei Mondiale pentru Ocrotirea Animalelor, ca la elaborarea şi aplicarea măsurilor de
management privind populaţia canină din marile aglomerări urbane, să fie antrenaţi şi
reprezentanţi ai serviciului medical (uman şi veterinar) pentru a se asigura împlinirea
dezideratelor privind igiena mediului şi prevenirea zoonozelor. În concepţia celor două
prestigioase organisme internaţionale, managementul populaţiei de câini trebuie eşalonat pe
mai multe trepte, primele (1 – 3) fiind de competenţă ridicată, chiar de cercetare (systems
research), iar următoarele (4 – 8) de planificare şi de execuţie (planning), după cum urmează:
1. Informarea (privind populaţia de câini, habitatul, resursele disponibile etc.).
2. Analiza datelor.
3. Elaborarea propunerilor pentru comitetul de management.
4. Constituirea comitetului şi a secretariatului, precizarea obiectivelor şi a termenelor.
5. Definitivarea planului de acţiune pentru realizarea tuturor obiectivelor acceptate.
6. Verificarea bazei legislative şi completarea acesteia, prin administraţia locală.
7. Aplicarea planului de către toate instituţiile, serviciile şi grupurile civice implicate.
8. Evaluarea rezultatelor şi perfecţionarea acţiunii de coordonare.

Luând în considerare concluziile numeroaselor studii pe această temă, experienţa unor

centre urbane din lume, precum şi specificul situaţiei din ţara noastră, considerăm că un plan
de management al populaţiei canine, pentru mediul urban din ţara noastră, ar trebui să
cuprindă următoarele obiective, faze şi acţiuni mai importante:

21
 22

 estimarea populaţiei canine şi a ratei de înlocuire;

 individualizarea şi înregistrarea tuturor câinilor de pe raza localităţii;
 supravegherea habitatelor şi controlul reproducţiei;
 controlul circulaţiei şi al vânzării;
 prinderea şi eutanasierea câinilor fără stăpân, cu boli cronice, incurabile sau cu
vicii de comportament;
 elaborarea şi aplicarea unor programe de informare şi educaţie a cetăţenilor.

14.1. ESTIMAREA POPULAŢIEI CANINE ŞI A RATEI DE ÎNLOCUIRE

Cunoaşterea situaţiei numerice a populaţiei canine şi a tendinţelor de evoluţie este

necesară pentru elaborarea măsurilor celor mai adecvate şi pentru eşalonarea acestora, în
raport de gravitatea situaţiei şi de obiectivele ce vor fi stabilite de către autoritatea locală, care
va acţiona în interesul şi cu acceptul populaţiei şi a asociaţiilor de protecţie a animalelor.
Elaborarea şi aplicarea măsurilor necesare presupune adoptarea unor decizii, aplicarea pe faze
a măsurilor organizatorice, găsirea resurselor financiare pentru aplicare şi alte aspecte, care
necesită un timp variabil, în raport cu urgenţa obiectivelor propuse şi cu posibilităţile
conjuncturale.

În vederea evaluării sub raport numeric a populaţiei canine, este necesară efectuarea
următoarelor acţiuni: (1) estimarea populaţiei totale de câini din localităţi învecinate, utilizând
mijloace statistice acceptate, cu precizarea proporţiei de câini pe forme de proprietate (câini în
proprietatea şi la domiciliul locuitorilor; câini aparţinând societăţilor comerciale; instituţiilor
publice; unităţilor de învăţământ şi militare etc.); (2) estimarea mărimii populaţiei de câini
comunitari (fără stăpân) şi identificarea provenienţei şi a habitatelor preferate; (3) aprecierea
raportului dintre sexe, a ratei de înmulţire şi a ratei de înlocuire.

Tehnica de evaluare a densităţii populaţiei canine este destul de complexă. Aceasta

trebuie să cuprindă toate categoriile de câini, inclusiv câinii comunitari şi cei fără stăpân, care
interesează cel mai mult sub aspect epidemiologic. Informaţiile se colectează prin mai multe
canale, de la serviciile veterinare, prin observare directă, prin chestionare etc. Aceasta
presupune sectorizarea teritoriului, alegerea riguroasă a eşantioanelor şi prelucrarea statistică
a rezultatelor /Frucht şi col., 1990/.

Pe baza unor observaţii efectuate deja, se poate presupune că în marile oraşe din ţara
noastră sursa principală de câini hoinari, fără stăpân, o reprezintă câinii comunitari, ocrotiţi şi
hrăniţi de către unele categorii relativ stabile de cetăţeni dintr-un anumit teritoriu, reprezentat
prin blocurile de locuit, cantine, restaurante, chioşcuri etc. O altă sursă, la fel de importantă, ar
putea fi reprezentată de câinii aflaţi în proprietatea nedeclarată a unităţilor de producţie, a
depozitelor, unităţilor militare şi a altor instituţii etc. În prezent, aproape toate unităţile şi
instituţiile, care prezintă curte delimitată prin gard, posedă 2 – 4 – 6 şi chiar peste 10 câini,
care sunt hrăniţi şi într-o anumită măsură chiar ocrotiţi, fără a li se recunoaşte însă existenţa
legală. Conducerea acestor unităţi nu este dispusă să-şi asume responsabilitatea legală privind:
vaccinarea, tratamentele profilactice şi curative, agresiunile sau daunele de altă natură, ce ar
putea fi provocate de câini.

Este probabil că numai aproximativ 5 –10 % din totalul de câini fără stăpân
provin din curţile sau apartamentele unor proprietari. De regulă, cetăţenii abandonează
câinele doar în situaţii limită, din considerente de boală (boli incurabile sau care necesită

22
 23

tratamente costisitoare, râie, alopecie, vicii de comportament etc.) sau ca urmare a

dezmembrării familiei sau a scăderii drastice a nivelului de viaţă etc.

14.2. INDIVIDUALIZAREA ŞI ÎNREGISTRAREA TUTUROR CÂINILOR

Este absolut necesară instituirea ordinii şi a responsabilităţii în domeniul creşterii şi

deţinerii de câini, pentru a face posibil un management bazat pe date corecte, reale, care vor
servi atât administraţiei publice, cât şi serviciului veterinar, asociaţiilor chinologice şi
asociaţiilor pentru protecţia animalelor. Toate ţările care au rezolvat problema câinilor fără
stăpân şi a rabiei au trecut printr-o asemenea etapă de individualizare şi de înregistrare a
tuturor câinilor. Pentru exemplificare, menţionăm că o astfel de acţiune este în derulare în
Spania /Manzano, 1999/. De asemenea, în Franţa, de mai mulţi ani este obligatoriu tatuajul
câinilor pe pavilionul urechii sau pe părţile latero-posterioare ale corpului. Tatuajul este
constituit din trei litere şi trei cifre. În Polonia (Gdansk), este obligatorie microciparea tuturor
câinilor şi înregistrarea acestora într-o bază de date centralizată. Orice câine neînregistrat
oferit spre vânzare este trimis la un adăpost unde i se atribuie un număr de identificare
permanent, înainte de a fi tratat şi oferit spre adopţie /Leney şi Remfry, 2000/.

Pentru desfăşurarea unei acţiuni de acest gen în România, ar fi necesară completarea

legislaţiei existente, în sensul de a se institui obligaţia de identificare şi înregistrare a tuturor
câinilor, indiferent de forma de proprietate sau de rasă. În prezent, există obligaţia de
identificare şi înregistrare pentru rasele de câini periculoşi sau agresivi, conform prevederilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 60/2003. Conform
acestei Ordonanţe, se consideră câini periculoşi, câinii aparţinând următoarelor rase, grupate
în două categorii: categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele morfologice
cu câinii de tipul Pit Bull, Boerbull, Bandog şi metişii lor; categoria II: câinii din rasele:
American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano,
Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor.

De asemenea, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 155/2001, aprobată prin Legea nr.
227/2002 şi modificată prin Legea 391/2006, este stabilită obligaţia ca în adăposturile ce
aparţin asociaţiilor şi fundaţiilor pentru protecţia animalelor să fie cazaţi câinii fără stăpân
numai după sterilizare, vaccinare antirabică şi tatuare. O asemenea obligaţie nu este prevăzută
pentru adăposturile de cazare provizorie aflate sub tutela serviciilor specializate pentru
gestionarea câinilor fără stăpân din cadrul consiliilor locale ale unităţilor administrativ
teritoriale. Dar Legea nr. 227/2002 stabileşte, totuşi, obligaţia ca încredinţarea câinilor spre
adopţie să se facă numai după ce aceştia au fost sterilizaţi, vaccinaţi antirabic, deparazitaţi şi
identificaţi prin două metode concomitente: tatuare şi aplicarea zgărzii cu plăcuţă numerotată.

Măsurile instituite, prin reglementările mai sus menţionate, deşi sunt bine venite, totuşi
nu sunt suficiente, fiind imperios necesară identificarea şi înregistrarea tuturor câinilor.
Declararea deţinerii câinilor ar putea fi urmată de:
- individualizarea printr-o metodă acceptată: microcip electronic, tatuaj, colier special,
semn distinctiv la zgardă etc.; microcipul reprezintă metoda cea mai simplă şi eficientă
/Manzano, 1999/; aplicarea acestora ar putea fi concesionată prin licitaţie unor cabinete
veterinare private, care ar trebui să importe cipurile, să le aplice prin inoculare şi să transmită
codurile administraţiei municipale;
- înregistrarea proprietarilor şi a câinilor, cu numerele (codurile) acestora, în evidenţa
serviciului de mediu urban al Primăriei, al serviciului de supraveghere a animalelor din cadrul
societăţii comerciale care asigură salubritatea, în evidenţa serviciului veterinar care a

23
 24

concesionat programul de vaccinare antirabică şi tratament antihelmintic şi al unei fundaţii

pentru protecţia animalelor, în vederea:
 încasării taxelor, ce se vor stabili diferenţiat, dependent de numărul de câini
aflaţi în proprietate şi categoria acestora, cu scopul descurajării creşterii unui
număr prea mare de câini (cu eventuale scutiri pentru câinii utilitari sau reduceri
pentru câinii de pază etc.) ;
 identificării rapide, în caz de pierdere (urmată de restituire, după plata taxelor
aferente pentru îngrijirea temporară) sau de abandon (cu penalizarea
corespunzătoare);
 vaccinărilor antirabice şi a dehelmintizărilor profilactice obligatorii;
 eliberării unui certificat, pentru dovedirea vaccinării şi a tratamentelor;
 menţinerii evidenţei raselor, în cadrul asociaţiilor chinologice, în scop de
atestare a descendenţei etc., această înregistrare nefiind imperativă şi obligatorie.

Figura XXX. Dispozitiv de inoculare subcutanată a microcipurilor electronice

(stânga) şi dispozitiv de citire la distanţă a codului (dreapta)

Conceperea şi aplicarea cu succes a unui program etapizat de management al populaţiei

canine de lungă durată nu sunt posibile, fără a se institui o evidenţă corectă şi centralizată a
datelor. Dar trebuie precizat că taxarea abuzivă pentru operaţiunile de înregistrare,
identificare, vaccinare, tratament antihelmintic etc. ar putea fi contra-productivă şi ar putea să
conducă la sustragerea deţinătorilor de câini, mai ales în condiţiile de criză economică
prelungită.

14.3. SUPRAVEGHEREA HABITATELOR ŞI CONTROLUL REPRODUCŢIEI

Fertilitatea şi natalitatea populaţiei de câini este foarte diferită, dependent de condiţiile

de viaţă, rasă şi alţi factori, iar turnover-ul populaţiei mai depinde şi de raportul dintre sexe şi
de durata de viaţă. Dacă se ia în considerare că, în medie, câinii devin apţi de reproducere
începând cu vârsta de un an (10 – 12 luni) şi că se reproduc, în medie, până la vârsta de 7 – 8
ani, cu cel puţin două cicluri de călduri (primăvara şi toamna) şi cu durata gestaţiei de
aproximativ 62 de zile şi cel puţin patru căţei de fiecare femelă pe an, rezultă cel puţin o
tendinţă de dublare a populaţiei în fiecare an. Dar tendinţa de creştere numerică este
ipotetică şi, de regulă, se regăseşte în diferite habitate doar la început, până la atingerea unei

24
 25

densităţi critice, în raport cu suportul nutritiv limitat, după care apare descreşterea fertilităţii,
creşterea incidenţei avorturilor şi a mortinatalităţii, ceea ce conduce la stabilizarea nivelului
populaţional, în raport cu condiţiile concrete de mediu, egalizându-se rata naşterilor de pui
viabili cu rata mortalităţii.

Este aproape cert că numărul de câini hoinari este cu mult mai mic în cartierele în
care se practică colectarea gunoaielor în containere metalice închise, în comparaţie cu
cele în care colectarea gunoaielor este deficitară şi se realizează în pubele descoperite sau în
grămezi depuse la sol.

Sterilizarea reproductivă la câini se face adeseori şi cu motivaţia de suprimare a

agresivităţii câinilor castraţi. Argumentaţia se bazează pe constatarea că la masculii sterilizaţi
are loc o dimiuare a agresiunii de dominanţă. De asemenea, câinii castraţi nu se asociază
haitelor în perioada sezonului de împerechere, ca urmare a suprimării libidoului sexual. Dar
trebuie cunoscut că sterilizarea reproductivă nu anulează neapărat disponibilitatea indivizilor
castraţi de a exprima unele forme de agresivitate. Unii autori au costatat că masculii sterilizaţi
pot manifesta mai des agresiune de protecţie /Overall, 1997/, iar femelele sterilizate
manifestă mai des agresiune de posesiune, decât femelele nesterilizate /Wright şi Nesselrote,
1987; O’Farrel şi Peachey, 1990/.

De-a lungul timpului au fost experimentate numeroase metode de control a funcţiei de

reproducere la câini. Metodele elaborate sunt aplicabile şi în ţara noastră, mai ales în cadrul
centrelor universitare, unde există şi dotarea necesară. Alegerea metodelor trebuie să se facă
de către proprietar, în raport de scopul urmărit şi de posibilităţile financiare. Unele metode
determină o sterilizare definitivă, iar altele una temporară, mai mult sau mai puţin sigură. În
cazul populaţiei de câini fără stăpân, este recomandabilă colaborarea autorităţii locale cu
asociaţiile şi fundaţiile de protecţie a animalelor, cu facultăţile de medicină veterinară
(clinicile veterinare), cu autoritatea veterinară, reprezentată prin Agenţia Naţională Sanitară
Veterinară şi de Siguranţa Alimentelor şi respectiv Colegiul Medicilor Veterinari. Instituţiile
mai sus menţionate şi organizaţiile civice pot desemna reprezentanţi, care să se constituie într-
un comitet de sprijin (şi în alte ţări funcţionează astfel de comitete – community committee for
dog population management).

Fără a prezenta în detaliu metodele de control a funcţiei de reproducţie, menţionăm

câteva aspecte mai importante, care trebuie cunoscute de către toţi factorii de decizie.
Castrarea masculilor este operaţia care garantează succesul, are un cost mediu, dar
prezintă dezavantajul că alterează parţial relaţia afectivă cu stăpânul.
Vasectomia (epididimectomia) este cu ceva mai simplă, are un cost similar, succesul
fiind de cele mai multe ori garantat şi are avantajul că nu modifică comportamentul ulterior al
animalului /Kendal, 1980/.
Scleroza epididimului, prin inocularea de diferite substanţe, este eficientă în proporţie
de aproximativ 90 %, presupune un cost foarte redus, dar cauzează temporar durere /Pineda şi
col., 1977; Pineda, 1978; Pineda şi Helper, 1981/.
Ovariectomia (la femele) este eficientă în proporţie de aproximativ 90 %, dar este
uneori urmată de piometru, care presupune tratamente repetate.
Ovario-histerectomia este absolut sigură, dar costă foarte mult făcând parte din
categoria operaţiilor majore, mai ales când intervenţia se face la femele gestante.
Ligaturarea trompelor uterine este o operaţie de complexitate medie, cu costuri
acceptabile, având avantajul că nu induce modificări sub aspect comportamental, dar, ca şi
ovariectomia, poate favoriza piometru /Wildt şi col., 1981; Wildt şi Lawler, 1985/.

25
 26

Pe lângă metodele chirurgicale, enunţate mai sus, există şi numeroase metode

nechirurgicale pentru controlul funcţiei de reproducţie la câini (şi pisici): inocularea de
steroizi anti-androgeni; steroizi progestativi; clormadinone acetat; delmadinone acetat,
megestrol acetat; antimetaboliţi; imunizarea activă etc. Toate acestea prezintă o eficienţă de
aproximativ 85 – 95 %, se aplică relativ simplu (pe cale orală sau prin injectare, implant), dar
nu durează mult, funcţia de reproducţie fiind reversibilă.

Subvenţionarea acţiunilor de sterilizare a câinilor, prin castrare chirurgicală sau

medicamentoasă, contribuie în mod semnificativ la reducerea numărului de câini comunitari
şi fără stăpân. Dar trebuie precizat că, dacă managementul populaţiei canine se bazează
doar pe castrarea câinilor, reducerea numerică a populaţiei canine va fi nesemnificativă
şi nu va fi urmată şi de diminuarea riscului de transmitere a bolilor, pentru care câinii
sunt vectori activi sau pasivi.

14.4. CONTROLUL CIRCULAŢIEI ŞI AL VÂNZĂRII

În toate ţările civilizate există un control strict asupra circulaţiei câinilor, necesitatea
acestei măsuri este indiscutabilă şi în general acceptată. Foarte importantă este modalitatea de
aplicare a restricţiilor. Ar fi necesară o largă popularizare a prevederilor legale şi a
recomandărilor, însoţită de comentarii asupra importanţei respectării măsurilor stabilite,
pentru ca astfel să se creeze convingeri, care vor duce treptat la consolidarea unor
comportamente civilizate. În parcuri, în mijloacele de transport şi în alte locuri cu acces
limitat sau interzis trebuie să existe suficiente panouri de avertizare, cât se poate de explicite.

Circulaţia câinilor potenţial periculoşi pe străzi trebuie permisă doar dacă sunt însoţiţi
de proprietar, câinii fiind legaţi de lesă, prevăzuţi cu botniţă şi având certificat de sănătate, aşa
cum prevede Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr.
60/2003.

Trebuie interzis accesul câinilor în localurile publice, magazine, pieţe de desfacere a

produselor agro-alimentare, ştranduri, grădini publice şi stadioane.

În ţara noastră, câinii se pot transporta în vagoane de mesagerie sau coletărie rapidă, în
cuşti amenajate corespunzător sau în containere speciale. Containerele şi cuştile trebuie să fie
astfel construite încât dejecţiile şi aşternutul să nu se răspândească în afară, atunci când se vor
deschide. Acestea trebuie prevăzute cu un simbol care să indice prezenţa animalelor vii şi cu
semne care să indice poziţia în care animalele se găsesc în picioare.

De asemenea, transportul câinilor însoţiţi este admis dacă sunt prevăzuţi cu botniţă,
ţinuţi în lesă pe podeaua vagonului, în compartimente, în vagoane la clasa a 2-a, dacă nici un
călător nu protestează. În caz de obiecţii ridicate de călători, agentul operatorului de transport
feroviar public de călători sau organul de control, în cazuri bine justificate, poate interzice
călătoria cu aceste animale. Însoţitorul câinelui este obligat să menţină curăţenia pe toată
durata călătoriei, având asupra sa materialele de igienizare necesare.

Transportul câinilor în autobuze poate fi admis, dacă câinii sunt prevăzuţi cu botniţă şi
lesă. În majoritatea ţărilor, persoanele cu câini nu sunt admise în staţiile de metrou.

26
 27

Toţi câinii trebuie să fie vaccinaţi contra turbării în fiecare an, conform prevederilor
legale şi a instrucţiunilor ANSVSA. Vaccinarea va fi atestată prin carnetul de sănătate, pe
care deţinătorul îl va prezenta, la cerere, organelor de control.

În privinţa comercializării câinilor, Convenţia Europeană privind Protecţia Animalelor

de Companie (1987) recomandă interzicerea vânzării de câini şi pisici persoanelor sub vârsta
de 16 ani, fără consimţământul părinţilor acestora sau a altor persoane care exercită
responsabilitatea parentală.

În oraşele în care există târguri de animale de agrement, ar putea fi instituită şi măsura

de interdicţie a înstrăinării, dacă aceasta nu este urmată de identificarea animalului şi de
transcrierea proprietăţii.

14.5. PRINDEREA ŞI EUTANASIEREA CÂINILOR

Conform prevederilor Convenţiei Europene privind Protecţia Animalelor de

Companie, suprimarea vieţii animalelor este permisă numai pentru a curma suferinţa
animalului sau în situaţii deosebite, când este obligatorie reducerea numărului de animale fără
stăpân sau în procesul de combatere a unor boli grave. Uciderea animalelor le poate cauza
durere, chin, frică sau alte forme de suferință chiar și în cazul aplicării celor mai bune condiții
tehnice disponibile. Imobilizarea animalelor este necesară pentru siguranța operatorilor și
aplicarea corespunzătoare a anumitor tehnici de asomare. Cu toate acestea, imobilizarea poate
fi chinuitoare pentru animale și, prin urmare, ar trebui aplicată cât mai puțin timp posibil.

Este interzis înecul şi folosirea oricărei substanţe otrăvitoare sau a medicamentelor, a căror aplicare şi efect nu pot fi controlate
perfect de către medicul veterinar care asistă animalul. Sunt permise numai metodele care determină pierderea imediată a cunoştinţei, care
este urmată de moarte, fără nici o suferinţă fizică sau psihică. Electrocutarea poate fi admisă numai dacă se face cu instalaţii speciale care
produc asomarea, instantanee şi nedureroasă, urmată de moarte. Uciderea prin împuşcare de către personal calificat poate fi admisă în
acţiunile organizate în cadrul programului de prevenire şi de combatere a unor boli.

Pentru câinii fără stăpân, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001,

aprobată prin Legea nr. 227/2002, prevede că eutanasia poate fi efectuată numai de
către medicii veterinari, cu respectarea normelor legale. Colegiului Medicilor
Veterinari din România a stabilit, prin Hotărârea nr. 24/03.12.2011, lista bolilor
incurabile la câine (în total 47), care trebuie luate în considerare pentru decizia de
eutanasiere, iar prin Hotărârea nr. 19/01.07.2011, a fost aprobat Ghidul pentru
eutanasierea animalelor, care prevede metodele şi substanţele admise pentru a fi
folosite în practica medicală veterinară din ţara noastră.

Conform Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 este admisă

numai eutanasia prin utilizarea barbituricelor, injectate intravenos, numai după
pierderea cunoştinţei indusă prin anestezie. Nu se admite injectarea barbituricelor
pe cale intramusculară sau subcutanată, Pentru căţeii nou născuţi este admisă
administrarea barbituricelor pe cale peritoneală. Produsele narcotice pot fi
administrate şi pe cale orală.

Conform Legii 227/2002, acţiunile de capturare, adăpostire, vaccinare, deparazitare,

sterilizare, adopţie şi eutanasie se vor face şi în prezenţa reprezentanţilor societăţilor de
protecţie a animalelor, în cazul în care acestea solicită acest lucru.

27
 28

14.6. INFORMAREA ŞI EDUCAŢIA POPULAŢIEI

Orice încercare de a reduce nivelul populaţiei canine prin capturarea,

îndepărtarea şi uciderea animalelor, fără diminuarea hranei disponibile şi
modificarea condiţiilor de adăpostire şi de adăpare, va fi repede compensată prin
redresarea indicatorilor de reproducere şi prin creşterea speranţei de viaţă, ca
urmare a reducerii competiţiei pentru hrană. Cu alte cuvinte, prinderea şi uciderea
câinilor, fără a se aplica, concomitent, măsuri pentru înlăturarea cauzelor care
favorizează înmulţirea câinilor, este ca şi cum ai încerca să elimini excesul de apă
cu ciurul, fără a remedia deficienţa care generează revărsarea apei.

Din aceste motive, este necesară o vastă activitate de popularizare a cunoştinţelor

privind importanţa animalelor de companie, obligaţiile legale ale deţinătorilor de animale,
riscurile asociate şi căile de reducere a acestora, metodele de contracepţie aplicabile, unităţile
care aplică astfel de măsuri cu cheltuieli reduse sau gratuit.

În această direcţie se poate conta pe un sprijin direct din partea asociaţiilor chinologice,
a asociaţiilor şi fundaţiilor de protecţie a animalelor, care trebuie să beneficieze de acces
gratuit la mijloacele de comunicare în masă, îndeosebi la presa scrisă (ziare, reviste etc.) şi
vorbită (radio, televiziune) pentru popularizarea unor iniţiative.

Aceste asociaţii civice, precum şi şcolile, trebuie să contribuie la formarea unui simţ de
proprietate responsabilă la copii. Ei trebuie să înţeleagă că animalele nu sunt obiecte
reciclabile, ci forme de viaţă, supuse suferinţei sau dimpotrivă, dependent de comportamentul
nostru. În acelaşi timp, copiii trebuie să cunoască câte ceva despre comportamentul
animalelor, în mod particular al câinilor: despre simţul lor de teritorialitate; despre
ataşamentul faţă de stăpân şi tendinţa de apărare a acestuia faţă de alte persoane cu gesturi de
ameninţare; despre capacitatea animalelor de a învăţa şi tehnica dresajului etc.

Îngrijirea şi ocrotirea animalelor va conduce la o viaţă civilizată, în armonie cu

alte fiinţe şi cu societatea în ansamblu, la excluderea cruzimii din comportamentul
oamenilor.

În numeroase ţări se organizează cursuri pentru îngrijirea animalelor de companie, pe

care le urmează cei care doresc să primească în grijă un animal. În Germania chiar şi adulţii
care solicită acordarea unui permis de pescuit trebuie să urmeze nişte cursuri şi să dea un
examen, prin care să facă dovada că au cunoştinţele necesare privind legislaţia mediului. Cu
atât mai mult astfel de cursuri sunt folositoare copiilor şi tinerilor în general. Există deja o
gamă diversificată de videocasete pe asemenea teme, care pot fi obţinute prin intermediul
organizaţiilor specializate.

Este contraindicată practica de a face cadouri de animale copiilor, fără un

consimţământ prealabil al părinţilor sau al tutorilor legali. Animalele nu trebuie oferite ca
premii sau recompense nici în şcoli, iar asociaţiile şcolare de protecţie a animalelor nu trebuie
să încredinţeze membrilor minori animale pentru îngrijire, dacă nu există în acest sens acordul
şi accepţiunea părinţilor. În caz contrar, astfel de animale sunt sortite să ajungă repede în
rândul celor fără stăpân şi să genereze riscuri pentru alte persoane.

28
 29

De asemenea, adulţii trebuie să cunoască că prezenţa animalelor sporeşte afectivitatea

copiilor, îi ajută să devină sociabili, reduce barierele sociale generate de unele invalidităţi,
stimulează contemplarea şi exteriorizarea gândurilor, ajută cuplurile fără copii să accepte mai
uşor această stare. În SUA există o lege federală din anul 1983, care asigură dreptul
persoanelor în vârstă şi a handicapaţilor de a deţine animale favorite în locuinţe închiriate
(asistate) şi în sanatorii.

Există în unele ţări sisteme de asigurări pentru animalele persoanelor bolnave şi fără
sprijin, astfel ca, pe de o parte, aceste persoane să nu sufere la gândul că după decesul lor
animalele favorite vor rămâne fără îngrijire şi, pe de altă parte, fundaţiile de profil să dispună
de fondurile necesare pentru asigurarea întreţinerii animalelor favorite, după decesul
stăpânului.

În unele state medicii de gardă au obligaţia deontologică de a întreba la internarea

bătrânilor aduşi fără însoţitori: dacă locuiesc singuri, dacă au animale favorite, pe seama cui
au rămas aceste animale etc. Informaţiile astfel culese se transmit fundaţiilor şi asociaţiilor de
protecţie a animalelor.

Foarte importantă este şi educaţia igienico - sanitară şi ecologică continuă a populaţiei

de toate vârstele, care trebuie să se împletească cu acţiunile concrete bazate pe progresul
cunoaşterii. În acest sens, a apărut şi un concept nou în literatura de specialitate, acela de
promovare a igienei (hygiene promoting). Introducerea acestui concept a fost motivată la
reuniunile internaţionale de necesitatea de a extinde educaţia igienico – sanitară în afara
şcolii, de a o integra în programe complexe ale comunităţii locale, ce conţin mai multe
mijloace educaţionale (educaţia copiilor, educaţia părinţilor, folosirea radioului şi a
televiziunii în scop educaţional, a cărţilor, a broşurilor, pliantelor, afişelor etc.), concomitent
cu îmbunătăţirea condiţiilor de mediu (curăţenie, colectarea mai bună a deşeurilor etc.).

Optimizarea mediului sub aspect ecologic trebuie să se bazeze pe spiritul creator şi pe

acţiunile inovatoare, în care documentarea ştiinţifică şi cea privind practica socială din statele
civilizate sunt absolut necesare, iar cooperarea administraţiei locale cu instituţiile ştiinţifice şi
de învăţământ, cu asociaţiile şi fundaţiile non profit constituie garanţia progresului şi a
succesului.

CONTROLUL POPULAŢIEI CÂINILOR FĂRĂ STĂPÂN

Preambul: scopul acestor recomandări este de a face faţă cu câinii vagabonzi şi
sălbatici care prezintă o problemă serioasă de bunăstare legata de sănătatea umană, sănătatea
animală şi au un impact socio-economic, de mediu, politic şi religios în multe ţări. Sănătatea
umană, incluzând zoonozele, în special rabia, este o prioritate. Managementul populaţiilor de
câini este o parte integrală a programelor de control rabic. Serviciile veterinare ar trebui să
joace un rol de coordonare în prevenirea zoonozelor asigurând bunăstarea animalelor trebuie
implicate în controlul populaţiilor de câini coordonând activitatea lor împreună cu alte
instituţii publice.
Definiţii:
Capacitatea de purtare: reprezintă limita maxima a densităţii populaţiilor de câini care
pot fi suportate de către habitat, bazat pe disponibilitatea resurselor (mâncare, apă, adăpost) şi
toleranţă umană.
Programul de control populaţional al câinilor: înseamnă un program cu ţinta de a
reduce populaţia de câini vagabonzi la un nivel particular şi/sau menţinerea lui la acel nivel.

29
 30

Persoana: poate include mai mult decât un singur individ şi poate cuprinde familia sau
o organizaţie.

Obiectivele programului de control al populaţiilor canine:

 Îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstării câinilor cu proprietar şi a populaţiilor de câini fără

stăpân.
 Reducerea numărului de câini fără stăpân la un nivel acceptabil.
 Promovarea responsabilităţii proprietarilor.
 Asistarea şi menţinerea a imunităţii pentru rabie.
 Reducerea riscului zoonozelor, altele în afara de rabie.
 Gestionarea altor riscuri pentru sănătatea umană (paraziţi).
 Prevenirea rănirii oamenilor şi altor animale şi a poluării mediului.
 Prevenirea comerţului ilegal.
Responsabilităţi şi competenţe:
1. Autoritatea veterinară este responsabilă pentru implementarea legislaţiei sănătăţii
animalelor şi a bunăstării lor în asociere cu alte instituţii. Controlul unor zoonoze
endemice precum rabia şi infestaţiile parazitare (Echinococcus spp.) necesita soluţii
tehnice din partea autorităţii sanitar veterinare, deoarece sănătatea animal şi unele
aspecte ale sănătăţii publice sunt încadrate la această autoritate, deci este de
competenţa ei organizarea şi/sau supravegherea controlului câinilor poate fi
responsabilitatea unei organizaţii non-guvernamentale sau agenţii guvernamentale
altele decât autoritatea veterinara.

2. Alte agenţii guvernamentale

Responsabilitatea altor agenţii guvernamentale va depinde de riscul confruntat şi

obiectivele/natura măsurilor ocupate de controlul populaţiilor de câini. Activitatea altor
agenţii responsabile de sănătatea publică, normal ar trebuii să joace un rol de conducere şi
poate să aibă autoritate legislativă pentru confruntarea cu zoonozele. Controlul câinilor
vagabonzi cu privinţă la alte riscuri de sănătate umană (câini liberi pe drumuri; câini agresivi
în comunităţi) poate ar fi în responsabilitatea agenţiei de sănătate publică dar se pare că de
fapt este responsabilitatea autorităţii locale sau a altor agenţi pentru siguranţă publică,
securitatea operand la nivel de stat sau municipal.
Agenţiile de protecţie a mediului pot avea responsabilitatea pentru problemele de control
asociate cu câinii vagabonzi când prezintă un risc pentru mediului sau unde foarte puţin se
pune accentul pe controlul mediului se dă naştere populaţiilor de câini vagabonzi care
ameninţă sănătatea umană. De exemplu, agenţiile de protecţie a mediului pot impune măsuri
de prevenire a accesului câinilor la resturi alimentare, gunoaie.

3. Sectorul privat veterinar

Sectorul privat veterinar este responsabil de furnizarea informaţiilor deţinătorilor de câini.
Sectorul privat veterinar poate juca un rol important în supravegherea bolilor deoarece el/ea
poate fi prima care vede un câine suferind de o boala declarabilă (rabia). Este necesar ca
sectorul privat veterinar să urmeze procedurile impuse de către Autoritatea Veterinară pentru
a răspunde sau a raporta un caz suspect de rabie la câine sau un câine care suferă de oricare

30
 31

altă boală. Sectorul privat veterinar joaca de asemenea un rol în a face faţă în cazurile de
neglijenţă care pot duce la creşterea problemelor determinare de câinii vagabonzi. Medicul
veterinar privat are competenţa şi poate fi normal implicat în programe de sănătate canină şi
populaţională, măsuri de control, incluzând testarea sănătăţii, vaccinările, identificările,
sterilizările şi eutanasiera.
4. Organizaţiile non-guvernamentale

Organizaţiile non-guvernamentale sunt partenerii potenţial importanţi ai serviciilor

veterinare, contribuind la conştientizarea publică, înţelegând şi ajutând la obţinerea resurselor
de contribuire într-un mod practic la gândirea şi implementarea cu succes a programelor de
control canin. Organizaţiile non-guvernamentale pot, de asemenea, contribuii, împreună cu
medicii veterinari şi autorităţile la educarea publicului pentru responsabilitatea deţinerii unui
animal de companie.

5. Autorităţile guvernamentale locale

Autorităţile guvernamentale locale sunt responsabile de multe servicii şi programe

relaţionale de sănătate, siguranţă în cadrul juristricţiei lor. În multe ţări legislaţia dă autoritate
agenţiilor guvernamentale locale cu privinţă la aspectele sănătăţii publice, sănătatea
mediului/igienă şi inspecţie. În multe ţări agenţiile guvernamentale locale sunt responsabile
pentru dezvoltarea şi implementarea legislaţiei referitoare la deţinătorii de animale
(înregistrare, microcipare, vaccinare, abandon), controlul câinilor vagabonzi şi uşurarea
problemelor câinilor vagabonzi în juristricţia lor. Aceasta ar fi făcuta normal cu soluţii la un
înalt nivel (naţional sau provincial) autoritar cu expertiză specializată cu privinţă la sănătatea
publică şi animală. Colaborarea cu sectorul privat veterinar este o caracteristica comună a
programelor de control al câinilor. Fără deosebire de legislaţia de baza, este esenţial de a avea
cooperarea autorităţilor locale în controlul câinilor vagabonzi.

6. Deţinătorii de câini

Când o persoana îţi ia responsabilitatea deţinerii unui câine, atunci ar trebuii să fie şi o
acceptare imediată a responsabilităţii pentru acel câine, sau pentru orice progenitură produsă,
pe durată vieţii câinelui sau până când este schimbat proprietarul. Proprietarul ar trebuii să
asigure bunăstarea câinelui, incluzând nevoile comportamentale, protejarea câinelui faţă de
boli infecţioase pe cât este posibil sau de o reproducţie nedorită (contracepţii sau sterilizare).
Toate variabilele rezonabile trebuie luate în calcul pentru a asigura ca, aceşti câini nu scapă de
sub control într-o maniere care ar duce la o problemă a comunităţii şi a mediului.
În dezvoltarea unui program de control al câinilor este recomandat ca autorităţile să
întemeieze un grup consultativ, care ar trebuii să includă medici veterinari, experţi în etologie
canină, în zoonoze şi reprezentanţi a autorităţilor locale, servicii de sănătate umană, servicii
de control al mediului. Scopul principal al acestui grup consultativ ar fi să analizeze si să
cuantifice problema, să identifice cauzele, să obţină părerea publicului asupra câinilor şi
propunerea abordărilor celor mai efective de folosire pe termen scurt sau lung.
Consideraţii importante sunt precum urmează:
1) Identificarea surselor de căini vagabonzi:
1. Câini deţinuţi (cu proprietar) care circulă liberi;
2. Câini abandonaţi de către proprietari;

31
 32

3. Câini necunoscuţi care se reproduc fără limită.

2) Estimarea numărului existent, distribuţia şi ecologia:

Sunt unele date practice care sunt disponibile şi acestea includ registrele cu câini,
estimarea populaţiei, proprietarii, adăposturile de câini şi cabinetele veterinare. O metodologie
poate fi implementată pentru a face o estimare a populaţiei totale de câini.

3) Cadru de reglementare
Un cadru de reglementare care va ajuta autorităţile în stabilirea programelor de control
canin cu succes poate include următoarele elemente cheie:
a) Înregistrarea şi identificarea câinilor şi a persoanelor autorizate care se ocupă cu
împerecherea lor.
b) Vaccinarea împotriva rabiei şi alte măsuri de prevenire împotriva zoonozelor.
c) Procedurile veterinare.
d) Controlul mişcărilor haitelor de câini.
e) Controlul câinilor periculoşi/agresivi.
f) Reglementari de împerechere şi de vindere.
g) Controlul mediului.
h) Reglementari pentru adăposturile de câini.
i) Obligativitatea asigurării bunăstării animalelor.

4) Resursele disponibile autorităţilor

a) Resurse umane.
b) Resurse financiare.
c) Soluţii tehnice.
d) Infrastructura.
e) Activităţi de cooperare.
f) Parteneriat statal sau local.

Măsuri de control

Următoarele măsuri de control pot fi implementate potrivit contextului naţional şi

circumstanţelor locale. Măsurile pot fi folosite în combinaţie, eutanasierea câinilor, singura,
nu este o măsură de control efectivă. Dacă este folosita trebuie efectuată cât mai uman şi în
combinaţie cu alte măsuri pentru a avea un control efectiv pe termen lung. Este de asemenea
important ca autorităţile să câştige o înţelegere din partea deţinătorilor de câini, pentru ca ei să
poată fi de acord şi să colaboreze operativ la controlului populaţiilor de câini.

1. Educaţie şi legislaţie pentru responsabilitatea proprietarilor

Încurajând proprietari de câini să fie mai responsabili se va reduce numărul de câini

lăsaţi liberi, se va îmbunătăţii starea de sănătate şi bunăstarea câinilor şi se vor reduce
riscurile pe care le prezintă câinii pentru comunitate. Promovarea responsabilităţi prin
educaţie şi legislaţie este parte componentă (necesară) a unui program de control canin.
Colaborarea cu autorităţile guvernamentale locale, organizaţiile non-guvernamentale, medicii

32
 33

veterinari privaţi şi organizaţii veterinare sau de bunăstare a animalelor va ajuta Autoritatea

Veterinara în stabilirea şi menţinerea programelor elaborate.
Educaţia asupra responsabilităţii proprietarilor ar trebuii să atingă următoarele
elemente:
a) Importanţa unei selecţii adecvate pentru comportament sau îngrijire pentru
a asigura bunăstarea câinelui sau oricărei progenituri;
b) Înregistrarea şi identificarea câinilor;
c) Prevenirea bolilor, în special a zoonozelor;
d) Prevenirea impacturilor negative a câinilor asupra comunităţilor prin
populaţie, risc asupra sănătăţii umane prin muscare sau accidente în trafic
şi riscuri pentru alţi câini;
e) Controlul reproducţiei canine.
În scopul obţinerii unei schimbări faţă de responsabilitatea deţinătorilor, o combinare a
legislaţiei, conştientizării publice, educaţiei şi promovarea acestor elemente va fi necesară.

2. Înregistrarea şi identificarea câinilor (licientizari)

O componenta esenţială a controlului populaţiei de câini de către Autoritatea

competentă este înregistrarea şi identificarea câinilor existenţi într-un areal. Aceasta poate
include acordarea de licenţe deţinătorilor şi crescătorilor. Înregistrarea şi identificarea poate fi
evidenţiată ca o parte a unui deţinător responsabil şi sunt de obicei legate cu programele de
sănătate animale, de exemplu, vaccinarea obligatorie împotriva rabiei.
Înregistrarea animalelor în baza de date centralizată poate fi folosit pentru susţinerea
implementării legislaţiei şi reunirea animalelor pierdute de deţinătorii lor.

3. Control reproductiv

Controlând reproducţia la câini se previne obţinerea de puii nedoriţi şi ajută la

menţinerea balanţei între cerinţa pentru câini şi mărimea populaţiei. Este de dorit să se
concentreze eforturile pentru a controla reproducţia pentru acei indivizi sau grupuri în
populaţia de câini identificaţi ca fiind cei mai reproductivi şi cei mai probabili ca fiind sursa a
fătărilor nedorite şi a câinilor vagabonzi, pentru asigurarea folosirii cât mai bine a resurselor.
Metode de control al reproducţiei vor necesita o intervenţie directă din punct de vedere
veterinar, după individualizarea animalelor. Implicarea celor doua sectoare veterinare atât
private cât şi publice poate fi necesară dependent de cererile pentru aceste servicii. Controlul
reproducţiei este responsabilitatea esenţială a proprietarului şi poate fi incorporată în educaţie.
Metode pentru controlarea reproducţiei la câini include:

a) Sterilizare chirurgicală;
b) Sterilizare chimică;
c) Contracepţia chimică
d) Separarea femelelor în timpul estrului de masculii nesterilizaţi.

Orice substanţă chimică sau medicament folosit pentru controlarea reproducţiei ar

trebuii să aibă siguranţa corespunzătoare, calitatea şi eficacitatea pentru funcţia cerută şi să fie
utilizată în concordanţă cu Autoritatea competentă. În cazul sterilizărilor chimice şi

33
 34

contraceptive, cercetările şi testările de pe teren trebuie să fie terminate înainte de folosirea

lor.

4. Îndepărtarea şi manipularea

Autoritatea competenta trebuie să colecteze căini care nu sunt sub supraveghere

directă şi să verifice proprietarul lor. Captarea, transportul şi îngrijirea câinilor trebuie făcută
cu grijă. Autoritatea competentă trebuie să dezvolte şi să implementeze o legislaţie adecvată şi
modalităţi de lucru pentru efectuarea acestei activităţi. Captarea (prinderea) trebuie realizată
cu minimum de forţă cerută, iar echipamentul trebuie conceput şi folosit pentru a permite o
utilizare umană.

5. Captarea şi returnare, reintegrarea în familii sau eliberarea

Autoritatea Competentă are responsabilitatea de a dezvolta standarde minime pentru
adăpostirea şi îngrijirea acestor câini, iar acolo trebuie să fie provizii pentru o perioadă mai
lungă de timp.
a) Standardele minime pentru adăpostire trebuie să includă următoarele provizii:
i. Selecţia locului: accesul la drenaj, apă şi electricitate;
ii. Mărimea boxei;
iii. Măsuri de control a bolilor incluzând izolarea şi carantina.
b) Managementul trebuie să deţină:
i. Apă proaspătă şi hrană;
ii. Igiena regulată şi curăţenie;
iii. Inspecţia de rutină a câinilor;
iv. Monitorizarea sănătăţii şi a proviziilor;
v. Procedurile de adopţie, de castrare şi eutanasiere;
vi. Antrenarea personalului în siguranţă, manipularea adecvata a
câinilor;
vii. Ţinerea unor rapoarte şi raportarea situaţiei la autorităţi.

Câinii care sunt mutaţi dintr-o comunitate pot fi reuniţi cu proprietarul sau oferit altor
proprietari. Aceasta reprezintă o oportunitate de a promova proprietari responsabili şi o bună
sănătate animală. Prioritar adoptării, autorităţile pot considera castrarea câinilor ca o măsură
de control populaţional.
Câinii care sunt mutaţi dintr-o comunitate pot, în unele cazuri, să beneficieze de
îngrijiri de sănătate, castrare şi ulterior eliberare în aceeaşi comunitate cât mai aproape de
locul de capturare. Această metodă este mult mai acceptată în situaţia în care aceşti câinii
vagabonzi sunt inevitabili şi sunt bine toleraţi de autorităţile locale şi localnici. Această
metodă nu este aplicabilă oriunde şi este ilegală în ţări sau regiuni în care legislaţia interzice
prezenţa câinilor vagabonzi respectiv abandonarea. Problemele cauzate de câinii vagabonzii,
precum gălăgia, poluarea prin fecale, muşcături şi accidente în trafic, nu se vor atenua dacă
câinii vor fi eliberaţi comunităţii locale şi dacă mişcările lor nu sunt restricţionate. Dacă
comunitatea locala a deţinut câini, şi a castrat câini, după care ia eliberat, va trebui luată în
considerare riscul ca această formă de activitate va încuraja abandonarea şi a altor câini
nedoriţi. În situaţia în care mulţi câini sunt doriţi şi se acceptă, un program de control
populaţional bazat pe castrare şi responsabilitatea proprietarului poate fi mult mai eficient.

34
 35

Este recomandat ca înainte de a adopta aceasta abordare, să se facă o analiza cost-

beneficiu. Factori precum costul monetar, impactul asupra culturii şi siguranţa publică trebuie,
de asemenea evaluate ca şi beneficiu pentru controlul bolilor şi a bunăstării animalelor.

c) Dacă această metodă este adoptată, următorii factori trebuie îndepliniţi:

i. Creşterea conştientizării programului la nivel local pentru a asigura
înţelegerea şi suportul comunităţii;
ii. Folosirea metodelor umane pentru prindere, transport şi adăpostire;
iii. Tehnici chirurgicale corecte, anestezie şi analgezie, urmate de îngrijirea
post-operatorie;
iv. Controlul bolilor poate include vaccinarea şi tratamente, testări pentru boli,
urmate şi de un tratament adecvat sau eutanasierea câinelui;
v. Observaţia comportamentală poate fi folosită pentru a evalua câinii care
pot fi eliberaţi, iar dacă nu eutanasiaţi;
vi. Marcarea permanentă (tatuaje sau microcip) pentru a arată ca animalul a
fost castrat; identificarea individuală permite de asemenea urmărirea
statusului vaccinărilor şi istoricul tratamentului; o identificare vizibilă
poate fi de asemenea folosită pentru a preveni prinderea câinilor deja
castraţi.
vii. Câinele trebuie dus (eliberat) într-un loc cât mai aproape de locul
capturării;
viii. Bunăstarea câinilor după eliberare trebuie monitorizată şi luarea unor
acţiuni specifice dacă acest lucru se impune.

Câinii care sunt mutaţi dintr-o comunitate pot fi prea numeroşi sau pot fi nepotriviţi
pentru readoptare. Dacă singura opţiune pentru aceste animale nedorite este eutanasierea,
procedura trebuie îndeplinită în concordanţă cu reglementările Autorităţii competente.

6. Controlul mediului

Trebuie luate măsuri pentru a exclude accesul câinilor la sursele de hrana (gunoaie şi
resturi de la abatoare), măsură ce ar trebuii să ducă la reducere populaţiei de câini mai eficient
decât alte metode, şi aceasta pentru a evita apariţia problemelor de bunăstare animală.

7. Controlul circulaţiei câinilor-în ţară ( legi cu privire la zgarda)

Măsuri pentru controlul circulaţiei câinilor într-o ţara sunt, în general, invocate
datorita următoarelor motive:
 Pentru controlul rabiei când boala este prezentă într-o ţară;
 Pentru motive de siguranţă publică;
 Pentru siguranţa câinilor cu proprietar într-o zona sau localitate
când un program de control al cânilor vagabonzi este în acţiune;
 Pentru a proteja animalele (sălbatice şi domestice).
Este necesar a avea un cadru de reglemente şi o infrastructura naţională sau locală
cuprinzând organizaţii, administraţia, personal şi resurse pentru a încuraja găsirea câinilor
vagabonzi, care ulterior să fie raportaţi autorităţilor competente.

35
 36

8. Reglementari comerciale pentru furnizorii de câini

Crescători de câini şi furnizorii trebuie încurajaţi să formeze o asociaţie în

conformitate cu standardele existente. Asemenea asociaţii ar trebuie să încurajeze un
angajament pentru creşterea şi vinderea câinilor sănătoşi fizic şi psihic, deoarece câinii cu
probleme pot prezenta riscul de a fi abandonaţi, devenind astfel parte din populaţia de câini
vagabonzi. Ei ar trebuii să încurajeze crescătorii şi furnizorii să ofere sfaturi asupra unei
îngrijiri corespunzătoare tuturor doritorilor de a creste un câine. Reglementările care acoperă
crescători comerciali de câini şi furnizori trebuie să includă cerinţe specifice pentru
acomodare, hrănire, adăpare, spaţii de odihnă şi exerciţii adecvate, la care se adaugă îngrijire
de specialitate, controlul bolilor şi posibilitatea de a solicita crescătorilor şi furnizorilor
facilitarea inspecţiilor regulate, de orice fel.

9. Reducerea incidenţei de muşcături

Cele mai efective mijloace de reducere a prevalentei muşcăturilor de câine sunt

educaţia şi impunerea de responsabilităţi proprietarilor. Proprietarii de câini trebuie să fie
educaţi în principiile de deţinere responsabilă a câinilor precum a fost descris anterior.
Mecanismele legale care permit Autorităţilor competente să impună penalităţi sau în caz
contrar înţelegerea cu proprietarii nepăsători este necesară.
Înregistrarea obligatorie şi identificarea va facilita aplicarea efectivă al acestor
mecanisme. Tinerii sunt grupul predispus la un risc înalt de muşcături. Programele de educaţie
publică concentrate pe înţelegerea comportamentul adecvat câinelui a demonstrat a fi efectiv
optim pentru reducerea prevalenţei muşcăturilor de câine şi aceste programe ar trebuii
încurajate. Autorităţile trebuie să ceară sfaturi de la experţii în comportamentul câinilor în
scopul dezvoltării unor programe de siguranţă canina.

O privire de ansamblu a metodelor adecvate pentru estimarea mărimi

populaţiilor de câini

Estimările populaţionale sunt necesare pentru întocmirea planurilor realiste a

managementului populaţiilor de câini şi controlul zoonozelor şi pentru monitorizarea
succesului acestor intervenţii. Totuşi, pentru stabilirea planurilor efective de management,
date privind numai mărimile populaţionale sunt insuficiente. Informaţii adiţionale sunt
necesare precum gradul de supraveghere a câinilor cu proprietar, accesibilitatea, etc.
Termenul deţinut poate fi restricţionat doar pentru un câine care este înregistrat prin
licenţă de către autoritate, sau poate fi lărgit pentru animalele neînregistrate care sunt într-o
anumită măsură supravegheate şi care primesc adăpost sau un fel de formă de îngrijire în
casele individuale. Câinii deţinuţi pot fi uşor supravegheaţi sau pot fi lăsaţi fără control pentru
variaţii de timp diferite şi activităţi. Câinii fără proprietar care necesita responsabilităţi şi pot
fi pot fi încă acceptaţi sau toleraţi în cartier, cetăţenii pot furniza mâncare şi protecţie.
Asemenea animale sunt numite câini deţinuţi de comunitate (câinii comunităţii).
Alegerea metodelor pentru evaluarea mărimii populaţiilor de câini depinde de raportul
dintre câinii deţinuţi (cu proprietar) versus câinii vagabonzi, care nu poate fi întotdeauna uşor
de stabilit şi judecat. Pentru zone cu o populaţie mare de câini deţinuţi este suficientă

36
 37

consultarea registrelor canine sau iniţierea sondajelor. Sondajele ar trebui să stabilească

numărul câinilor deţinuţi şi câinii raportaţi la numărul de locuitori din zona respectivă. În
adiţie, întrebările asupra reproducţiei canine, prevenirea zoonozelor, incidenta muşcăturilor de
câine, etc. pot fi răspunse.
Dacă proporţia de câinii ai străzii este mare sau dificil de evaluat, atunci una dintre ele
trebuie supusă mai multor abordări experimentale. Metode împrumutate din lumea animalelor
sălbatice pot fi aplicate. Fiind în general diurni şi toleranţi la proximitatea umană, câinii se
pretează la observaţie directă şi la aplicarea tehnicilor de recapturare şi mâncare. Cu toate
acestea un număr de obiecţii şi limitării au fost luate în considerare. În primul rând, riscul
transmiterii zoonozelor este crescut prin contact fizic. De asemenea metodele necesită o
înţelegere a statisticilor şi a biologiei populaţiei, şi mult mai important este că sunt dificil de
aplicat în zonele foarte extinse.
Cunoscând numărul vizibil de câini dintr-o zona este cea mai simplă abordare pentru a
obţine informaţii asupra mărimii populaţiei. Trebuie luat în considerare ca vizibilitate câinilor
depinde de componenta fizică a mediului, dar şi de activitatea câinilor sau de cea umană.
Vizualizarea câinilor se schimbă cu, dependent de o anumită oră din zi şi cu sezonul, dar este
preponderent dependent mâncare, adăpost (umbră), deranj, etc. Numărarea directă este de mai
multă încredere dacă este aplicată populaţiilor mici de câini, (în sate, unde este posibilă
recunoaşterea lor după aspectul fizic.
Se pot folosii metode ca recapturarea şi marcarea, care sunt considerate mai de
încredere. Totuşi, şi aceste metode pot fi considerate de încredere doar când în anumite
condiţii. Mortalitatea, migrarea şi recrutarea în populaţii trebuie să fie minimă pe durata
perioadei de recensământ.
Indiferent de metoda utilizată procedurile recomandate pentru recensământ sunt
aplicabile doar în perioade scurte de timp în anumite locuri şi pentru anumite populaţii, adică
acolo unde efectul de migrări câinilor este minim. Sondajele trebuie completate în câteva zile,
maxim două săptămâni, pentru a nu permite apariţia unor schimbări demografice. În adiţie toţi
indivizii din populaţie trebuie să aibă o şansă egală de a fi număraţi. Această condiţie este
foarte dependentă de proprietarii de câini, corelată cu gradul or de libertate şi de
supraveghere. Este prin urmare recomandat ca persoana determinată cu înregistrarea să
cunoască fiecare fracţie din populaţia totală, doar aşa poate să finalizeze recensământul.
Sunt doua cai esenţiale pentru a obţine o estimare populaţională, cât mai exact posibil,
într-o zona definita şi doar în câteva zile, prin etichetarea un număr mare de câini cu un semn
vizibil (un guler vizibil sau o pată de culoare). Prima metoda necesită ca, efortul capturării
(marcarea) şi trebuie să rămână constantă pe toată durata studiului. Prin acumularea numărul
zilnic de câini marcaţi raportat la acumularea de câini din fiecare zi, se poate extrapola
numărul total din acea zona. Câinii sunt marcaţi şi eliberaţi în populaţie, care ulterior este
eşantionată prin observaţie directă. Numărul câinilor marcaţi şi nemarcaţi este înregistrat.

37
 1

PROTECŢIA ANIMALELOR PE TIMPUL CIRCULAŢIEI ŞI A

TRANSPORTURILOR ORGANIZATE

Creşterea continuă a populaţiei globului presupune extinderea zootehniei de tip intensiv

şi dezvoltarea întreprinderilor de industrie alimentară, atât în ţara noastră, cât şi pe plan
mondial, care necesită dezvoltarea corespunzătoare a transporturilor de animale şi de produse
de origine animală. Deplasarea animalelor se impune la constituirea fermelor, la depopularea
acestora, cu ocazia trecerii de la o fază de creştere la alta, cu prilejul organizării de târguri,
expoziţii zootehnice, manifestaţii sportive etc.

Condiţiile în care se desfăşoară transportul animalelor şi a produselor animaliere

prezintă o mare importanţă sub raport epidemiologic şi influenţează puternic calitatea
produselor destinate consumului uman, ceea ce a impus monitorizarea circulaţiei animalelor
şi a condiţiilor de transport în toate statele membre ale UE şi nu numai. Prin transportul
animalelor se pot introduce şi răspândi diferite boli infecţioase şi parazitare, care îşi pot avea
originea în locurile de plecare a animalelor sau în zonele de tranzit contaminate.

Orice încercare de a menţine un nivel ridicat de protecţie a consumatorului este

sortită eşecului, dacă nu se asigură supravegherea a ceea ce se întâmplă de-a lungul întregului
lanţ productiv. La această concluzie s-a ajuns după ce s-a constatat că varietatea deosebit de
mare a agenţilor biologici şi chimici, prezenţi în alimente, prezintă o caracteristică comună:
însoţesc animalul de la adăpost şi până ce acesta ajunge, ca produs alimentar, pe masa
consumatorului.

Transpunerea în practică a obiectivului de monitorizare a circulaţiei animalelor şi a

produselor a devenit posibilă abia după acceptarea conceptului de trasabilitate, propus de
către Organizaţia Mondială pentru Sănătatea Animalelor (OIE). Acest concept desemnează
capacitatea sistemului de a se stabili istoricul unor animale sau produse de origine
animală, în sensul reconstituirii originii, traseului şi a destinaţiei finale.

Consemnarea originii şi a circulaţiei animalelor şi a produselor animaliere a devenit

obligatorie după constituirea şi extinderea Uniunii Europene (UE), care a favorizat circulaţia
aproape nelimitată a animalelor şi a produselor, ceea ce a condus la extinderea encefalopatiei
spongiforme bovine, a febrei aftoase şi a altor boli. Pagubele extraordinare pe care le-au
produs aceste boli, au obligat forurile de conducere ale UE şi OIE să recomande
monitorizarea foarte strânsă a circulaţiei animalelor şi a produselor animaliere, cu un dublu
scop: atât pentru prevenirea răspândirii bolilor transmisibile din focarele apărute, cât şi pentru
creşterea eficienţei măsurilor de combatere, prin identificarea rapidă şi precisă a ţărilor,
regiunilor şi a localităţilor (fermelor) în care s-au făcut transferuri de animale sau produse din
zone, care s-au dovedit, ulterior, a fi contaminate.

Transportul animalelor ridică o serie de probleme organizatorice, sanitare veterinare,

juridice şi economice, care fac obiectul unor legi, regulamente, instrucţiuni specifice şi
convenţii internaţionale. Aplicarea acestor reglementări este de competenţa autorităţilor
competente, dar respectarea normelor de conduită în organizarea transporturilor de animale se
află şi în atenţia opiniei publice. Există şi organizaţii internaţionale non-profit dedicate
acestui scop, ca de exemplu: The Animal Transportation Association.

La nivelul Uniunii Europene se aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 1/2005

privind protecţia animalelor în timpul transportului şi al operaţiunilor conexe şi de
 2

modificare a Directivelor 64/432/CEE şi 93/119/CE şi a Regulamentului (CE) nr. 1255/97.

Regulamentul nr. 1/2005 se aplică transportului de animale vertebrate vii în interiorul
Comunităţii, inclusiv controalelor specifice pe care funcţionarii competenţi le efectuează
asupra loturilor care intră sau ies de pe teritoriul vamal al Comunităţii. Regulamentul nu se
aplică transportului de animale care nu are legătură cu o activitate economică şi transportului
de animale direct la sau de la cabinete sau clinici veterinare, cu avizul unui medic veterinar.

În ţara noastră se aplică pe lângă prevederile Regulamentului nr.1/2005 şi alte

reglementări cu cerinţe suplimentare pentru diferite specii de animale. Pentru asigurarea
bunăstării şi protecţiei animalelor sunt importante măsurile stabilite prin Norma sanitară
veterinară privind respectarea condiţiilor de bunăstare a animalelor pe durata transportului,
aprobată prin Ordinul ANSVSA nr. 83 din 31/03/2006.

Experţii Comisiei Europene şi cei naţionali controlează aplicarea şi respectarea

normelor impuse prin Regulamentul (CE) nr. 1/2005. Supravegherea transporturilor de
animale este uşurată prin faptul că toate vehiculele destinate pentru transportul de animale vii
sunt echipate cu sisteme de supraveghere a factorilor de microclimat şi cu un sistem de
navigare, care permite urmărirea traseului şi a duratei de transport. Transportatorii şi
conducătorii vehiculelor sunt obligaţi să efectueze transportul numai conform unui jurnal de
bord, care va cuprinde: a) planificarea călătoriei; b) locul de plecare; c) locul de destinaţie; d)
declaraţia transportatorului; durata călătoriei, densităţile de încărcare şi alte detalii.
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor are obligaţia de a
întocmi ghiduri de bună practică, care să conţină îndrumări asupra modului de conformare cu
regulile de bunăstare a animalelor pe durata transportului. Jurnalul de călătorie se întocmeşte
în cazul transporturilor de ecvine, bovine, ovine şi porcine de lungă durată, între statele
membre şi în cazul exportului în ţări terţe.

15.1. PLANIFICAREA ŞI ORGANIZAREA TRANSPORTURILOR

Prin măsurile de planificare şi organizare a transporturilor se urmăreşte alegerea

soluţiilor optime privind felul mijloacelor de transport şi frecvenţa transporturilor, dependent
de profilul şi mărimea unităţii, distanţa faţă de căile de transport şi faţă de centrele de
destinaţie (târguri, expoziţii, abatoare etc.). Se întocmesc grafice zilnice, săptămânale sau
lunare, ţinându‑ se seama de fluxul producţiei, de mijloacele de transport disponibile, ca şi de
cerinţele beneficiarilor.

Planificarea transportului presupune cunoaşterea tuturor detaliilor privind: itinerarul;

durata; distanţa; prognoza meteorologică; orele de funcţionare a birourilor vamale; etapele şi
opririle; necesarul de materiale şi echipamente pentru pază, hrănire, adăpare, mulgere etc.
Greşelile privind planificarea şi organizarea transporturilor determină frecvent pierderi
economice importante prin dereglarea ciclului de producţie, prin consum inutil de furaje,
pierderi crescute ale masei corporale, îmbolnăviri şi mortalităţi la animale.

Autoritatea sanitară veterinară trebuie să se implice în toate fazele de pregătire şi de

realizare a transporturilor de animale, având un rol important mai ales în ce priveşte
urmărirea respectării legislaţiei sanitare veterinare şi a prevederilor legale privind
documentele de transport şi respectarea cerinţelor privind starea mijloacelor de transport,
îmbarcarea animalelor, îngrijirea şi supravegherea acestora pe timpul transportului şi
asigurarea asistenţei de specialitate după ajungerea la destinaţie.
 3

Deţinătorii de animale trebuie să cunoască faptul că orice transport de animale şi mai

ales transporturile pe distanţe mari şi de lungă durată influenţează negativ bunăstarea
animalelor. Din acest motiv, există recomandarea de principiu de a se evita transportul
animalelor de oricâte ori se poate.

În general, animalele care se transportă trebuie să fie sănătoase şi în bună stare de

întreţinere, să provină din efective sau localităţi indemne de boli infecto-contagioase în
ultimele 30 de zile. Animalele de reproducţie se recomandă să fie ţinute în carantină timp de
30 de zile înainte de a fi transportate. Animalele accidentate sau bolnave de diferite boli
netransmisibile, nu se vor transporta la un loc cu animalele sănătoase, ci numai separat.

Animalele care se transportă trebuie să fie însoţite de: certificat sanitar veterinar, prin
care se atestă că sunt sănătoase şi provin din localităţi indemne de boli infecto-contagioase;
formular de mişcare; în cazul bovinelor, pe lângă documentele deja menţionate trebuie să
existe şi paşaportul individual eliberat de autoritatea sanitară veterinară competentă;
certificat de competenţă profesională pentru şofer1 şi/sau însoţitor; autorizaţia
transportatorului şi a mijlocului de transport, respectiv certificat de înregistrare pentru
mijloacele de transport care efectuează călătorii până la 65 km.

Administraţia veterinară are obligaţia de a impune ca animalele transportate să fie

identificate şi înregistrate pe toată perioada călătoriei, în concordanţă cu legislaţia naţională,
armonizată cu cea comunitară. În conformitate cu convenţiile internaţionale fiecare animal
trebuie să poarte un număr de identificare vizibil, care va fi înscris cu precizie pe toate
documentele însoţitoare.

Chiar dacă din fermă de origine animalele au venit la locul de îmbarcare însoţite de un
certificat sanitar veterinar de transport, acestea trebuie examinate individual de către un
medic veterinar autorizat înainte de îmbarcare. Examenul clinic al animalelor trebuie să fie
cât mai complet. Pentru măsurarea temperaturii animalelor se recomandă termometrele
electrice şi electronice, care au avantajul preciziei şi al rapidităţii. Pe baza examenelor clinice
efectuate şi a informaţiilor de care dispune, medicul veterinar va stabili dacă animalele sunt
apte pentru transport, în funcţie de starea acestora şi de modul de efectuare a transportului.

Nici un animal nu va fi transportat dacă nu este pregătit pentru deplasarea

programată şi dacă nu s-au luat măsurile necesare pentru îngrijirea lor în timpul
transportului şi la sosirea la locul de destinaţie.
Femelele care trebuie să fete în preajma perioadei de transport sau care au fătat cu mai
puţin de 48 de ore în urmă nu se consideră apte pentru transport. De asemenea, viţeii al căror
ombilic nu s-a cicatrizat încă nu trebuie transportaţi în primele 48 de ore după fătare.
Animalele slăbite şi cele suferinde, a căror stare riscă să se agraveze, nu pot fi transportate,
decât dacă transportul este autorizat de către medicul veterinar oficial, în interesul animalului.

Certificatul sanitar veterinar de transport este valabil pe durata transportului efectuat cu

vehicule sau cel mult trei zile de la eliberare (dacă transportul a fost amânat). Certificatele se
eliberează separat pentru fiecare mijloc de transport sau pentru fiecare grup (turmă) de
animale sau pentru fiecare animal care circulă separat.

1
Ordinul ANSVSA nr. 45 din 30 septembrie 2011 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul
preşedintelui ANSVSA nr. 201/2007 privind Procedura de eliberare a Certificatului de competenţă
profesională pentru conducătorii şi însoţitorii de pe vehiculele rutiere care transportă animale vii.
 4

Animalele care ies în afara graniţelor ţării vor fi însoţite de acte, în conformitate cu
convenţiile şi acordurile sanitare veterinare încheiate cu ţările respective. În principiu,
transportul de animale nu trebuie întrerupt, decât în măsura în care acest lucru se face pentru
binele animalelor. Autoritatea veterinară din fiecare ţară trebuie să adopte măsuri care să
conducă la reducerea la minimum a suferinţei animalelor, în cazurile în care prevederile
Convenţiei internaţionale nu pot fi aplicate întocmai din cauza grevelor, a catastrofelor etc.

Documentele incomplete sau cele completate superficial pot da naştere unor întârzieri
considerabile la frontieră. De aceea, ele trebuie alcătuite clar şi cu o exactitate absolută. Din
documente trebuie să rezulte fără dubiu: identitatea animalelor; proprietarul; provenienţa
acestora; starea sănătăţii; dacă sunt îndeplinite condiţiile minimale de transport şi capacitatea
acestora de a suporta transportul. În caz de eroare sau ştersături pe documente, medicul
veterinar care a întocmit documentul trebuie să‑ şi aplice parafa şi ştampila alături de
corecturile făcute. Documentele trebuie alcătuite astfel încât să poată fi înţelese în ţara de
origine, în ţara de destinaţie şi în toate ţările tranzitate.

Autoritatea veterinară a statului trebuie să vegheze ca durata de transport să nu

depăşească 8 ore. În anumite cazuri particulare, serviciului veterinar oficial poate aproba
derogări pentru durate mai mari de transport, dacă sunt întrunite anumite condiţii speciale:
există un suficient spaţiu în vehicul, inclusiv pentru rezerva de hrană; există acces direct la
animale; există posibilitatea modificării volumului aerului ventilat, în funcţie de temperatura
aerului din interior şi de afară; există bare mobile pentru compartimentarea, la nevoie, a
spaţiului; vehiculele prezintă rezervoare de stocare a cantităţii necesare de apă şi condiţii de
adăpare pe parcurs etc.

În cazul transporturilor de durată mai mare, viţeii, mieii, iezii, purceii şi mânjii
neînţărcaţi (care sunt încă dependenţi de alimentarea cu lapte), trebuie să beneficieze după
primele 9 ore de cel puţin o oră de odihnă, pentru a li se administra lichide şi dacă este
necesar şi altfel de hrană, după care transportul poate continua încă cel mult 9 ore. Porcii pot
fi transportaţi pe o durată de cel mult 24 de ore, dacă pe parcurs pot beneficia continuu de
acces la adăpare. Solipedele domestice (caii, măgarii, catârii) pot fi transportate pe o durată
de cel mult 24 de ore, dacă pe parcurs pot fi adăpate şi furajate la fiecare 8 ore.

Celelalte specii de animale domestice trebuie să beneficieze la cel mult 14 ore de o

oră de odihnă, timp în care li se administrează lichide şi dacă este necesar furaje. După
această perioadă de odihnă, animalele pot fi transportate încă cel mult 14 ore. Dacă
mijloacele de transport sunt sigilate pentru tranzit, trebuie să existe deschideri
corespunzătoare pentru examinarea animalelor şi pentru introducerea hranei şi apei sau să
existe posibilitatea desigilării şi resigilării în prezenţa unei autorităţi competente.

Pe timpul transportului animalele nu se supun tranchilizării, decât dacă este

absolut necesar. În acest caz, medicul veterinar va consemna în documentele care însoţesc
animalele (certificatul de transport internaţional etc.) denumirea farmaceutică a produsului
folosit, posologia, datele şi orele de administrare.

În conformitate cu prevederile legale transportatorul are următoarele obligaţii:

 să se asigure că animalele se vor transporta fără întârziere la locul de destinaţie;
 să încredinţeze transportul de animale persoanelor care posedă abilitatea necesară,
cunosc prevederile legale şi au competenţă profesională;
 5

 pentru cazurile când durata transportului depăşeşte 8 ore, să stabilească ruta de

transport, punctele de staţionare şi de transfer, în conformitate cu prevederile
Normei sanitare veterinare privind protecţia animalelor în timpul transportului,
care vor fi ataşate la certificatul de sănătate pe toată perioada de transport; planul
de rută va fi semnat şi ştampilat de medicul veterinar oficial de la locul de plecare
al transportului de animale;
 să pretindă personalului care însoţeşte transportul să înscrie în planul de rută
timpul şi locul în care animalele transportate au fost hrănite şi adăpate;
 să păstreze pentru o perioadă de timp, fixată de autoritatea veterinară, o copie a
planului de rută, pentru a fi trimisă la cerere autorităţii veterinare, în scop de
verificare.
 să asigure un plan de soluţionare a urgenţelor şi proceduri pentru situaţii de
urgenţă.

Pentru protecţia sănătăţii şi bunăstării animalelor, deosebit de importantă este

amenajarea şi folosirea corespunzătoare a centrelor de colectare, în cazul transporturilor
internaţionale. Operatorii centrelor de colectare autorizate trebuie să încredinţeze manipularea
animalelor numai personalului care a urmat cursuri de pregătire privind condiţiile de
bunăstare a animalelor şi să informeze în mod regulat persoanele admise în centrul de
colectare cu privire la atribuţiile care le revin şi sancţiunile pentru orice încălcare a acestora.

Centrele de colectare trebuie să posede echipamentele şi amenajările necesare pentru

încărcarea, descărcarea, examinarea animalelor şi adăpostirea corespunzătoare: rampă
nealunecoasă cu bare de protecţie laterală; poduri mobile; culoare de dirijare a circulaţiei
animalelor; instalaţii pentru contenţia şi examinarea animalelor; sisteme de iluminare
artificială; amenajări pentru strângerea şi depozitarea dejecţiilor, precum şi pentru ecarisarea
zonei, până la preluarea şi distrugerea reziduurilor animaliere de către unităţile specializate;
echipament corespunzător pentru curăţirea şi dezinfecţia construcţiilor şi vehiculelor.

Deţinătorul sau proprietarul unui punct de oprire este obligat să menţină animalele în
aceleaşi grupuri în care au fost ţinute iniţial şi au fost transportate. Animalele dintr-un mijloc
de transport trebuie să fie cazate în întregime în grajduri separate, astfel încât acestea să nu
vină în contact cu alte grupuri de animale.

15.2. ÎMBARCAREA ŞI DEBARCAREA ANIMALELOR

Îmbarcarea animalelor trebuie să se facă cu blândeţe, respectându-se comportamentul

natural al animalelor. Animalele preferă să se deplaseze pe teren plan şi drept urmare intrarea
animalelor în mijlocul de transport se face cu mai mare uşurinţă dacă rampa de încărcare se
află la acelaşi nivel cu pardoseala mijlocului de transport. Cu cât înclinaţia rampei va fi mai
mare cu atât creşte durata acţiunii de îmbarcare, iar dacă unghiul pantei depăşeşte 20º
acţiunea de îmbarcare poate fi compromisă. Pentru situaţiile când folosirea rampei nu poate fi
evitată, se recomandă ca unghiul de înclinaţie să nu depăşească 15º, iar rampa să fie destul de
largă, solidă, fără balans şi prevăzută cu şipci antiderapante.

Pentru îmbarcarea în autovehiculele etajate rezultate foarte bune se obţin cu lifturile

hidraulice, capabile de a prelua 8 – 10 porci (oi, capre) deodată. Boxele de livrare a
animalelor trebuie să fie prevăzute cu uşi având deschiderea spre exterior. Animalele nu
trebuie ridicate cu forţa din boxă. Ele trebuie conduse pe căile de pasaj spre rampa de
îmbarcare, cu îndemnuri şi fără aplicarea mijloacelor dureroase (bâte, bici din sârmă etc.).
 6

Aplicarea bastonului electric trebuie rezervată pentru situaţii absolut excepţionale, când
altfel se creează riscuri suplimentare pentru animale sau pentru îngrijitori. Instrumentele care
produc şocuri electrice sunt admise numai pentru muşchii trenului posterior la bovinele adulte
şi porcii care refuză să se mişte pe direcţia necesară, având grijă ca şocurile să nu dureze mai
mult de două secunde. Aplicarea abuzivă a bastoanelor electrice şi a altor mijloace de lovire
cauzează stres, arsuri sau hematoame. Prin aceasta nu numai că se încalcă regulile de
protecţie a animalelor, dar cauzează şi pierderi economice, prin diminuarea valorii comerciale
a carcaselor (cu pete). Din acest motiv, în unele ţări (de exemplu, Marea Britanie) legislaţia
interzice lovirea cu cruzime a animalelor, chiar şi înainte de sacrificare. Şi în ţara noastră
Legea nr. 205/2004, cu modificările aduse prin Legea nr. 9/2008, sancţionează maltratarea
animalelor.

Trebuie avut în vedere că, în general, animalele preferă să meargă în linie dreaptă, din
care motiv trebuie evitate culoarele cu cotituri bruşte. O altă particularitate este că animalele
preferă deplasarea de la întuneric la lumină, dacă lumina nu este orbitoare. Drept urmare,
animalele acceptă să intre cu mai mare uşurinţă într-o boxă străină sau un mijloc de
transport luminat, în comparaţie cu cele întunecoase.

Porcii, fiind o specie cu un comportament social puternic motivat, preferă să se

deplaseze în grupuri şi din acest motiv căile de pasaj trebuie să fie destul de largi,
pentru a permite trecerea a cel puţin trei – patru porci alăturaţi.

Dacă pe timpul transportului este inevitabilă amestecarea loturilor de animale, este de

preferat ca aceasta să se facă chiar în timpul îmbarcării, deoarece pe timpul transportului
suprasolicitarea fizică şi emotivă întârzie şi atenuează confruntările dintre animale pentru
restabilirea ierarhiei de grup. În caz contrar, dacă loturile sunt amestecate cu câteva zile
înainte, bătăile dintre animale pot cauza leziuni ale pielii şi hematoame uneori întinse, mai
ales la masculi, care se vindecă greu şi depreciază carcasă.

Animalele ajunse la destinaţie trebuie să fie descărcate cât mai repede. Dacă întârzierea
este inevitabilă, animalele trebuie să fie protejate de factorii meteorologici şi să beneficieze
de o ventilaţie adecvată. În timpul descărcării animalele nu trebuie să fie ridicate de cap,
coarne, urechi, picioare, păr, pentru a nu li se cauza dureri şi suferinţă inutile.

15.3. TRANSPORTUL ANIMALELOR PE CALEA FERATĂ

Transportul animalelor pe calea ferată se practică mai ales în cazul distanţelor mari (de
sute de kilometri) şi în mod deosebit în cazul importului şi exportului de animale. Ponderea
transportului de animale s‑ a redus în ultimele decenii, pe măsură ce s‑ a dezvoltat
transportul cu autovehiculele, care are avantajul că nu necesită transbordări suplimentare
(până la staţia de îmbarcare şi de la staţia de debarcare până la destinaţia finală). Cu toate
acestea, transportul pe calea ferată constituie încă unul din mijloacele de bază pentru
transportul animalelor la distanţă.

Îmbarcarea şi debarcarea animalelor se pot face numai în staţii autorizate de organele

sanitare veterinare de stat. Acestea sunt prevăzute cu amenajări speciale, care să permită
staţionarea şi examinarea animalelor, îmbarcarea şi debarcarea pe rampe fixe sau mobile.
 7

Animalele de fermă pot fi transportate în vagoane de marfă acoperite (tip G) sau în

vagoane etajate (tip E, cu caturi). Acestea din urmă pot servi doar pentru transportul de oi,
capre şi porci. Unele animale mici (purcei, miei, păsări, animale de blană, câini, pisici etc.).
Când sunt în număr redus, se pot transporta în vagoane de mesagerie sau coletărie rapidă, în
cuşti amenajate corespunzător sau în containere speciale. Containerele şi cuştile trebuie să fie
astfel construite încât dejecţiile şi aşternutul să nu se răspândească în afară, atunci când
acestea se vor deschide. Acestea trebuie prevăzute cu un simbol care să indice prezenţa
animalelor vii şi cu semne care să indice poziţia în care animalele se găsesc în picioare.

Câinii, prevăzuţi cu botniţe şi însoţiţi de persoane autorizate (de la Ministerul Apărării

Naţionale şi Ministerul de Interne, vânători etc.), pot fi transportaţi şi pe culoarele frontale ale
vagoanelor de călători.

Vagoanele destinate pentru transportul animalelor trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii: să fi fost în prealabil curăţite, spălate şi dezinfectate în cadrul staţiilor de spălare şi
dezinfecţie a vagoanelor, având aplicată în exterior o etichetă specială; să aibă acoperişul,
pereţii şi pardoseala integre, cu posibilităţi de închidere şi deschidere a uşilor şi ferestrelor;
pardoseala să nu fie lunecoasă; atât pardoseala, cât şi pereţii să nu prezinte cuie, şuruburi,
aşchii, care pot răni animalele; să prezinte inele de legare a animalelor, suficient de rezistente
şi plasate în mod corespunzător; să fie prevăzute cu aşternut (rumeguş, paie tocate, nisip) şi
furaje (fân presat, concentrate), după necesităţi; să fie marcate cu un simbol care să indice
prezenţa animalelor vii.

Animalele se aduc în staţia de îmbarcare cu cel puţin două ore înainte, pentru a fi
examinate de către medicul veterinar care eliberează certificatul sanitar veterinar de transport.
Examinarea şi îmbarcarea animalelor se face ziua şi numai în situaţii excepţionale noaptea,
dacă se poate asigura o iluminare artificială corespunzătoare (aproximativ 500 lucşi).

Îmbarcarea animalelor se face grupat pe specii, sexe şi categorii de vârstă. Dacă

numărul animalelor este mic se poate admite coexistenţa celor două sexe, dar legate, în cele
două jumătăţi ale vagonului. Porcinele şi ovinele vor fi separate pe sexe printr‑ un paravan de
scândură.
Animalele mari se transportă în principiu legate, caii fiind despotcoviţi şi aşezaţi paralel
pe axa longitudinală a vagonului, iar bovinele pot fi dispuse paralel sau transversal. Oile şi
porcii se transportă (în vagoane etajate, în mod obişnuit) nelegate, iar păsările în cuşti.

Animalele care au crescut în stare de libertate, nelegate, se vor transporta în acelaşi

mod, în ţarcuri subdivizate. Când animalele se transportă legate, sistemul de legare trebuie să
fie corespunzător şi suficient de rezistent pentru condiţii normale de transport. Caii se leagă
de căpăstru, bovinele de gâtar (nu de coarne sau de inelul nazal), iar lungimea legăturii
trebuie să fie suficientă pentru a permite animalelor să se hrănească, să se adape şi să se
odihnească în decubit. Sistemul de legare trebuie să poată fi uşor desfăcut de om, la nevoie.
Pentru cazuri deosebite, în mijlocul de transport trebuie prevăzute şi legături suplimentare, de
rezervă. Dacă animalele provin din adăposturi diferite şi nu poate fi evitat amestecul pe
durata transportului, se recomandă constituirea grupurilor cu cel puţin 24 de ore înainte.

Este important ca rampele de încărcare (fixe sau mobile) să nu fie lunecoase şi să fie
prevăzute cu balustrade, pentru a se evita căderea animalelor. Înălţimea balustradelor laterale
va fi de cel puţin 1,3 m. Declivitatea rampei nu poate fi mai mult de 20° şi dacă este posibil,
mai puţin la coborâre. Denivelarea între sol şi rampă şi între partea superioară a rampei şi
 8

vagon nu va fi mai mare de 25 cm. Spaţiul între partea de sus a rampei şi vagon nu trebuie să
depăşească 3 cm. În scop antiderapant rampele pot fi prevăzute cu şipci orizontale cu
secţiunea rectangulară, de circa 4 - 7 cm înălţime, la distanţă de 25 cm între ele.

Urcarea animalelor se va face cu blândeţe, fără a fi maltratate. Îmbarcarea trebuie să

înceapă cu animalele cele mai docile. Pentru animalele retive, speriate, medicul veterinar va
decide folosirea mijloacelor adecvate de liniştire (acoperirea vederii, medicaţie sedativă etc.).

Numărul de animale care se poate transporta într‑ un vagon depinde de specie, vârstă şi
masă corporală, asigurându‑ se o suprafaţă de odihnă, care să fie cel puţin egală cu cea
prevăzută în Regulamentul nr. 1/2005 (tabelul XXX).
Tabelul
XXX
Densitatea de încărcare în vagoanele de transport pe calea ferată

Categoria de animale Suprafaţa minimă/animal

Cabaline
Cai adulţi 1,75 m2 (0,7x2,5m)*
Cai tineri, 6 – 24 de luni (pentru călătorii până la 48 de ore) 1,2 m2 (0,6x2m)
Cai tineri, 6 - 24 de luni (pentru călătorii peste 48 de ore) 2,4 m 2 (1,2x2m)
Ponei (sub 144 cm) 1 m 2 (0,6x1,8m)
Mânji (de 0,6 luni) 1,4 m 2 (1x4m)
Bovine
Viţei mici, de aproximativ 55 kg 0,3 – 0,4 m2
Viţei mijlocii, de aproximativ 110 kg 0,4 – 0,7 m2
Tineret taurin, de aproximativ 200 kg 0,7 – 0,95 m2
Vaci, având aproximativ 325 kg 0,95 – 1,3 m2
Vaci, având o greutate de aproximativ 550 kg 1,3 – 1,6 m2
Vaci, având greutatea corporală de peste 700 kg peste 1,6 m2
Oi şi capre
Oi tunse: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,2 – 0,3 m2
Cu greutatea corporală peste 55 kg Peste 0,3 m2
Oi tunse: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,3 – 0,4 m2
Cu greutatea corporală peste 55 kg Peste 0,4 m2
Oi gestante: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,4 – 0,5 m2
Cu greutatea corporală peste 55 kg Peste 0,5 m2
Capre: cu greutatea corporală sub 35 kg 0,2 – 0,3 m2
Cu greutatea corporală de 35 – 55 kg 0,3 – 0,4 m2
Cu greutatea corporală peste 55 kg 0,4 – 0,75 m2
Capre gestante: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,4 – 0,5 m2
Cu greutatea corporală peste 55 kg Peste 0,5 m2
Porcine
Purcei de 15 kg 0,13 m2
Tineret porcin de 25 kg 0,15 m2
Porci de 50 kg 0,35 m2
Porci de 100 kg 0,51 m2
Păsări
 9

Pui de o zi 21 – 25 cm2/pui
Păsări având sub 1,6 kg 180 – 200 cm2/kg
Păsări având 1,6 kg sau mai mult, dar sub 3 kg 160 cm2/kg
Păsări având 3 kg sau mai mult, dar sub 5 kg 115 cm2/kg
Păsări având peste 5 kg 105 cm2/kg
* pentru vagoane cu lăţime între 2,6 - 2,7m
N.B. În timpul călătoriilor lungi mânjii şi tineretul cabalin trebuie să aibă posibilitatea să stea culcaţi.
Cifrele indicate pot varia cu maximum 10% pentru caii adulţi şi ponei şi cu maximum 20% pentru tineretul
cabalin şi mânji. Toţi porcii trebuie să aibă posibilitatea să stea culcaţi. Din aceste motive densitatea la încărcare
a porcilor nu trebuie să depăşească 235 kg/m2. Suprafeţele depind nu numai de mărimea animalelor, dar şi de
condiţia lor fizică şi de starea timpului, serviciul veterinar putând solicita o creştere a suprafeţei pe cap de
animal cu până la 20%.

Furajele se distribuie în cel puţin două tainuri pe zi. Adăparea se face cel puţin de două
ori pe zi, vara şi cel puţin o dată pe zi, iarna. Staţiile în care se face adăparea se stabilesc de
comun acord cu organele C.F.R., înainte de începerea călătoriei. Pentru supraveghere şi
îngrijire, animalele vor fi însoţite de persoane instruite (o persoană la două – trei vagoane), cu
excepţia cazurilor când animalele sunt predate în cuşti (containere) închise sau când
transportatorul preia sarcinile însoţitorului sau când expeditorul a însărcinat un mandatar să
acorde îngrijiri animalelor în locurile de oprire. Însoţitorii ajută la îmbarcarea şi debarcarea
animalelor, execută hrănirea şi adăparea, anunţă la şeful staţiei C.F.R. cazurile de
îmbolnăvire, moarte şi sacrificările de necesitate. Şeful staţiei va comunica medicului
veterinar oficial cazurile deosebite, iar acesta va hotărî asupra măsurilor ce se impun. Pe
timpul transportului dejecţiile şi aşternutul murdar se adună în grămezi, fiind interzisă
aruncarea acestora (şi a cadavrelor) pe parcurs sau în staţii.

Ventilaţia la vagoanele de tip G se asigură prin neetanşeitatea uşilor şi prin deschiderea

ferestrelor, amplasate în pereţii laterali spre capetele vagoanelor. Obişnuit, se deschid
ferestrele de pe o singură parte a vagonului şi numai în zilele foarte călduroase se deschid
toate ferestrele şi parţial uşile. La vagoanele de tip E ventilaţia se asigură prin
discontinuitatea pereţilor.
În staţia de destinaţie debarcarea animalelor se face în maximum două ore. Gunoiul şi
resturile de furaje se adună la mijlocul vagonului, după care, vagonul este închis şi se
dirijează spre staţia de spălare şi dezinfecţie a vagoanelor.

15.4. TRANSPORTUL ANIMALELOR CU AUTOVEHICULE

Prezintă avantaje multiple, în comparaţie cu transportul pe calea ferată. Cu

autovehiculele, animalele pot fi preluate direct din fermă, urmând a fi transportate până la
destinaţie, într‑ un timp foarte scurt, fără transbordări suplimentare. Timpul scurt de transport
exclude necesitatea furajării şi adăpării animalelor. Rareori, în cazul transportului pe distanţe
foarte mari, de sute de kilometri, devine necesară hrănirea animalelor şi adăparea.
Transportul animalelor se poate face cu autovehicule obişnuite (autocamioane, remorci) sau
cu autovehicule speciale, care sunt destinate prin construcţie pentru transportul de animale,
fiind folosite numai în acest scop.

În prezent există o gamă largă de autovehicule pentru transportul animalelor:

autovehicule cu semiremorcă (tip şa) etajate pentru transportul de porcine şi ovine (figura
XXX.); autodubă izotermă pentru transportul viţeilor; autodubă pentru transportul purceilor;
autovană izotermă pentru transportul animalelor bolnave etc. Este important ca tipul de
vehicul ales să corespundă cerinţelor diferenţiate ale speciilor de animale. În general, şasiul
 10

autovehiculelor prezintă o înălţime mică faţă de nivelul terenului, pentru creşterea stabilităţii.
Pardoseala trebuie să fie rezistentă, netedă, dar nelunecoasă. Pereţii trebuie să fie suficient de
rezistenţi şi să prezinte o înălţime suficientă, corelată cu specia de animale pentru care este
destinat autovehiculul.

Unele tipuri de autovehicule sunt prevăzute cu sisteme de încălzire, de ventilaţie şi de

iluminare, iar uşa serveşte şi drept rampă de acces pentru animale. Există şi autovehicule cu
destinaţie mixtă, pentru transportul de animale (sănătoase sau bolnave) şi pentru carcasele din
sacrificări de necesitate. Ca aşternut se pot folosi: rumeguşul, paiele tocate sau nisipul (vara).
Dacă animalele se transportă pe distanţă mare, autovehiculele vor fi prevăzute cu jgheaburi
de furaje şi adăpare.

Figura XXX. Transport de porci cu autovehicule: autotren cu trei niveluri (dreapta);

supravegherea debarcării animalelor (stanga)

Este importantă asigurarea suprafeţei minime de odihnă pentru animale, astfel încât
animalele mari să stea în picioare fără a se sprijini de obloane, iar animalele mici să dispună
de spaţiu suficient pentru odihnă în decubit, fără a se călca reciproc. În tabelul xxx se prezintă
densitatea de încărcare prevăzută în Regulamentul nr. 1/2005.

Tabelul
xxx.
Suprafaţa pe cap de animal la transportul cu autovehiculele

Specia şi categoria de animale Suprafaţa / animal

Solipede domestice
Cai adulţi 1,75 m2 (0,7x2,5m)
Cai tineri, 6 – 24 de luni (pentru călătorii până la 48 de ore) 1,2 m2 (0,6x2m)
Cai tineri, 6 - 24 de luni (pentru călătorii peste 48 de ore) 2,4 m2 (1,2x2m)
Ponei (sub 144 cm) 1 m2 (0,6x1,8m)
Mânji (de 0,6 luni) 1,4 m2 (1x4m)
Bovine
Viţei mici, de aproximativ 50 kg 0,3 – 0,4 m2
Viţei mijlocii, de aproximativ 110 kg 0,4 – 0,7 m2
 11

Tineret taurin, de aproximativ 200 kg 0,7 – 0,95 m2

Vaci, având aproximativ 325 kg 0,95 – 1,3 m2
Vaci, având o greutate de aproximativ 550 kg 1,3 – 1,6 m2
Vaci, având greutatea corporală de peste 700 kg peste 1,6 m2
Oi şi capre
Oi tunse: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,2 – 0,3 m2
cu greutatea corporală peste 55 kg peste 0,3 m2
Oi tunse: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,3 – 0,4 m2
cu greutatea corporală peste 55 kg peste 0,4 m2
Oi gestante: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,4 – 0,5 m2
cu greutatea corporală peste 55 kg peste 0,5 m2
Capre: cu greutatea corporală sub 35 kg 0,2 – 0,3 m2
cu greutatea corporală de 35 – 55 kg 0,3 – 0,4 m2
cu greutatea corporală peste 55 kg 0,4 – 0,75 m2
Capre gestante: cu greutatea corporală sub 55 kg 0,4 – 0,5 m2
cu greutatea corporală peste 55 kg peste 0,5 m2
Porcine
Purcei de 15 kg 0,13 m2
Tineret porcin de 25 kg 0,15 m2
Porci de 50 kg 0,35 m2
Porci de 100 kg 0,51 m2
Păsări
Pui de o zi 21 – 25 cm2/pui
Păsări având sub 1,6 kg 180 – 200 cm2/kg
Păsări având 1,6 kg sau mai mult, dar sub 3 kg 160 cm2/kg
Păsări având 3 kg sau mai mult, dar sub 5 kg 115 cm2/kg
Păsări având peste 5 kg 105 cm2/kg
N.B. Caii se vor transporta de preferinţă în compartimente sau boxe individuale. În timpul călătoriilor
lungi mânjii şi tineretul cabalin trebuie să aibă posibilitatea să stea culcaţi. Cifrele indicate pot varia cu
maximum 10% pentru caii adulţi şi ponei şi cu maximum 20% pentru tineretul cabalin şi mânji. Toţi porcii
trebuie să aibă posibilitatea să stea culcaţi. Din aceste motive densitatea la încărcare a porcilor nu trebuie să
depăşească 235 kg/m2. Suprafeţele depind nu numai de mărimea animalelor, dar şi de condiţia lor fizică şi de
starea timpului, serviciul veterinar putând solicita o creştere a suprafeţei pe cap de animal cu până la 20%.

Şoferii autovehiculelor pentru transportul de animale trebuie instruiţi să evite pornirile

şi opririle bruşte, virajele strânse, să coreleze viteza de deplasare cu starea drumurilor, să
oprească la anumite intervale de timp pentru observarea stării animalelor. Pregătirea
personalului şi a echipamentului trebuie verificată de autoritatea competentă, pentru a se
asigura că personalul său este pregătit în mod corespunzător şi deţine echipamentul necesar
pentru verificarea datelor înregistrate prin aparatele de înregistrare pentru transportul rutier şi
sistemul de navigaţie.

Statele membre pot acorda derogări de la dispoziţiile anterioare pentru mijloacele de

transport rutier care efectuează călătorii care nu depăşesc 12 ore până la sosirea la locul final
de destinaţie. După fiecare transport de animale, autovehiculele se supun curăţirii şi
dezinfecţiei în locuri special amenajate. Nu trebuie admis transportul de animale în mijloace
de transport care sunt destinate prin construcţie altui scop (figura xxx)
 12

Figura xxx. Autoturism folosit pentru

transportul unui ponei, contrar legislaţiei

15.5. TRANSPORTUL ANIMALELOR CU VAPOARELE

Se foloseşte numai pentru distanţe mari, în cazul importului şi exportului de animale

de reproducţie sau animale pentru sacrificare. Pentru efectuarea transportului navele vor fi
inspectate de către autoritatea competentă înainte de încărcarea animalelor pentru a verifica în
special următoarele: a) dacă nava pentru animale este construită şi echipată pentru numărul şi
tipul de animale care urmează să fie transportate; b) dacă compartimentele în care urmează să
fie adăpostite animalele sunt menţinute în stare bună şi funcţionare.

Înainte şi în timpul oricărei operaţiuni de încărcare/descărcare a navelor, autoritatea

competentă trebuie să inspecteze nava pentru a se asigura că: operaţiunile de
încărcare/descărcare se desfăşoară în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr.
1/2005.

Există vapoare destinate prin construcţie pentru transportul de animale. Animalele

sunt transportate în interiorul vaporului (cala navei) unde sunt amenajate boxe, prevăzute cu
jgheaburi pentru hrănire şi adăpători, sisteme de colectare şi de evacuare a dejecţiilor, sisteme
de iluminat şi de ventilaţie artificială. Boxele pot fi suprapuse pe mai multe niveluri. În cazuri
particulare transportul de animale se poate face şi cu vapoare de altă destinaţie, pe care se fac
amenajări corespunzătoare speciei şi categoriei de animale ce urmează a fi transportate.
Amenajările se pot face atât în cala navei, cât şi pe covertă. Nu este admis transportul
animalelor pe covertă neamenajată a vaselor. De mare importanţă este asigurarea ventilaţiei,
care se calculează dependent de greutatea vie transportată, temperatură şi umiditatea relativă
a aerului.

Îmbarcarea animalelor se face în porturi care prezintă dane speciale, cu padocuri,

canalizare, jgheaburi de furajare şi adăpare a animalelor, rampe mobile cu pereţi
laterali (care fac legătura între chei şi puntea navei).

Când animalele sunt ridicate pentru a fi transportate la bord şi afară de pe navă, se vor
folosi containere speciale (cuşti) solide şi nepericuloase. Ar fi de preferat ca animalele să nu
poată privi afară cât timp se găsesc suspendate în aer. Conductorul macaralei trebuie să fie
instruit şi să aibă grijă ca operaţia de transbordare să se facă constant, fără balansări şi hopuri
inutile.

Odată cu animalele se îmbarcă furajele şi apa necesară pe durata de transport,

materialele pentru aşternut şi uneltele pentru îngrijirea animalelor. Hrănirea şi adăparea
 13

animalelor se face cel puţin de două ori pe zi de către îngrijitorii care însoţesc transportul de
animale.

În cazul apariţiei de îmbolnăviri se procedează la izolarea animalelor bolnave, după

care, comandantul navei cere prin radio instrucţiuni de la portul de îmbarcare. Pentru situaţii
deosebite, pe navă trebuie să existe dotările necesare pentru sacrificarea fără suferinţă a
animalelor.

15.6. TRANSPORTUL ANIMALELOR CU AVIOANELE

Transportul animalelor pe calea aerului este mai restrâns din cauza costului ridicat.
Totuşi, se transportă frecvent pui de o zi, cai de călărie, animale de agrement şi mai rar ovine,
taurine, porcine şi alte specii (inclusiv speciile sălbatice pentru parcurile zoologice, circuri,
laboratoare).

Se pot folosi avioane pentru transportul general de mărfuri (aeronave cargo) sau
avioane de tip mixt (pasageri şi mărfuri). Cabalinele sunt transportate în boxe individuale, cu
pardoseala şi pereţii construiţi din materiale rezistente şi uşoare. Boxele sunt prevăzute cu
role, pentru a putea fi deplasate şi se fixează de pardoseala avionului în anumite locuri, caii
fiind orientaţi cu capul pe direcţia de zbor. Caii pentru curse pot fi protejaţi cu harnaşamente
speciale, bandaje din vată şi tifon la picioare. Pentru caii agitaţi se pot folosi medicamente cu
efect sedativ şi tranchilizante, dar se recomandă o oarecare prudenţă, întrucât, uneori se
înregistrează efecte diferite şi chiar opuse decât atunci când aceleaşi substanţe sunt
administrate la sol. Suprafeţele necesare pentru un transport bine efectuat sunt corelate cu
greutatea animalelor, după cum urmează: 0,42 m2 pentru valori între 0 şi 100 kg; 0,66 m2
pentru valori între 100 şi 200 kg; 0,87 m2 pentru 200 şi 300 kg; 1,04 m2 pentru 300 şi 400 kg;
1,19 m2 pentru 400-500 kg; 1,34 m2 pentru 500 şi 600 kg; 1,51 m2 pentru 600-700 kg; 1,73
m2 pentru 700-800 kg.

Boxele (containerele) se îmbarcă fie manual de pe rampe, fie cu maşini speciale (port
cuşti, autolift), după ce au fost cântărite individual, pentru a putea fi aşezate în avion în mod
echilibrat de‑ a lungul fuselajului. Pentru transportul bovinelor şi ovinelor se foloseşte de
regulă, întreaga capacitate de îmbarcare. Pardoseala se acoperă cu o prelată impermeabilă,
peste care se pune rumeguş ca aşternut. Bovinele se leagă de un perete lateral, având corpul
transversal faţă de axa navei.

Oile şi caprele se transportă în ţarcuri (pentru 10 animale) acoperite cu o plasă, iar

suprafaţa asigurată este în funcţie de greutate: 0,2 m2 pentru 25 kg, 0,3 m2 pentru 50kg şi 0,4
m2 pentru 75 kg.

În avioanele de tip mixt, animalele se transportă în cuşete sau lăzi, având greutatea sub
100 kg. Pardoseala şi pereţii până la 10—20 cm de la bază trebuie să fie impermeabile, pentru
a nu permite scurgerea dejecţiilor. Cuşetele (cuştile, lăzile) se introduc în compartimentul
pentru mărfuri, asigurându‑ se circulaţia aerului.

Puii de o zi se transportă în cutii de carton (figura xxx), având fiecare câte patru
compartimente pentru câte 25 de pui (4 × 25 = 100 pui/cutie) şi orificii pentru circulaţia
aerului.
 14

Figura xxx. Cutie de carton pentru

transportul puilor de o zi

În cazul zborului la altitudini de peste 5 000 m trebuie să se asigure o presurizare, astfel

încât în interiorul aeronavei presiunea să corespundă tot timpul zborului (indiferent de
altitudine) înălţimii de 2 000—2 500 m pe care în mod obişnuit animalele o suportă uşor.
Insuflarea de aer trebuie să se facă luând în considerare şi valorile de temperatură şi de
umiditate relativă ce trebuie asigurate. Dacă la nivelul solului, în momentul decolării unui
avion sunt, de exemplu, +15°C şi o presiune de 760 mmHg, după aproximativ zece minute, la
o înălţime de 6 000 m temperatura aerului atmosferic va fi de —25 °C, iar presiunea
atmosferică de 350 mmHg. Umiditatea relativă a aerului la înălţime are tendinţa să scadă
până la aproximativ 30 %, din care motiv, la avioanele moderne, se practică umidificarea
aerului la altitudinile de peste 2 500 m. La calculul ventilaţiei se iau în considerare atât datele
referitoare la condiţiile particulare ale aerului atmosferic, cât şi biomasa transportată,
degajările de căldură, vaporii de apă şi unele gaze provenite din respiraţia şi descompunerea
dejecţiilor.

15.7. CIRCULAŢIA ANIMALELOR PE JOS

Se practică frecvent pentru turmele de ovine şi cirezile de bovine ce se deplasează spre

(şi de la) păşunile naturale submontane şi montane. De asemenea, circulaţia animalelor pe jos
se practică pe distanţe scurte până la locurile de îmbarcare în autocamioane sau vagoane.

Circulaţia animalelor pe jos trebuie evitată, când este posibil, deoarece este
obişnuit urmată de pierderi ponderale mari şi poate ocaziona contractarea şi difuzarea
unor boli infectocontagioase.

Pentru diminuarea pierderilor în greutate şi evitarea unor îmbolnăviri, circulaţia

animalelor pe jos trebuie să fie precedată de unele activităţi premergătoare. Deplasarea
animalelor se va planifica într‑ o perioadă cu prognoză meteorologică favorabilă, pentru a se
evita precipitaţiile abundente, frigul, dar şi căldura excesivă. Traseul de deplasare şi locurile
pentru popas, hrănire şi adăpare se aleg prin consultarea primăriilor, astfel încât animalele în
trecere să nu vină în contact cu cele din localităţile respective. Se vor evita şoselele intens
circulate, deplasarea făcându‑ se pe drumuri lăturalnice, dar neaccidentate şi fără noroi mare.

Pentru o bună supraveghere şi dirijare a animalelor, acestea se vor grupă pe sexe şi

categorii de vârstă, în cirezi de maximum 200 de bovine adulte, 250 de capete tineret bovin
sau turme de 500—600 ovine. Deplasarea se va face numai ziua, parcurgându‑ se pe zi cel
mult 12 km pentru bovinele îngrăşate şi tineretul ovin, 18 km pentru bovinele de reproducţie,
 15

25 km pentru ovine şi caprine. Nu se vor deplasa animalele bolnave şi cele vindecate dacă
prezintă sechele importante. De asemenea, se va evita deplasarea pe jos a femelelor în ultima
lună de gestaţie şi prima lună după parturiţie, a tineretului (miei, iezi, viţei) neînţărcat şi a
animalelor bătrâne.

În perioada mai—octombrie hrana se poate asigura prin păşunat. Dacă păşunatul nu

este posibil, se vor asigura cel puţin două tainuri de furaje corespunzătoare şi adăparea de
minimum două ori pe zi.

Grupurile de animale vor fi însoţite de un număr suficient de îngrijitori bine instruiţi.

Dacă în timpul deplasării animalelor apar îmbolnăviri, tăieri de necesitate sau decese, se
anunţă medicul veterinar oficial, care va hotărî asupra măsurilor ce trebuie luate.

15.8. CONSECINŢELE TRANSPORTULUI ANIMALELOR

Transportul animalelor, chiar şi atunci când este bine organizat, presupune o

schimbare bruscă a condiţiilor de viaţă şi un efort intens de adaptare din parte animalelor,
exprimat printr‑ o reacţie tipică de stres. Este chiar dovedit că transportul este dintre cele
mai puternice stresuri la care sunt obişnuit supuse animalele, deoarece reprezintă
sumarea unui complex de factori stresanţi: manipularea animalelor în acţiunile de pregătire a
transportului: examenul individual; recoltări de sânge pentru examenul serologic;
tuberculinări; vaccinări; despărţirea de animalele cu care au stat mult timp împreună sau de
descendenţi etc.; introducerea animalelor într-un spaţiu nou, diferit şi necunoscut: cu
dimensiuni restrânse la limită; fără capacitate de orientare pentru recunoaşterea vecinătăţilor;
cu pardoseli dure, lunecoase, fără aşternut sau având puţin aşternut; alături de alte animale
necunoscute, unele agresive etc.; suprasolicitarea motorie până la epuizarea fizică ca urmare a
trepidaţiei, tangajului, mişcării de ruliu, care conduc la menţinerea în poziţii incomode sau
loviri de suprafeţe dure etc.; foamea, setea, ventilaţia deficitară, căldura excesivă, curenţii
reci de aer, frigul etc.; personalul de îngrijire necunoscut şi frecvent neprietenos etc.

Manifestările stresului sunt multiple, unele imediate, iar altele elaborate şi exprimate
după o anumită perioadă de timp (zile, săptămâni). Manifestările imediate constau în: ţipete;
tremurături musculare; scrâşnet din dinţi; refugiu în colţurile vehiculului sau agresiune;
emisie frecventă de fecale şi urină; accelerarea marilor funcţii (tahipnee, tahicardie, creşterea
tensiunii arteriale) şi altele. Imediat după intervenţia factorilor stresanţi se produc modificări
în compoziţia sângelui şi apoi modificări mijlocite de acţiunea hormonilor suprarenali, care
reprezintă indicatorul cel mai fidel al stresului de transport/Popescu şi Popescu, 1990/.

Cele mai importante manifestări ale stresului apar după o anumită perioadă de timp de
la declanşarea acestuia, fie în timpul transportului sau chiar după ce animalele au ajuns la
destinaţie. Acestea constau în următoarele: pierderile ponderale; modificarea calităţii cărnii;
scăderea rezistenţei generale a organismelor şi apariţia unor îmbolnăviri; creşterea mortalităţii
prin accidente, mai ales în urma transporturilor de lungă durată, obositoare şi insuficient
pregătite.

Pierderile din greutatea vie, numite calou, constituie cea mai frecventă consecinţă a
transportului animalelor. Ele sunt cuprinse între 3 şi 8 %, fiind dependente de o serie de
factori, cum sunt: categoria de animale transportate, mijlocul de transport folosit, durata
transportului, condiţiile de transport (densitatea, hrănirea, adăparea, factorii meteorologici) şi
modul de pregătire a animalelor pentru transport (vaccinări, tratamente antistres etc.).
 16

Pierderile ponderale sunt importante sub aspect economic şi se corelează cu specia, distanţa
de transport şi cu condiţiile asigurate (tabelul xxx)

Tabelul xxx
Caloul obişnuit la transportul animalelor cu diferite mijloace

Condiţiile de transport Caloul pe specii, admis până la:

Bovine Porcine Ovine
Durata transportului de până la 24 de ore, pentru o 3% 3% 4%
distanţă de 101 – 200 km
Durata transportului de până la 48 de ore, pentru o 4% 4% 5%
distanţă de 101 – 200 km
Durata transportului de până la 72 de ore, pentru o 5% 4% 5%
distanţă de 201 – 300 km
Durata transportului de până la 96 de ore, pentru o 5% 5% 6%
distanţă de 301 – 500 km
Durata transportului de până la 96 de ore, pentru o 6% 6% 7%
distanţă de peste 500 km

Stofor/2010/a constatat că, în ţara noastră, la transportul ovinelor cu autovehicule de

tip vechi, reamenajate, în anul 2007, caloul a fost cuprins între 4,6% şi 6,3%, iar în anii 2008
şi 2009, după ce a devenit obligatoriu transportul animalelor cu autovehicule specializate,
caloul a scăzut la 3,9 – 5,6%.

Modificarea calităţii cărnii apare la mai multe categorii de animale destinate

sacrificării. Gravitatea acestora este dependentă, atât de condiţiile de transport, cât şi de
îngrijirile ce se acordă animalelor înainte de sacrificare. Cel mai frecvent, modificările
calitative ale cărnii apar la porcii graşi şi la tineretul taurin îngrăşat (15—20 luni). La
animalele în viaţă afecţiunea trece aproape neobservată, fiind exprimată doar printr‑ o
oboseală musculară. După sacrificarea animalelor şi tranşarea carcasei se observă pe regiuni
musculare întinse miopatia degenerativă, care constă în modificări de culoare, consistenţă şi
gust a cărnii, cu influenţă negativă asupra maturării cărnii şi a valorii comerciale. Carnea are
aspect palid, este moale, exsudativă (PSE = pale, soft, exudative muscle), cu un miros acru şi
aspect general de carne de pasăre sau de peşte, cu predispoziţie spre alterare rapidă, frecvent
însoţite de congestii şi edeme în viscere.

Se admite că în apariţia bolii la porc intervine şi un factor genetic predispozant, care

este responsabil de sindromul de stres acut, dar factorul declanşator este în mod cert
transportul. La animalele care prezintă această predispoziţie se înregistrează o creştere a
temperaturii corporale, care continuă să se menţină la valori ridicate şi câteva zeci de minute
după sacrificarea animalului, asociat cu scăderea pH-ului muscular. Combinaţia de pH scăzut
cu o temperatură intramusculară crescută (38 – 42°C) favorizează apariţia rapidă a
exsudatului şi modificarea culorii şi frăgezimii cărnii. Musculatura cel mai frecvent afectată
este musculatura dorsală, şi muşchii aductori. În acest proces sunt implicate şi unele
interleukine şi prostaglandine, dar procesul nu este încă clarificat. La păsări s‑ a constatat
că
 17

după transportul pe distanţe mai lungi şi sacrificarea imediată, carcasa este flască, iar
musculatura prezintă o acidifiere insuficientă.

Au fost observate, de asemenea, diferite modificări ale constantelor sanguine

dependent de condiţiile în care se efectuază transportul şi de îngrijirile acordate animalelor
înainte de sacrificare. Modificări importante se produc, în special, la animalele ce au fost
manipulate necorespunzător înainte şi după transport: creşteri ale hematocritului,
eozinopenie, limfopenie, creşterea ureei plasmatice şi altele/Knowles şi col., 1999/.

Scăderea rezistenţei generale a organismelor transportate se manifestă prin apariţia

frecventă a unor îmbolnăviri în perioada imediat următoare transportului. La animale se
constată o scădere evidenţiată a activităţii fagocitare a polinuclearelor neutrofile, scăderea
concentraţiei factorilor umorali naturali de apărare nespecifice şi involuţia organelor
limfoide.

Una din cele mai frecvente stări patologice, care apare în urma stresului de transport,
este ulcerul gastric de stres. Acesta a fost pus în evidenţă la porc, cal, bovine şi diferite specii
de carnasiere sălbatice şi domestice. Ulcerul gastric poate fi chiar reprodus la porcine şi la
alte specii, ceea ce a permis studiul aprofundat al condiţiilor de apariţie şi al mecanismelor
fiziopatologice/Florent, 1991/.

Exemplul cel mai concludent de boală infecţioasă declanşată de transport este

aşa‑ numita febră de transport (shipping fever) care, de fapt, este o formă a parainfluenţei
bovinelor. În etiologia acestei boli intervin, alături de stresul de transport, virusul
parainfluenţei (PI3), asociat sau nu cu alte virusuri, micoplasme, şi germeni din genul
Pasteurella. Tabloul clinic este dominat de o traheo‑ bronho‑ pneumopatie, care în urma
unui tratament adecvat evoluează spre vindecare după câteva zile, dar viţeii rămân obişnuit cu
sechele pulmonare, care influenţează dezvoltarea lor ulterioară. Pentru prevenirea acestei boli
se iau o serie de măsuri referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de transport, vaccinări şi
tratamente preventive (tranchilizante, antibiotice, vitamine), atât la unităţile furnizoare, cât şi
la cele care primesc viţeii după transport.

Stresul de transport modifică nu doar rezistenţa antiinfecţioasă, ci şi metabolismul

mineral, care, la bovine şi ovine poate determina tetania de transport (denumită iniţial boala
drumului de fier). Tetania de transport apare după un transport de lungă durată pe calea
ferată, cu vaporul sau pe jos. Boala este mai frecventă la vaci şi oi în ultima perioadă de
gestaţie, dar poate afecta şi alte categorii de bovine. Se manifestă încă în timpul transportului
sau la cel mult 24 de ore după ajungerea la destinaţie, prin tetanie, decubit prelungit, atonia
tubului digestiv, comă şi frecvent moartea animalelor. Patogeneza bolii este explicată prin
natura alimentaţiei asociată cu factorii de risc ai transportului care induc la bovine
hipomagneziemie secondată de hipocalcemie, care determină creşterea excitabilităţii
neuromusculare şi apariţia manifestărilor clinice. Apar leziuni nespecifice, de tipul
microhemoragiilor subcutanate, subpericardice, pericardice sau endocardice, subperitonal,
subpleural. Miocardul, muşchii scheletici, rinichii şi ficatul pot prezenta leziuni degenerative,
se menţionează colorarea în brun închis a musculaturii, a vaselor arteriale şi în special a
coronarelor. Manifestările clinice pot să apară în timpul transportului sau după debarcare în
primele 24 ore. La bovine poate să apară iniţial o fază de excitaţie corticală urmată de una de
inhibiţie sau să evolueze separat cele două faze. În cazul fazei comatoase, manifestările sunt
asemănătoare celor din febra vituleră şi cetoză, animalul stă în decubit, este somnolent,
uneori cu pleurostotonus, gemete, accelerarea marilor funcţii, retenţii de urină şi fecale,
 18

pareza prestomacurilor. În faza de excitaţie corticală şi neuromusculară animalul devine

neliniştit, prezintă un facies anxios, bruxism, trismus, mioclonii clonice sau clonico – tonice
localizate sau generalizate, mers rigid, lărgirea bazei de susţinere, căderi în decubit cu
încercări repetate de ridicare, frecvent fără succes/Pop, 1999/.

Cauzele favorizante sunt reprezentate de supraalimentaţia înainte de îmbarcarea

animalelor (pe păşuni cu o vegetaţie abundentă, urmată de o dietă totală hidrică şi alimentară
mai mult de 24 de ore în timpul transportului, iar apoi de adăpare şi o mişcare în exces după
debarcare/Preisler, 1989/. Din unele cercetări rezultă că stresul de transport provoacă o
lipoliză acompaniată de o hipomagnezemie prin captarea de magneziu în adipocite/Payne,
1983/.

Accidentele de transport sunt extrem de variate, fiind dependente de specie şi de

condiţiile de transport. Majoritatea apar la îmbarcarea şi debarcarea animalelor şi mai puţine
în timpul transportului propriu‑ zis. Se produc leziuni traumatice: contuzii, răni prin înţepare
sau tăiere, luxaţii şi fracturi (mai ales prin alunecare şi introducerea membrelor între rampă şi
mijlocul de transport). Sunt posibile de asemenea, strangulări prin legare defectuoasă, asfixii
prin aglomerări excesive sau blocarea ventilaţiei.
Condiţiile de microclimat neadecvate cerinţelor fiziologice, în asociere cu alţi factori,
pot genera şocul caloric (creşterea temperaturii şi a umidităţii relative a aerului) sau
dimpotrivă răceli, congestie pulmonară prin deficit termic (mai ales la viţei şi pui de găină).

În cazul transportului cu avionul, la animalele supraalimentate, înainte de îmbarcare pot

să apară accidente prin rupturi ale stomacului la cabaline, obstrucţia foiosului la bovine,
asfixia la porcine prin conţinutul stomacului vomitat şi alte stări patologice prin hipobarism şi
deficit de oxigen, la avioanele fără presurizare/Drăghici, 1989/.

La porcii graşi este cunoscut un sindrom de moarte rapidă care poate fi declanşat prin
orice fel de transport, inclusiv cel pe jos. Apare la porcii cu leziuni degenerative şi
inflamatorii discrete, care în timpul transportului se acutizează şi provoacă o insuficienţă
cardiacă decompensată, cu sfârşit letal. Unii autori admit că sindromul ar fi condiţionat de o
deficienţă genetică, care constă în incapacitatea animalului de a‑ şi menţine homeostazia în
condiţii de stres/Preisler, 1989/.

Majoritatea îmbolnăvirilor favorizate de transport pot fi prevenite prin respectarea

normelor igienico‑ sanitare privind pregătirea mijloacelor de transport, organizarea şi
supravegherea transportului de animale. O parte din pierderi se previn prin utilizarea
medicaţiei cu efect de liniştire şi a vitaminelor (mai ales vitamina C). Dar unele pierderi nu
pot fi în totalitate evitate, ceea ce impune o analiză atentă şi competentă a necesităţii unor
transporturi, la care eventual s‑ ar putea renunţa.
 Capitolul 16

Protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice şi alte scopuri

experimentale

Progresul ştiinţelor biologice şi în mod deosebit al medicinii este strâns legat de

experimentarea pe animale, atât în scop ştiinţific, cât şi didactic. Numeroasele descoperiri
din ultimele două secole au fost posibile tocmai datorită trecerii de la constatările clinice,
făcute cu ocazia evoluţiei unor boli, la aplicarea unor tehnici de experimentare pe diferite
specii de animale. Dar utilizarea animalelor în scopuri experimentale s-a făcut uneori
abuziv, fără a fi necesară sau pentru scopuri nepotrivite şi prin tehnici necorespunzătoare,
ceea ce a produs multă suferinţă inutilă. Din aceste motive, folosirea animalelor în scop
experimental a fost percepută în opinia publică în mod diferit, dependent de o serie de
factori şi a generat şi discuţii contradictorii chiar şi în rândul specialiştilor, până ce în
ultimele decenii s-a procedat la perfecţionarea şi chiar standardizarea unor tehnici şi la
reglementarea domeniului. În prezent, experimentarea pe animale presupune cunoaşterea
nu numai a tehnicilor de lucru, în raport cu scopul urmărit, dar şi a reglementărilor
internaţionale şi a implicaţiilor etice. Toate aceste aspecte se prezintă, în continuare, într-
o înşiruire logică, care să faciliteze înţelegerea şi însuşirea principiilor etice şi a normelor
legale de către cei interesaţi să furnizeze animale pentru experimente sau să efectueze
anumite experimente.

16.1. Istoricul experimentării pe animale

Cu două – trei mii de ani înaintea erei noastre, în majoritatea religiilor precreştine
exista credinţa că bolile la om sunt provocate de către spirite rele sau demoni, care puteau
fi scoşi din trupul omului fie prin talismane, incantaţii sau prin transfer la animale. Pentru
identificarea demonilor, în unele religii, preoţii puneau lângă bolnav un animal tânăr
(miel, ied etc.), care după un timp era sacrificat, iar organele erau apoi examinate pentru
evidenţierea şi identificarea demonului incriminat.
Mai târziu, au început să fie practicate anumite experimente, care sunt menţionate
în scrierile rămase din Grecia Antică şi de pe timpul Imperiului Roman. Claudius
Galenus (AD 129 – 199), medic şi filozof roman (de origine greacă) a efectuat studii
valoroase de anatomie şi fiziologie pe porc, capre şi maimuţe pentru înţelegerea
circulaţiei sanguine şi a excreţiei la animale şi om. El este considerat părintele vivisecţiei,
pentru că a practicat pentru prima dată, pe scară largă, experimente pe animale vii în
scopuri ştiinţifice. Descrierile lui Galenus au fost considerate valabile timp de peste o mie
de ani. În Evul Mediu experimentele pe animale au fost rare, iar teoriile antice privind
structura şi funcţia organismelor vii erau privite cu scepticism/Baumans, 2005/.
În 1242, Ibn al-Nafis a făcut o descriere destul de bună a circulaţiei sanguine la
mamifere, pe bază experimentală, care a fost apoi, în secolul XVII, completată, explicată
sistematic şi publicată1 de medicul englez William Harvey (1578 – 1657).
François Magendie (1783 – 1855), medic francez, este considerat un pionier al
fiziologiei experimentale şi un practicant al vivisecţiei în cele mai diverse scopuri. El a
făcut o serie de descoperiri privind nervii cranieni şi simptomele unor boli ale ochilor şi
creierului la om. Continuatorul lui Fr. Magendie este un alt celebru experimentator,
medic și fiziolog francez - Claude Bernard (1813 - 1878). Este considerat fondatorul
medicinii experimentale şi cunoscut pentru descoperirile sale privind mecanismele
1
"De Motu Cordis" (privind funcţia cordului şi circulaţia sângelui), publicată în 1628 la Frankfurt.
1
digestiei, în special pentru descoperirea funcției glicogenice a ficatului, a acțiunii sucului
pancreatic și a mecanismului vasomotor. Ca şi alţi oameni de ştiinţă ai vremii, Claude
Bernard era prea puţin preocupat de considerentele etice în raport cu animalele, ceea ce
rezultă din următoarea afirmaţie: „... dacă este imoral să se efectueze pe om un
experiment care poate fi primejdios, deşi rezultatele ar putea fi folositoare pentru
anumite persoane, este deplin moral să se efectueze experimentul pe animale, fie şi
dureros sau primejdios, dacă acesta este folositor omului”/Ciudin, 1997/.
Descoperirea etiologiei microbiene a numeroase boli la om şi la animale, de către
Luis Pasteur, Robert Koch şi numeroşi alţi savanţi, precum şi descoperirea imunităţii de
către Ilia Mecinikov şi trecerea la prepararea de seruri şi vaccinuri pentru prevenirea şi
combaterea unor boli a determinat extinderea explozivă a experimentelor pe animale
domestice şi pe animale de laborator. Animalele erau folosite tot mai mult pentru izolarea
unor agenţi infecţioşi, pentru purificarea culturilor mixte şi separarea agenţilor patogeni
de flora de asociere, pentru diagnosticul bolilor infecţioase, pentru testarea patogenităţii
microbilor şi pentru testarea eficienţei vaccinurilor şi a serurilor imune/Căpitănescu şi
Kyristis, 2005/.
Ivan Pavlov (1849 – 1936) fiziolog, medic şi psiholog rus, a efectuat numeroase
experimente pe animale, preponderent pe câini, care au dus la descoperiri importante
privind secreţia gastrică şi reflexele (condiţionarea), pe baza cărora a fost distins cu
Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, în anul 1904. Între anii 1890 – 1900,
Pavlov a observat la câini tendința de a saliva înainte ca hrana să ajungă în cavitatea lor
bucală şi apoi, în baza a numeroase experimente, a formulat teoria "reflexelor
condiționale". Ideea de condiționare, ca formă automată de învățare, a devenit un concept
cheie în psihologia comparată. Sintagma "câinele lui Pavlov" este cunoscută în toată
lumea şi utilizată nu numai cu referire la condiţionarea secreţiei gastrice la câine, ci şi
pentru a caracteriza o persoană care doar reacționează automat la o anumită situație, în
loc să folosească gândirea critică.
Dezvoltarea cercetărilor de farmacologie şi farmacodinamie pe la începutul
secolului XX a dus la numeroase descoperiri şi implicit la creşterea consumului de
medicamente şi la apariţia unei industrii de medicamente care a determinat implicit şi
extinderea experimentării pe animale, nu numai pentru cercetarea ştiinţifică, ci şi pentru
testarea fiecărei şarje de medicamente. A crescut atât numărul de animale utilizate în scop
experimental, cât şi numărul de specii utilizate. Dacă la început se foloseau doar
animalele domestice, în secolul XX s-a extins foarte mult utilizarea anumitor rase şi linii
genetice de şoareci şi şobolani, dar şi alte specii de mamifere, păsări, reptile, amfibieni şi
peşti.
Experimentarea pe animale a dus la descoperiri numeroase şi deosebit de
importante, astfel că în perioada 1901– 2003 au fost atribuite 73 de Premii Nobel pentru
descoperiri epocale în domeniul Medicinii şi Fiziologiei (tabelul XXX).

Tabelul XXX
Premiile Nobel pentru Medicină şi Fiziologie, acordate între anii 1901 şi 2003, pentru
descoperiri efectuate prin cercetări pe animale (Groupe Interprofessionnel de Réflexion et de
Communication sur la Recherche. Centre National de la Recherche Scientifique, Franţa)
--------------------------------------------------------------------------------------------------
1) 1901- E.A. von Behring – Serul antidifteric – cobai.
2) 1902 - R. Ross - Studiul ciclului evolutiv în paludism – porumbei
3) 1904 - I.P. Pavlov – Fiziologia digestiei – câine.
4) 1905 - R. Koch – Studiul tuberculozei – vaci, oi.
5) 1906 - C. Golgi, S. Ramón y Cajal – Studiul sistemului nervos central – câini, cai.
6) 1907 - A. Laveran – Cercetări în paludism – păsări.

2
7) 1908 - P. Ehrlich, E. Metchnikov – Imunitatea şi rolul fagocitelor – păsări, peşti, cobai.
8) 1909 - T. Kocher – Fiziologia, patologia, chirurgia glandei tiroide.
9) 1910 - A. Kossel – Cercetări biochimice asupra celulelor – păsări.
10) 1912 - A. Carrel – Sutura şi grefele vaselor sanguine – câini.
11) 1913 - C. Richet – Mecanismele anafilaxiei – câini, iepuri.
12) 1919 - J. Bordet – Mecanismele imunităţii - cobai, cai, iepuri.
13) 1920 - A. Krogh – Motricitatea capilarelor – broaşte.
14) 1922 - A.V. Hill, O. Meyerhof – Consumul de oxigen şi metabolismul acizilor graşi în
muşchi – broaşte.
15) 1923 - F.G. Banting, J. J. R. Macleod – Descoperirea insulinei şi mecanismul
diabetului – câini, iepuri, peşti.
16) 1924 - W. Einthoven – Electrocardiograma – câini.
17) 1928 - C. Nicolle – Patogeneza tifosului – primate, cobai, porci.
18) 1929 - C. Eijkman, F. G. Hopkins – Cercetări privind vitaminele – pui.
19) 1932 - C. S. Sherrington, E. D. Adrian –Funcţiile neuronilor – câini, pisici.
20) 1933 - T.H. Morgan –Descoperirea şi rolul cromozomilor în ereditate - Drosophila
21) 1934 - G.H. Wipple, W. P. Murphy, G. R. Minot - Terapia hepatică a anemiei – câini.
22) 1935 - H. Spemann – Dezvoltarea embrionară – broaşte, triton.
23) 1936 - H.H. Dale, O. Loewi- Transmiterea chimică a impulsului nervos - pisici, broaşte,
păsări, reptile.
24) 1938 - C. Heymans – Reglarea respiraţiei şi circulaţiei sanguine – câine.
25) 1939 - G. Domagk – Efectul antibacterian al pronostilului – şoareci, iepuri.
26) 1943 - E.A. Doisy, H. Dam – Descoperirea rolului vitaminei K – şobolani, câini, pui de
găină, şoareci.
27) 1944 - J. Erlanger, H. S. Gasser – Funcţia celulei nervoase – pisici.
28) 1945 - A. Fleming, E. B. Chain, H. Florey – Descoperirea penicilinei – şoareci.
29) 1947 - C. F. Cori, G.T. Cori, B.A. Houssay – Conversia catalitică a glicogenului –
broaşte, câini.
30) 1949 - A. C. de Abreu Freire Egas Moniz, W. R. S. Hess - Funcţiile creierului în
reglarea organelor interne – pisici.
31) 1950 - P. S. Hench, E. C. Kendall, T. Reinchstein – Rolul hormonilor suprarenali –
vaci.
32) 1951 - M. Theiler - Vaccin contra febrei galbene - primate, şoareci.
33) 1952 - S.A.Waksman – Descoperirea streptomicinei şi utilizarea contra tuberculozei –
cobai.
34) 1953 - H.A. Krebs, F.A. Lipmann – Caracterizarea ciclului acidului citric – porumbei.
35) 1954 - J.F. Enders, T. H.Weller, F. C. Robbins – Cercetări privind combaterea
poliomielitei prin vaccinare - primate, şoareci.
36) 1955 - A.H.T. Theorell – Natura şi modul de acţiune al enzimelor oxidative – cai.
37) 1957 - D. Bovet – Sinteza de molecule cu acţiune inhibitoare asupra sistemului vascular
şi a muşchilor scheletici – câini, iepuri.
38) 1960 - F. M. Burnet, P. B. Medawar – Toleranţa imună dobândită – iepure.
39) 1961 - G. von Bekesy – Mecanisme fizice de stimulare a urechii interne – cobai.
40) 1963 - A.L. Hodgkin, A. F. Huxley, J. C. Eccles – Mecanisme ionice implicate în
excitarea şi inhibiţia celulelor nervoase – pisici, broaşte, crabi, calamari.
41) 1964 - K.E. Bloch, F. Lynen – Reglarea metabolismului colesterolului şi acizilor graşi –
şobolani.
42) 1966 - F.P. Rous, C. B. Huggins – Virusuri care induc tumori şi tratamentul hormonal
al cancerului – şobolani, iepuri, pui.
43) 1967 - R. Granit, H. K. Hartline, G.Wald – Procesul fiziologic şi chimic al vederii –
pui, iepuri, peşti, crabi.
44) 1968 - R. Holley, G. Khorana, M. Nirenberg – Interpretarea codului genetic şi a
rolului său în sinteza proteinelor – şobolani.
45) 1970 - J.Axelrod, B. Katz, U. von Euler – Mecanisme de stocare şi eliberare a
neurotransmiţătorilor – pisici, şobolani.
3
 46) 1971 - E. Sutherland – Mecanismul de acţiune al hormonilor – mamifere.
47) 1972 - G. Edelman, R. Porter – Structura chimică a anticorpilor – cobai, iepuri.
48) 1973 - K. Lorenz, K. von Frisch, N.Tinbergen – Organizarea socială şi
comportamentală a animalelor în grup – păsări, peşti, albine.
49) 1974 - A.Claude, C. de Duve, G. Palade – Organizarea structurală şi funcţională a
celulelor – pui, cobai, şobolani.
50) 1975 - H.M.Temin, R. Dulbecco, D. Baltimore – Interacţiunea dintre virusurile
oncogene şi genom – maimuţe, cai, pui, şoareci.
51) 1976 - C. Gajdusek, B. S. Blumberg – Noi mecanisme pentru originea şi diseminarea
maladiilor – cimpanzei.
52) 1977 - R. Guillemin, A.V. Schally, R.Yalown – Hormonii hipotalamici – oi, porci.
53) 1979 - A.M. Cormack, G. N. Hounsfield – Inventarea tomografiei asistate de calculator
– porci.
54) 1980 - J. Dausset, G. D. Snell, B. Benacerraf – Descoperirea şi studiul funcţiei
complexului major de histocompatibilitate – şoareci, cobai.
55) 1981 - D.H. Hubel, R.W. Sperry, T. N.Wiesel – Tratarea informaţiilor vizuale de către
creier – pisici, maimuţe.
56) 1982 - S.K. Bergström, B. I. Samuelsson, J. R.Vane – Descoperirea prostaglandinelor
– şobolani, iepuri, cobai.
57) 1984 - N. Jerne, G. Kölher, C. Milstein – Tehnica formării anticorpilor monoclonali –
şoareci.
58) 1985 - M.S. Brown, J. L. Goldstein – Descoperirea reglării metabolismului
colesterolului – şoareci, şobolani.
59) 1986 - S. Cohen, R. Levi-Montalcini – Descoperirea factorilor de creştere (nervos şi
epitelial) – şoareci, pui, şerpi.
60) 1987 - Tonegawa Susumu – Descoperirea principiilor genetice guvernând diversitatea
anticorpilor – embrioni de şoarece.
61) 1988 - J. Black, G. B. Elion, G. H. Hitchings – Descoperirea celor mai importante
principii ale tratamentului medicamentos – şoareci - şobolani, iepuri.
62) 1989 - M. Bishop, H.Varmus – Originea celulară a retrovirusurilor oncogene – pui.
63) 1990 - J.E. Murray, E. D.Thomas – Tehnicile transplantului de organe – câini.
64) 1991 - E. Neher, B. Sakmann – Comunicarea chimică dintre celule – broaşte.
65) 1995 - E. B. Lewis, C. Nüsslein-Volhard, E. F.Wieschaus – Controlul genetic al
dezvoltării embrionare precoce – Drosophila.
66) 1996 - P. Doherty, R. Zinkernagel – Recunoaşterea de către sistemul imunitar a
celulelor infectate de către un virus – şoareci.
67) 1997 - S. Prusiner – Descoperirea prionilor – şoareci, hamsteri.
68) 1998 - R.F. Furchgott, L. J. Ignarro, F. Murad – Reglarea presiunii sanguine prin
monoxidul de azot – iepuri.
69) 1999 - G. Blobel – Descoperirea semnalelor intrinseci ale proteinelor, guvernând
transportul şi localizarea acestora în celule – şoareci, şobolani, câini.
70) 2000 - A. Carlsson, P. Greengard, E. R. Kandel – Descoperirea transducerii
semnalului la nivelul sistemului nervos – şoareci, limacşi marini.
71) 2001 - L.H. Hartwell, R. T. Hunt, P. M. Nurse – Descoperirea mecanismelor reglatorii
ale ciclului celular – broaşte.
72) 2002 - S. Brenner, J. Sulston, R. Horvitz – Reglarea genetică a dezvoltării organelor şi
a morţii celulare programată – nematode.
73) 2003 - P.C. Lauterbur, P. Mansfield – Descoperirea rezonanţei magnetice nucleare –
broaşte.
--------------------------------------------------------------------------------------

Datorită importanţei deosebite a testelor experimentale pe animale, Codul Eticii

Medicale (Code of Medicine Ethics), care a fost adoptat şi semnat la Nürenberg, în anul

4
1956, de către reprezentanţii a 71 de ţări, a interzis administrarea de medicamente la
oameni, dacă acestea nu au fost în prealabil testate pe animale.
În mod similar, administraţia veterinară din numeroase ţări, a impus testarea
experimentală, pe un anumit număr de animale, a oricărui medicament sau produs
biologic, înainte ca acesta să fie aprobat pentru producere şi comercializare. Apoi, toate
produsele de uz veterinar şi de uz uman se controlează pe fiecare şarjă de fabricaţie,
inclusiv prin inoculări experimentale la animale.

Figura XXX. Unul din câinii lui Pavlov cu

o canulă pentru colectarea salivei

16.2. Categoriile de animale folosite în diferite experimente

În conformitate cu Directiva 86/609/EEC, în cadrul Uniunii Europene s-a instituit

un sistem de raportare a datelor statistice privind numărul şi categoriile de animale
utilizate de statele membre în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice. În cel de
al cincilea raport către Consiliul UE şi Parlamentul European (2007) se arată că numărul
total al animalelor utilizate în experimente, în anul 2005, în cele 25 de state membre ale
Uniunii Europene, se ridică la 12,1 milioane {SEC (2007)1455}.
Şoarecii (53%) şi şobolanii (19%) se evidenţiază drept speciile cele mai utilizate. Rozătoarele
(împreună cu iepurii) reprezintă 77,5% din totalul numărului de animale utilizate.
Animalele cu sânge rece (cu 15%), reprezintă al doilea grup între cele mai
utilizate grupuri de animale, urmate de păsări, cu 5,4%.
Grupul artio şi perisodactilelor, care include cai, măgari şi rase încrucişate
(Perrisodactyla), porci, capre, oi şi vite (Artiodactyla) au reprezentat numai 1,1%.
Carnivorele reprezintă 0,3% din numărul total de animale utilizate în 2005, iar
primatele neumane reprezintă doar 0,1%.

Figura XXX. Categoriile de

animale utilizate în scop
experimental în UE 25, în
anul 2005, conform celui de
al cincilea Raport către
Consiliul UE şi Parlamentul
European (2007)

5
 Faţă de raportul anterior, din anul 2005, cele mai importante schimbări se referă la
creşterea utilizării categoriei „altor carnivore”, deşi aceste specii nu sunt folosite în număr mare (de la 3
110 la 8 711). De asemenea, o altă creştere a proporţiei de animale utilizate în scop experimental priveşte
utilizarea grupului „alte mamifere” (de la 3618 la 9950).
Analiza pe specii scoate în evidenţă, mai ales, creşterea utilizării dihorilor domestici
(29%), a vitelor (36%), a categoriei „alte păsări” (25%) şi a amfibienilor (25%).
Utilizarea primatelor neumane a rămas, ca şi în rapoartele precedente, în jurul a 0,1%
din numărul total de animale utilizate. În cadrul acestui procent, utilizarea prosimienilor a
scăzut cu 38%, în timp ce numărul maimuţelor din Lumea Nouă (platirine) a crescut cu
31%. Statele membre au raportat că aceste schimbări se datorează modificărilor în
cerinţele normative pentru testarea produselor farmaceutice şi a cele privind siguranţa toxicologică.
Este dificilă efectuarea de comparaţii pe ţări, deoarece există încă diferenţe notabile în ce priveşte
acurateţea sistemului de raportare. Astfel de comparaţii au fost, deocamdată, posibile doar pentru primele
15 ţări membre ale UE. În aceste ţări (UE 15), în anul 2005, numărul total de animale utilizate a crescut cu
339 279, ceea ce reprezintă o creştere de 3,1% faţă de 2002. La examinarea datelor privitoare la diferite
specii, creşterea cea mai importantă observată în 2005 se referă la utilizarea cu 579 000 de
şoareci mai mult (10,6%). Cu toate acestea, respectiva creştere a numărului de şoareci
este parţial compensată de o descreştere a numărului de şobolani, hamsteri şi alte
rozătoare utilizate (36%). În 2005 s-a constatat, de asemenea, o creştere a numărului de
iepuri utilizaţi în scopuri experimentale (9,5%).
În ceea ce priveşte carnivorele, a crescut utilizarea dihorilor
Domestici (20,8%).
Utilizarea speciilor din clasa artio şi perisodactilelor a scăzut în comparaţie cu
anul 2002. Acelaşi lucru se observă şi în cazul păsărilor şi a reptilelor.
Tabelul XXX
Comparaţie între clasele de animale utilizate în anii 1996, 1999, 2002 şi 2005
Categoria de animale 1996 (*) 1999 2002 (**) 2005 (***)
Rozătoare-iepuri 9 430 000 8 516 200 8 346 000 9 377 500
(nr. şi %) (81,3) (86,9) (78) (77,5)
Poikiloterme 1 496 400 646 800 1 647 800 1 815 000
(nr. şi %) (12,9) (6,6) (15,4) (15)
Păsări 457 040 460 600 535 000 653 400
(nr. şi %) (3,94) (4,7) (5) (5,40)
Ongulate, 114 840 117 600 128 400 133 100
imparicopitate (nr. şi %) (0,99) (1,2) (1,2) (1,1)
Carnivore 38 280 35 280 29 960 39 930
(nr. şi %) (0,33) (0,36) (0,28) (0,33)
Maimuţe 10 440 8 820 10 700 10 890
(nr. şi %) (0,09) (0,09) (0,10) (0,09)
Alte mamifere 3 480 4 900 3 210 9 680
(nr. şi %) (0,03) (0,05) (0,03) (0,08)
Total 11 600 000 9 800 000 10 700 000 12 100 000
Notă: (*) 14 state membre au raportat pentru 1996, unul pentru 1997; (**) 14 state membre au raportat
pentru 2002, unul pentru 2001; (***) 25 state membre au raportat pentru 2005, unul pentru 2004

În grupul rozătoare-iepuri sunt incluşi: şoareci, şobolani, cobai, gerbili, jerboa,

şinşila, castor, veveriţa de pământ, hamsteri, hamsterul armean şi iepurii.

6
 Grupul ongulate şi imparicopitate include: cai, măgari, catâri (Perrisodactyla) şi
porci, oi şi vite (Artiodactyla).
În categoria alte mamifere sunt incluse: cârtiţe, mistreţi, lilieci, şoareci de câmp,
lame, bizoni europeni şi cerbi roşii (sălbatici).
Grupul carnivore cuprinde atât câini şi pisici, cât şi specii sălbatice folosite pentru
studii ecologice (de exemplu vulpi, bursuci, foci) vidre, dihori.

16.3. Scopurile experimentelor

În cadrul UE, peste 60% din animale au fost utilizate în activităţi de cercetare şi dezvoltare pentru
medicină umană, medicină veterinară şi în studii de biologie cu caracter fundamental. Fabricarea şi
controlul de calitate al produselor şi aparaturii pentru medicina umană, medicina
veterinară şi stomatologie a necesitat utilizarea a 15,3% din numărul total de animale
raportat în anul 2005. Pentru evaluările toxicologice şi alte evaluări ale siguranţei unor produse sau
procedee au fost folosite 8% din totalul animalelor utilizate în scopuri experimentale.

Făcându-se o comparaţie a proporţiei de animale utilizate în experimente pentru diferite scopuri în

anul 2005, faţă de anul 2002, se constată o scădere a proporţiei şi a numărului de animale utilizate pentru
evaluările toxicologice şi alte evaluări ale siguranţei folosirii diferitelor preparate, de la 9,9 % (1 066 047
animale, în 2002), la 8 % (1 026 286 animale, în anul 2005).

Scăderea numărului de animale folosite în evaluările toxicologice rezultă din perfecţionarea

metodelor de cercetare şi din utilizarea de metode alternative pentru caracterizarea produselor pentru
industrie, agricultură, testarea articolelor de menaj şi a aditivilor pentru hrana animalelor.

S-a semnalat şi o tendinţă de creştere a numărului de animale utilizate pentru testarea produselor
cosmetice şi de toaletă, însă numărul animalelor utilizate în acest scop rămâne totuşi scăzut
(5 571 în total). De asemenea, s-a constatat o tendinţă descrescătoare în ce priveşte numărul de
animale folosite pentru educaţie şi training, care este explicată prin folosirea tehnicilor alternative, dar şi
prin reutilizareaanimalelor.

Aproximativ jumătate (57,5%) din numărul de animale utilizate în scop experimental, în anul
2005, au fost destinate cercetării şi diagnosticului de boli genetice sau infecţioase la om şi la animale, mai
ales în contextul evoluţiei epidemiilor de febră aftoasă, pestă porcină, gripă aviară şi gripa porcină.
Un număr mare de animale au fost folosite pentru testarea vaccinurilor antiinfecţioase
pentru om şi animale. Este probabil că şi în viitor vaccinologia va necesita un număr
mare de animale, deoarece nu se întrevăd alte tehnici in vitro care să poată evalua
protecţia antiinfecţiosă, la fel de sigur ca şi infecţia experimentală pe
animale/Audonnet şi col., 2007/.

Numărul animalelor utilizate la testele pentru fabricarea şi controlul de calitate al produselor

pentru medicină umană, stomatologie şi pentru medicină veterinară, reprezintă 15,3%
din totalul numărului de animale utilizate în scopuri experimentale. Proporţia cea mai
mare de animale din acest domeniu (57%) a fost utilizată pentru a satisface cerinţele normative
(naţionale, comunitare, ale Farmacopeei Europene) specifice domeniului.

7
 16.4. Atitudinea oamenilor de ştiinţă şi presiunea opiniei publice

Dezbaterea în jurul vivisecţiei are o profundă motivaţie etică şi a generat de-a

lungul timpului dezbateri şi controverse aprinse, datorită îmbinării paradoxale a utilităţii
experimentelor pe animale cu preţul vieţii acestora/Geană, 2005/.

În trecut, oamenii de ştiinţă erau prea puţin preocupaţi de considerentele etice în

raporturile cu animalele/Ciudin, 1997/. În schimb, opinia publică a evoluat constant, de la
manifestări de îngrijorare faţă de suferinţa adeseori inutilă a unui număr mare de animale
folosite în experimente, până la intoleranţă faţă de experimentele pe animalele
superioare/Rotaru, 1998/.

În ţările europene s-au constituit mii de organizaţii civice, naţionale şi internaţionale,

care promovează spiritul responsabilităţii şi al respectului faţă de viaţă, compasiunea faţă
de toate fiinţele sensibile la durere şi suferinţă. Aceste organizaţii sunt bine reprezentate
în organismele internaţionale de decizie şi nu pot fi ignorate, pentru că joacă un rol imens
în educaţia tinerilor şi în conturarea viitorului comun.

Nu de puţine ori organizaţiile de protecţie a animalelor au organizat manifestări

publice de amploare împotriva unor institute de cercetări, mai ales în marile centre
ştiinţifice. Au fost aduse acuzaţii grave la adresa oamenilor de ştiinţă şi a cercetării
biomedicale pentru suferinţa (considerată inutilă) provocată animalelor de experienţă.
Unele manifestări de stradă au fost chiar violente, invocându-se nu numai suferinţa
animalelor, dar uneori şi ineficienţa şi chiar nocivitatea unor remedii introduse în practica
medicală pe baza experimentelor făcute pe animale.

În Germania, lupta asociaţiilor de protecţie a animalelor pentru interzicerea unor

experimente pe maimuţe a luat proporţii de masă, fiind numită războiul maimuţelor.
Campania a fost declanşată de vestea aprobării unui program de cercetare pe maimuţe la
Institutul pentru Cercetarea Creierului Max Planck din Frankfurt. În toată Germania s-au
tipărit afişe cu fotografia şefului programului de cercetare, însoţite de inscripţii
acuzatoare, ce-l numeau pe cercetător călăul maimuţelor, asociindu-l cu odioasele
experimente pe oameni, întreprinse în lagărele de concentrare naziste/Rotaru, 1998/.
Conştientizarea opiniei publice cu referire la necesitatea protecţiei maimuţelor antropoide
a survenit pe fondul popularizării ideilor privind asemănarea dintre om şi animale,
cimpanzeul fiind considerat, sub aspect filogenetic, o punte între om şi animal.
Compoziţia sângelui la cimpanzei este atât de asemănătoare cu cea a omului, încât ar fi
posibilă efectuarea de transfuzii de sânge de la cimpanzei la om şi invers. Sistemul imun
la cimpanzei este similar cu cel uman, încât cele două specii sunt practic receptive la
aceleaşi boli infecţioase. În plus, devenise cunoscut că structura ADN-ului la cele două
specii diferă doar cu aproximativ 1%/Goodal, 2006/. În aceste circumstanţe, s-a întărit
fermitatea organizaţiilor de protecţie a animalelor privind oprirea experimentelor pe
maimuțe antropoide, care ar trebui folosite doar pentru cercetări care au drept scop
conservarea respectivelor specii și în cazul în care se impun cercetări cu privire la o boală
mortală sau invalidantă, care poate apărea la om și pentru care nici o altă specie sau
metodă alternativă nu ar fi suficiente pentru a atinge obiectivele urmărite.

În anul 2004 Universitatea din Oxford a fost pusă în situaţia de a cere Înaltei Curţi de
Justiţie aprobarea interdicţiei protestelor din partea iubitorilor de animale pe spaţiul
Universităţii şi în preajma laboratoarelor de cercetări, pe o distanţă de 45 de metri.
8
 În acelaşi an (2004), în Italia, la cererea comunităţii academice, Curtea Constituţională
s-a pronunţat împotriva unei legi din provincia Emilia Romagna, care interzicea pe
teritoriul acestei regiuni creşterea de câini şi pisici pentru experimente.

În rândul oamenilor de ştiinţă schimbarea de atitudine s-a produs mai lent, dar a fost
puternic marcată şi impulsionată de acordarea a trei Premii Nobel:
(1) în anul 1958 - medicului (filozof, muzician şi teolog) Albert Schweitzer,2
Ca urmare a activităţii de propagare a „respectului faţă de toate formele de viaţă”;
(2) în anul 1973 – cercetătorilor K. Lorenz, N. Tienbergen şi K. von Frisch, ca o
recunoaştere a contribuţiei la conturarea etologiei ca ştiinţă şi
(3) în anul 2002 – cercetătorilor S. Brenner, H. R. Horvit şi J. Sulston pentru
descoperirea la un nematod (Caenorhabditis elegans) a genelor care controlează
dezvoltarea organelor şi moartea programată a celulelor (apoptoza), acestea dovedindu-se
a fi similare cu cele de la om.

După aceste evenimente, tot mai mulţi oameni de ştiinţă au devenit mai conştienţi de
înrudirea şi asemănarea omului cu animalele, inclusiv în ce priveşte percepţia durerii şi a
suferinţei. După cum arată Reagan/2006/, simţămintele unor animale s-au dovedit a fi
aproape egale cu conştienţa, deoarece gândesc, imaginează, rememorează, acţionează cu
un scop, manifestă emoţii, plăcere şi durere.
În acest context, după anul 2000, s-a cristalizat în cadrul bioeticii o subramură -
bioetica animală, care se referă la relaţia omului cu lumea animală şi la responsabilitatea
morală în procesul de creştere şi de folosire în diferite scopuri a animalelor/Marie şi col.,
2005; Mepham, 2005/.

Treptat, s-a acceptat ideea că anumite experimente pe animale pot fi suprimate, fără
consecinţe asupra sănătăţii omului. Există un număr mare de teste serologice, imuno-
enzimatice sau de cito-patogenitate pe culturi de celule, de mare specificitate şi exactitate,
care pot înlocui cu succes animalele în anumite proceduri de identificare a microbilor şi a
toxinelor în cadrul laboratoarelor de diagnostic/Castle, 2002/. Unele teste de toxicitate
globală se pot efectua pe protozoare, în locul şoarecilor şi a şobolanilor de laborator.
Chiar şi unele experimente pe animalele domestice pot fi înlocuite cu experimente pe
specii inferioare sau cu bioreactoare sofisticate. De exemplu, numeroase cercetări care se
efectuau în trecut (în unele ţări chiar şi în prezent) pe oi şi vaci cu fistulă rumenală
cronică pot fi efectuate acum în laborator, pe bioreactoare, numite „rumen artificial”, care
permit obţinerea de rezultate net superioare, deoarece a devenit astfel posibilă
supravegherea concomitentă a numeroşi parametri prin conectarea bioreactorului la
diferite programe computerizate/Gofflot şi col., 2002; Sandoe şi col., 2008/.

Figura XXX. Vaci cu fistulă rumenală

cronică folosite în experimente privind digestia

2
El a lansat principiul: “Respect şi reverenţă faţă de orice viaţă”
9
 În ultimele decenii s-a dovedit şi acceptat că ocrotirea animalelor este în strânsă
legătură şi cu respectarea oamenilor între ei şi corespunde demnităţii umane. Atitudinea
omului faţă de animale şi a institutelor de cercetări a început să fie considerată ca un
marker relevant al nivelului de civilizaţie şi de conştiinţă pentru un individ, dar şi
pentru un popor/Mateescu, 1992; Marinescu şi Coman, 2010/. Dacă în ce priveşte
protecţia maimuţelor şi a carnasierelor, majoritatea oamenilor înţeleg şi respectă într-o
oarecare măsură, cerinţele etice, în schimb, în cazul animalelor „de laborator”, relativ
mute sonor, cum sunt şoarecii, cobaii, iepurii, şobolanii etc. Datorită necunoaşterii
comportamentului şi a sensibilităţii acestor specii, sunt încă frecvente maltratările prin
vivisecţie sau prin alte manopere, considerându-se greşit că aceste specii ar fi ideale
pentru experimentare, tocmai pentru că pot fi uşor contenţionate şi nu produc ţipete de
disperare, ca alte specii. În realitate, nu animalele sunt mute sonor, ci omul este surd la
mesajele ultrasonore de durere şi alarmă ale acestor specii. Trebuie ştiut că omul percepe
sunete cu o frecvenţă de la 20 Hz la 20 kHz, iar diferite specii de animale percep şi emit
sunete având o frecvenţă de până la 60 kHz/Cristea, 1997/.

16.5. Conceptul celor „3R”

Pentru înlăturarea poziţiilor extremiste şi aşezarea pe baze noi, ştiinţifice şi etice, a

dezideratelor cu privire la experimentarea pe animale, la Congresul Internaţional de
Standardizare Biologică de la San Antonio (Texas, 1979) s-a convenit acceptarea
conceptului celor 3R, formulat iniţial de Russel şi Burch/1959/şi dezvoltat ulterior sub
egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a altor organisme internaţionale. Această
prestigioasă manifestare ştiinţifică internaţională a marcat şi reflectat schimbarea opticii
în lumea ştiinţifică cu privire la utilizarea animalelor de laborator, prin includerea
considerentelor umanitare în programul Congresului şi prin unanimitatea luărilor de
poziţie în sprijinul conceptului celor trei R. Cele trei principii (numite în limba engleză)
sunt următoarele/Balls, 1995/:

 Reduction, în sensul numerical reduction, (“reducere”) adică al evitării sau

eliminării experimentelor, care au o utilitate îndoielnică pentru binele oamenilor şi
progresul cunoaşterii şi al reducerii numărului de animale implicate în experimentele
justificate, până la limita care permite asigurarea statistică. Trebuie reţinut că nici o
dată nu s-a pus în discuţie la manifestările ştiinţifice de nivel internaţional cererea
organizaţiilor extremiste de a se renunţa la experimentarea pe animale. Este unanim
recunoscut că ştiinţa medicală nu va putea renunţa, poate niciodată, la anumite
experimente pe animale. Este suficient să arătăm că numeroase investigaţii pentru
studiul virusului HIV, agentul care provoacă SIDA, s-au făcut pe animale, asemenea
experimente neputând fi făcute pe om. Doar sistemul imunitar al primatelor este
foarte apropiat de cel al omului, pentru a putea servi tatonărilor pe calea preparării
unui vaccin anti – SIDA. Neurobiologia umană nu poate avansa fără cercetări
experimentale pe animale şi mai ales pe maimuţe, inclusiv pe creierul acestor animale
(îndeosebi cu referire la percepţie şi memorie). De asemenea, animalele sunt greu de
înlocuit în testele de toxicitate, deşi au fost făcute progrese însemnate în această
direcţie.

 Replacement, (“înlocuire”), cu înţelesul de înlocuire a metodelor de testare pe

animale, cu alte metode fizico-chimice sau biologice, în toate situaţiile când astfel de
metode satisfac cerinţele impuse, acestea putând avea şi avantajul preciziei sau al
eliminării variabilităţii biologice. În experimentele în care animalele nu pot fi,
10
 deocamdată, înlocuite cu alte teste fizico-chimice, serologice, imuno-enzimatice sau
pe culturi de celule se recomandă înlocuirea animalelor superioare, în special a
primatelor, a câinilor şi a pisicilor cu vertebrate inferioare sau, dacă se poate, cu
nevertebrate.

 Refinement, (“îmbunătăţire”), în sensul perfecţionării metodelor biologice folosite, al

umanizării tehnicilor, inclusiv prin folosirea de substanţe anestezice şi/sau analgezice
pentru diminuarea sau eliminarea suferinţei, atât în beneficiul condiţiilor psiho-
somatice de experimentare, cât mai ales în scopul promovării unei atitudini umane
faţă de fiinţele pe care se experimentează.

Tabelul XXX
Substanţe anestezice şi analgezice recomandate pentru speciile de animale de laborator
(după: Handbook for investigators, Laboratory Animal Research Center, The Rockefeller
University, USA)

Substanţa, doza recomandată, calea şi

Categoria de substanţe Modul de administrare3
ŞOARECI
Substanţe parasimpaticolotice Atropina: 0,5 mg/kg im.; ip. În cadranul stâng inferior
Acepromazine: 0,5 – 1,0 mg/kg im.; ip.
Substanţe tranchilizante Diazepam: 3-5 mg/kg im.; ip.
Xylazine: 5 mg/kg im.; ip.
Pentobarbital: 40-70 mg ip.; iv.
Alpha chloralose: 114 mg/kg ip.
Isoflurane: anestezia se induce cu un vaporizator - 3%
Anestezice generale ISO/1 litru oxigen, iar menţinerea se face în atmosferă
de 2 - 1% ISO/1 litru oxigen
Metoxyflurane: se foloseşte un clopot de sticlă
Ketamine/xylazine: 50mg/kg şi 5 mg/kg ip.
Aspirină: 120-300 mg/kg, per os de patru ori pe zi
Buprenorphine: 0,05 – 2,5 mg/kg sc.; ip. (pentru 6 - 12
Analgezice
ore)
Butophanol: 1-5 mg/kg pentru 4 ore
ŞOBOLANI
Substanţe parasimpaticolitice Atropina: 0,5 mg/kg im.; sc.; ip.
Acepromazinae: 0,5 – 1,0 mg/kg im.
Substanţe tranchilizante Diazepam: 3-5 mg/k im., ip.
Xylazine: 1-3 mg/kg im.
Pentobarbital: 30-45 mg ip.
Alpha chloralose: 55 mg/kg ip.
Isoflurane: anestezia se induce cu un vaporizator = 3%
Anestezice generale ISO/1 litru oxigen, iar menţinerea se face în atmosferă
de 2 - 1% ISO/1 litru oxigen
Metoxyflurane: se foloseşte un clopot de sticlă
Ketamine/xylazine: 75 – 95 mg/kg şi 5 mg/kg im. + ip.

3
Dozele recomandate sunt aproximative şi trebuie ajustate în funcţie de vârstă, sex, linie, tulpină şi condiţia
animalelor, precum şi în funcţie de procedurile care urmează să se aplice
11
 Aspirină: 100 mg/kg per os, de patru ori pe zi
Analgezice Buprenorphine: 0,02 – 0,5 mg/kg sc., de trei ori pe zi
Butophanol: 2 mg/kg, s.c., la 4 ore
HAMSTERI
Substanţe parasimpaticolotice Atropina: 0,04 mg/kg im.; ip.; sc.
Acepromazine: 0,5 – 1,0 mg/kg im.
Substanţe tranchilizante
Diazepam: 3-5 mg/k im., ip.
Pentobarbital: 35-50 mg/kg ip.
Metoxyflurane: se foloseşte un clopot de sticlă
Isoflurane: anestezia se induce cu un vaporizator = 3%
Anestezice generale ISO/1 litru oxigen, iar menţinerea se face în atmosferă
de 2 - 1% ISO/1 litru oxigen
Ketamine/xylazine: 80 mg/kg şi 5 mg/kg ip.
Chloral hydrate: 270 – 360 mg/kg ip.
Analgezice Buprenorphine: 0,5 mg/kg sc. de
COBAI
Substanţe parasimpaticolotice Atropina: 0,04 mg/kg s.c.
Acepromazine: 0,5 – 1,0 mg/kg im.
Substanţe tranchilizante
Diazepam: 1 - 2 mg/k im.
Pentobarbital: 15 – 30 mg/kg ip.
Ketamine/xylazine: 20-40 mg/kg, 2 mg/kg ip.
Anestezice generale Isoflurane: inducerea şi menţinerea se face cu mască
facială sau se face inducerea în cameră cu 3%
ISO/1litru oxigen, pe minut
Aspirină: 50 – 100 mg/kg per os, la patru ore
Analgezice
Buprenorphine: 0,05 mg/kg sc., de trei ori pe zi
IEPURI
Atropina: 0,04 + 0,4 mg/kg im., sc.
Substanţe parasimpaticolotice Glycopyrolate: 0,01 – 0,02 mg/kg SC (calea preferată),
dar se folosesc ambele căi ip. Şi im.
Acepromazine: sedare - 1 mg/kg im., sc.; vasodilataţie-
Substanţe tranchilizante 0,5-1 mg doză unică iv.
Diazepam: 4 mg/k im., iv.
Ketamine/xylazine: 50 mg/kg, 10 mg/kg im.
Ketamine/xylazine/acepromazină: 35 mg/kg, 5 mg/kg,
0,75 mg/kg im.
Anestezice generale Ketamine/xylazine/butorphanol: 35 mg/kg, 5 mg/kg,
0,1 mg/kg im.
Isoflurane: necesită intubare endotraheală, administrare
în 100% oxigen
Buprenorphine: 0,02 – 0,05 mg/kg sc., iv., de trei ori pe zi
Analgezice
Butorphanol: 0,1 – 0,5 mg/kg s.c., la patru ore

Aplicarea principiilor celor 3R trebuie să se facă concomitent, la fiecare experiment,

ele fiind inseparabile în practica experimentală. Numeroase reuniuni internaţionale şi
chiar convenţii internaţionale au scos în evidenţă responsabilitatea morală a directorilor
de proiecte de cercetare şi a conducerii instituţiilor de cercetare în ce priveşte cunoaşterea
şi respectarea principiilor celor 3R, care tind să devină principii internaţionale, din

12
moment ce acordarea oricărui sprijin financiar este condiţionată de respectarea normelor
ecologice şi a celor privind protecţia animalelor de toate categoriile. Protecţia animalelor
folosite în experimentare nu se referă numai la condiţionarea şi manipularea propriu-zisă
pe timpul experimentării, ci şi la condiţiile de întreţinere a animalelor în crescătorii, care
trebuie să corespundă cerinţelor fiziologice specifice raselor şi categoriilor de
vârstă/Marinescu şi Coman, 2010/.

16.6. Reglementările europene privind experimentarea

Pe animale

Cu referire la cadrul juridic şi organizatoric la nivel mondial, există încă multe

probleme nerezolvate. Dacă în ce priveşte principiile de bază, s-a ajuns la un consens de
acceptare a liniei celor 3R, de către marea majoritate a organizaţiilor profesionale
comunitare4 şi chiar de către partidele politice, dar în practică nu se constată aceeaşi
viziune, continuându-se folosirea abuzivă a animalelor în experimente lipsite de relevanţă
ştiinţifică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
Ca răspuns la solicitările publicului din Europa, sub coordonarea Consiliului Europei,
a fost adoptată Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor Vertebrate Utilizate
pentru Experimente şi Diferite Scopuri Ştiinţifice (1986), ratificată în România prin Legea
nr. 305/2006. Prin aceeaşi Lege a fost ratificat şi Protocolul de amendare a Convenţiei,
adoptat la Strasbourg la 22 iunie 1998. Conform prevederilor Convenţiei, ţările semnatare
s-au angajat să treacă la elaborarea unei legislaţii naţionale, pentru aplicarea principiilor
Convenţiei. În toate ţările UE prevederile acestei Convenţii au devenit obligatorii în urma
adoptării, la 23 martie 1998, a Deciziei 1999/575/CE privind protecţia animalelor
vertebrate utilizate în scopuri experimentale sau în alte scopuri ştiinţifice.
Avându-se în vedere faptul că bunăstarea animalelor constituie o valoare a Uniunii,
consacrată în articolul 13 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene5, la 24
noiembrie 1986, Consiliul a adoptat Directiva 86/609/CEE pentru a elimina discrepanțele
dintre actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre privind protecția
animalelor utilizate în scopuri experimentale și în alte scopuri științifice.
Pentru mai buna coordonare a aplicării Directivei 86/609/CEE, la data de 9 februarie
1990 a fost emisă Decizia Comisiei UE (90/67/EEC), pentru constituirea unui Comitet
consultativ (Advisory Committee) privind protecţia animalelor utilizate în scopuri
experimentale sau alte scopuri ştiinţifice, fiecare stat membru trebuind să fie reprezentat
în comitetul consultativ de doi membri ai autorităţii naţionale responsabile cu
implementarea şi urmărirea legislaţiei specifice.
Au mai fost aprobate ulterior şi alte directive, care vizează limitarea folosirii
animalelor vertebrate pentru testarea produselor cosmetice şi câteva recomandări privind
anumite detalii referitoare la transpunerea Directivei 86, dintre care mai importantă este
Recomandarea 2007/526/CE a Comisiei din 18 iunie 2007 privind adăpostirea și îngrijirea
animalelor folosite în scopuri experimentale și în alte scopuri științifice. A

4
European Consensus Platform for Alternatives Statutes- ECOPA.
http://www.ecopa.eu/index.php?request=/content/archive/statutes.php
5
Articolul 13:La elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii, pescuitului,
transporturilor, pieţei interne, cercetării și dezvoltării tehnologice și al spaţiului, Uniunea, statele membre ţin
seama de toate cerinţele bunăstării animalelor ca fiinţe sensibile şi respectă actele cu putere de lege şi
normele administrative, precum şi obiceiurile statelor membre în privinţa riturilor religioase, a tradiţiilor
culturale şi a patrimoniilor regionale.
13
rezultat astfel un set de reglementări în cadru UE, dintre care numai o parte au fost
transpuse întocmai în toate statele membre.
În realitate, după adoptarea Directivei 86/609/CEE, discrepanțele dintre statele membre
s-au accentuat. Anumite state membre au adoptat măsuri naționale de punere în aplicare
care garantează un nivel ridicat de protecție a animalelor utilizate în scopuri științifice, în
vreme ce altele aplică doar cerințele minime stabilite prin Directiva 86/609/CEE. Aceste
diferențe pot ajunge să reprezinte bariere în calea comerțului cu produse și substanțe,
dezvoltarea acestuia implicând și proceduri experimentale pe animale.
Prin urmare, luându-se în considerare experienţa acumulată prin aplicarea prevederilor
Directivei 86, cât şi necesitatea ameliorării bunăstării animalelor utilizate în proceduri
științifice, a fost adoptată Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 septembrie 2010 privind protecția animalelor utilizate în scopuri
științifice, care are drept obiective principale, următoarele:
 creșterea standardelor minime de protecție a animalelor, în acord cu cele mai
recente progrese științifice;
 reglementarea folosirii cefalopodelor şi a formelor fetale ale mamiferelor,
pentru care există dovezi științifice cu privire la capacitatea acestora de a simți
durerea, suferința și stresul;
 mai buna reglementare a nivelului obligatoriu de pregătire a persoanelor care
au responsabilităţi în pregătirea şi desfăşurarea experimentelor pe animale;
 îmbunătățirea transparenței deciziilor privind autorizarea proiectelor de
experimentare pe animale și mai buna clasificare a severității procedurilor6
 pe baza nivelului estimat al durerii, al suferinței, al stresului și al vătămărilor de
durată cauzate animalelor;
 precizarea mai clară a normelor privind uciderea, cu mai puţină suferinţă,
animalelor pe care s-a făcut experimentarea, numai de către persoane
competente, folosind metode adecvate speciei.

Noua Directivă 2010/63 a stabilit măsuri mai ferme şi mai eficiente de protecție a
animalelor utilizate în scopuri științifice sau educative prin aplicarea conceptului celor 3Rși
îmbunătățirea metodelor de creștere, de adăpostire, îngrijire și utilizare a animalelor
destinate scopurilor ştiinţifice. Directiva se aplică în cazul animalelor vertebrate vii,
inclusiv: a formelor larvare care se hrănesc autonom; formelor de făt de mamifere,
începând cu ultima treime a stadiului lor normal de dezvoltare şi a cefalopodelor vii.

Directiva 2010 nu se aplică cu privire la: (a) acte neexperimentale practicate în

exploatații agricole; (b) acte veterinare practicate în clinici în scopuri neexperimentale;
(c) studii efectuate în clinici veterinare, necesare în vederea autorizării de comercializare
a unui produs medicinal veterinar; (d) acte efectuate în cadrul practicilor recunoscute de
creștere a animalelor; (e) acte efectuate în scopul principal de identificare a animalelor;

6 În cadrul Directivei 2010, "procedură" înseamnă orice utilizare, invazivă sau neinvazivă, a animalelor în
scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice, cu rezultate cunoscute sau necunoscute, sau în scopuri
educative care pot provoca animalului un anumit nivel de durere, suferință, stres sau vătămări de durată
echivalente sau chiar mai puternice decât cele provocate de introducerea unui ac în conformitate cu bunele
practici veterinare. Se include orice acțiune care ar putea să aibă ca rezultat nașterea sau eclozarea unui
animal sau crearea și menținerea unei linii de animale modificate genetic, însă este exclusă uciderea
animalelor în scopul exclusiv al utilizării organelor sau țesuturilor acestora.
14
(f) acte care nu sunt susceptibile să provoace durere, suferință, stres considerabil sau
vătămări de durată echivalente sau mai puternice decât cele produse de introducerea unui
ac în conformitate cu bunele practici veterinare.

Legislaţia statelor membre poate conţine dispoziții destinate asigurării unei

protecții mai extinse şi mai stricte a animalelor care intră în domeniul de aplicare a
Directivei 2010, dar sunt obligate să informeze Comisia cu privire la existența unor astfel
de dispoziții înainte de 1 ianuarie 2013.

Directiva reiterează importanţa aplicării principiului celor 3R, statele membre

fiind obligate să se asigure că, atunci când este posibil, în locul unei proceduri
experimentale pe animale se va utiliza o metodă sau o strategie de testare satisfăcătoare
din punct de vedere științific ce nu implică utilizarea de animale vii. De asemenea, statele
trebuie să aplice măsuri care să conducă la reducerea numărului de animale utilizate în
proiecte experimentale, la minimum, fără a compromite obiectivele cercetării, iar
autorităţile competente trebuie să ia măsuri în vederea îmbunătățirii condițiilor decreștere,
adăpostire și îngrijire, precum și a metodelor utilizate în cadrul procedurilor, prin
eliminarea sau reducerea la minimum a durerii, a suferinței, a stresului sau a vătămărilor
de durată ce pot fi provocate animalelor.

Animalele pot fi folosite numai pentru proceduri experimentale având următoarele

scopuri:
(a) cercetare de bază;
(b) cercetare transferabilă sau aplicată, care urmărește: prevenirea, profilaxia,
diagnosticarea sau tratarea bolilor, a stărilor de sănătate precare sau a altor anomalii sau a
efectelor acestora la oameni, animale sau plante; evaluarea, detectarea, controlul sau
modificarea bolilor fiziologice la oameni, animale sau plante; bunăstarea animalelor și
îmbunătățirea condițiilor de producție pentru animalele crescute în scopuri agricole;
(c) dezvoltarea, producerea și testarea calității, eficacității și siguranței
medicamentelor, a produselor alimentare și a hranei pentru animale și a altor substanțe sau
produse;
(d) protecția mediului natural în interesul sănătății sau al bunăstării oamenilor sau
animalelor;
(e) cercetare în scopul conservării speciilor;
(f) învățământ superior sau pregătire profesională pentru dobândirea, menținerea
sau îmbunătățirea competențelor profesionale;
(g) investigații medico-legale.
Cu privire la metodele de ucidere, directiva prevede că statele membre iau toate
măsurile pentru ca animalele, rezultate în urma unor experimente şi care nu pot fi
recuperate, să fie ucise de către o persoană competentă, cu un minim de durere, suferință
sau stres, în toate unităţile crescătoare, furnizoare sau utilizatoare de animale. Sunt
admise derogări de la aceste prevederi atunci când un animal trebuie ucis în cazuri de
urgență din motive de bunăstare animală, sănătate publică, sănătate animală sau de mediu.

Speciile pe cale de dispariție, enumerate în anexa A la Regulamentul (CE) nr.

338/97 al Consiliului din 9 decembrie 1996 privind protecția speciilor faunei și florei
sălbatice, nu se utilizează decât în proceduri experimentale care prezintă o justificare
științifică conform căreia scopul procedurii nu poate fi atins prin utilizarea altor specii.

15
 Primatele neumane nu se utilizează în proceduri, cu excepția unor cazuri speciale,
prevăzute în Directivă: în scopul evitării, prevenirii, diagnosticării și tratării unor boli
potențial mortale sau invalidante care apar la om; sau dacă există o justificare științifică
conform căreia scopul procedurii nu poate fi atins prin utilizarea altor specii decât a
primatelor neumane.

De asemenea, animalele capturate din sălbăticie nu se utilizează în proceduri, cu

excepţia cazului când autoritățile competente acordă derogări în baza unei justificări
științifice care demonstrează că scopul unei proceduri experimentale nu poate fi atins prin
utilizarea unui animal crescut pentru proceduri experimentale. În asemenea cazuri,
capturarea animalelor în sălbăticie se va face de către persoane competente și prin metode
care nu provoacă animalelor durere, suferință, stres sau vătămări de durată care pot fi
evitate. Dacă după captură sau în timpul acesteia se constată că animalul este rănit sau
într-o stare de sănătate precară, acesta trebuie examinat de către un medic veterinar sau o
altă persoană competentă, care va lua măsuri de reducere la minimum a suferinței
animalului.
Tabelul XXX
Lista animalelor menționate la articolul 10 şi anexa 1, din Directiva 2010, care sunt
admise pentru a fi folosite în scopuri ştiinţifice şi alte scopuri experimentale, numai
în cazul în care au fost crescute în acest scop
1. Șoarece (Mus musculus)
2. Șobolan (Rattus norvegicus)
3. Cobai (Cavia porcellus)
4. Hamster sirian (auriu) (Mesocricetus auratus)
5. Hamster chinezesc (Cricetulus griseus)
6. Gerbil mongol (Meriones unguiculatus)
7. Iepure (Oryctolagus cuniculus)
8. Câine (Canis familiaris)
9. Pisică (Felis catus)
10. Toate speciile de primate neumane
11. Broască [Xenopus (laevis, tropicalis), Rana (temporaria, pipiens)]
12. Peștele zebră (Danio rerio)

Nu este admisă folosirea în scop experimental a animalelor din specii domestice

rătăcite și sălbăticite. Autoritățile competente pot acorda derogări de la alineatul de la
această prevedere numai dacă: a) există o necesitate esențială de studii referitoare la
sănătatea și bunăstarea animalelor respective sau amenințări grave pentru sănătatea umană
sau animală sau pentru mediu; sau (b) există o justificare științifică conform căreia scopul
procedurii nu poate fi atins decât prin utilizarea unui animal rătăcit sau nedomesticit
(sălbăticit).

Experimentarea pe animale este permisă doar într-o unitate agreată de autoritatea

competentă şi în cadrul unui proiect autorizat, utilizându-se metode admise în UE. Nu
sunt admise proceduri neconforme cu legislația Uniunii sau dacă există o altă metodă sau
strategie de testare pentru a obține rezultatul dorit și care nu presupune utilizarea
animalelor vii.

Atunci când se aleg procedurile, sunt selectate cele care îndeplinesc, în cea mai
mare măsură, următoarele cerințe: (a) utilizează un număr minim de animale; (b) implică
animale cu cea mai scăzută capacitate de a simți durere, suferință, stres sau de a prezenta

16
vătămări de durată; (c) provoacă nivelul cel mai scăzut de durere, suferință, stres sau
vătămare de durată; au cea mai mare probabilitate de a oferi rezultate satisfăcătoare.

La selectarea procedurilor trebuie preferate acelea la care este posibilă

interpretarea rezultatelor fără atingerea morţii, ca punct final. În cazul în care nu poate fi
evitată moartea, ca punct final, procedura va fi concepută astfel încât: (a) să ducă la
moartea unui număr cât mai mic de animale și (b) să se reducă la un minim posibil durata
și intensitatea suferinței animalului și pe cât posibil să se asigure o moarte lipsită de
dureri.

Statele membre, prin autoritatea competentă, trebuie să se asigure că, de fiecare

dată, cu excepția cazurilor în care acest lucru este inadecvat, procedurile sunt efectuate
sub anestezie generală sau locală sau că se folosesc analgezicele sau o altă metodă
corespunzătoare pentru a se asigura că durerea, suferința sau stresul sunt reduse la
minimum.

Pentru luarea deciziei privind oportunitatea folosirii anesteziei, se ține seama dacă
anestezia este mai traumatizantă pentru animal, decât procedura însăși și dacă anestezia
este incompatibilă cu scopul procedurii.

Pentru îmbunătăţirea criteriilor de autorizare a experimentelor pe animale,

Directiva 2010 a impus clasificarea severității procedurilor. Procedurile sunt clasificate
drept "fără recuperare", "superficiale", "moderate" sau "severe", în funcție de fiecare caz
în parte, folosind criteriile de clasificare prevăzute în anexa VIII.

Severitatea unei proceduri se determină prin intensitatea durerii, suferinței,

stresului sau vătămărilor de durată care se așteaptă să fie suportate de un animal
individual pe parcursul procedurii. La secţiunea I:
 din categoria: "fără recuperare", fac parte procedurile realizate sub anestezie
generală, la finalul cărora animalul nu își recăpătă cunoștința;
 din categoria: "superficiale" fac parte procedurile, în urma cărora este probabil ca
animalele să prezinte durere, suferință sau stres superficial pe termen scurt,
precum și procedurile care nu afectează semnificativ confortul sau starea generală
a animalelor;
 din categoria: "moderate", fac parte procedurile, în urma cărora este probabil ca
animalele să prezinte durere, suferință sau stres moderat pe termen scurt sau
durere, suferință sau stres superficial pe termen lung, precum și procedurile care
pot afecta moderat confortul sau starea generală a animalelor;
 din categoria: "severe", fac parte procedurile, în urma cărora este probabil ca
animalele să prezinte durere, suferință sau stres severe sau durere, suferință sau
stres moderat pe termen lung, precum și procedurile care pot afecta sever
confortul sau starea generală a animalelor.

La secţiunea II, atribuirea categoriei de severitate trebuie să ia în considerare

orice intervenție asupra unui animal sau orice manipulare a acestuia în cadrul unei
proceduri definite. Aceasta se bazează pe cele mai severe efecte, care se așteaptă să fie
resimțite de un animal individual după aplicarea tuturor tehnicilor de îmbunătățire
adecvate. Se ține seama de tipul procedurii și de un număr de alți factori. Toți acești
factori sunt analizați de la caz la caz, de către persoane special instruite. În principal, se
are în vedere: tipul manipulării; natura durerii, a suferinței, a stresului sau a vătămărilor
17
de durată cauzate de procedură, intensitatea, durata, frecvența acestora și multiplicitatea
tehnicilor utilizate; suferința cumulată în cadrul unei proceduri; imposibilitatea exprimării
comportamentului natural, inclusiv restricțiile în ceea ce privește standardele deadăpostire,
creștere și îngrijire.

La secțiunea III, încadrarea procedurilor pentru fiecare categorie de severitate se

face având în vedere exemplele prezentate în anexa VIII la Directiva 2010, precum şi
următorii factori suplimentari, evaluați de la caz la caz: tipul de specii și genotipul; stadiulde
dezvoltare, vârsta și sexul animalului; dacă animalul urmează să fie reutilizat, gradul real
de severitate a procedurilor anterioare; metodele utilizate pentru reducerea sau eliminarea
durerii, a suferinței și a stresului, inclusiv îmbunătățirea condițiilor deadăpostire, creștere și
îngrijire; punctele finale umane.

Exemple de proceduri pentru fiecare categorie de severitate:

1. Superficial: (a) administrarea anesteziei, cu excepția situațiilor în care scopul
presupune uciderea; (b) studiu farmacocinetic în cadrul căruia se administrează o singură
doză și este prelevat un număr limitat de mostre de sânge (totalizând < 10 % din volumul
sanguin) și în cadrul căruia nu se așteaptă ca substanța să producă vreun efect advers
detectabil; (c) imagistica neinvazivă (exemplu: RMN) cu sedarea sau anestezierea
adecvate; (d) proceduri superficiale, de exemplu, biopsii ale urechii și ale cozii,
implantarea subcutanată nechirurgicală a minipompelor și a microcipurilor; (e) utilizarea
de echipamente externe de telemetrie care cauzează numai un disconfort minor
animalelor sau interferă puțin cu activitatea lor și cu comportamentul lor normal; (f)
administrarea de substanțe pe căi subcutanate, intramusculare, intraperitoneale, prin gavaj
și intravenos prin vasele de sânge superficiale, în situația în care substanța nu are mai
mult de un impact superficial asupra animalului, iar volumele se încadrează în limitele
adecvate dimensiunii și speciei animalului; (g) inducerea de tumori sau tumorile
spontane, care nu cauzează efecte clinice adverse detectabile (exemple: noduli mici,
subcutanați, neinvazivi); (h) creșterea animalelor modificate genetic, în scopul obținerii
unui fenotip afectat superficial; (i) hrănirea cu diete modificate, care nu întrunesc toate
cerințele nutriționale ale animalului și care se așteaptă să cauzeze o anomalie clinică
superficială pe durata studiului; (j) imobilizarea pe termen scurt (< 24 h) în cuști
metabolice; (k) studii comportamentale care implică privarea pe termen scurt de
partenerii sociali și izolarea indivizilor adulți din speciile sociabile (șoareci și șobolani);
(l) modele care expun animalele la stimuli nocivi care sunt asociați imediat cu un nivel
superficial de durere, suferință sau stres și pe care animalele îi pot evita cu succes; (m) o
combinație sau o cumulare a următoarelor exemple poate avea drept rezultat clasificarea
ca "superficial": evaluarea compoziției organismului prin măsurători neinvazive și
imobilizare minimă; monitorizarea ECG prin tehnici neinvazive cu imobilizarea minimă
sau fără imobilizarea animalelor obișnuite cu acestea; utilizarea de echipamente externe
de telemetrie care se așteaptă să nu cauzeze niciun disconfort animalelor adaptate social și
care nu interferă cu activitatea normală și cu comportamentul normal; creșterea animalelor
modificate genetic la care nu se așteaptă să aibă vreun fenotip clinic negativ detectabil;
adăugarea de markeri inerți în hrană pentru a urmări traseul alimentelor pe parcursul
digestiei; privarea de hrană forțată pentru < 24 h în cazul șobolanilor adulți; testarea în
câmp deschis.

2. Moderat: (a) aplicarea frecventă de substanțe de testat care produc efecte

clinice moderate și prelevarea de mostre de sânge (> 10 % din volumul sanguin) de la un
animal conștient pe parcursul câtorva zile fără înlocuirea volumului sanguin; (b) studii
18
pentru stabilirea concentrațiilor care produc toxicitate acută, teste de
toxicitate/carcinogenicitate cronică, care duc la încheierea procedurii fără moartea
animalului; (c) intervențiile chirurgicale realizate sub anestezie generală și cu analgezice
potrivite, asociate cu durere, suferință sau cu afectarea stării generale postoperatorii.
Exemplele includ: toracotomie, craniotomie, laparotomie, orhidectomie,
limfadenectomie, tiroidectomie, chirurgie ortopedică cu stabilizare efectivă și gestionare a
rănilor, transplant de organe cu gestionarea efectivă a respingerii, implant chirurgical de
catetere sau echipamente biomedicale (de exemplu, echipamente de transmisie la distanță,
minipompe etc.); (d) modele de inducere a tumorilor sau tumorile spontane, susceptibile
de a cauza durere sau stres moderat sau de a afecta moderat comportamentul normal; (e)
iradierea sau chimioterapia cu o doză subletală sau cu o doză în mod normal letală, dar cu
reconstituirea sistemului imunitar. Efectele adverse așteptate sunt superficiale sau
moderate și limitate în timp (< 5 zile); (f) creșterea animalelor modificate genetic în
scopul obținerii unui fenotip afectat moderat; (g) crearea de animale modificate genetic
prin proceduri chirurgicale; (h) utilizarea cuștilor metabolice care implică restricționarea
moderată a mișcărilor pe durată prelungită (până la 5 zile); (i) studii efectuate în condiții
de diete modificate, care nu întrunesc toate cerințele nutriționale ale animalului și care se
așteaptă să cauzeze o anomalie clinică moderată pe durata studiului; (j) privarea de hrană
forțată pentru 48 h în cazul șobolanilor adulți; (k) declanșarea reacțiilor de evadare și a
reacțiilor de evitare în care animalul este incapabil să evadeze sau să evite stimulul și care
se așteaptă să producă un stres moderat.

3. Sever: (a) teste de toxicitate în care punctul final este moartea sau susceptibile
de a provoca moartea din accidente și în care sunt induse stări patofiziologice severe
(exemplu: testarea toxicității acute cu doză unică); (b) testarea unui dispozitiv în cazul în
care defectarea acestuia poate cauza durere sau stres sever sau moartea animalului
(exemplu: dispozitive de asistență cardiacă); (c) testarea eficacității unui vaccin
caracterizată de afectarea de manieră persistentă a stării generale a animalului,
îmbolnăvirea progresivă care conduce la moarte, asociată cu durere, stres sau suferință
moderată de lungă durată; (d) iradierea sau chimioterapia cu o doză letală fără
reconstituirea sistemului imunitar sau reconstituirea cu producerea bolii de reacție a grefei
contra gazdei;
(e) modele cu tumori induse, sau cu tumori spontane, care se așteaptă să cauzeze o
îmbolnăvire progresiv letală asociată cu durere, stres sau suferință de lungă durată
(exemple: tumorile care cauzează cașexie, tumorile invazive ale oaselor, tumorile cu
răspândirea metastatică și tumorile cu ulcerare); (f) intervențiile chirurgicale și de altă
natură efectuate pe animale sub anestezie generală care se așteaptă să producă durere,
suferință sau stres postoperatoriu moderat persistent sau să afecteze de manieră severă și
persistentă starea generală a animalelor (exemple: producerea de fracturi instabile,
toracotomia, sau traume care induc insuficiența mai multor organe); (g) transplantul de
organe în situația în care respingerea organului poate conduce la un stres sever sau la
afectarea de manieră severă a stării generale a animalului (exemplu: xenotransplantul);
(h) creșterea animalelor cu malformații genetice susceptibile de a produce afectarea severă
și persistentă a stării generale, (exemple: boala Huntington, distrofie musculară, modele
de nevrită cronică recidivantă); (i) utilizarea cuștilor metabolice care presupune limitarea
severă a libertății de mișcare pe durată lungă; (j) șocul electric care nu poate fievitat de
animal; (k) izolarea completă pe perioade lungi a speciilor sociale (câinii sau primatele
neumane); (l) stresul provocat de imobilizare pentru a induce ulcerul gastric sau stopul
cardiac la șobolani;
(m) testele de înot sau de exercițiu forțat care au drept punct final epuizarea.
19
 Reutilizarea animalelor pentru diferite proceduri este admisă numai dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii: (a) severitatea efectivă a procedurilor anterioare a fost
"superficială" sau "moderată"; (b) starea generală de sănătate și bunăstare a animalului
este complet refăcută; (c) procedura ulterioară este clasificată drept "superficială",
"moderată" sau "fără recuperare"; (d) sunt respectate indicațiile medicale veterinare,
ținându-se seama de experiența de viață a animalului.

Faţă de reglementările anterioare, Directiva 2010 stabileşte anumite cerinţe

obligatorii privind finalul procedurii experimentale. O procedură este considerată
finalizată atunci când nu mai există alte observații de făcut în legătură cu procedura
respectivă şi când nu mai sunt așteptate reacții de durere, suferință, stres sau vătămări de
durată asupra descendenților, de o intensitate echivalentă sau superioară celei produse de
introducerea unui ac. La finalul unei proceduri medicul veterinar sau o altă persoană
competentă ia o decizie privind menținerea în viață a animalului. Animalul este ucis
atunci când este posibil să rămână cu durere, suferință sau stres moderate sau severe, de
durată. În cazul în care animalul este ținut în viață, acesta trebuie să primească îngrijire și
adăpost adecvate stării sale de sănătate.

În procesul de ucidere a animalelor, sunt admise metodele cuprinse în anexa IV la

Directiva 2010 şi în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului din 24
septembrie 2009 privind protecția animalelor în momentul uciderii. Actul uciderii se
consideră finalizat prin: (a) constatarea încetării permanente a circulației sanguine; b)
distrugerea creierului; (c) dislocarea gâtului; (d) exsanguinarea; sau (e) confirmarea
instalării rigor mortis.

Animalele utilizate în diferite proceduri experimentale sau destinate utilizării în

proceduri pot fi relocate sau returnate în habitatul lor sau într-un sistem de crescătorie,
adecvat speciei respective, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) starea de
sănătate a animalului permite acest lucru; (b) nu există niciun pericol pentru sănătatea
publică, sănătatea animală sau pentru mediul înconjurător; (c) au fost luate toate măsurile
adecvate pentru protejarea bunăstării animalului.

Pentru diminuarea numărului de animale vii utilizate în diferite scopuri ştiinţifice,

statele membre ale UE vor stabili, după caz, programe şi măsuri pentru utilizarea în
comun a organelor și a țesuturilor provenite de la animale.

Capitolul IV din Directiva 2010 stabileşte condiţiile de autorizare a crescătoriilor,

furnizorilor și utilizatorilor de animale, precum şi cerinţele privind echipamentele şi
calificarea personalului. Este obligatoriu ca toţi crescătorii, furnizorii și utilizatorii de
animale să fie autorizați și înregistrați la autoritatea naţională competentă. Această
autorizație se acordă pe termen limitat doar dacă crescătorul, furnizorul sau utilizatorul
respectă cerințele Directivei 2010. În cazul suspendării sau retragerii autorizației,
autoritatea competentă va adopta măsurile necesare ca bunăstarea animalelor adăpostite în
unitate să nu fie afectată în mod negativ.

Cerințele privind îngrijirea, adăpostirea, manipularea animalelor, instalațiile și

echipamentele necesare sunt prevăzute în anexa III la Directiva 2010 şi urmează a fi
transpuse în legislaţia naţională.

20
 Personalul care participă la conceperea şi/sau efectuarea procedurilor
experimentale, la îngrijirea sau uciderea animalelor trebuie să fi beneficiat anterior de
instruire într-o disciplină științifică relevantă activității desfășurate și să aibă cunoștințe specifice
cu privire la speciile de animale. Este obligatorie supervizarea îndeplinirii sarcinilor care
revin fiecărei persoane până demonstrează că are competența şiîndemânarea necesară.

Cerințele minime privind educația și pregătirea profesională a personalului cu

competenţe pentru activitățile legate de folosirea animalelor în scop de cercetare ştiinţifică
şi alte scopuri experimentale sunt stabilite prin anexa V la Directiva 2010 şi se referă la
următoarele:
 Legislația națională în vigoare pertinentă pentru achiziționarea, creșterea, îngrijirea
și folosirea animalelor în scopuri științifice.
 Etica relației animal - om, valoarea intrinsecă a vieții și argumentele pro și contra
folosirii animalelor în scopuri științifice.
 Biologia fundamentală și specifică speciilor folosite în scop experimental, corelată
cu anatomia, caracteristicile fiziologice, reproducerea, genetica și modificările
genetice.
 Comportamentul animalelor, tehnici de creștere și îmbunătățirea mediului de viațăal
acestora.
 Metode de manipulare a animalelor.
 Gestionarea sănătății animalelor și igiena animalelor.
 Recunoașterea manifestărilor de stres, durere și suferință specifice celor mai
comune specii de laborator.
 Anestezia, metode de atenuare a durerii și uciderea animalelor.
 Recunoaşterea şi utilizarea unor puncte finale umane.
 Cerințele derivate din conceptul celor 3R.
 Conceperea de proceduri și de proiecte de cercetare experimentală pe animale,
după caz.

În conformitate cu articolul 25 din Directiva 2010, autoritatea competentă din

statele membre trebuie să se asigure că fiecare crescător, furnizor și utilizator de animale
are un medic veterinar desemnat, cu expertiză în medicina animalelor de laborator sau un
expert cu o calificare corespunzătoare, însărcinat cu atribuții de consiliere privind
bunăstarea animalelor și tratamentul acestora.

Fiecare crescător, furnizor și utilizator de animale vii trebuie să dispună de un

organism responsabil cu bunăstarea animalelor. Acest organism poate fi reprezentat de
personalul responsabil pentru bunăstarea și îngrijirea animalelor și (în cazul unuiutilizator)
un membru cu competențe științifice. Organismul responsabil cu bunăstarea animalelor
beneficiază și de contribuția medicului veterinar desemnat. Sarcinile organismului
responsabil cu bunăstarea animalelor sunt cel puţin următoarele: (a) consiliază
personalul care se ocupă de animale în probleme legate de bunăstarea animalelor
în timpul achiziției, adăpostirii, îngrijirii și utilizării acestor animale; (b) consiliază
personalul cu privire la aplicarea conceptului celor 3R și îl ține informat cu privire la
progresele tehnice și științifice privind aplicarea respectivei cerințe; (c) instituie și
evaluează procesele operaționale interne privind monitorizarea, raportarea și acțiunile
ulterioare necesare bunăstării animalelor adăpostite în cadrul unității; (d) urmărește
evoluția și rezultatele proiectelor ținând seama de efectul asupra animalelor utilizate și

21
identificând elementele care contribuie și mai mult la înlocuire, reducere și îmbunătățire;
(e) acordă consiliere pentru programele de relocare, inclusiv privind socializarea adecvată
a animalelor ce urmează a fi relocate.

Toate înregistrările privind recomandările făcute de către organismul responsabil

cu bunăstarea animalelor, precum și deciziile luate cu privire la recomandările respective
se păstrează pentru o perioadă de cel puțin trei ani şi trebuie puse la dispoziția autorității
competente.

De asemenea, crescătorii, furnizorii și utilizatorii de animale vii trebuie să

păstreze, cel puţin cinci ani, registrele de evidență care conțin cel puțin următoarele date:
(a) numărul și speciile de animale crescute, achiziționate, furnizate, folosite în proceduri,
eliberate sau relocate; (b) originea animalelor, inclusiv dacă acestea au fost crescute în
scopul utilizării în proceduri; (c) datele la care animalele au fost achiziționate, furnizate,
eliberate sau relocate; (d) de la cine au fost obținute animalele;
(e) numele și adresa destinatarului animalelor; (f) numărul și speciile animalelor care au
murit (inclusiv cauza morții) sau care au fost ucise în fiecare unitate; (g) în cazul
utilizatorilor, proiectele în care sunt folosite animale.

Conform Directivei 2010 (articolele 36 – 45), nu este permisă efectuarea de

cercetări experimentale pe animale vii fără o autorizare prealabilă din partea autorității
competente sau fără respectarea întocmai a condiţiilor de autorizare, stabilite în raport cu
cererea trimisă autorității competente.

Cererea de autorizare a proiectului include cel puţin următoarele: propunerea de

proiect, un rezumat cu caracter nontehnic al proiectului și următoarele informații privind
condiţiile de experimentare (prevăzute în anexa VI la Directiva 2010):
1. Pertinența și justificarea următoarelor aspecte: (a) utilizarea animalelor,
inclusiv originea animalelor necesare, numărul estimat, speciile și etapele de
viață; (b) procedurile experimentale.
2. Aplicarea conceptului celor 3R în cazul procedurilor pe animale.
3. Folosirea planificată a anesteziei, analgeziei și a altor metode de atenuare a
durerii.
4. Reducerea, evitarea și alinarea oricărei forme de suferință a animalelor de la
naștere până la moarte, după caz.
5. Utilizarea unor puncte finale umane.
6. Strategia experimentală sau observațională și proiectarea statistică în vederea
reducerii la minimum a numărului de animale, a durerii, a suferinței, a stresului
și a impactului asupra mediului, acolo unde este cazul.
7. Reutilizarea animalelor și efectul cumulativ asupra animalelor.
8. Clasificarea propusă a severității procedurilor.
9. Evitarea dublării nejustificate a procedurilor, acolo unde este cazul.
10. Condițiile de adăpostire, creștere și îngrijire pentru animale.
11. Metodele de ucidere preconizate.
12. Competența persoanelor implicate în proiect.

La evaluarea proiectelor se aplică un grad de detaliere corespunzător tipului de

proiect și se verifică mai ales dacă proiectele îndeplinesc următoarele criterii: (a) proiectul
este justificat din punct de vedere științific sau educațional sau cerut prin lege; (b)
scopurile proiectului justifică utilizarea animalelor; și (c) proiectul este astfel conceput
22
încât să permită efectuarea procedurilor într-o manieră cât mai umană posibil și cu
respectarea mediului înconjurător.

Evaluarea detaliată a proiectelor constă, în special, în următoarele:

(a) evaluarea obiectivelor proiectului şi a posibilelor beneficii științifice sau a
valorii sale educative;
(b) evaluarea conformității proiectului cu cerințele privind aplicarea conceptului
celor 3R;
(c) evaluarea clasificării severității procedurilor și atribuirea clasificării
corespunzătoare;
(d) o analiză prejudiciu-beneficiu a proiectului, pentru a stabili dacă răul cauzat
animalelor sub aspectul suferinței, durerii și stresului este justificat de rezultatul scontat,
ținând seama de considerentele etice și dacă ar putea fi, în final, în beneficiul oamenilor,
animalelor sau a mediului înconjurător;
(e) specificarea circumstanțelor și momentului în care proiectul ar trebui evaluat
retroactiv.

Sub rezerva protejării drepturilor de proprietate intelectuală și a informațiilor

confidențiale, evaluarea proiectelor se efectuează într-o manieră imparțială și poate
include avizul unor părți independente.

Toate proiectele care utilizează primate neumane și proiectele care implică

proceduri clasificate drept "severe" trebuie supuse unei evaluări retroactive, autoritatea
competentă putând scuti proiectele care includ numai proceduri clasificate drept
"moderate" sau "fără recuperare" de obligația evaluării retroactive.

Autorizaţia de proiect se limitează la procedurile care au fost supuse evaluării și la

gradele de severitate alocate procedurilor respective. În autorizare se vor specifica: (a)
utilizatorul care desfășoară proiectul; (b) persoanele responsabile cu punerea în aplicare a
proiectului în ansamblu și cu respectarea autorizației de proiect; (c) unitățile în care se va
derula proiectul, atunci când este cazul; și (d) orice condiții impuse ca urmare a evaluării
proiectului, inclusiv dacă proiectul trebuie să fie evaluat retroactiv și la ce dată.

Autorizațiile de proiect se acordă pentru o perioadă de maximum cinci ani.

Autoritatea naţională competentă poate însă emite autorizaţii pentru proiecte multiple
generice, desfășurate de același utilizator dacă aceste proiecte trebuie să îndeplinească
cerințe normative sau dacă proiectele utilizează animale în scopuri de producție sau de
diagnosticare cu metode testate.

Deciziile de autorizare se adoptă și se comunică solicitantului în cel mult 40 de zile

lucrătoare de la primirea cererii complete și corecte. Acest termen include și evaluarea
proiectului. Atunci când proiectul este complex sau multidisciplinar, autoritatea
competentă poate prelungi termenul de 40 de zile, o singură dată, cu un termen
suplimentar care să nu depășească 15 zile lucrătoare. Prelungirea termenului, precum și
durata acestei prelungiri se motivează în mod corespunzător și se notifică solicitantului
înainte de expirarea termenului de 40 de zile.

Statele membre pot decide să introducă o procedură administrativă simplificată

pentru proiectele care conțin experimente clasificate drept "fără recuperare",
"superficiale" sau "moderate" și care nu folosesc primate neumane, sunt necesare pentru
23
respectarea cerințelor normative sau care folosesc animale în scopuri de producție sau dediagnostic
şi metode omologate.

Orice modificare sau reînnoire a autorizației de proiect se acordă sub rezerva unui
rezultat favorabil al evaluării proiectului. În cazul în care proiectul nu se derulează
conform autorizației de proiect, autoritatea competentă poate retrage autorizația deproiect.
În cazul retragerii autorizației de proiect, bunăstarea animalelor utilizate sau destinate
utilizării în proiect trebuie să nu fie afectată în mod negativ.

Pentru evitarea repetării unor experimente pe animale vii, care au mai fost
efectuate, statele membre ale UE acceptă datele din alt stat membru care sunt generate în
urma unor proceduri recunoscute de către legislația Uniunii, dacă nu este necesar să se
efectueze alte proceduri privind datele respective din motive care țin de protecția sănătății
și a siguranței publice sau a mediului înconjurător.

Pentru aplicarea mai riguroasă a conceptului celor 3R, autorităţile competente din
statele membre se angajează să contribuie la dezvoltarea și validarea metodelor
alternative, care ar putea asigura cel puțin același nivel de informații ca cel obținut din
procedurile efectuate pe animale, dar care nu presupun utilizarea de animale sau
utilizează mai puține animale sau care implică proceduri mai puțin dureroase. În prezent
este în desfăşurare identificarea și nominalizarea laboratoarelor adecvate, specializate și
calificate, în vederea efectuării studiilor de validare respective. Fiecare stat membru va
contribui la promovarea de metode alternative și la diseminarea informațiilor referitoare la
acestea.

Pentru coordonarea activităţilor de identificare şi validare a metodelor alternative,

s-a constituit Laboratorul de referință al Uniunii ale cărui atribuţii sunt menționate nî
articolul 48/anexa VII la Directiva 2010. Denumirea acestui laborator este: The European
Reference Laboratory on Alternatives to Animal Testing (EURL ECVAM). Acesta
aparţine de: The Institute for Health and Consumer Protection (JRC), cu sediul la Ispra,
în Italia. De fapt, institutul a fost creat, într-o primă formă, încă din anul 1992, ca parte a In
Vitro Methods Unit – IVMU, sub denumirea de: European Centre for the Validation of Alternative

Methods – ECVAM, în baza fostei Directive 86/609/EEC, având atribuţii de cercetare şi

îndrumare pentru transpunerea principiului celor 3R şi validarea metodelor alternative7.

În prezent, conform Directivei 2010, EURL ECVAM are atribuţii extinse şi

răspunde, în special, de:
(a) coordonarea și promovarea elaborării și aplicării unor alternative la proceduri,
inclusiv în domeniile cercetării de bază și aplicate și al testării reglementare;
(b) coordonarea validării metodelor alternative la nivelul Uniunii Europene;
(c) îndeplinirea rolului de punct central pentru schimbul de informații privind
elaborarea de metode alternative;
(d) crearea, administrarea și gestionarea bazelor de date publice și a sistemelor
informatice aferente metodelor alternative și stadiului de dezvoltare a acestora;
(e) promovarea dialogului între legislatori, reglementatori și toate părțile
interesate relevante, în special industria, cercetătorii din domeniul biomedical,
organizațiile consumatorilor și organizațiile de apărare a animalelor, în vederea

7
Communication from the Commission to the Council and the Parliament in October 1991
24
dezvoltării, validării, aprobării normative, recunoașterii internaționale și aplicării
metodelor alternative.

Conform prevederilor din articolul 49, fiecare stat membru al UE trebuie să

instituie un comitet național pentru protecția animalelor utilizate în scopuri științifice.
Acesta oferă consultanță autorităților competente și organismelor responsabile cu protecția
animalelor privind aspecte legate de achiziție, creștere, adăpostire, îngrijire șiutilizare a
animalelor în proceduri și asigură schimbul celor mai bune practici. Comitetele naționale
fac schimb de informații în cadrul UE privind funcționarea organismelor responsabile
cu protecția animalelor, privind evaluările proiectelor și pun în comun cele mai bune
practici în cadrul Uniunii.

Pentru aplicarea Directivei 2010, fiecare stat membru al UE desemnează

autoritatea naţională competentă, care, de regulă, este reprezentată de către autoritatea
naţională sanitară veterinară.

Prin legislaţia de transpunere a Directivei 2010, fiecare stat membru al UE trebuie

să stabilească sancțiunile aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în
temeiul prevederilor Directivei și să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea punerii
în aplicare a acestora. Sancțiunile trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de
descurajare.

Transpunerea prevederilor Directivei 2010 în legislaţia naţională trebuia

realizată (articolul 61) până la 10 noiembrie 2012, iar aplicarea actelor cu putere de
lege și a actelor administrative necesare pentru respectarea prezentei Directive trebuia să
se facă de la 1 ianuarie 2013.

De la data aplicării Directivei 2010/63/UE se abrogă Directiva 86/609/CEE, cu

excepția articolului 13 care se va abroga începând cu 10 mai 2013.

16.7. Aplicarea principiului celor 3R în ţările din Uniunea Europeană

Ca urmare a definirii principiilor etice şi a elaborării suportului legislativ (bazat pe

Directiva 86/609/EEC), în majoritatea statelor vest europene au fost constituite instituţii
ale statului şi comitete consultative, care urmăresc transpunerea în practică a principiilor
celor 3R şi sprijină desfăşurarea de cercetări pentru conceperea de metode alternative, cu
eficienţă sporită.

În majoritatea statelor membre ale UE autoritatea centrală pentru domeniul

experimentării pe animale este reprezentată de serviciul veterinar naţional, care
cooperează cu un comitet naţional pentru experimentarea pe animale, prezidat, de regulă,
de un consilier de stat, jurist sau judecător. Comitetele naţionale pentru experimentarea pe
animale, în statele membre ale UE, au fost constituite pentru facilitarea transpunerii
principiilor Directivei 86 şi asigurarea controlului civic asupra atitudinii faţă de animale.

Experimentarea pe animale este permisă doar pentru instituţiile autorizate, care dispun
de facilităţi indispensabile şi prezintă un personal cu licenţă nominală, emisă de
autoritatea veterinară naţională sau regională. Solicitanţii trebuie să posede cunoştinţe
relevante din domeniul biologiei şi al medicinii (veterinare).

25
 În Franţa, începând cu anul 1992, Consiliul de Miniştri a adoptat o serie de
măsuri care au dus la constituirea a 20 de comitete etice regionale cu privire la
experimentarea pe animale. Acestea evaluează protocoalele experimentale în concordanţă
cu principiile de bioetică, constituind astfel o garanţie suplimentară pentru întreaga
societate, cu privire la faptul că viaţa animalelor este respectată, iar animalele sunt
folosite doar pentru scopuri ştiinţifice bine întemeiate. Principiile de evaluare etică sunt
cuprinse într-un ghid8 detaliat şi binecunoscut de către interesaţi. Comitetele au doar un
rol consultativ, nu de reglementare. Solicitarea avizului de la comitetele de etica cercetării
nu este obligatorie în toate cazurile. Aprobarea comitetului de etică este cerută, în mod
special, pentru publicarea articolelor ştiinţifice în revistele cu circulaţie internaţională şi
pentru obţinerea de credite europene sau americane. Comitetele de etică au obligaţia de a
răspunde solicitărilor de aviz în decurs de o lună9. Informaţiile cu referire la evaluarea
protocoalelor de experimentare rămân confidenţiale şi nu interferează cu evaluarea
ştiinţifică a proiectelor.

În Germania, există comitete de etică cu atribuţii similare cu cele din Franţa, câte
unul pentru fiecare din cele 16 landuri. Procedura normală pentru obţinerea aprobării unui
proiect de cercetare prevede trimiterea la autoritatea administrativă a landului a aplicaţiei
de cercetare, cu detalii despre toate experimentele ce se vor derula, numărul şi tipurile de
animale şi toate persoanele ce vor lucra la proiect. Fiecare instituţie care intenţionează să
desfăşoare experimente pe animale şi fiecare persoană cu responsabilităţi în
experimentarea pe animale trebuie să obţină, în prealabil, o licenţă specială de la
autoritatea veterinară. În majoritatea landurilor, pentru experimentele obişnuite, se
aşteaptă cel mult 14 zile de la notificarea experimentului. Dacă autoritatea landului nu
răspunde în acest interval de timp experimentarea poate să înceapă. Uneori însă
îndeplinirea formalităţilor birocratice, obligatorii pentru obţinerea aprobării proiectelor de
cercetare, conduce la amânarea experimentelor cu până la două luni, mai ales în situaţiile
în care asociaţiile de protecţie a animalelor sau partidul ecologist formulează obiecţii cu
privire la experimentele proiectate10.

Şi în celelalte state din UE (Italia, Suedia, Elveţia, Spania ş.a.) autorizarea

biobazelor, aprobarea instituţiilor cu drepturi de experimentare pe animale, eliberarea
licenţelor pentru persoanele abilitate să efectueze experimente pe animale se fac de către
autoritatea veterinară, iar avizarea proiectelor de experimente este de competenţa unor
comitete regionale de (bio) etică11.

Sistemul din Marea Britanie este puţin diferit, dar foarte eficient şi restrictiv. A
fost înfiinţat şi un institut specializat pentru urmărirea respectării principiilor 3R
(National Centre for the Replacement, Refinement and Reduction of Animals in
Research)12.

8
Guide de l`evaluation ethique des etudes sur animaux, Boulogne - Bilancourt, 2009
9
Décret n° 2005-264 du 22 mars 2005 modifiant la partie réglementaire du livre II du code rural et portant
création d'un Comité national de réflexion éthique sur l'expérimentation animale;
10
The regulation of animal research in Germany. http://www.ebra.org/ebrabulletin-the-regulation-of-
animal-research-in-germany_27.htm
11
Biomedical research and animal welfare regulations in Switzerland. http://www.ebra.org/switzerland+1_18.htm;
Laboratory animal research legislation in Sweden. http://www.ebra.org/sweden+1_17.htm
12
The regulation of animal research and testing in the United Kingdom. http://www.ebra.org/united-
kingdom+1_19.htm
26
 În toate ţările din UE, cu excepţia României, există şi organizaţii non-profit, având
ca obiectiv constituirea şi gestionarea platformelor naţionale de consens privind metodele
alternative folosite în testarea diferitelor produse. Fac parte din aceste platforme
reprezentanţi ai organizaţiilor de protecţie a animalelor, reprezentanţi ai organizaţiilor
patronale din industria farmaceutică, reprezentanţi ai institutelor de cercetare şi ai
învăţământului superior. Platformele naţionale sunt afiliate la Platforma Europeană de
Consens privind Metodele Alternative (European Consensus Platform for Alternatives -
ECOPA), care are rolul de a coordona activităţile de supervizare a aplicării principiilor
celor 3R şi de aplicare a metodelor alternative propuse de Centrul European pentru
Validarea Metodelor Alternative (European Centre for the Validation of Alternative
Methods – ECVAM).

Constituirea ECOPA şi ECVAM s-a făcut nu numai din considerente bioetice.

Există şi o puternică motivaţie de ordin ştiinţific, economic şi aplicativ. UE gestionează
aproximativ o sută de mii de substanţe şi produse “moştenite”, la care se adaugă anual
sute de substanţe şi produse “noi”. Acestea trebuie evaluate, caracterizate, înregistrate,
autorizate, înainte de a fi utilizate. Au prioritate aproximativ 30000 de substanţe, care ar
necesita 9,6 – 12,8 milioane de animale. În aceste condiţii s-a conturat un interes deosebit
faţă de metodele alternative, care sunt mai puţin costisitoare, mai exacte şi nu generează
suferinţă inutilă. Lista metodelor alternative (in vitro) validate pentru înlocuirea unor
experimente pe animale se publică periodic de către ECVAM.

16.8. Legislaţia română privind experimentarea pe animale

În ţara noastră, în ultimul deceniu, a fost promulgată o legislaţie destul de

cuprinzătoare cu referire la protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice şi alte
scopuri experimentale:
 Ordonanţa Guvernului nr. 37/2002, aprobată prin Legea nr. 471/2002;
 Legea 205/2004 privind protecţia animalelor, modificată şi completată prin
Legea nr. 9/2008;
 Ordinul comun al ANSVSA (nr. 31/2008) şi al Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative (nr. 523/2008) pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii 205/2004 privind protecţia animalelor;
 Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 143/400, din
anul 2002, pentru aprobarea Instrucţiunilor privind adăpostirea şi îngrijirea
animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale.
 Legea nr. 305 din 12 iulie 2006 privind ratificarea Convenţiei europene pentru
protecţia animalelor vertebrate utilizate în experimente şi alte scopuri
ştiinţifice, adoptată la Strasbourg la 18 martie 1986 şi a Protocolului de
amendare a Convenţiei europene pentru protecţia animalelor vertebrate
utilizate în experimente şi alte scopuri ştiinţifice, adoptat la Strasbourg la 22
iunie 1998, semnate de România la 15 februarie 2006.
 Ordonanţa 28 din 31 august 2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea
tehnologică şi inovare. Monitorul Oficial, nr. 628, 2011.

Prin aceste reglementări s-a realizat armonizarea, în bună parte, a legislaţiei

interne cu prevederile existente pe plan internaţional, pe baza Convenţiei Europene pentru
Protecţia Animalelor Vertebrate Folosite în Scopuri Experimentale şi în Alte Scopuri
Ştiinţifice (1986). Din păcate, legislaţia noastră nu face referire la principiul 3R şi la
27
bioetică, ci doar stabileşte răspunderile şi cerinţele minimale ce trebuie asigurate pentru
animalele folosite în experimente.

Prevederile Ordonanţei nr. 37/2002 se aplică utilizării animalelor în următoarele

tipuri de experimente: obţinerea, fabricarea, testarea calităţii şi a siguranţei
medicamentelor, alimentelor şi a altor substanţe sau produse; prevenirea, diagnosticarea
sau tratarea unor boli, afecţiuni sau a efectelor acestora asupra omului, animalelor ori a
plantelor; evaluarea, reglarea sau modificarea condiţiilor fiziologice la om, animale sau
plante; protecţia mediului natural în interesul sănătăţii şi bunăstării umane şi animale.

Autoritatea naţională competentă, în sensul prevederilor Ordonanţei nr. 37/2002,

este Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
(ANSVSA), care are următoarele atribuţii: 1) înregistrează şi autorizează toate unităţile
crescătoare şi utilizatoare de animale folosite în scopuri experimentale; 2) elaborează
instrucţiuni privind normele de autorizare a unităţilor crescătoare şi a unităţilor care
folosesc animale de experienţă; 3) stabileşte normele de avizare şi de autorizare a
proiectelor de experimente; 4) stabileşte normele pentru inspecţiile privind protecţia
animalelor de experienţă.

Ordonanţa 37/2002 reglementează doar condiţiile de experimentare pe şoareci,

şobolani, cobai, hamsteri, iepuri, primate neumane, câini, pisici şi prepeliţe. Este interzisă
folosirea în scop ştiinţific sau experimental a animalelor sălbatice, cu excepţia cazurilor în
care experimentele au ca obiectiv: a) cercetări în scopul stabilirii măsurilor adecvate
pentru conservarea acestor specii; b) cercetări biomedicale foarte importante, în care
speciile respective se dovedesc a fi singurele care corespund acelor scopuri ştiinţifice sau
experimentale.

Pentru transpunerea în practică a prevederilor Ordonanţei 37/2002, ANSVSA a

adoptat unele măsuri de întărire a supravegherii condiţiilor din unităţile crescătoare,
furnizoare şi utilizatoare de animale (instituirea evidenţelor obligatorii privind animalele
deţinute în biobaze, privind livrările, mortalitatea, criteriile de evaluare periodică şi
altele). Înregistrarea şi autorizarea crescătoriilor şi unităţilor de furnizare a animalelor
folosite în scopuri experimentale se face de către ANSVSA, în cooperare cu Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor.

În conformitate cu prevederile Legii 206/2004 privind buna conduită în

cercetarea ştiinţifică, modificată şi completată prin Ordonanţa 28/2011, a fost înfiinţat
Consiliul Naţional de Etică în subordinea căruia au funcţionat trei comisii de etică cu
statut permanent pentru următoarele domenii: ştiinţe legate de lumea viului, ştiinţe socio-
umaniste şi ştiinţe exacte. Atribuţia de bază a fiecărei comisii consta în elaborarea
principiilor şi regulilor etice ale cercetării din domeniul respectiv şi cuprinderea acestora
într-un Cod de etică. Cercetarea ştiinţifică din domeniul medical (inclusiv veterinar)
aparţinea de Comisia pentru ştiinţe legate de lumea viului. Această comisie a elaborat un
proiect pentru Codul de Bioetică privind experimentarea pe animale. Dintre principiile
enumerate în proiectul Codului de Bioetică se remarcă „Principiul moralităţii specifice
cercetării pe animale” care pretinde că, în baza statutului său de fiinţă umană,
cercetătorul ştiinţific trebuie să-şi asume obligaţia morală de a respecta toate animalele şi
de a lua în consideraţie capacitatea acestora de a percepe şi memoriza suferinţa. Deşi au
trecut trei ani de la elaborarea proiectului de Cod de bioetică acesta nu a fost oficializat şi
nu se aplică încă.

28
 Pe de altă parte, deşi a fost promulgată legislaţia de transpunere a Directivei
86/609/EEC, aceasta nu a fost aplicată, decât în prea mică parte, deoarece nu au fost
elaborate şi instrucţiunile legale necesare. Conform Ordonanţei nr. 37/2002 (aprobată
prin Legea 471/2002), ANSVSA trebuia să elaboreze, în decurs de 30 zile de la apariţia
acesteia, normele de autorizare şi de înregistrare a unităţilor crescătoare şi a unităţilor
utilizatoare de animale, iar procedurile de notificare a experimentelor trebuiau elaborate
în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanţei. De asemenea, ANCS
trebuia să elaboreze Codul de Bioetică, în decurs de 180 zile de la apariţia Legii
206/2004. Fără instrucţiuni de aplicare a Ordonanţei 37 şi fără Cod de bioetică, corelat cu
prevederile Ordonanţei 37, practic, legislaţia de transpunere a Directivei 86/609/EEC în
ţara noastră, deşi elaborată, nu poate fi aplicată, ceea ce creează dificultăţi mari şi blocaje
în relaţiile de colaborare a colectivelor de cercetare ştiinţifică din ţara noastră cu cele din
ţările UE/Constantin şi Decun, 2008; Decun şi Bodnariu, 2009/.

Pentru alinierea la standardele UE, ar fi necesară înfiinţarea unui comitet național

pentru protecția animalelor utilizate în scopuri științifice, după modelul altor ţări
europene şi în acord cu prevederile articolului 49 din Directiva 2010.

Comitetul ar trebui să fie format din reprezentanţi ai institutelor de cercetări din

domeniul medicinii şi biologiei, reprezentanţi ai ANSVSA, ai fabricanţilor de produse
medicinale şi cosmetice şi reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia animalelor etc.
Acest Comitet ar trebui să aibă un rol consultativ pentru:
(1) elaborarea de propuneri de norme şi proceduri pentru evaluarea proiectelor de
experimente pe animale, împreună cu autoritatea competentă centrală (ANSVSA);
(2) elaborarea de criterii pentru avizarea/înregistrarea/autorizarea unităţilor care au
dreptul să efectueze experimente pe animale;
(3) elaborarea de criterii şi proceduri pentru autorizarea/avizarea/înregistrarea
personalului implicat în experimentarea pe animale.

Ca şi în celelalte ţări din UE, în ţara noastră trebuie, de asemenea, să se constituie

Comitete Regionale pentru Experimentarea pe Animale, iar la nivelul instituţiilor în care
se utilizează animale pentru experimentare, pentru diagnostic ori pentru alte activităţi să
se constituie, benevol, comitete de bioetică pentru experimentarea pe animale. În funcţie
de complexitatea structurii unităţilor/instituţiilor care folosesc animale pentru
experimentare, atribuţiile acestor comitete ar putea fi preluate de comisiile de etică
existente în universităţi (înfiinţate în baza Ordinului MEC nr. 4492/2005) sau de comisiile
de etică din unităţile de cercetare – dezvoltare (constituite în baza Legii 206/2004).

Comitetele Regionale pentru Experimentarea pe Animale trebuie să stabilească mai

ales dacă un anumit proiect de cercetare, ce urmează a fi finanţat din bani publici sau din
fondurile UE, respectă cerinţele etice (principiile celor 3R), pe lângă prevederile legale
privind înregistrarea/avizarea/autorizarea unităţilor în care se utilizează animale în scop
de experimentare sau în scop de diagnostic. Comitetele ar avea obligaţia de a analiza
proiectele de cercetare şi de a răspunde, în termen de o lună, dacă proiectul îndeplineşte
cerinţele stabilite de Comitetului Naţional pentru Experimentarea pe Animale (sau de
Codul de bioetică, ce va fi elaborat). Informaţiile din proiectele de cercetare supuse
analizei trebuie să rămână confidenţiale şi să nu influenţeze evaluarea ştiinţifică a
proiectelor. Comitetele Regionale pentru Experimentarea pe Animale trebuie să
colaboreze cu autoritatea competentă centrală, cu Comitetul Naţional pentru

29
Experimentarea pe Animale şi cu comitetele de bioetică de la nivelul unităţilor,
institutelor, instituţiilor şi organizaţiilor care utilizează animale pentru experimentare,
diagnostic şi alte scopuri. Pentru mai buna coordonare a aplicării principiilor celor 3R şi
facilitarea extinderii metodelor alternative este, de asemenea, necesară şi urgentă,
constituirea Platformei Naţionale de Consens privind principiile „3R” şi alternativele la
experimentarea pe animale şi aderarea la ECOPA. Ignorarea acestei cerinţe se va
răsfrânge negativ asupra exportului de produse biologice, medicamente şi cosmetice în
ţările din UE.

Deficienţele mai sus menţionate ar putea fi eliminate în totalitate prin

transpunerea, cât mai rapidă şi detaliată, a prevederilor Directivei 2010 în legislaţia
naţională, care trebuia realizată până la 10 noiembrie 2012.

16.9. Protecţia animalelor folosite în scop didactic

Animalele se folosesc încă mult în procesul de educaţie, atât la nivelul studiilor

medii, cât mai ales în universităţile cu profil biologic, inclusiv şi medical. Ca urmare a
progresului tehnic accelerat şi a tendinţei de schimbare profundă a atitudinii faţă de
animale, se profilează schimbări importante în procesul didactic, inclusiv cu privire la
extinderea folosirii mijloacelor tehnice de înaltă eficienţă, cum ar fi simularea pe
computer şi alte mijloace alternative moderne.

În acest scop, în anul 1998, a fost înfiinţată organizaţia EuroNICHE (European

Network of Individuals & Campaigns for Humane Education), care începând cu anul
2000 şi-a schimbat denumirea în InterNICHE (International Network for Humane
Education), ca urmare a extinderii activităţii la nivel global. Aceasta este alcătuită din
studenţi, profesori şi alţi specialişti, ce urmăresc să ridice nivelul calitativ al procesului de
învăţământ şi să înlocuiască – în cadrul acestuia – folosirea animalelor de experienţă prin
mijloace alternative, care s-au dovedit superioare, nu doar din punct de vedere etic, ci şi
pedagogic. Organizaţia a apărut ca expresie a conştientizării studenţilor şi a unor cadre
didactice privind suferinţa inutilă a animalelor, în paralel cu dezvoltarea libertăţilor
individuale în universităţi şi a conturării normelor privind obiecţiunea de conştiinţă.

S-a constatat că încă, în numeroase şcoli şi universităţi, studenţii se confruntă cu

obligativitatea de a folosi în procesul de învăţare metode ce produc suferinţa şi moartea a
numeroase animale (mai ales broaşte, şoareci, şobolani, iepuri etc.), împotriva
convingerilor lor etice. Aceasta generează o lipsă de respect faţă de viaţă, deoarece
animalele sunt tratate ca materiale de unică folosinţă. Se cunosc numeroase cazuri de
renunţare la facultatea aleasă, deoarece programa nu asigura posibilitatea de a opta pentru
o alternativă valabilă din punct de vedere pedagogic. Alţi studenţi renunţă la atitudinea
etică de la început şi treptat se obişnuiesc cu sistemul de învăţătură (mai ales de exersare a
aptitudinilor chirurgicale), ceea ce va conduce la diminuarea responsabilităţii personale şi
a respectului faţă de viaţă. În acest mod se pierd repere etice valoroase şi importante în
interiorul ştiinţei.

Practica a numeroase universităţi europene a dovedit că studenţii pot să-şi încheie

cu succes studiile, fără a fi nevoiţi să accepte violarea libertăţii lor de conştiinţă şi fără a
vătăma nici un animal.

30
 InterNICHE oferă sprijin practic profesorilor şi studenţilor (de biologie, chirurgie,
anatomie, fiziologie, toxicologie etc.) ajutându-i să înlocuiască experimentele pe animale
şi să dezvolte metodele alternative, pe care unii dintre ei deja le folosesc. Anual se
organizează conferinţe internaţionale, demonstraţii practice şi se publică cărţi, broşuri
pliante în mai mult de 20 de limbi. A fost pusă la dispoziţia mediului educaţional din
întreaga lume cea de a doua ediţie a cărţii From Guinea Pig to Computer Mouse,13
Care descrie mai mult de 500 de produse şi metode de studiu pentru domeniul
ştiinţelor vieţii, prin metode alternative.

În aceste condiţii se dă posibilitatea studenţilor, inclusiv celor din facultăţile de

medicină veterinară, să-şi apere libertatea de conştiinţă şi să pretindă un sistem de
învăţământ progresist, de cea mai înaltă calitate, bazat în primul rând pe respectul faţă de
toate formele de viaţă/Koning, 1997/.

În unele ţări a fost perfecţionată şi legislaţia astfel încât să faciliteze libertatea de

conştiinţă în acest domeniu. De exemplu, în Italia este în vigoare, din anul 1993, Legea
nr. 413, cu referire la normele obiecţiunii de conştiinţă. În această Lege se precizează:
 la art. 1, cu referire la drepturi: Cetăţenii care din motive de conştiinţă, în
virtutea dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de credinţă,
recunoscut de Declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de
Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, se opun
violenţei asupra tuturor fiinţelor vii, pot declara propria obiecţiune de
conştiinţă faţă de orice act conex cu experimentarea pe animale...;
 la art. 2, privind efectele declaraţiei de obiecţiune de conştiinţă: Medicii
cercetătorii şi personalul sanitar, care au declarat propria obiecţiune de
conştiinţă, nu sunt obligaţi să participe efectiv la intervenţiile şi
experimentele directe pe animale...;
 la art. 3, privind modalităţile de exercitare: Obiecţiunea de conştiinţă se
declară în cererea de angajare sau de participare la concurs. Studenţii
trebuie să declare obiecţiunea de conştiinţă la începutul cursului şefului de
lucrări de la catedra în cadrul căreia se pot desfăşura intervenţii şi
experimente pe animale...;
 la art. 4, cu referire la interdicţia discriminării: Nimeni nu trebuie să sufere
consecinţe nefavorabile ca urmare a refuzului de a practica sau coopera la
efectuarea experimentelor pe animale. Persoanele care – în sensul art. 1 -
declară propria obiecţiune de conştiinţă, indiferent că sunt lucrători
angajaţi publici sau privaţi, au dreptul de a fi destinaţi (în măsura dotărilor
existente) unor activităţi diferite de cele care implică experimentarea pe
animale, păstrându-şi aceeaşi calificare şi acelaşi salariu. În universităţi
organele competente trebuie să decidă că prezenţa la orele de laborator în
care se desfăşoară experimente pe animale este facultativă. În scopul
promovării examenului trebuie să fie activate modalităţi de predare care nu
implică intervenţii sau experimente pe animale...

13
Nick Jukes, Mihnea Chiuia - From Guinea Pig to Computer Mouse: Alternative Methods for a Humane
Education, 2nd Edition, Interniche with NEAVS support, 2002.
31
 În România preocupările pentru reglementarea acestui domeniu sunt deocamdată
practic inexistente, cu excepţia unor iniţiative din partea studenţilor, care au beneficiat
de sprijinul organizaţiei internaţionale InterNICHE.

32