ANDRONIE IOANA CRISTINA

BUNĂSTAREA ŞI
PROTECŢIA
ANIMALELOR

NOTE DE CURS
2019

1
 1. INTRODUCERE ÎN BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Bunăstarea animalelor, prezintă astăzi abordări diferite începând cu definirea acesteia

şi continuând cu măsurile practice ce se impun pentru fiecare specie şi categorie de vârstă a
animalelor. Există cercetări referitoare la interrelaţiile dintre animale şi mediul lor de viaţă, la
diferitele faze ale adaptării animalelor la mediul aflat într-o continuă schimbare (stres,
acomodare, aclimatizare, etc.), la comportamentul normal şi simţămintele animalelor. Sunt și
astăzi contradicţii referitoare la conceptul de conservare a vieţii animalelor sălbatice,
drepturile animalelor, obligaţiile oamenilor faţă de acestea şi bunăstarea animalelor, motive
pentru care este important să se cunoască cum poate fi folosit cuvântul bunăstare şi cum este
legat acesta de problemele morale (Broom 1989).

1.1. ETIMOLOGIA BUNĂSTĂRII

Bunăstarea animalelor, etimologic, derivă de la cuvântul engelzesc welfare, prin care

se înţelege calitatea vieţii animalelor. Termenul de bunăstare se referă la starea animalului şi
nu la modul de îngijire a lui de către om. Aceaşi terminologie se întâlneşte şi în alte limbi
europene bien-être (franceză), wohlergehen (germană), benessere (italiană), bienstar
(spaniolă), blagosostoianie (rusă), etc. În ţara noastră terminologia de bunăstare este acceptată
oficial şi folosită în toate actele normative.
Cercetători din domeniul bunăstării animalelor din ţările ce folosesc limba engleză ca
limbă oficială, consideră relaţia dintre termenii welfare și well-being ca fiind de sinonimie
perfectă, de multe ori însă făcâdu-se o distincţie clară între aceştia. Există astfel, mai multe
puncte de vedere referitoare la semnificaţia celor două cuvinte: folosirea cuvântului well-
being în a descrie starea animalelor, calitatea vieţii acestora şi cuvântul welfare pentru a
descrie problemele sociale şi etice legate de acestea. Un alt punct de vedere este acela că
welfare se referă la calitatea vieţii animalelor pe termen lung, respectiv well-being la calitatea
vieţii animalelor pe termen scurt cu referire în special la stările psihice ale acestora. În
Europa, este folosit exclusiv termenul welfare, deoarece acesta este deja consacrat prin
numeroasele lucrări ştiinţifice şi acte normative în domeniu, chiar şi în titulatura
organizaţiilor de protecţie a animalelor, în timp ce în Statele Unite s-a renunţat la termenul
welfare în favoarea lui well-being.
În Europa continentală pentru a descrie necesitatea păstrării bunăstării animalelor se
foloseşte și sintagma de protecţie a animalelor care asigură implicit bunăstarea acestora şi
vizează asigurarea unui mediu corespunzător, asigurarea stării de sănătate și manifestarea
comportamentelor naturale.

1.2. IMPORTANŢA BUNĂSTĂRII ANIMALELOR

Importanţa bunăstării animalelor rezidă dintr-o motivaţie etică, politică, socială şi una
economică.

1.2.1. Motivația etică a bunăstării animalelor

Acesta, are la bază asemănările de ordin biologic dintre animalele superioare şi
oameni sub aspect structural, funcţional şi comportamental. S-a demonstrat că unele funcţii
vitale cum ar fi metabolismul, respiraţia, circulaţia sanguină, sunt comune atât la om cât şi la
animalele superioare; mecanismele stresului şi durerii, sunt aproape identice, iar reactivitatea
faţă de factorii de mediu este asemănătoare. La noi în ţară, motivaţia etică este mai puţin

2
vizibilă în rândul crescătorilor de animale datorită nivelului redus de cunoaştere a bunăstării
animalelor, a dificultăţilor întâmpinate de aceştia în procesul de schimbare a tehnologiilor, a
cunoşterii condiţiilor de exprimare a potenţialului productiv al animalelor, a nivelului de
finanţare, etc..

1.2.2. Motivaţia politică a bunăstării animalelor

Rezultă atât din orientarea opiniei publice în direcţia protecţiei animalelor cât şi din
opţiunea ţării noastre de aderare la Uniunea Europeană.
În cadrul Uniunii Europene, în anul 1980 a luat fiinţă Eurogrupul pentru Bunăstarea
Animalelor, care are rolul de a recepţiona, prelucra şi transmite părerile opiniei publice
privind bunăstarea animalelor de la organizaţiile teritoriale, către Comisia Europeană,
Consiliul de Miniştri şi Consiliul Europei, în vederea perfecţionării legislaţiei, monitorizării
respectării normelor şi asigurării asistenţei tehnice. Activitatea Eurogrupului este sprijinită de
Intergrupul pentru Bunăstarea şi Conservarea Animalelor format din persoane cu orientări
politice diferite, interesate însă să susţină iniţiativele legislative privind bunăstarea şi
protecţia animalelor.
Obiectivul iniţial al politicilor europene privind bunăstarea animalelor a fost lărgit la o
altă dimensiune începând cu 1999 o dată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam (extinderea
Uniunii Europene). Prin acesta au fost stabilite reguli de bază pentru acţiunile Uniunii
Europene privind bunăstarea animalelor prin „Protocolul privind Protecţia şi Bunăstarea
Animalelor”. Acesta recunoaşte că animalele sunt „fiinţe simţitoare” şi obligă instituţiile
europene să acorde atenţie deplină cerinţelor bunăstării animalelor când formulează şi
implementează legislaţia Comunităţii. Protocolul relevă faptul că acesta trebuie realizat ” în
timp ce respectă prevederile legislative sau administrative şi obiceiurile Statelor membre
privind ritualurile religioase, tradiţiile culturale şi moştenirea regională”. Acest fapt reflectă
voinţa puternică a Statelor membre de a menţine „diversitatea„ lor în legătură cu toate
evenimentele tradiţionale în timp ce animalele sunt implicate, cum este „lupta cu taurii –
corida”. În acest caz Statele membre menţin responsibilitatea lor completă în urmărirea
orcărui act de cruzime faţă de animale şi de a răspunde deplin la problemele cetăţenilor.
Obligaţia pentru bunăstarea animalelor va fi reţinută în schiţa Constituţiei pentru Europa.
Un organism european care se ocupă de problemele referitoare la protecţia şi
bunăstarea animalelor este Intergrupul pentru bunăstarea animalelor. Acesta este o structură
guvernamentală aflată în subordinea Parlamentului European. Intergrupul a fost înfiinţat în
1983, iar în 1994 şi-a schimbat titulatura în Intergrupul pentru bunăstarea şi conservarea
animalelor. După unii analişti, schimbarea denumirii reprezintă o recunoaştere a interesului
din ce în ce mai accentuat asupra problemelor legate de conservarea vieţii sălbatice (interes
care a condus, printre altele, şi la adoptarea la 1 iulie 1975, a Convenţiei asupra comerţului
internaţional cu specii periclitate din fauna şi flora sălbatice), iar după alţii, reprezintă un
răspuns la înfiinţarea Intergrupului pentru Conservare şi Dezvoltare, care promovează
conceptul utilizării durabile a resurselor naturale.
Standardele bunăstării animalelor adoptate de Uniunea Europeană, indică creşterea
importanţei acordate acesteia la nivelul Comunităţii, devenind în acelaşi timp o problemă de
mare interes public. De exemplu astăzi în Uniunea Europeană viţeii în vârtă de peste opt
săptămâni trebuie să fie menţinuţi în grupuri iar legarea şi folosirea botniţei sunt interzise;
scroafele gestante nu mai pot fi cazate în boxe individuale, iar cuştile pentru găinile ouătoare
fără dotările corespunzătoare (stinghii, baie de nisip, suprafaţă pentru tocirea ghearelor) au
dispărut începând cu anul 2012. Animalele pot fi transportate cu autovehiculele cel mult 8 ore
sau pot călătorii în vehicule special echipate pe distanţe mai mari şi dacă au apă şi furaje în
cantităţi suficiente. În abatoare sunt stabilite cerinţe specifice de bunăstare pentru

3
managementul animalelor, asomarea şi tăierea lor. Sunt stabilite de asemenea reguli specifice
pentru bunăstarea animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau alte scopuri experimentale.
Alte iniţiative ale Comisiei se referă la Directiva privind protecţia găinilor ouătoare
(EEC, 74/1999; 4/2002) şi la cea pentru protecția suinelor (EEC, 630/1999; 88/2001;
93/2001) care includ o serie de sarcini pentru aceasta, cum ar fi investigarea tehnicilor noi de
fermă şi colaborarea cu forurile superioare pentru obţinerea consensului politic privind
bunăstarea animală; evaluarea impactului economic al măsurilor adoptate privind comerţul
global şi pentru crearea unui sistem de marcare pentru ouă care permit consumatorilor să
recunoască sistemele de ferme aplicate.
Elementele de bază ale propunerilor Comisiei Europene sunt date atât de Comitetul
ştiinţific privind sănătatea şi bunăstarea animalelor al Agenţiei Europene pentru Siguranţa
Alimentelor (EFSA) cât şi de experienţa statelor membre, în scopul întăririi regulilor de
bunăstare a animalelor. Printre iniţiativele Comisiei amintim rapoartele inspecţiilor efectuate
de Oficiul Alimentar şi Veterinar al Comisiei (FVO); rezultatele studiilor socio-economice
privind impactul posibil atât asupra pieţei interne cât şi a celei externe; informaţiile oficiale
date de organizaţiile agricole şi organizaţiile pentru protecţia animalelor. Datele colectate de
la autorităţile competente din Statele membre privind întărirea legislaţiei, din rapoartele
efectuate de FVO şi de la organizaţiile non-guvernamentale constituie în prezent un
instrument valoros pentru determinarea întăririi legislaţiei şi pentru iniţiativele viitoare ale
Comisiei. Extinderea Uniunii Europene asigură o oportunitate pentru avansarea bunăstării
animalelor şi în ţările care aderă. În acest context FVO efectuează un număr de misiuni de
pre-aderare pentru ţările candidate, în paralel cu oficiul TAIEX, care evaluează bunăstarea
animalelor şi regulile sale de bunăstare a animalelor care vor devenii aplicabile în noile State
membre la momentul aderării.
Importanţa bunăstării şi protecţiei animalelor a fost recunoscută şi de OIE, care a
înfiinţat un Grup lucrativ permanent pe probleme de bunăstare a animalelor în octombrie
2002. Cea mai recentă întrunire a acestui grup, respectiv a IV-a, a avut loc în Terano (Italia),
în perioada 7-9 septembrie 2005. Printre problemele abordate în raportul elaborat cu această
ocazie se menţionează: bunăstarea animalelor în timpul transportului acestora pe mare;
bunăstarea animalelor în timpul transportului acestora pe uscat; bunăstarea animalelor
destinate abatorizării şi bunăstarea animalelor tăiate de necesitate.
Astăzi, în Europa există diferite modalităţi de colaborare între structurile
parlamentare, politice şi organizaţiile civice în ceea ce priveşte bunăstarea animalelor. Spre
exemplu în Marea Britanie, Departamentul pentru Mediu, Alimentaţie şi Afaceri Rurale
(DEFRA), se ocupă de bunăstarea animalelor, prin implementarea unor măsuri politice cu
scopul de a îmbunătăţii bunăstarea animalelor de fermă. Aceste măsuri includ stabilirea
standardelor legislative, schiţarea codurilor de practică, pentru producători şi toţi cei implicaţi
în industriile animale, monitorizarea şi întărirea standardelor de bunăstare prin Serviciul
Veterinar de Stat (SVS), furnizarea informaţiei şi sfaturile privind bunăstarea animalelor şi
susţinerea pentru Consiliul pentru Bunăstarea Animalelor de Fermă (FAWC, care avizează
guvernul privind toate aspectele bunăstării animalelor de fermă). Pe lângă acesta mai există
Consiliului pentru Bunăstarea Animalelor de Companie şi Consiliul pentru Proceduri
Experimentale din care fac parte numai specialişti recunoscuţi şi multe alte organizaţii care se
ocupă de protecţia şi bunăstarea animalelor şi în care sunt angrenate atât persoane fizice şi cât
şi persoane juridice interesate în acest domeniu. Activitatea acestora urmăreşte respectarea
legislaţiei Uniunii Europene şi armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană. Directivele şi
Reglementările Uniunii Europene elaborate în domeniul bunăstării animalelor de fermă, s-au
bazat în principal pe rapoartele existente ale comitetelor ştiinţifice (Comitetul Ştiinţific
Veterinar secţia bunăstarea animalelor şi succesorul său Comitetul Ştiinţific privind

4
Sănătatea şi Bunăstarea Animalelor) din Marea Britanie (legislaţia existând înaintea
legislaţiei UE) şi pe contribuţiile oamenilor de ştiinţă din ţările Uniunii Europene.
Prin Actul Agriculturii, legislaţia principală responsabilă de bunăstarea şi protecţia
animalelor din Marea Britanie şi Reglementarea Bunăstării Animalelor de fermă, fermierii şi
toţi cei care participă la îngrijirea animalelor sunt obligaţi să fie familiarizaţi şi să aibă acces
la recomandările (codurilor de practică) stabilite. Aceste coduri sunt disponibile pentru
păsările domestice, bovine, ovine, suine, caprine, leporide, ele nu stabilesc cerinţe statutare şi
sunt revizuite periodic. Deşi scopul principal al codurilor de bunăstare este de a încuraja
fermierii să adopte standardele superioare de creştere a animalelor, ele sunt folosite şi pentru
susţinerea cerinţelor legislative.
La noi în țară în cadrul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța
Alimentelor, există Serviciul de bunăstarea animalelor, care elaborează și implementează
legislația privind protecția animalelor de fermă, a celor de companie și a animalelor folosite
în scopuri științifice. De asemenea, elaborează coduri de bune practici pentru fermieri şi toți
cei implicaţi în industriile animale, monitorizează realizarea standardelor de bunăstare care
susţin cerinţele legislative în vigoare.

1.2.3. Motivaţia economică a bunăstării animalelor

Aceasta este în permanentă creştere în ţările Europei ca urmare a interesului
manifestat de către fermieri faţă de tehnologiile noi, rentabile şi competitive sub aspect
economic, care constituie alternative ale celor convenţionale de tip intensiv-industrial.
Tehnologiile europene de producţie agricolă s-au concentrat pe probleme ca furnizarea, preţul
şi competiţia. Aceste probleme nu par în prezent să fie foarte importante pentru mulţi
consumatori europeni, însă în perioada anilor 1950-1960 disponibilitatea alimentelor la
preţuri permisibile a fost o provocare reală în Europa. În acelaşi timp în fermele de animale
au fost introduse tehnici noi care au permis creşterea unui număr mai mare de animale
(sistemul intensiv-industrial) şi cu o productivitate mai productiv.
Astăzi fermele de animale par să nu mai fie privite de către consumatorii europeni ca
un mijloc simplu de producere a alimentelor ci ca mijloace fundamentale pentru alte scopuri
sociale cheie cum ar fi siguranţa şi calitatea alimentelor, protecţia mediului, dezvoltarea
rurală şi conservarea terenurilor.
De-a lungul timpului crizele apărute în agricultura europeană datorate BSE, dioxinei
şi febrei aftoase, nu au schimbat atitudinea consumatorilor faţă de animalele de fermă dar au
mărit presiunea publică pentru reforme mai largi şi mai rapide în ceea ce privesc sistemele de
creştere a animalelor. Cercetările actuale arată că animalele care sunt bine tratate şi manifestă
un comportament natural sunt mai sănătoase decât animalele tratate prost. Ca urmare în
prezent iniţiativele ştiinţifice se concentrează pe bunăstarea animalelor ca pe un constituent
activ al sănătăţii animale mai precis pe condiţiile extreme din fermă ce pot constitui o sursă
de boală a animalelor. Ca o consecinţă a acestei activităţi, vânzătorii cu amănuntul din toată
lumea recunosc din ce în ce mai mult bunăstarea animalelor ca un aspect formativ al imaginii
calităţii producţiei. Acest lucru creează în schimb o necesitate pentru alegerea sistemelor
sigure, de monitorizarea în acestea a statusului bunăstării animale şi asigurarea garanţiilor
privind condiţiile producţiei. Programele independente verificate privind bunăstarea animală
devin tot mai uzuale în toată lumea şi în particular în ţările dezvoltate. Astfel este o acceptare
tot mai largă a legăturii dintre bunăstarea animalelor şi sănătatea oamenilor şi prin extindere
chiar între bunăstarea animalelor şi siguranţa şi calitatea alimentelor.
Calea pentru recunoaşterea bunăstării animale ca un constituent al politicii alimentare
europene a fost stabilită în 2000 când Comisia Europeană a adoptat Foaia albă privind
Siguranţa Alimentelor. Abordarea integrată a siguranţei alimentelor în lanţul alimentar

5
acoperă toate stadiile producţiei şi furnizării, de la prodcţia primară, furajul animal, direct la
furnizarea alimentelor către consumatori sau altfel spus „ de la fermă la furculiţă”.
Managementul balanţei dintre competiţie, productivitate şi bunăstarea animalelor care
se ocupă cu creştea zilnică a dimensiunilor globale ale comerţului în agricultură, se realizează
prin creşterea aprecierii că standardele ridicate de bunăstare au un impact direct şi indirect
asupra siguranţei şi calităţii alimentelor. Apare astfel problema privind costurile suplimentare
potenţiale pentru producători, care rezultă din implementarea standardelor ridicate de
bunăstare a animalelor, costuri care dezavantajează din punct de vedere competitiv
producătorii Uniunii Europene faţă de produsele importate din ţările nemembre (terţe).

1.2.4. Motivația socială a bunăstării animalelor

Motivaţia socială îşi are originea în conştientizarea de către consumatori a faptului
că prosperitatea şi sănătatea lor depind de calitatea factorilor naturali ai mediului în care
trăiesc şi de siguranţa alimentelor pe care le consumă, care este în strânsă corelaţie cu nivelul
bunăstării animalelor de la care provin. De asemenea consumatorii trebuie să înţeleagă că
implementarea standardeleor superioare de bunăstare a animalelor implică costuri
suplimentare semnificative pentru producători şi implicit preţuri mai mari la vânzare. În acest
sens la iniţiativa OIE, Comunitatea Europeană a început să negocieze standardele de
bunăstare animală care să fie stabilite în acorduri bilaterale între Uniunea Europeană şi ţările
terţe furnizoare de animale şi produse animaliere. În acest fel Comisia speră că includerea
standardelor privind bunăstarea animalelor în acordurile veterinare bilaterale aplicate în
prezent sau care sunt negociate, vor avea un efect pozitiv asupra bunăstării animale
internaţionale.

6
 2. ISTORICUL RELAŢIILOR DINTRE OM ŞI ANIMALE

Problema complexă a relaţiilor dintre om şi animale a fost abordată încă din cele mai
vechi timpuri. Dacă la începutul convieţuirii alături de animale, omul are faţă de acestea
sentimente religioase (tabuurile animaliere ale diferitelor triburi preistorice sau sistemul
religios zoomorfic al vechilor egipteni), pe parcursul timpului omul îşi schimbă atitudinea
faţă de animale, le domesticeşte şi le exploatează în interes propriu.

2.1. ÎNŢELEGEREA RAPORTULUI OM-ANIMALE

Raportul om-animal a însemnat expansiunea potenţialului uman pe multiple

dimensiuni ale cognitiei, muncii, ludicului, forţei fizice şi sufletesti,spiritualitatii si sensului
vietii. A doua jumatate a a secolului al XX-lea marchează o inedită mutaţie în conştiinţa de
sine a umanităţii. Războiul Mondial se încheiase ca o repetare paradoxală a risipei de
experienţă, energie, inteligenţă, patrimoniu şi demnitate.
Ideea existenţei unor similitudini între om şi animale apare atât în scrierile filozofilor
greci din antichitate, cât şi în Vechiul Testament.
Conceptul moralităţii faţă de animale revine în scrierile filozofilor europeni din
secolele XVIII-XIX. Ca reacţie a opiniei publice asupra acestei probleme, în această perioadă
apare mişcarea pentru bunăstarea animalelor. Încă de la începutul secolului XIX, în unele ţări
sunt adoptate norme juridice privind modul de tratare a animalelor şi sunt fondate numeroase
societăţi pentru bunăstare a animalelor.
În intervalul de timp scurs de la începutul secolului XIX şi până în anul 1960, cele
mai multe publicaţii privind bunăstarea animalelor se refereau la actele deliberate de cruzime
asupra animalelor sau la situaţiile în care necesităţile acestora erau ignorate în mod voluntar.
Legat de animalele de fermă, cele mai importante norme juridice din această perioadă erau
cele referitoare la tăierea/sacrificarea umanitară a animalelor şi la transportul acestora pe
distanţe mari.
Ca reacţie la adoptarea globală a sistemului intensiv, în 1964 a fost publicată cartea
Animal Machines – The New Factory Farming Industry, carte care a avut un efect marcant
asupra evoluţiei problemei bunăstării animalelor. Autorul cărţii, Ruth Harisson, critică
sistemul intensiv de creştere a animalelor practicat în Marea Britanie din diverse puncte de
vedere: utilizarea antibioticelor şi a hormonilor, programele intensive de furajare a
animalelor, cazarea acestora în spaţii complet izolate de mediul natural, restricţia spaţială
aplicată animalelor. În urma publicării acestei cărţi, guvernul britanic a dispus o anchetă
asupra sistemului naţional de creştere a animalelor. Rezultatele anchetei sunt sintetizate în
raportul întocmit de Brambell, raport care a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea
problemei bunăstării animalelor. Astfel, în urma observaţiei făcute pe baza morfologiei,
funcţiilor şi comportamentului conform căreia animalele au aceleaşi simţăminte ca ale
oamenilor, singura diferenţă constând în intensitate, comisia de anchetă a introdus conceptul
de bunăstare psihică (alături de bunăstarea fizică). În legătură cu supradensitatea şi limitarea
spaţială criticate de Harrison, comisia de anchetă a ajuns la concluzia că „animalele trebuie să
poată fără dificultăţi să se ridice, să adopte decubitul, să se rotească, să-şi întindă membrele şi
să interacţioneze cu celelalte animale”. Raportul lui Brambell a introdus astfel multe dintre
conceptele care vor fi încorporate mai târziu în cele cinci „libertăţi” ale animalelor, document
elaborat în anul 1979 de către Consiliul de Bunăstare a Animalelor de Fermă (Farm Animal
Welfare Council), consiliu fondat la recomandarea aceleiaşi comisii a raportului Brambell.
Aceste ”cinci libertăţi” sunt: libertatea de foame şi de sete (această condiţie impunând

7
asigurarea obligatorie a apei şi a furajelor corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi
calitativ); libertatea de disconfort (prin oferirea unor condiţii confortabile de odihnă şi de
adăpostire); libertatea de durere, leziuni sau boală (condiţie asigurată prin efectuarea unei
profilaxii corespunzătoare, a unui diagnostic şi a unui tratament rapid şi corect); posibilitatea
efectuării comportamentului natural (prin asigurarea unui spaţiu suficient, dar şi a companiei
reprezentată de animalele din aceeaşi specie); libertatea de frică şi de alte stări tensionate
(prin asigurarea tuturor condiţiilor necesare evitării unor asemenea situaţii).

2.2. INTERRELAŢIILE DINTRE OAMENI ŞI ANIMALE

Sensul relaţiilor dintre om şi animale s-a schimbat radical odată cu semnarea

Protocolului 33 (anexă a Tratatului de la Amsterdam) de către ţările membre ale Uniunii
Europene. În acest act normativ se recunoaşte pentru prima dată că animalele sunt fiinţe vii
care au simţăminte (sentient beings) şi prezintă o valoare intrinsecă, pe lângă valoarea lor de
inventar pentru om. Se acceptă faptul că peştii nu suferă, dar au emoţii - motiv pentru care
omul va trebui să evite emoţiile negative ale acestora (să execute asomarea lor înaintea
prelucrării).
„Părţile contractante, dorind să asigure îmbunătăţirea protecţiei animalelor şi să
respecte bunăstarea animalelor ca fiinţe dotate cu simţăminte, convin asupra următoarelor
prevederi, care vor fi anexate Tratatului Comunităţii Europene: în formularea şi
implementarea politicilor agricole comune, transportului, pieţei interne europene şi a
politicilor de cercetare, Comunitatea Europeană şi statele membre vor acorda o deosebită
atenţie asigurării bunăstării animalelor, respectând totodată şi prevederile legislative, normele
administrative, precum şi obiceiurile religioase sau tradiţiile specifice din diversele state
membre”. (Protocolul 33, anexă la Tratatul Comunităţii Europene)
Interesul publicului pentru problema bunăstării animalelor, se dezvoltă după 1965
anul apariţiei Raportului Brambell, fapt relevat de aceea că, în 1979, are loc prima Conferinţă
Europeană de Bunăstare a Animalelor de Fermă. În ultimii 20 de ani, preocupările legate de
comportamentul animalelor şi de asigurarea bunăstării acestora ating cota maximă.
Numeroase guverne europene alocă fonduri bugetare considerabile pentru dezvoltarea
sistemelor alternativă de creştere a animalelor şi au loc, cu sprijinul instituţiilor UE,
numeroase conferinţe ştiinţifice pe tema protecţiei şi a bunăstării animalelor în ţări precum
Marea Britanie, Suedia sau Elveţia.
În SUA, interesul pentru bunăstarea animalelor cunoaşte o dezvoltare mai lentă.
Primele articole ştiinţifice americane referitoare la această problemă sunt publicate de F.M.
Loew în 1971, apoi de M.W. Fox în 1979 (citaţi de Rowan; A. N., O’Brien; H., Thayer; l,
Patronek; G. J.). Anul 1984 este marcat de apariţia cărţii lui M. W. Fox Farm Animals:
Husbandry, Behavior, and Veterinary Practice. Consiliul de Ştiinţe şi Tehnologii Agricole
(Council for Agricultural Science and Technology) publică în 1981 raportul intitulat
Scientific aspects of the welfare of food animals – raport care îşi propunea o prezentare a
situaţiei din teren, fără a aborda chestiunile etice. În ultimii ani au crescut presiunile
consumatorilor şi fermierilor americani pentru optimizarea nivelului de bunăstare a
animalelor, fapt care a generat dezbateri aprinse în lumea ştiinţifică americană.
Esenţa problemei bunăstării animalelor se rezumă la reglementarea prin legi,
standarde etc. a comportamentului faţă de animale şi a folosirii acestora în viaţa cotidiană. În
acest context, Consiliul Europei a aprobat 6 convenţii legate de bunăstarea animalelor.
Ca o recunoaştere a importanţei problemei bunăstării animalelor, în anul 1980 este
înfiinţat Eurogrupul pentru bunăstarea animalelor, organizaţie nonguvernamentală care
reprezintă „vocea unită” a tuturor organizaţiilor de bunăstare a animalelor. Iniţiativa fondării

8
acestui organism a avut-o organizaţia britanică Royal Society for the Prevention of Cruelty to
Animals (RSPCA). Scopul principal a fost acela de extindere a cadrului dezbaterii
problemelor legate de bunăstarea animalelor la nivel multinaţional. Această instituţie, cu
statut de observator pe lângă Consiliul Europei, are un rol complex care se referă la:
transmiterea presiunii legate de bunăstarea animalelor de la nivelul organizaţiilor naţionale la
principalele instituţii ale UE în scopul adoptării unei legislaţii noi, îmbunătăţite; menţinerea
presiunii pentru aplicarea riguroasă a legislaţiei indiferent de forma ei (directivă, decizie şi
reglementare); armonizarea punctelor de vedere ale organizaţiilor naţionale; campanii de
mediatizare a problemelor de bunăstare a animalelor pentru avertizarea populaţiei Europei;
asigurarea (la cerere sau din proprie iniţiativă) a informaţiilor şi datelor privind bunăstarea
animalelor la nivel naţional sau european, precum şi a sfaturilor de expert în problemele
tehnice şi legislative referitoare la bunăstarea animalelor. Eurogrupul funcţionează în strânsă
colaborare cu un alt organism, şi anume Eurogrupul pentru protecţia vieţii sălbatice şi a
animalelor de laborator (Eurogroup for Wildlife and Laboratory Animals – EWLA),
organism înfiinţat cu sprijinul fondului comunitar.
Trebuie făcută o diferenţă netă între susţinătorii bunăstării animalelor şi cei ai
drepturilor animalelor. Dacă primii consideră justă exploatarea animalelor, cu condiţia ca
aceasta să fie raţională; cei din urmă nu consideră corectă folosirea animalelor de către om şi
afirmă că relaţiile dintre om şi animale ar trebui să se rezume la situaţiile accidentale sau cele
iniţiate de către animal. „Avocaţii” drepturilor animalelor susţin şi apără drepturile
fundamentale şi inalienabile ale acestora: dreptul la libertate, dreptul de a nu suferi, de a nu
simţi durere, de a nu fi utilizate experimental şi de a nu fi tăiate pentru consum.
Problema diferenţei între mişcarea pentru bunăstarea animalelor şi cea pentru
drepturile animalelor este abordată de Kim Bartlett, care afirmă: „Există într-adevăr o
diferenţă fundamentală între drepturile animalelor şi bunăstarea animalelor. Apărătorii
drepturilor animalelor argumentează că acestea au anumite drepturi pe care omul este dator să
nu le violeze, în timp ce apărătorii bunăstării animalelor acceptă exploatarea animalelor ca
fiind morală, atât timp cât acestea suferă cât mai puţin sau chiar deloc. În teorie, susţinătorii
bunăstării animalelor au în vedere diminuarea actelor de cruzime sau abuz faţă de animale cu
scopul micşorării suferinţei animalelor, în timp ce susţinătorii drepturilor animalelor se
focalizează asupra abolirii actelor de cruzime sau abuz faţă de animale, cu scopul eradicării
suferinţei acestora”.
Mişcarea pentru drepturile animalelor îl are ca pionier pe Salt, care propune o reformă
în abordarea relaţiilor dintre om şi animale. Apogeul mişcării este atins însă în 1975, odată ce
filozoful Peter Singer publică cartea Animal Liberation. Autorul cărţii este considerat
părintele mişcării moderne pentru drepturile animalelor, abordând majoritatea problemelor
critice din acest domeniu.
Alt reprezentant al mişcării pentru drepturile animalelor este filozoful Tom Regan,
care în cartea sa – The Case for Animal Rights – merge cu raţionamentul mai departe,
impunând vegetarianismul ca pe o obligaţie morală faţă de animale.
Alţi susţinători de marcă ai drepturilor animalelor sunt Rowan şi Tannenbaum.
Mişcarea pentru drepturile animalelor reprezintă o poziţie extremistă. Negarea
oricăror relaţii între om şi animale nu este decât o soluţie naivă pentru abolirea suferinţei
animalelor în general şi a celor domestice în special. Aceste animale au evoluat mii de ani
alături de om şi întreruperea acestei legături este nu numai imposibilă, ci şi injustă deoarece
ar genera suferinţă animalelor.

9
 3. ETICA ȘI BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Etica reprezintă o reflectare conştientă a credinţelor noastre morale şi a propriilor

atitudini, prin intermediul unor norme sau principii morale. În același timp este o ramură a
filosofiei care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei; o ştiinţă a binelui şi a
răului, cu caracter teoretic dar şi normativ ce fundamentează un sistem de norme, valori,
categorii morale. Există două sensuri foarte diferite ale eticii care de multe ori sunt confuze și
foarte apropiate în același timp, de aceea trebuie făcută diferența de la început pentru a le
putea înțelege.
Etica într-un prim sens, este o ramură a filozofiei - denumită “filozofie morală” ce are
în vedere diferenţa dintre bine şi rău, potrivit şi nepotrivit şi cum AR TREBUI să ne
comportăm şi să trăim. Aceasta este parte integrantă a vieţii de zi cu zi - activităţile noastre
zilnice având un impact asupra intereselor celorlalţi. Dar, aceast sens al eticii nu afirmă
niciodată că ”a ucider este rău”, sau că ”discriminarea este nedreaptă”, că este ”lăudabil să
faci acte de caritate”, unele sunt atrăgătoare în mod explicit sau implicit din punct de vedere
al eticii - reguli morale de care societatea în sine ar trebui să se lege sau grup al acesteia cum
sunt de exemplu veterinarii.
În acest sens al eticii, trebuie să fim capabili să facem diferența între etica socială, cea
personală și etica profesională. Dintre acestea etica socială este cea de baza și obiectivă în
același timp.

3.1. ETICA PERSONALĂ

În mod normal avem libertatea de a decide individual în privinţa chestiunilor etice,

deoarece punctele de vedere considerate acceptabile variază în cadrul societăţii. De exemplu
ce ar trebui să mâncăm? Ce sumă ar trebui să donăm în diferite scopuri caritabile ?

3.2. ETICA PROFESIONALĂ

Principiile acestei etici sunt destinate situaţiilor în care se regăsesc practicanţii unei
profesii. De exemplu medicii veterinari trebuie să nu cauzeze pacienţilor mai multă suferinţă
decât strictul necesar în vederea tratării lor; doctorii nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu
pacienţii lor, etc.
De ce sunt diferite afirmaţiile etice de cele ce exprimă preferinţe personale ? Spre
exemplu afirmaţia „îmi place ciocolata” nu necesită o argumentare raţională şi nu încearcă să
îi convingă pe cei din jur să facă acelaşi lucru. Nu contează dacă ceilalţi au aceeaşi preferinţă
sau nu. Cu toate acestea, afirmaţia „nu ar trebui să omorâm animale sănătoase” necesită o
justificare raţională şi tinde să spună ceea ce alţii nu ar trebui să facă.

3.3. ETICA SOCIALĂ

Societatea prezintă un acord larg privind aceste chestiuni şi deseori instituie legi în
vederea aplicării lor. Acest tip de etică este considerată a fi aplicabilă fiecărui membru al
societăţii iar în absenţa ei haosul ameninţă chiar societatea în sine. De exemplu nu ar trebui să
furăm de la semenii noştri. Dacă o facem sau nu este rareori la latitudinea individului. În
absenţa unui consens în cadrul fiecărei societăţi în parte, haosul moral poate să distrugă
structura socială - acest consens este în parte liantul care uneşte această societate.
Anumite tipuri de comportament se pot transfera din cadrul eticii personale la etica societală
pe măsură ce trecem de la o societate şi o perioadă de timp la alta.

10
 Cum importanţa economiei în diagrama oricărei societăţi este în continuă creştere,
este absolut normal să apară şi accentuarea cercetărilor din domeniul eticii în afaceri. Acestea
se concentrează cu precădere asupra părţilor implicate (stakeholders) în activităţile
economice desfăşurate în interiorul unei pieţe. În categoria "părţilor implicate" sunt incluse
corporaţiile, clienţii acestora, furnizorii şi distribuitorii lor, acţionarii, angajaţii şi nu în
ultimul rând comunitatea. Raportarea corporaţiilor la părţile implicate enumerate se face şi
prin intermediul conceptului de responsabilitate socială a corporaţiilor.
Din punct de vedere pragmatic, Singer se aliniaza multor oameni din intreaga lume,
privind aspectele sistemelor de asigurare a calitatii, ce ajuta la convingerea consumatorilor ca
acestia cumpara produse provenite de la animale ce au fost tratate bine, in diferite domenii de
preocupare etica (aspectul functionarii fizice, al sentimentelor/starii mentale si al
comportamentului natural).
Este de precizat faptul ca etologul Bernard Rollin afirma (2006) ca exista o etică
socială emergentă în multe țări, privind creșterea animalelor în ferme. In linii generale, se
poate afirma că in ceea ce priveste protectia animalelor, exista doua puncte de vedere
principale asupra cresterii animalelor in ferma si a consumului animalelor. Unul presupune că
este acceptabil să le omoram și sustine în același timp imbunatatirea continua a practicilor de
crestere in ferma. Abordarea se bazeaza pe un hibrid de opinii etice, cum ar fi noua etica
sociala, care reflecta in sistemele de asigurare a calitatii si preocuparea pentru bunastarea
animalelor la nivel financiar si politic international. Aceasta a fost numita “strategia
bunastarii animalelor” si in prezent este raspandita in intreaga lume.
Cea de a doua abordare, se referă la faptul că animalele au valoare intrinsecă si
aceasta solicită veganismul.
Cu toate acestea, este de retinut faptul ca sunt necesare pareri etice mult mai ample
atunci cand se ia in considerare sustenabilitatea consumului de carne. Aceasta este o
problema importanta pentru medicii veterinari si in calitate de cetateni, din cauza efectelor
sale complexe asupra sanatatii umane, economiei, sanatatii ecosistemului, etc. Raspunsurile
abolitioniste par a nu fi adecvate realitatii actuale a culturilor si existentei umane sub aspect
global.
Aceasta etică este o combinatie a utilitarismului, a drepturilor animalelor si a
relationalismului. Prin aceasta prisma, oamenii se simt justificati din punct de vedere etic sa
consume carne, daca animalele au avut o viata ce nu le-a produs suferinta (utilitarism) si s-a
respectat dreptul lor de a trai conform cerintelor naturale (teoria drepturilor animalelor). Din
acest punct de vedere se continua “vechiul contract” al avantajului reciproc dintre ingrijitor si
animal (relationalism). Astfel, se ajuta fermierul in a ingriji bine animalele, in schimbul
obtinerii produselor de la acestea.

3.4. APLICAREA TEORIILOR ETICE ÎN BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Etica este însă și una din principalele ramuri ale filosofiei numită ştiinţa realităţii
morale, deoarece încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv. Etica
poate fi înţeleasă de asemenea ca o filosofie asupra moralei, a binelui şi a răului, dar și a
datoriei. Chiar şi în cadrul diverselor departamente ale filozofiei, etica nu este în mod necesar
o disciplină teoretică aridă fără consecinţe de ordin practic. Acest aspect este demonstrat de
dezvoltarea eticii „aplicate” sau „practice”. Un exemplu în acest sens îl constituie cartea lui
Peter Singer publicată în 1975, „Animal Liberation”, care este considerată punctul de plecare
al mişcării politice de „eliberare a animalelor”.
Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de teorii care încearcă să analizeze
filozofic cazuri, situaţii, dileme relevante pentru lumea reală. Teoriile etice principale ale

11
utilizării animalelor sunt: contractualismul, utilitarismul, drepturile animalelor,
relationalismul (etica grijii fata de animale) și respectul pentru natură.
Teoria etică denumită „etică contractuală”, îşi fondează principiile morale pe un acord
imaginar între oameni, membrii ai aceleiaşi societăţi. Acest acord ia naştere în societate în
vederea obţinerii unor beneficii reciproce. Deoarece animalele nu pot să ia parte la stabilirea
şi negocierea unui astfel de acord se susţine ipoteza că animalele se situează în afara
moralităţii. O modalitate curentă de a demonstra această ipoteza este că pentru a se bucura de
drepturi, individul trebuie să îşi asume responsabilităţi. Ca şi celelalte teorii care refuză să
acorde statut moral animalelor şi cea de faţă întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte aşa-
numitele „cazuri marginale” şi anume copiii foarte mici sau adulţii suferind de severe
disfuncţionalităţi mentale ce se bucură de statut moral în cadrul societăţilor din care fac parte.
Cu toate acestea, ca şi în cazul animalelor, reciproca nu este valabilă în aplicarea contractului
imaginar.
Utilitarismul este o altă teorie etică, ce pune accentul mai degrabă pe consecinţele
acţiunilor decât pe regulile sau principiile care le ghidează. Unul dintre principiile sale
timpurii susţinea că suntem obligaţi să maximizăm aşa numita „utilitate”, referindu-se la
bucurie sau la echilibrul dintre plăcere şi durere. Trebuie să acţionăm astfel încât să realizăm
„ceea ce este mai bine pentru majoritatea celor vizaţi”.
Animalele au făcut obiectul gândirii utilitariste încă de la începuturi. Dacă animalele
la fel ca oamenii simt senzaţiile de plăcere sau durere atunci ar trebui să le includem în
perspectiva globală a tentativei noastre de a ridica nivelul general de bunăstare şi fericire în
lume. Utilitarismul clasic în particular susţine că acţiunile morale sunt cele care promovează
cel mai mare grad de plăcere şi cel mai mic grad de durere. De când animalele au
experimentat plăcerea şi durerea, interesele lor sunt luate în calcul. Utilitarismul pare simplu
şi flexibil. Cu toate acestea, poate crea confuzii atunci când ne impune să trecem peste
anumite reguli morale pentru a determina cele mai bune consecinţe. O altă formă a
utilitarismului analizează valoarea consecinţelor dincolo de senzaţiile de plăcere şi durere şi
susţine că ar trebui să maximizăm satisfacerea preferinţelor. Dacă animalele au preferinţe
atunci acestea ar trebui incluse în calculele noastre. Acest principiu este utilizat de Peter
Singer în cartea sa „Animal Liberation”. Dezvoltând ideea sa de „apreciere egală a
intereselor” discutată mai sus, tipul speciei din care provine individul (om, capră, etc.) care
manifestă aceste preferinţe, nu afectează importanţa lor morală. Versiunea utilitaristă a lui
Peter Singer conduce la unele concluzii radicale - abandonarea majorităţii sistemelor
zootehnice de creştere a animalelor şi de cercetare în domeniu, deoarece el consideră că
suferinţele cauzate de aceste practici nu sunt justificate de beneficiile aduse. El se simte lezat
în mod special de sacrificarea unor interese majore ale animalelor (de exemplu tratamentul
inuman la care sunt supuse raţele şi gâştele alimentate forţat pentru a produce pâté de foie
gras) pentru atingerea unor interese umane minore (în acest caz simpla plăcere a gustului).
Cu toate acestea, teoriile utilitare permit practicarea unei abordări mai pragmatice ce
favorizează rezultatele în detrimentul principiilor, ceea ce poate mai degrabă îmbunătăţi într-
o oarecare măsură situaţia pentru animalele implicate decât să o degradeze. Astfel, în loc să
adopte o poziţie principială împotriva „exploatării animale”, un utilitarist poate să calculeze
că nivelul de bunăstare globală ar fi mai ridicat dacă un număr mai mare de porci ar fi
crescuţi în sisteme deschise decât în ferme tradiţionale, chiar dacă viaţa unui porc crescut în
aer liber este departe de a fi perfectă şi sfârşeşte inevitabil pe masa noastră.
Sistemele etice fondate pe baza responsabilităţii sunt uneori denumite „deontologice”,
de la termenul grecesc „deontos” ce se traduce prin obligaţie. Aceste teorii susţin existenţa
unor obligaţii care sunt justificate moral prin ele însele indiferent de consecinţele lor
ulterioare. Una dintre teoriile deontologice clasice susţine că trebuie să tratăm celelalte fiinţe
umane ca scopuri şi nu ca mijloace şi prin urmare nu ar trebui să ne folosim de semenii noştri

12
de o manieră în care nu respectăm valoarea lor morală intrinsecă chiar în eventualitatea unor
consecinţe pozitive. Nu trebuie să aruncăm o persoană peste bord chiar şi cu preţul
scufundării bărcii şi al salvării celorlaţi.
Drepturile animalelor, constituie o altă formă de teorie etică deontologică. Dintr-o
perspectivă generală, drepturile morale sunt cerinţe foarte stricte care nu pot fi încălcate doar
pentru simplul fapt că aceasta ar determina consecinţe benefice. Drepturile morale decurg
direct din interesele primare ale acelora care se bucură de ele.
Tom Regan (The Case for Animal Rights’) susţine că mamiferele şi păsările sunt
„subiecţi ai unei vieţi”, cu alte cuvinte nu sunt doar vii şi conştiente ci au deopotrivă
convingeri, dorinţe, memorie, viaţă emoţională şi diverse alte capacităţi mentale care
contribuie la „bunăstarea” existenţei lor. Acest aspect, argumentează el, le conferă o valoare
morală intrinsecă din care decurg şi drepturile lor. Drepul lor fundamental este acela de a le
„fi respectată valoarea morală intrinsecă’. Acest drept instituie o regulă strictă care interzice
utilizarea animalelor ca resurse de către oameni, regulă ce rămâne în picioare indiferent de
consecinţe. Versiunea de faţă a drepturilor animalelor cere desfiinţarea sistemelor zotehnice
de creştere a animalelor şi a experimentării lor. Spre deosebire de filozofiile utilitariste
conform cărora indivizii sunt consideraţi ca făcând parte dintr-un întreg, teoria drepturilor
animalelor ridică un zid protector în jurul individului care nu poate fi trecut, indiferent de
numărul celor care ar avea de câştigat de pe urma acestui demers. Este o perspectivă radicală
în conflict cu majoritatea practicilor curente în vigoare la momentul de faţă în lume.
Diversele teorii etice intră în conflict uneori, aspect ce poate fi depăşit dacă evităm să
aderăm în totalitate la o singură perspectivă şi selectăm părţi componente din fiecare. Este
ceea ce se întâmplă în practică în procesul de elaborare a gândirii etice individuale.
De exemplu se pot combina componente ale teoriei utilitariste dintr-o perspectivă a
drepturilor animalelor ajungându-se la concluzia că în timp ce experimentele ce cauzează o
suferinţă moderată sunt justificate de rezultate pozitive, acele experimente ce determină
suferinţe extreme trebuie interzise cu desăvârşire indiferent de rezultat.
Bernard Rollin în cartea sa „An Introduction to Veterinary Medical Ethics”, propune
o viziune hibrid a eticii utilitariste şi deontologice animale. Aceasta ar permite continuarea
sistemelor zootehnice în care se menţine „vechiul contract” al avantajului reciproc dintre
fermier şi animal. Un exemplu al termenului folosit de Bernard Rollin pentru a desemna
„vechiul contract” zootehnic este asigurarea de adăpost, furaje, apă, confort şi satisfacerea
celorlalte nevoi ale vacilor în schimbul producţiei de lapte al acestora. Cu toate acestea
Bernard Rollin ar interzice aşa-numita utilizare frivolă a animalelor, cum ar fi testarea
produselor cosmetice, invocând aici drepturile animalelor.
Combinarea diverselor elemente provenind din aceste teorii nu va asigura o
consecvenţă logică absolută dar contribuie la evitarea atitudinilor rigide şi conservatoare care
pun obstacole în calea atingerii unui consens.
Etica mediului inconjurator, reprezinta un domeniu separat si mai larg decât etica
utilizării animalelor, in centrul caruia se afla omul. Din acest punct de vedere, oamenii au
valoare morala intrinseca iar toate celelalte specii au valoare morala in functie de utilitatea lor
pentru om. Prin prisma acestui punct de vedere, nu trebuie sa se taie padurea tropicala pentru
a creste soia sau cereale, necesare pentru a hrani animalele de ferma, deoarece aceasta ar
putea produce eroziunea solului, ceea ce ar duce la inundatii. De asemenea, in padure exista
plante ce pot vindeca boli umane sau pot oferi un habitat pentru indigeni. Acest punct de
vedere poate fi recunoscut ca unul contractualist.
Etica mediului înconjurător este centrata pe gradul de sensibilitate care extinde
valoarea morala intrinseca dincolo de oameni, la toate animalele ce prezinta un grad de
sensibilitate (cele cu capacitate de a avea sentimente). Din acest punct de vedere, poate fi
considerat gresit a taia padurea tropicala pentru a hrani animalele de ferma, deoarece aceasta

13
ofera un habitat pentru multe fiinte inzestate cu diferite grade de sensibilitate, inclusiv
indigeni si de asemenea serpi, pasari si primate. Acesta este un punct de vedere utilitarist.
Multi ecologisti ar putea pretinde ca aceasta este o extensie insuficienta a eticii
traditionale, deoarece neaga consideratia morala fata de cea mai mare parte a lumii vii, ce nu
trebuie in mod necesar sa prezinte un grad de sensibilitate, totusi face parte dintr-un sistem
interdependent de viata, ce este necesar pentru supravietuirea fiintelor constiente.
O viziune alternativa este aceea a “eticii centrate pe viata” sau a eticii “biocentrice”.
Din acest punct de vedere, toate fiintele vii, cuprinzandu-le aici si pe cele neinzestrate cu
sensibilitate, precum plantele, au valoare morala intrinseca. Albert Schweitzer a fost un
sustinator al acestui tip de etica, argumentand ca ar trebui sa adoptam o atitudine de “respect
pentru viata”. Chiar daca plantele nu pot beneficia de bunastare, situatia poate fi favorabila
sau defavorabila lor, astfel incat unele persoane pot considera ca si acestea pot avea interese
ce trebuie respectate.
O vedere extinsa, holistica, asupra lumii, este reprezentata de ideea eticii “centrate pe
mediul inconjurator” sau etica “ecocentrica”. Aceasta etica incearca sa acorde consideratie
morala intrinseca, nu doar pentru ce este viu, dar si pentru grupurile de vietati, precum
speciile si ecosistemele. Un sustinator al acestei linii de gandire, Aldo Leopold, a statuat ca
“un lucru este corect….cand tinde sa pastreze integritatea, stabilitatea si frumusetea
comunitatii biotice”. Prin urmare, etica ecocentrica cuprinde respect pentru biodiversitate si
ofera o explicatie pentru preocuparea noastra, atunci cand o specie dispare, in special atunci
cand aceasta este un rezultat direct sau indirect al practicilor umane, cum ar fi cele legate de
cresterea animalelor si consumul de carne.
Se poate observa faptul ca aceasta abordare etica amplă este diferita de viziunea
ingusta a celor mai multe teorii etice ale utilizarii animalelor, pe care le avem in vedere in
prezent. Exista patru diferențe principale intre etica utilizarii celor mai multe animale si etica
ecocentrica: etica animalelor care tinde sa fie foarte preocupata de viata animalelor captive
sau domestice, in timp ce etica mediului inconjuator poate avea putin de spus despre acestea,
cu exceptia cazului in care specia in cauza este pusa in pericol, sau practica afecteaza mediul
ambiant; tinde sa fie centrata pe sensibilitate, astfe incat grija pentru plante, rauri si
ecosisteme este doar de interes in masura in care aceasta afecteaza animalele inzestrate cu
sensibilitate; se concentreaza pe minimalizarea durerii dau a mortii, in timp ce etica mediului
considera adeseori aceste elemente ca esentiale ale naturii. Etica mediului este mai
preocupata de extinctia speciilor si distrigerea ecosistemelor și nu în ultimul rând se
concentreaza pe bunastarea individuala, in timp ce etica mediului tinde sa se concentreze pe
sisteme si structuri. Ca atare unii ecologiști ar fi dispusi sa sacrifice bunastarea individuala
pentru a o pastra pe cea a sistemului. Intr-adevar, este posibil sa existe preocupare numai
pentru “intreg” precum specia si nu pentru toti indivizii ce fac parte din aceasta.
Una din abordările posibile în evaluarea problemelor etice legate de animale este
„matricea etică”. În cadrul matricei, diversele teorii etice sunt reprezentate în rânduri iar
părţile afectate de problema etică în coloane. Intersecţia fiecărei coloane cu un rând
reprezintă o altă dimensiune a problemei etice. Noi teorii etice, principii aplicabile problemei
şi alte părţi interesate pot fi identificate în funcţie de numărul de coloane şi rânduri ce pot fi
adăugate matricei. Este posibil ca matricea să nu ofere o soluţie a problemei dar ne permite să
explorăm aspectele sale în toate varietatea lor.

14
Abordari ale eticii animalelor: o matrice etica (Mepham, 1996; Heleski & Anthony, 2012)

TEORIE sau Animal Consumator Producator

PRINCIPIU
Utilitarismul Bunastarea Disponibilitatea Venitul
(maximizeaza ce este alimentelor in conditii producatorului si
favorabil, de siguranta conditiile de munca
minimalizeaza ce este
daunator)
Autonomia Libertatea Libertatea de a alege Libertatea de a alege
comportamentala (etichetarea intre a adopta sau a
alimentelor) nu adopta anumite
practici
Corectitudinea sau Egala luare in Alimente universal Comert echitabil ?
justetea considerare a intereselor accesibile

Un exemplu în acest sens, a luat in considerare utilizarea la vaci a hormonului de

crestere - somatotropina bovina (cunoscut si sub denumirea de hormon de crestere bovin)
pentru stimularea productiei de lapte la vacile de lapte.
Conform utilitarismului, animalul este preocupat de maximizarea propriei bunastari,
consumatorii sunt interesati in disponibilitatea alimentelor in conditii de siguranta si
producatorul este preocupat de venitul sau si de conditiile de lucru. Somatotropina bovina
predispune vacile la mastita si la epuizare metabolica. Astfel, folosirea somatotropinei bovine
nu reuseste sa maximizeze aspectul favorabil, ci sa minimalizeze ceea ce este daunator pentru
animal. Din punctul de vedere al consumatorului, orice efect asupra sanatatii ca urmare a
consumului de lapte provenit de la vacile tratate cu somatotropina bovina poate fi identificat,
ca si efectul asupra pretului si al aprovizionarii cu lapte. Dar ce efect va avea utilizarea
somatotropinei bovine asupra fermierului? Poate ameninta sanatatea acestuia in vreun fel ?
Ar putea avea efecte benefice folosirea somatotropinei bovine ? Alte probleme relevante
pentru consumator se refera la faptul ca laptele trebuie sa prezinte siguranta pentru a fi
consumat si daca fermierul sau personalul acestuia au beneficiat in mod adecvat de utilizarea
medicamentului.
In temeiul autonomiei, animalul ar fi preocupat de a avea libertate de a-si exprima
comportamentul sau natural, consumatorul ar dori totala libertate de alegere cu privire la
produsele pe care le cumpara, in timp ce producatorul doreste libertatea de a adopta, sau nu,
anumite practici.
Cresterea productiei de lapte este asociata cu un uger foarte mare ce poate produce
disconfort, poate ingreuna mersul si chiar face dificil ca animalul sa se poata intinde si sa se
ridice de jos. Stiu consumatorii ca laptele a fost produs in acest fel ? Ar evita oare consumul
daca ar cunoaste aceste aspecte ? Ar fi mentionate acestea pe eticheta? Exista alternative
disponibile ? La ce presiuni pro sau contra este supus fermierul (ex. economice sau
legislative) ? Iata de ce este necesara etichetarea, pentru consumatori din punct de vedere al
autonomiei, iar pentru fermieri din punct de vedere al libertatii de a alege folosirea unui
anumit medicament.
Avand in vedere toate beneficiile si riscurile identificate in sirurile precedente, in
conformitate cu principiul “corectitudinii sau justetei” se poate incerca a se vedea daca
acestea sunt suportate in mod egal de catre parti. Sunt toate riscurile (ex. venitul fermierului,
bunastarea animalului, informarea consumatorului) impartite in mod egal, sau animalul
suporta toate costurile in timp ce beneficiile sunt obtinute de catre fermier si consumator ?
In mod similar ne putem intreba daca toti consumatorii si fermierii sunt afectati la fel,
sau unii suporta costuri nedrepte ?

15
 Exemplul demonstreaza faptul ca desi matricea nu rezolva problema, poate fi folosita
pentru a ridica intrebari asupra multor aspecte ale problemei, pentru fiecare dintre partile
implicate.
In acest fel, se poate evita ca anumite deviatii inconstiente, precum punctele noastre
de vedere etice sau scala mobila a preocuparii morale, sa impiedice luarea in considerare in
mod echitabil si deplin a intereselor fiecarei parti.
Spre deosebire de etica animala, etica ecocentrica (Desjardins 1997) arata putin
interes pentru animalele captive, se preocupa de mult mai mult decat animalele cu grad de
sensibilitate, se preocupa de durere si moarte, uneori vazute ca parti esentiale ale procesului
de viata, se preocupa mai mult de sisteme sau structuri, decat de individualitate.
În cadrul eticii, ca urmare a relaţiei dintre progresele ştiinţelor vieţii şi drepturile
omului a apărut o nouă preocupare deontologică, numită bioetica. Termenul de bioetică a fost
introdus pentru prima dată de medicul american Van Renssalaer Potter în lucrarea intitulată
„Bioethics: Bridge to the Future” (Bioetica: un pod către viitor, publicată în 1971) şi definit
ca fiind ştiinţa ce utilizează o metodologie interdisciplinară şi care are obiectul de studiu -
examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul ştiintelor vieţii şi al sănătăţii,
analizat în lumina valorilor şi principiilor morale. În ţara noastră, bioetica este studiată în
cadrul facultăţilor de medicină umană şi se referă la relaţia medic-pacient sub aspectele sale
intrinseci (confidenţă, consimţământ) şi extrinseci (dreptul la sănătate) în orice circumstanţe.
Bioetica trebuie să-şi lărgească domeniul de activitate atât în direcţia dezvoltării şi studierii ei
cât şi în raporturile dintre om şi animalele superioare.

16
4. ROLUL PROFESIEI VETERINARE ŞI A MEDICULUI VETERINAR
IN BUNĂSTAREA ŞI PROTECŢIA ANIMALELOR

Definită ca fiind „starea fizică şi psihică a unui individ în cazul în care acesta încearcă
să se adapteze la mediul său de viaţă”, bunăstarea animalelor, trebuie să se găsească în
strânsă legătura cu profesia veterinară. Aceasta chiar ar trebui să fie dedicată bunăstării
animalelor. Acest lucru se câştigă pe măsura dobândirii cunoştinţelor despre viaţa animalelor
încă din primii ani de şcoală şi apoi mai târziu prin învăţământul universitar de specialitate. În
cadrul acestor studii, studenţii trebuie să dobândească atitudini şi să dezvolte îndemânări
cunoscâd responsabilităţile lor etice faţă de animale altele decât faţă de oameni. Deasemenea
trebuie să conştientizeze nevoile animalelor, principiile bunăstării şi protecţiei acestora,
pentru a asigura asistenţă medicală la un nivel înalt.
Cursul de bunăstarea animalelor din curricula universitară, se adresează nevoilor
specifice ale studenţilor pentru ca aceştia să poată aprecia valoarea morală a animalelor, să
cunoască faptul că acestea au capacitate de a simţii durerea, suferinţa, ştiind totodată să o
recunoască şi să o amelioreze sau să o îndepărteze.
Absolvenţii facultăţilor de medicină veterinară ar putea să adopte formal rolul de
militanţi ai protecţiei şi bunăstării animalelor încă din momentul depunerii jurământului,
acesta reprezentând o bună modalitate de accentuare a angajamentului faţă de protecţia şi
bunăstarea animalelor atât în cadrul profesiei cât şi înafara ei. Acest lucru nu este relizat de
exemplu prin jurământul depus în învăţământul de specialitate din ţara noastră la absolvirea
facultăţii decât prin formulări genereale cum ar fi „să folosesc toate cunoştinţele mele
profesionale şi ştiinţifice pentru promovarea şi apărarea sănătăţii animalelor, protecţia
sănătăţii omului şi a condiţiilor ecologice”.
Jurământul medicilor veterinari la intrarea în Colegiul Medicilor Veterinari care le dă
acestora dreptul la libera practică, include părţi despre progresul ştiinţific, promovarea
sănătăţii publice, protecţia animalelor, etc.. Totodată acesta poate să servească pentru a le
reaminti medicilor veterinari de responsabilităţile profesiei ca întreg. Jurământul include o
secţiune prin care se angajează să nu aducă prejudicii morale şi de imagine profesiei. Acesta
însă variază de la o instituţie profesională la alta şi ar trebui să includă și referiri la bunăstarea
animalelor. De exemplu, jurământul depus la Colegiul Regal al Medicilor Veterinari (Marea
Britanie) include afirmaţia “strădania mea continuă va fi de a asigura bunăstarea animalelor
încredinţate în grija mea”.
Un bun profesionist va fi mai în măsură să promoveze bunăstarea animalelor, de
exemplu prin abilităţi chirurgicale deosebite, cunoştinţe medicale aprofundate, etc. Profesia
poate reglementa formal modalitatea de afiliere, asigurând astfel calitatea profesională a
membrilor săi. Este esenţial ca procesul de afiliere să fie independent şi transparent.
În plus faţă de predarea abilitatilor tehnice, medicii veterinari au posibilitatea de a-i
angaja mai apoi pe studenţi în discuţii despre etica şi bunăstarea animalelor. Chiar şi predarea
de exemplu a unor proceduri chirurgicale de rutină trebuie să permită abordarea unor discuţii
pe teme de etică şi protecţia animalelor.
Prin procesul îndelungat de pregătire, medicii veterinari beneficiază de o expertiză
extinsă. Limita implicării veterinare în bunăstarea animalelor cuprinde: cunoaşterea legislaţiei
semnificative, folosirea animalelor de companie şi agrement, a celor de fermă, de experinţă;
cunoaşterea procedurilor de manipulare a animalelor; managementul animalelor domestice şi
sălbatice crescute în captivitate; servicii de urgenţă, clinice şi de spital; transportul animalelor
vii; unităţi de tăiere a animalelor; unităţi de procesare a produselor de origine animală;

17
implicarea activă în bunăstarea şi protecţia animalelor prin organizaţii ca Protecţia animalelor
în lume (WAP), etc.. Viaţa de zi cu zi abundă în probleme etice chiar dacă ele rămân ascunse.
Deciziile noastre zilnice au o dimensiune morală, ceea ce înseamnă că ele prezintă
componente ce se extind dincolo de interesele proprii şi presupun o preocupare pentru cei ce
ne înconjoară.
Deciziile etice sunt deseori luate fără o gândire pealabilă, partea etica rămânând
cumva „ascunsă”. Aceasta se datorează faptului că decizia este parte integrantă a unei rutine
sau a unei practici general acceptate. De exemplu, consecinţele etice ale alimentaţiei noastre
pot să treacă neobservate zi de zi, dar modul nostru de hrănire îi poate afecta pe alţii, repectiv
pe oamenii sau animalele care produc sursa noastră de hrană. Dacă nu analizăm aspectele de
ordin etic ale vieţii noastre este posibil să trecem cu vederea deciziile insuficient fondate şi
posibilităţile de a progresa. De exemplu consumând mai puţine ouă produse în sistemele
intensiv-industriale de creștere a păsărilor şi mai multe provenind din sistemele alternative,
fermele organice, putem să îmbunătăţim viaţa găinilor ouătoare.
Este etica „pur şi simplu subiectivă” ? Raţionamentele etice nu pot fi elaborate în
acelaşi fel cu analizarea „datelor ştiinţifice” dar există un acord larg între diversele teorii etice
şi chiar între culturi referitor la ceeace este considerat corect şi ceea ce este incorect. De
exemplu aproape toate religiile şi sistemele etice prezintă variante ale așa numitei „reguli de
aur” - „tratează-i pe ceilalţi aşa cum vrei tu să fii tratat”.
Practica justificării morale sugerează un punct de vedere imparţial - argumentele în
favoarea ei trebuie să fie admise nu numai de persoana care le avansează dar şi de ceilalţi
oameni în general. Acţiunile în interes personal nu sunt considerate de către majoritatea
sistemelor teoretice morale drept argumente etice. De exemplu ar fi greu de argumentat că
afirmaţia „am eutanasiat câinele ca să mă asigur că nu voi mai fi deranjat în timpul somnului”
este o justificare etică a acţiunii în sine. Cu toate acestea, anumite acţiuni în interes personal
pot fi compatibile cu principii etice de mai largă aplicabilitate şi prin urmare pot fi justificate
din punct de vedere etic. De exemplu, „am amputat piciorul grav rănit al câinelul pentru a
face uz de taxa pentru consultaţie”poate fi justificată etic prin adăugarea „…şi pentru a curma
suferinţele ulterioare ale câinelui”.
Dilemele (alternativele) etice, sunt situaţii în care fiecare acţiune posibilă pare greşită
din punct de vedere moral în momentul explorării ei. De exemplu un medic veterinar îl
suspectează pe proprietarul unei pisici că şi-a tratat animalul cu cruzime în momentul în care
acesta îi aduce pisica grav rănită. Dacă medicul raportează autorităţilor cazul de încălcare a
legii privind cruzimea faţă de animale atunci ar încălca regulile normale de conduită
profesională privind confideţialitatea clientului. Cu toate acestea, dacă medicul se limitează la
a trata pisica şi ignoră faptul că rănile au fost provocate intenţionat, el va permite clientului
să scape fără a fi tras la răspundere pentru comiterea unui act imoral şi ilegal. Printr-o analiză
atentă se poate identifica cel mai important principiu sau obligaţia care se aplică în situaţia în
cauză şi anume că preocuparea pentru starea pacientului are întâietate faţă de consideraţiile
privind confidenţialitatea clientului. În spijinul acestui aspect poate să vină şi faptul că pisica
sau alte animale pot fi rănite ulterior, sau că cercetări recente în domeniu au demonstrat
existenţa unei legături dintre abuzul asupra animalelor şi alte tipuri de abuz în cadrul familiei.
Orice tip de sistem etic ce presupune existenţa mai multor principii funcţionale poate
să genereze dileme, aşa cum reiese din exemplul de mai sus. Dilemele pot să apară şi acolo
unde nu există principii contradictorii. De exemplu un medic veterinar poate să aibă la un
moment dat doi pacienţi foarte grav bolnavi ce au nevoie de un medicament ce le poate salva
viaţa, dar nu are decât o doză la îndemână. Ce ar trebui să facă ?
Mulţi cred că toate deciziile etice sunt dileme etice, când în majoritatea cazurilor nu
este aşa. Accentuarea exagerată a dilemelor tinde să minimalizeze deciziile etice normale, de

18
zi cu zi, mai puţin dramatice. De exemplu ar trebui o vacă să primească tratament analgezic
post operator în cazul unei cezariene ?
Multe dileme au mai degrabă un caracter practic decât unul etic, ceea ce înseamnă că
argumentele morale concurează cu cele non-morale. De exemplu ar trebui ca medicul
veterinar să grăbească executarea unei proceduri chirurgicale pentru a ajunge acasă la timp să
vadă meciul de fotbal ?
Medicii veterinari sunt plasaţi în centrul unei reţele de obligaţii faţă de pacienţi,
clienţi, alţi medici veterinari, faţă de societate în general şi faţă de ei înşişi. Uneori aceste
obligaţii sunt contradictorii şi prin urmare medicii veterinari se confruntă cu situaţii complexe
din punct de vedere etic. Totodată ei se confruntă cu un flux constant de probleme etice, fie
că sunt conştienţi de acest aspect sau nu şi sunt chemaţi să emită raţionamente de ordin etic,
ceea ce este inevitabil. De exemplu fermierul doreşte să reducă cheltuielile prin evitarea
dozelor costisitoare de analgezice administrate caprei sale care trebuie operată. Obligaţiile
medicului veterinar faţă de pacient şi de client sunt prin urmare contradictorii.
Etica pune la dispoziţie metodele, „instrumentele chirurgicale” de luare a deciziei
corecte. Dacă medicii veterinari nu au cunoştinţe etice vor absorbi pur şi simplu principii
etice neadecvate fără a le chestiona vreodată valabilitatea. O bună educaţie din punct de
vedere etic va oferi un ajutor practic imediat în rezolvarea corectă a situaţiilor în care
interesele sunt contradictorii. De exemplu medicul veterinar interesat de suprimarea durerii
pacienţilor săi este le curent cu studiile care demonstrează că animalele cărora li s-au
administrat analgezice redevin productive mult mai repede. Aceste studii pot fi de folos în a
convinge fermierul să cheltuiască puţin mai mult în ceea ce priveşte tratamentul pentru că
este în avantajul lui. S-ar putea susţine totodată că, datorită faptului că medicii veterinari sunt
direct implicaţi în chestiunile etice ce afectează animalele, au obligaţia morală de a se
informa mai bine asupra acestor aspecte. Studiul eticii este cu siguranţă de mare ajutor
medicilor veterinari în cazul în care sunt indecişi şi este necesară luarea unei decizii sau
formarea unei opinii.
Înţelegerea eticii este în interesul medicului veterinar. De exemplu Bernard Rollin
(deontolog de la Universitatea din Colorado, SUA) a folosit termenul de „stres moral” pentru
a descrie îngrijorarea ce rezultă din luarea deciziilor care pun probleme de conştiinţă, cum ar
fi eutanasierea animalelor de companie sănătoase la cererea proprietarului. Acest tip de stres
are un efect negativ asupra sănătăţii noastre mentale şi fizice. Rollin susţine că una din
modalităţile de prevenire este luarea de măsuri pentru eliminarea procedurilor ce induc
stresul, în acest caz prin educarea potenţialilor proprietari de animale privind
responsabilităţile ce le revin sau prin luarea de măsuri în vederea prevenirii gestaţiilor
nedorite. Înţelegerea aspectelor etice ale acestor chestiuni poate să ne permită identificarea
exactă a problemei şi a măsurii de corectare. Studiul eticii poate de asemenea să sprijine
medicul veterinar în deprinderea unor atitudini adecvate faţă de animale, clienţi şi alte păţi
interesate. Atitudinile către aceste părţi interesate vor afecta puternic succesul sau eşecul
relaţiilor pe care le stabileşte medicul veterinar.
Înţelegerea eticii este în interesul practicanţilor profesiei veterinare, care poate fi
chemată de către opinia publică să-şi justifice acţiunile sau să comenteze dimensiunea etică a
unor chestiuni. Profesia veterinară este considerată de asemenea drept o valoroasă sursă de
opinii privind problemele de bunăstarea animalelor. Este important prin urmare ca medicii
veterinari să înţeleagă chestiunile etice cel puţin la fel de bine ca publicul larg, aceasta mai
ales în acele ţări în care profesia veterinară îşi reglementează de sine stătător practicile şi
procedurile, dacă doreşte să o facă şi în continuare.
Există diverse teorii etice care încearcă să rezolve problemele animalelor şi se
adresează tratamentului la care acestea sunt supuse de către oameni. Astăzi ca urmare a
perfecţionării şi extinderii anumitor tehnici de inginerie genetică cum ar fi clonarea, obţinerea

19
de organisme transgenice, xenotransplantul, etc., oamenii acordă un interes mai mare calităţii
vieţii animalelor, sunt mult mai sensibili la suferinţa acestora şi mai reactivi la actele de
cruzime aduse la cunoştiinţă de asociaţiile de protecţia animalelor.
Pentru medicii veterinari care au obligaţii faţă de diferite grupuri de interese
confruntându-se permanent cu luarea deciziilor etice, se impune cunoaşterea principiilor
eticii, pentru a putea lua aceste deciziile în cele mai bune condiţii, deoarece există diverse
teorii etice care încearcă să rezolve problemele animalelor şi se adresează tratamentului la
care acestea sunt supuse de către oameni.
Între profesia veterinară şi organizaţiile pentru protecţia animalelor trebuie să existe în
permanenţă relaţii de colaborare sau chiar lucrative. Organizaţiile pentru protecţia animalelor
pot furniza informaţii medicilor veterinari sau oportunităţi în carieră, pot ajuta la promovarea
unor relaţii publice bune cu profesia veterinară, pot de asemenea să finanţeze cercetarea în
domenii conexe cum ar fi utilizarea analgezicelor, tehnologiile zootehnice, procedurile
veterinare, animalele fără stăpân, etc. Organizaţiile pentru protecţia animalelor pot încerca sã
schimbe atitudinile, procedurile veterinare prin intermediul unor campanii cum ar fi: cele de
sterilizare timpurie a pisicilor/câinilor; împotriva mutilării animalelor cum ar fi cuparea cozii,
urechilor. Medicii veterinari vizaţi ar trebui să privească aceste campanii imparţial şi să se
angajeze într-un dialog cu organizaţiile de protecţia animalelor în privinţa obiectivelor şi
scopurilor lor.
Dacă în urma acestui proces medicul veterinar este convins de validitatea obiectivelor
de campanie, poate adopta aceste practici el însuşi şi poate să instruiască pe alţi medici
veterinari pentru a-şi îmbunătăţi practicile. Experţii veterinari (care lucrează uneori cu
anumite organizaţii de protecţia animalelor) pot oferi consultanţă pe probleme de procedură şi
practică, proiecte sau cazuri singulare de protecţia animalelor, de asemenea pot pune în
practică expertiza în clinici de sterilizare de exemplu. Organizaţiile de protecţia animalelor
pot folosi cercetările veterinare generale pentru a determina politici sau acţiuni de profil, de
exemplu incidenţa bolilor în cazul populaţiilor de animale.
Uneori, suportul oferit de organizaţiile veterinare dă “greutate ştiinţifică”
organismelor pentru protecţia animalelor.
Protecţia animalelor se poate propaga prin intermediul clinicilor, deoarece cei ce
activează în acest domeniu pot să se adreseze mai uşor proprietarilor de animale.
O bună relaţie lucrativă între profesia veterinară şi organizaţiile de bunăstarea
animalelor, va fi pozitivă pentru amândouă părţile. De exemplu, dacă o organizaţie pentru
protecţia animalelor are o reacţie pozitivă la o campanie de educaţie despre beneficiile
sterilizării, mai multe animale vor fi aduse la veterinar pentru aceasta operaţie, de aici
decurgând o creştere a profitului şi a numărului de clienţi. În acelaşi fel, dacă medicul
veterinar realizează o operaţia eficientă, cu minimum de efecte secundare, mai mulţi
proprietari de animale vor fi dispuşi să îşi aducă animalele spre sterilizare.
La nivel internaţional împărtăşirea informaţiilor de ordin profesional va determina o
îmbunătăţire a stării de sănătatea a animalelor prin promovarea celor mai bune metodologii
practice şi a noilor cunoştinţe, evoluţii în domeniu prin diverse modalităţi şi anume:
organizaţii medical-veterinare internaţionale (generale sau specializate); conferinţe şi
simpozioane; reviste internaţionale; forumuri pe internet, diferite site-uri, etc..
Legăturile pozitive stabilite între organizaţiile pentru protecţia animalelor, medici
veterinari şi instituţii guvernamentale vor promova protecţia şi bunăstarea animalelor.
Instituţia profesională poate fi implicată în: formularea strategiilor şi conduitei profesionale;
în influenţarea legislaţiei; în funcţionarea ca purtător de cuvânt pentru bunăstarea animalelor
dar şi în asigurarea calităţii medicilor veterinari care pot practica profesia în ţara respectivă.
Formularea strategiilor şi conduitei profesionale privind etica şi bunăstarea animalelor
reprezintă o modalitate de a regla comportamentul şi atitudinile membrilor practicanţi ai unei

20
comunităţi profesionale. De exemplu poate să existe o politică profesională conform căreia
membrii trebuie să dobândească consimţământul clientului pentru efectuarea autopsiei
animalelor lor. Politicile profesionale vor reflecta de regulă opiniile majorităţii profesiei.
Trebuie să existe o cale de exprimare disponibilă celor care au păreri opuse, celor incluse in
politici, precum si pentru amendarea politicilor existente. Este important sa existe o structura
disciplinara eficienta pentru a urmari implementarea si aplicarea politicilor. Sancțiunile pot fi
aplicate din interiorul profesiei si pot varia de la avertismente, la ridicarea sau interdictia
dreptului de practica. Politia trebuie sa administreze cazurile ce cad sub incidenta codului
penal dar asociatiile profesionale pot gestiona in maniera proprie astfel de situatii.
De exemplu, un medic veterinar poate sa considere ca este indreptatit sa aplice o
procedura chirurgicala electiva diferita/aditionala unui animal aflat sub anestezie totala. Cu
toate acestea, daca medicul nu are consimtamantul pentru efectuarea acestei proceduri, poate
incalca o procedura profesionala. Politicile pot fi extinse in manuale de consultanta utile
medicilor veterinari pentru situatiile dificile din punct de veder etic, de exemplu atunci cand
au de-a face cu clienti cu venituri mici.
Profesia veterinara trebui sa aiba o pozitie unica față de problematica protectiei si
bunastarii animalelor. Medicii veterinari trebuie sa fie instruiti in acest domeniu – fie formal
sau informal – pentru că sunt adesea in contact imediat cu animalele si situatiile in care
animalele sunt utilizate. O astfel de pozitionare este totodata necesara deoarece, in caz
contrar, expertiza membrilor ar fi irosita iar gradul de acceptare al acestei situatii ar fi scazut.
Trebuie sa avem grija ca publicul larg sa nu perceapa profesia drept interesata in primul rand
de partea financiara, ceea ce se poate evita printr-o buna comunicare. Asociatiile profesionale
pot sa furnizeze comentarii media pe teme specifice protectiei si bunastarii animale in
vederea promovarii unei mai bune intelegeri a pozitiei lor. De exemplu, in cazul unei
epidemii de toxiinfectii alimentare, publicul se indreapta catre medicii veterinari ca sursa de
informatii de incredere.
Rolul medicului veterinar este în aspectul etic al luării deciziei în practica veterinară;
latura etică a fiecărei acţiuni veterinare; mai complex decât un simplu sentiment; necesită un
raţionament robust, logic şi coerent; poate fi utilă ghidarea după un cadru prestabilit. Medicii
veterinari sunt implicati zilnic in procese de luare a deciziilor. De exemplu, atunci cand
prescriu un tratament pentru un animal trebuie sa ia in considerare beneficiile acestuia in
comparatie cu efectele adverse sau metoda de administrare si costul total pe care il implica
din partea proprietarului. Pentru a fi siguri ca au luat decizia corecta, procesul presupune o
judecata logica, analitica, care poate sa reflecte un sentiment general in legatura cu o situatie
data. Cu toate acestea trebuie sa fim atenti sa nu urmarim doar o opinie generala fara a emite
un rationament logic asupra aspectelor legate de protectia si bunastarea animalului.
In luarea deciziilor este util sa folosim un cadru care sa faciliteze o abordare logica.
Urmatorii sase pasi constiutie un cadru adecvat in luarea deciziilor legate de cazurile clinice
dificile: identificaţi planurile de acţiune posibile; stabiliţi interesele părţilor implicate;
identificaţi chestiunile etice ce apar; stabiliţi poziţia legală în cadrul dilemei; alegeţi un plan
de acţiune; minimalizaţi impactul deciziei.
Primul pas este identificarea tuturor cailor posibile de actiune. Daca in acest stadiu
omitem o anumita alternativa nu vom putea lua in considerare potentialele beneficii ce decurg
din ea. In aceasta faza nu exista nici o valorizare morala a vreunei alternative de actiune
posibile, este vorba aici doar de un exercitiu pur factual. Valorile vor fi folosite mai tarziu
pentru a decide asupra unei modalitati de actiune. Optiunile legate de un caz clinic le include
pe cele mentionate mai sus. Cu toate acestea exista multe alte situatii veterinare care nu
presupun un caz clinic, cum ar fi formularea unei proceduri practice. De exemplu, atunci
cand vrem sa ne decidem daca sa eutanasiem o catea cu incontinenta urinara care nu a
raspuns la tratament, avem mai multe posibilitati: putem eutanasia cateaua, putem sa nu luam

21
nicio masura, sau sa facem o trimitere catre un centru specializat pentru efectuarea unei alte
proceduri chirurgicale.
Poate fi dificil de determinat care sunt interesele partilor afectate dar aceasta va
permite analizarea motivelor pe care se bazeaza decizia noastra si daca ele sunt rezonabile.
De exemplu este legitim ca un proprietar sa declare ca un animal este incomod ?
Exemplu: diareea este o inconvenienta cauzata de animal in casa. Exista si alte parti care pot
fi considerate drept interesate in afara celor imediat legate de caz, cum ar fi “profesia” si
“societatea”. In majoritatea cazurilor aceste conflicte intre parti reprezinta chiar cauza
dilemei. Daca toata lumea ajunge la un acord dilema dispare. Pornind de la exemplul catelei
cu incontinenţă – proprietarul este interesat sa pastreze casa curata, cateaua nu este afectata
de starea sa cu conditia ca aceasta sa nu produca escare, dar va suferi din cauza durerilor pe
termen scurt si lung impreuna cu stresul asociat unei interventii chirurgicale, iar medicul
veterniar poate sa aiba convingerea ca eutanasia “nenecasara” ceruta de proprietar este o
masura gresita. In acest moment este necesar sa analizam aspectele economice ale problemei
deoarece pot să aibă un efect rezonabil sau nerezonabil asupra deciziei. Vor fi pareri care sa
sustina ca motivatia medicului veterimar de a genera profit este un argument nerezonabil care
nu trebuie inclus in procesul de luare a deciziilor etice, in timp ce abilitatea proprietarului de
a plati tratamentul este relevanta.
Utilizand teoria eticii logice in luarea unei decizii de a aplica o anumita masura, va fi
mai clar care este fundamentul pe care se bazeaza aceasta decizie. Este important sa
intelegem teoria pe care o utilizam.
Raportandu-ne la exemplul anterior, o regula deontologica poate fi aplicata initial
pentru a elimina factorii de stres sau suferinta severa, de durata, in tratarea animalului. In
acest caz nici una dintre optiuni nu a fost considerata ca apartinand acestei categorii astfel ca
s-a optat pentru o analiza utilitara de comparare a costurilor si beneficiilor pentru toate partile
intresate in fiecare dintre masurile ce ar putea fi aplicate.
Eutanasia: ca avantaje avem in vedere o mai buna igiena a casei; satisfacerea dorintei
clientului; iar ca dezavantaje, scurtarea vietii animalului si prin urmare limitarea companiei
oferite proprietarului care vine in conflict cu valorile medicului veterinar.
Nici o actiune intreprinsa: avantaje, nici unul, cu exceptia lipsei de durere indusa
animalului; dezavantaje: slaba igiena a casei.
Alta procedura chirurgicala: avantaje: o mai buna igiena a casei, interes academic
pentru profesie; dezavantaje: durere chirurgicala, etc. in cazul animalului; timp si costuri
financiare pentru proprietar
Chiar daca s-a adoptat o decizie in privinta masurilor ce urmeaza a fi aplicate exista
posibilitati de a reduce suferinta cauzata de situatia respectiva. Avem aici in vedere utilizarea
unui analgezic mai bun sau asigurarea de consultanta proprietarilor. In esenta este vorba
despre rafinarea impactului deciziei asupra gradului de bunastare al animalului. Aceasta face
parte din conceptul celor 3R (Relocare, Reducere si Rafinare) aplicat in mod normal
animalelor de laborator. In exemplul nostru, daca este aleasa optiunea chirurgicala, trebuie
luate masuri astfel incat sa mininalizam durerea si stresul asociate induse animalului (printr-
un bun regim analgezic si terapeutic post interventie) si totodata timpul si implicatiile
financiare in cazul proprietarului (prin plata in rate).
Atitudinea medicilor veterinari fata de bunastarea animalelor si etica este influentata
de multi factori, cum ar fi: varsta, sexul, instruirile, cultura, presiunea grupului, legislatia,
politicile institutiilor profesionale. Indivizii isi pot schimba in timp opiniile. Valorile culturale
si presiunea grupului pot actiona impreuna, rezultatul fiind o mare influenta asupra
atitudinilor medicilor veterinari. Influenta legislatiei si politicilor profesionale pot varia in
functie de tara.

22
 5. CONCEPTUL BUNĂSTĂRII ANIMALELOR

Definiția conceptului de bunăstare a animalelor cuprinde starea fizică, starea afectivă

a animalelor și comportamentul (naturalețea). De-a lungul evoluţiei ştiinţei bunăstării
animalelor, cercetătorii au definit bunăstarea animalelor fie prin condiţiile de creştere şi de
exploatare (Sainsbury 207, „....un sistem de creştere a animalelor favorabil sănătăţii şi în
măsura în care este aplicabil, potrivit cerinţelor de comportament ale animalelor şi unui
standard înalt de management zootehnic”), fie luând în considerare simţămintele animalelor
(Dawkins, „bunăstarea animalelor constă în absenţa suferinţei”).
Declaraţia Universală privind Bunăstarea Animalelor, defineşte bunăstarea prin
măsura în care sunt întrunite cerinţele fizice, comportamentale şi psihologice ale animalului.
Astăzi tot mai larg acceptată este definiţia bunăstării animalelor ca fiind „starea individului -
fizică şi psihică - în condiţiile în care acesta încearcă să se acomodeze mediului în care se
află” (Donald M. Broom profesor la Universitatea Cambridge Marea Britanie). Atunci când
mediul de viaţă le este potrivnic, animalele folosesc diverse căi pentru a neutraliza efectele
adverse ale acestuia asupra lor prin modificarea comportamentului, folosirea glandei
suprarenale, a peptidelor opioide, etc.. Animalele îşi mai pot folosi comportamentul pentru
denaturarea stării motivaţionale, tulburările fiziologice fiind astfel ameliorate (Broom).
Cunoscând cerinţele fiziologice şi de comportament ale animalelor, crescătorii pot să le
asigure acestora printr-un management adecvat al exploataţiilor, condiţiile pentru satisfacerea
necesităţilor.
Bunăstarea nu poate fi conferită animalului, aceasta fiind o stare proprie individului
cât timp acesta depune efort de acomodare în raport cu particularităţile mediului, cu
necesităţile proprii şi cu modul în care percepe informaţiile (D.M.Broom). Bunăstarea
animalelor este influenţată de factorii de microclimat, de furajare, de adăpare, de circuitul
informaţional dintre animal şi mediul lui de viaţă. Raporturile pe care animalul le are cu
mediul lui de viaţă pot avea ca rezultat diferite nivele de bunăstare, animalele putând trece în
aceleaşi condiţii de viaţă de la o bunăstarea deplină la una precară şi foarte precară sau invers,
în raport cu nevoile comportamentale şi fiziologice. Cele două limite pentru măsurarea
bunăstării animalelor, implică încercarea de a evalua bunăstarea proastă prin folosirea
diferiţilor indicatori sau prin încercarea de a recunoaşte bunăstarea bună.
Conceptul de bunăstarea animalelor este unul subiectiv, implicând, pe lângă aspectul
teoretic (obiectiv) şi un aspect moral/etic. De aceea sensul conceptului variază în funcţie de
aspectul pe care se pune accent (de exemplu, în agricultura convenţională este neglijat
aspectul etic, pe când în cazul agriculturii ecologice aspectul etic este prioritar).
Una dintre caracteristicile fundamentale şi general acceptate ale ştiinţei este disocierea
completă a domeniului teoretic, obiectiv de cel moral, subiectiv. Astfel, domeniul moral este
considerat obiectul eticii şi trebuie exclus din ştiinţă în virtutea faptului că aceasta urmăreşte
să descrie în mod obiectiv fenomenele naturii şi nu să emită sau să recurgă la judecăţi de
valoare.

5.1. TEORII ŞTIINŢIFICE CE DEFINESC CONCEPTUL DE BUNĂSTARE A

ANIMALELOR

Deşi există numeroase definiţii ale bunăstării animalelor, ele pot fi reduse în esenţă la
cinci teorii: teoria antropocentrică, teoria patocentrică, teoria zoocentrică, teoria biocentrică şi
teoria ecocentrică.

23
 5.1.1. Teoria antropocentrică
Conform acestei teorii, doar oamenii au statut moral, în consecinţă nu există
responsabilităţi morale directe faţă de animale. Pot exista însă responsabilităţi morale
indirecte, faţă de proprietarii animalelor sau faţă de animale, în ideea că acela care tratează
rău animalele îşi tratează în acelaşi mod şi semenii. Mai mult, cruzimea faţă de animale poate
provoca suferinţă oamenilor care asistă la aceasta.
Legile de protecţie a animalelor merg şi mai departe, enunţând că actele nemotivate
de cruzime faţă de animale sunt interzise. Ca derogare, referitor la animalele utilizate în
scopuri experimentale sau alte scopuri ştiinţifice, se consideră că motivul cercetării ştiinţifice
este destul de întemeiat pentru a scuza tratamentul necorespunzător aplicat animalelor.
Perspectiva tipic antropocentrică asupra bunăstării animalelor poate fi rezumată la
consideraţia că bunăstarea animalelor este bună atât timp cât acestea nu suferă de nici o boală
şi nu prezintă tulburări de dezvoltare sau de reproducţie.

5.1.2. Teoria patocentrică

Această teorie diferă de teoria antropocentrică prin faptul că recunoaşte existenţa
suferinţei ca stare subiectivă a animalelor. Dacă omul exploatează un animal în interes
propriu, atunci are responsabilitatea de a minimaliza suferinţa acestuia. Este interzisă
utilizarea unui animal când aceasta provoacă o suferinţă prea mare sau când această suferinţă
nu poate fi prevenită.
Argumentul utilizat de adepţii acestei teorii este argumentul analogiei: animalele sunt
fiinţe dotate cu simţăminte şi seamănă cu oamenii în privinţa abilităţii de a simţi durerea,
astfel încât, măcar din compasiune, nu trebuie să le provocăm suferinţă.
Perspectiva patocentrică conferă statut moral doar animalelor superioare. Este
utilizată conştiinţa umană drept criteriu de referinţă în compararea diverselor specii animale –
cu cât animalele sunt mai apropiate de om, cu atât mai mult ar trebui protejate (termenul
apropiat este folosit fie în sens evoluţionist: din acest punct de vedere, cele mai apropiate de
om sunt primatele non-umane, fie în sens emoţional: din acest punct de vedere cele mai
apropiate de om sunt animalele de companie şi agrement).
Definiţiile bunăstării animalelor care se bazează pe teoria patocentrică sunt acele
definiţii pentru care bunăstarea este absenţa suferinţei (definiţiile prin negaţie).
Teoria antropocentrică şi teoria patocentrică formează împreună ceea ce se numeşte
perspectiva minimală asupra bunăstării animalelor.

5.1.3. Teoria zoocentrică

Promotorul acestei teorii este Bernard Rollin, care introduce conceptul de telos pentru
a descrie caracteristicile speciilor.
Fiecare specie de animale prezintă anumite caracteristici bine definite, respectarea
cerinţelor esenţiale care decurg din acestea trebuie să devină legea conduitei morale faţă de
animale. Rollin subliniază că nu caracteristicile în sine ale animalelor trebuie respectate
(natura lor în sine), ci trebuie respectate cerinţele determinate de acestea. De exemplu,
obţinerea organismelor modificate genetic nu reprezintă o imoralitate. Traversarea barierelor
interspecifice nu este un act cu relevanţă morală deoarece nici conceptul de specie nu este
relevant din punct de vedere moral. Ingineria genetică ar fi imorală doar atunci când ar
produce indivizi care suferă ca rezultat al acesteia. Prezenţa conştiinţei reprezintă deci
condiţia necesară şi suficientă a relevanţei morale – speciile în sine nu pot să sufere. Telosul
animal nu este sacru, el poate fi modificat. Schimbarea telosului păsărilor prin inginerie
genetică în scopul înlăturării instinctului de cuibărit previne suferinţa păsărilor cazate în
baterii de cuşti şi ar reprezenta de aceea o intervenţie salutară.

24
 Prevenirea suferinţei animalelor este un element important al acestei teorii, dar nu
singurul. În plus, este importantă asigurarea plăcerii, fericirii unui animal (prin satisfacerea
telosului acestuia): „bunăstarea rezidă nu numai în a preveni durerea şi suferinţa unui animal,
ci şi în a permite unui animal să trăiască într-un mediu corespunzător naturii sale biologice”.
A trata bine un animal nu reprezintă o chestiune de opţiune, ci o responsabilitate morală. Ca
exemplu de lege care utilizează definiţia pozitivă a conceptului de bunăstare a animalelor
cităm legea suedeză de protecţie a animalelor.

5.1.4. Teoria biocentrică

Această teorie conferă şi telos-ului în sine relevanţă morală. Exemple tipice pentru un
asemenea punct de vedere se găsesc în publicaţiile lui Paul Taylor. Acest cercetător introduce
conceptul de valoare primară, care reprezintă valoarea apriorică a unui anumit lucru.
Recunoaşterea valorii primare a unei fiinţe obligă la promovarea şi protejarea bunăstării
acesteia. Această teorie lărgeşte sfera responsabilităţilor etice asupra tuturor animalelor şi
plantelor, deci asupra tuturor fiinţelor vii. Într-un studiu asupra conceptului de „natură” în
legătură cu manipularea genetică la animale, Visser şi Verhoog susţin utilitatea conceptului în
cauză atunci când se referă la caracteristicile intrinseci ale animalelor. Astfel, materia vie
cuprinde diferite nivele de integrare, în funcţie de criteriile luate în calcul (tabelul nr.1).
Ştiinţa va trebui să decidă dacă toate aceste nivele de integrare ale materiei vii vor fi
sau nu introduse în conceptul de bunăstare a animalelor.
În primul caz, dezavantajul major al definiţiei rezultate ar fi acela de a nu putea să
explice toate stările subiective ale animalelor, aşa cum reuşesc definiţiile zoocentrice.
Cealaltă soluţie ar fi menţinerea unei perspective zoocentrice şi completarea acesteia
cu noi concepte, cum ar fi acela de integritate a animalelor, pentru cazurile particulare în care
nerespectarea telosului unui animal nu înseamnă ignorarea bunăstării acestuia.
Conceptul de integritate al animalelor reprezintă unul dintre elementele de bază ale
teoriei biocentrice asupra bunăstării animalelor, de aceea este necesară o prezentare succintă a
acestuia.

Tabelul 1. Nivele de integrare ale materiei vi

Nivele de integrare ale materiei vii Criterii de ierarhizare
FIINŢA (nivelul existenţial) capacitatea de autoreglare
REGNUL ANIMAL independenţă funcţională
independenţă reproductivă
SPECIA (caracteristicile proprii speciei variabilitate genetică
sau telosul) integritate genotipică
comportament specific speciei
INDIVIDUL (caracteristicile individuale) sănătate individuală
Bunăstare individuală
Integritate individuală

Rutgers şi Heeger definesc integritatea animalelor ca pe „unitatea unui animal şi

homeostazia sa specifică, dar şi capacitatea acestuia de a-şi menţine independenţa
funcţională”. În această definiţie se reîntâlnesc criteriile diferitelor nivele de integrare a
materiei vii (autoreglare, independenţă funcţională), din motivul că un anumit individ are
apartenenţă la multiple nivele de integrare (aparţine nivelului existenţial, dar şi regnului
animal, de specie şi de individ).
Organismul reprezintă un sistem unitar format din diferite părţi componente.
Interdependenţa şi echilibrul acestor părţi sunt esenţa noţiunii de integritate a organismului.

25
De exemplu, ecornarea, chiar în situaţia în care nu ar genera durere, reprezintă o acţiune
imorală pentru că distruge unitatea organismului animal.
În legătură cu modificările genetice la animale, a fost definit conceptul de integritate
genetică: „Putem defini integritatea genetică a unui animal ca pe menţinerea intactă a
genomului acestuia. Conceptul de integritate genetică se dovedeşte a fi util, având în vedere
că ingineria genetică face astăzi posibilă intervenţia omului asupra genomului speciilor”.
Aceste puncte de vedere contradictorii asupra conceptului de integritate a animalelor
au generat polemici nesoluţionate încă.

5.1.5. Teoria ecocentrică

Dacă teoriile anterior prezentate se limitau la nivel de individ, speciile şi ecosistemele
neavând relevanţă etică, teoria ecocentrică lărgeşte perspectiva la nivel de specii sau
ecosisteme, considerând că acestea prezintă o valoare intrinsecă.
Adepţii acestei teorii consideră însă că specia umană este o excepţie la acest cadru
conceptual. Astfel, R.K.Colwell subliniază poziţia artificială, din punct de vedere ecologic şi
evoluţionist, a omului în ecosistem. În plus, intervenţia omului asupra altei specii atrage
anularea valorii intrinseci a acesteia, de aceea doar speciile de animale sălbatice au valoare
intrinsecă, nu şi speciile de animale domestice.
Teoria ecocentrică apreciază oricare intervenţie genetică asupra animalelor domestice
sau sălbatice ca imorală.
În timp ce teoria biocentrică afirmă că tăierea/sacrificarea unui animal reprezintă o
problemă etică, distrugând integritatea acelui organism, teoria ecocentrică nu consideră acest
act o problemă etică atât timp cât supravieţuirea speciei nu este pusă în pericol.
Dezavantajele teoriei ecocentrice sunt următoarele: ignorarea valorii primare a
indivizilor; restrângerea responsabilităţii faţă de animalele domestice; imposibilitatea aplicării
acestei teorii în cazul agriculturii ecologice.
În ceea ce priveşte ultimul dezavantaj, agricultura ecologică a demonstrat practic că
fermierul nu este exclus din ecosistem, din contră, reprezintă chiar elementul central al
acestuia şi că nu poate fi exclusă responsabilitatea morală faţă de animalele domestice.

5.2. CLASIFICAREA BUNĂSTĂRII ANIMALELOR

Bunăstarea nu poate fi conferită animalului, ea este o stare proprie individului, cât

timp depune efort de acomodare, în raport cu necesităţile proprii, particularităţile mediului şi
cu modul în care sunt percepute informaţiile. Pentru înţelegerea şi descrierea raporturilor pe
care le poate avea animalul cu mediul său de viaţă, trebuie să admitem că există diferite
nivele de bunăstare. A spune că „a fost asigurată bunăstarea” este aproape fără sens, dacă nu
se precizează nivelul bunăstării. Acest nivel al bunăstării animalelor se poate clasifica pe o
scară a indicatorilor valorici de la bună (multe experiețe și emoții pozitive), la adecvată
(suferințe minime) și slabă (numai suferințe). Abordarea clasificării se bazeaza pe ipoteza ca
bunastarea se pe un continuum:
 slabă: animalul în mediul în care crește, are experiențe negative in mare parte
și suferința este constanta, astfel incat viata sa nu merita să fie traita.
 adecvată: animalul poate avea cateva experiente negative, majoritatea fiind
pozitive. Care este considerat fi o viata merita traita. Cu o mai buna ingrijire si
un mediu mai bun,
 bună
La celalalt capat al continuumului, bunastarea este "buna", adica animalul are
experienta in principal pozitive si nu doar absenta de cele negative (FAWC, 2009).

26
 Nu este de cercetare in curs de desfasurare in acest, iar unii cercetatori sustin ca acest
punct de vedere al bunastarii este prea simplist. Cu toate acestea, pentru tine, ca un veterinar
in practica, ea ramane o chestiune de evaluare a aspectelor specifice ale bunastarii si apoi
facand judecata cel mai bun de cat de relativ bune sau rele sunt in comparatie cu situatii
similare sau situatia asa cum era anterior.
Bunastarea animala este un concept strans legat de valorile subiective ale poziţiilor
etice. Mulți oameni de știință se întreabă astăzi dacă bunastarea animalelor de fermă poate fi
masurată în mod adecvat cu ajutorul variabilelor ştiintifice. Judecata valorilor poate influenta
in doua moduri cum este masurata bunastarea animala. Atunci cand se stabileste daca un
animal indeplineste criteriile pentru un anumit nivel de bunastare animala, eroarea umana
poate influenta alegerea metodologiei, masuratorile stiintifice si interpretarea lor.

5.2.1. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza sistemelor numerice integrative

Sistemele numerice integrative, prezintă un grad ridicat de obiectivitate şi

aplicabilitate largă, indiferent de sistemul de creştere şi exploatare sau specia şi categoria de
animale. Din această categorie face parte sistemul ANI 35 (propus în Austria de către
Bartussek) şi sistemul ANI 200 (varianta germană a lui ANI 35, modificată de Sundrum).
Sistemul ANI 35 are avantaje evidente comparativ cu celelalte sisteme şi de aceea va
fi prezentat în detaliu. Este indicată implementarea unui sistem similar sistemului austriac şi
în ţara noastră, în scopul evaluării oficiale a bunăstării efectivelor de animale. Vor fi
prezentate în continuare câteva consideraţii generale privind sistemul ANI 35, precum şi
relaţiile existente între cele cinci libertăţi şi grupele de factori ai sistemului ANI.
În scopul determinării nivelului de bunăstare a animalelor în Austria, Bartussek a
introdus Tiergerehtheitsindex (TGI). Tradus ad literam termenul are semnificaţia de „index al
cerinţelor (necesităţilor) animalelor”. Pentru desemnarea aceluiaşi index, în literatura engleză
de specialitate se utilizează acronimul ANI (Animal Needs Index), propus tot de către
Bartussek, în 1991.
La începutul anului 1990, mai multe echipe de specialişti au dezvoltat noi versiuni ale
ANI, mai detaliate şi cu o specificitate mult mai mare, fapt care a făcut posibilă elaborarea în
1995 a versiunii finale a acestui indicator ANI 35L. Numărul 35 reprezenta punctajul maxim
acordabil, iar L prescurtarea lui long (versiune lungă), versiune cu modificări majore faţă de
versiunea iniţială (versiunea scurtă) a ANI, numită ANI 35S (short).
În cazul versiunilor mai recente, punctajele au o limită mult mai mare de variabilitate.
Astfel, pentru ANI 35L versiunea 2001, utilizat în lucrarea de faţă pentru determinarea
nivelului de bunăstare al efectivelor de găini, punctajul final variază între –12 şi +45 de
puncte iar pentru sistemul ANI 35L versiunea 2000, utilizat pentru determinarea bunăstării la
taurine, punctajul final variază între –9 şi +46 puncte.
În prezent, ANI 35 se utilizează pentru aprecierea bunăstării vacilor de lapte, a viţeilor
şi tineretului taurin, a scroafelor cu purcei, a porcilor la îngrăşat, a găinilor ouă consum şi a
celor de reproducţie rase grele.
În mod evident, utilizarea în practică a ANI nu presupune evaluarea tuturor
necesităţilor esenţiale pe care le prezintă respectivul animal de fermă, ci în special a
condiţiilor de adăpostire, care au o pondere majoră în satisfacerea necesităţilor animalelor
cazate şi deci în asigurarea bunăstării acestora, motiv pentru care Bartussek (2002) sugerează
ca alternativă pentru ANI acronimul HCS (Housing Condition Score – Cheia de apreciere a
Condiţiilor de Adăpostire).
Sistemul ANI de evaluare, constă în ierarhizarea necesităţilor diferitelor specii şi
categorii de animale în funcţie de ponderea acestora în asigurarea bunăstării. După stabilirea
fiecărei necesităţi în parte şi a importanţei acestora sunt elaborate adevărate “piramide ale

27
necesităţilor” pentru fiecare specie şi categorie de creştere şi exploatare. Condiţiile de
adăpostire sunt interpretate conform importanţei lor în piramida necesităţilor categoriei de
creştere sau exploatare cazată în adăpostul respectiv. Ideea ierarhizării necesităţilor (needs) şi
dorinţelor (wishes) provine din psihologia comparată.
Cum există foarte mulţi factori care influenţează bunăstarea animalelor (condiţii de
adăpostire, practici de management, indicatori productivi etc), pentru studiile în teren
principala problemă rămâne necesitatea reducerii numărului de factori abordaţi (care se referă
în mare parte la condiţiile de adăpostire), cu scopul de a conferi sistemului de evaluare a
bunăstării animalelor rapiditate în aplicarea practică. Conform ANI, nivelul bunăstării se
evaluează pe baza a 5 grupe de factori: libertatea de mişcare; interacţiunile sociale; tipul şi
caracteristicile pardoselii şi suprafeţelor în aer liber; iluminarea, calitatea aerului şi
zgomotele; condiţiile de îngrijire şi întreţinere.
În cadrul fiecărei grupe, factorii se apreciază fie pe baza anumitor criterii sau
caracteristici bine determinate ale acestora, fie pe baza calificativului prin care sunt cotaţi. În
final se notează fiecare factor din cadrul grupei după care, prin adunare, se obţine punctajul
gneral pentru întreaga grupă de factori.
Punctajul final ANI reprezintă suma celor 5 punctaje generale pentru grupele de
factori. Cu cât punctajul este mai mare, cu atât se consideră că sunt mai bune condiţiile de
adăpostire din perspectiva bunăstării animalelor.
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite standardele minime de bunăstare
conform legislaţiei naţionale în vigoare, punctajul final ANI va fi considerat valid doar după
remedierea deficienţelor. Până în momentul corectării acestora, punctajul ANI este considerat
punctaj provizoriu.

5.2.2. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza celor ”5 necesități” ale animalelor

Pentru a definii bunăstarea animalelor, Consiliul de Bunăstare a Animalelor de Fermă

a stabilit ca principii generale ale acesteia cele cinci necesități – ”libertăți” - ale animalelor,
respectiv necesitatea de a nu suferi de foame şi sete; necesitatea de a nu trăi disconfort;
necesitatea de a nu suferi durere, injurii sau boli; necesitatea de exprimare a
comportamentului natural şi necesitatea de a nu trăi frica şi stresul, constituie un cadru util
pentru evaluarea condiţiilor de adăpostire a animalelor sau a sistemelor şi practicilor de
management din exploataţii. Patru dintre acestea se referă la anumiţi factori care determină
disconfort, suferinţă sau durere (termenul „necesitate - libertate” în acest caz semnifică
evitarea acestor factori) şi una la necesitatea efectuării de către animale a comportamentului
natural (în acest ultim caz, termenul „libertate” are sensul propriu – acela de alegere fără
restricţii a răspunsului la o anumită situaţie de mediu şi, de aceea, necesitatea de efectuare a
comportamentului natural diferă semnificativ de celelalte patru necesități).
”Libertățile”/necesitățile animalelor, sunt reprezentate de principalele cerințe
fiziologice ale lor care trebuie să fie asigurate, în timpul creșterii, transportului și sacrificării
lor, pentru ca bunăstarea să fie la cel mai înalt nivel în tot acest timp:
1. necesitatea de a nu suferi de foame și sete, poate fi asigurată prin oferirea
furajului și a apei animalelor ce rămân și pe timpul nopții în abator.
2. necesitatea de a nu trăi disconfortul, poate fi asigurată prin oferirea unui
adăpost corespunzător pentru protejarea animalelor față de acțiunea intensă a factorilor de
mediu și în același timp să le asigure un spațiu corespunzător.
3. necesitatea de a nu suferi durere, leziuni și boli poate fi asigurată prin
întreținerea corespunzătoare a facilităților de adăpostire și de deplasare a animalelor, care de
multe ori le pot răni prin intermediul diferitelor obiecte ascuțite ce se găsesc la nivelul

28
acestora. Atenția crescută trebuie îndreptată pentru animalele ce se găsesc în mare suferință și
care trebuie sacrificate cât mai repede pentru a preveni suferința prelungită.
4. necesitatea de manifestare a comportamentului lor natural, poate fi asigurată
prin menținerea animalelor în grupuri și evitarea izolării lor.
5. necesitatea de a nu suferi de frică și stres poate fi asigurată prin deplasarea cu
calm a animalelor în abator pentru a nu crește nivelul stresului trăit de animale ca urmare a
contactului cu spațiul nou, mirosul de sânge și cu vocalizările celorlalte animale.
Satisfacerea deplină a celor cinci libertăţi nu este realistă, pentru că acestea sunt într-o
oarecare măsură incompatibile. Incompatibilitatea rezidă chiar în faptul că ele includ toate
cele trei abordări ale bunăstării animalelor: simţămintele, funcţionalitatea organismului şi
comportamentul adaptativ. Pentru exemplificare, cităm cazul libertăţii de durere, injurie sau
boală. De multe ori, asigurarea acestei libertăţi implică intervenţii profilactice sau terapeutice
prin metode invazive, deosebit de stresante. Această situaţie contravine asigurării adecvate a
libertăţii de frică şi de alte stări tensionate.
Pentru a evalua gradul în care sunt asigurate animalelor cele cinci libertăţi se poate
apela la numeroşi indicatori (fizici, anatomici, fiziologici, patologici şi etologici). Deşi la ora
actuală există numeroase date ştiinţifice privind indicatorii menţionaţi, pentru studiile în teren
principala problemă rămâne necesitatea reducerii numărului de indicatori abordaţi – cu
scopul de a conferi sistemului de evaluare a bunăstării animalelor rapiditate în aplicarea
practică.

5.2.3. Măsurarea bunăstării animalelor de fermă

Masuratorile ce vizează nivelul de bunăstare al animalelor sunt bazate pe:

consumator, este corecta din punct de vedere teoretic si poate fi un indicator util pentru
evaluarea impactului bunastarii oamenilor asupra politicii guvernamentale de bunastare a
animalelor de ferma; producţie (abordarea bazata pe producţie este probabil cea mai utila
pentru practica) și pe animale (sunt cele preferate) fiecare dintre acestea avand avanataje şi
dezavantaje.
Masuratori bazate pe consumatori, au o abordare metodologica ce depinde de
acceptarea faptului ca animalele sunt importante pentru om din punct de vedere moral şi al
drepturilor animalelor. Pe de alta parte, suferinţa perceputa a animalelor de ferma poate fi o
sursa de inutilitate pentru unii oameni. Una dintre problemele fundamentale ale abordarii
bazate pe consumator, in special metodele de exprimare a preferinţei, este aceea ca nivelul
perceput al bunastarii animalelor de ferma asociat cu o anumita practica de producţie
evaluata, poate devia de la nivelul real al bunastarii simţite de animal.
Masuratorile bazate pe productivitate sunt dependente de metodele de producţie
utilizate. O abordare bazata pe producţie reprezinta cea mai practica modalitate de masurare a
nivelului bunastarii animalelor de ferma şi poate fi tradusa in practicile curente folosite in
creşterea animalelor. Masuratorile bazate pe producţie sunt probabil cele mai bune și
disponibile cel puţin pe termen scurt.
Masuratorile bazate pe animal au în vedere conform tehnicilor ştiinţifice, faptul că
bunastarea variaza pe o scala de la foarte buna la foarte slaba şi poate fi evaluata ştiinţific
numai daca se foloseşte o gama adecvata de indicatori. Acestia includ: raspunsuri fiziologice,
comportamentul, sistemul imunologic şi sentimentele cum ar fi durerea, frica şi placerea.
Ultima dintre ele implica emotiile subiective ale animalelor ca fiinţe simţitoare. Variabilele
comportamentale pot fi folosite pentru determinarea nivelul de bunastare animala, cum ar fi
comportamentul stereotipic şi apatic, precum şi experienţele pozitive cum sunt confortul,
joaca, explorarea şi sentimentul de mulţumire.

29
 Masurarea preferintelor animalelor sunt de asemenea fezabile. Argumentul este acela
ca animalul prefera o activitate sau o situaţie alteia. S-au facut incercari de masurare a
gradului de suferinţa prin masurarea indicatorilor exteriori observabili. Suferinţa este
imparţita in doua categorii: suferinţa cauzata de prezenţa condiţiilor sau a tratamentelor pe
care animalul este motivat sa le evite dar nu poate (aversiune) şi suferinţa cauzata de absenţa
anumitor condiţii in care animalul este motivat sa efectueze un comportament dar este
incapabil sa-l efectueze datorita reţinerii fizice sau lipsei stimulilor potriviţi (privare).
O mare varietate de indicatori ai bunastarii animale şi ai suferinţei în evaluarea
bunastarii animalelor sunt: vocalizari, muşcarea şi mestecarea obişnuita, violenţa faţa de
colegii de boxa, rata cardiaca, manifestarile multiple ale stresului şi resursele de deviaţie, a
face faţa factorilor externi, mecanismele de percepţie a durerii, cunoaşterea şi manipularea
imprejurimilor, comportamentul de joaca, examinarea motivaţionala şi cognitiva, preferinţa
indicata prin alegere sau cheltuirea resurselor pentru a atinge o situaţie sau a ajunge la un
bun, masuratorile de producţie (creştere, consumul de hrana, lactaţia).
Cand evaluam bunastarea animalelor de ferma căutăm: mutilari de rutina; leziuni
provocate de sistem/agresivitate; conditii de viata nesatisfacatoare; stereotipii; miscarea
anevoioasa a animalului; utilizarea de antibiotice (suine); intensitatea luminii in adaposturi,
etc..

5.2.4. Evaluarea bunăstării animalelor prin sistemul HACCP

Sistemul HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points – în traducere „analiza

riscului în punctele critice de control”) a fost pus la punct în anul 1959 de către compania
americană Pillsbury, în cadrul unor proiecte de cercetare în vederea obţinerii de produse
alimentare sigure destinate membrilor misiunilor spaţiale americane. Sistemul a fost prezentat
pentru prima dată la Conferinţa Naţională pentru Protecţia Animalelor din 1971, în urma
căreia compania Pillsbury a obţinut contractul pentru pregătirea de specialişti din rândul FDA
(Food and Drugs Adminstration a S.U.A.).
Acest sistem are la bază 7 principii care se referă la: evaluarea riscurilor; determinarea
punctelor critice prin care se pot ţine sub control riscurile identificate; stabilirea limitelor
critice care trebuie respectate în fiecare punct critic de control (PCC); stabilirea procedurilor
de monitorizare a punctelor critice de control; stabilirea acţiunilor corective care vor fi
aplicate în situaţia în care, în urma monitorizării punctelor critice de control, sunt detectate
deviaţii de la limitele critice; organizarea unui sistem eficient de păstrare a înregistrărilor care
constituie documentaţia planului HACCP; stabilirea procedurilor prin care se va verifica dacă
sistemul funcţionează corect.
Sistemul HACCP a fost adoptat şi de către specialiştii în domeniul bunăstării
animalelor în scopul evaluării nivelului de bunăstare atât în exploataţii, cât şi în timpul
transportului şi înainte de tăiere. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza sistemului HACCP
a fost propusă de către Grandin şi adoptată în Statele Unite ale Americii.
Evaluarea bunăstării animalelor pe baza principiilor sistemului HACCP prezintă o
serie de avantaje dar şi de dezavantaje.
Avantajele evaluării bunăstării animalelor pe baza sistemului HACCP se referă la:
obiectivitatea garantată în cazurile auditului de certificare a sistemului HACCP şi al auditului
pe bază de contract cu terţi; repetabilitatea foarte mare a evaluării; posibilitatea elaborării
unor planuri specifice de monitorizare a punctelor critice de control.
Dezavantajele evaluării bunăstării animalelor pe baza HACCP sunt generate de:
numărul redus de parametri referitori la bunăstarea animalelor care se pot încadra în cerinţele
sistemului HACCP, deoarece cei mai mulţi dintre aceştia sunt dificil de cuantificat (de
exemplu, incidenţa deviaţiilor comportamentale); influenţa semnificativă a perioadei în care

30
se realizează evaluarea asupra rezultatelor acesteia; diferenţele semnificative în ceea ce
priveşte punctele critice de control şi limitele critice adoptate de către crescătorii de animale,
de către transportatori sau producători (grupurile internaţionale de consulting pe probleme
HACCP propun anumite limite critice, fiecare crescător/transportator/producător rezervându-
şi dreptul de a le modifica în funcţie de posibilităţile sale organizatorice, economice şi
sistemele de creştere şi exploatare/ transport/tăiere sau sacrificare practicate); lipsa de date
ştiinţific fundamentate pentru stabilirea limitelor critice.
Evaluarea nivelului de bunăstare a animalelor în exploataţii, cu toate diferenţele foarte
mari existente între tipurile de adăposturi, sistemele de cazare, practicile de management, se
bazează în sistemul HACCP pe punctele critice de control generale şi specifice, care prezintă
o mare variabilitate.
Punctele critice de control general valabile pentru toate fermele, fără excepţie, se
referă la: tipul de adăpost şi sistemul de cazare utilizat; posibilitatea eutanasierii în fermă a
animalelor (indiferent de specie), accesul la apă şi la furaje corespunzătoare din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.
Punctele critice de control particulare diferă de la o specie şi categorie zootehnică la
alta. În continuare se vor prezenta punctele critice de control care se pot lua în considerare
pentru evaluarea bunăstării vacilor pentru lapte, a tineretului taurin la îngrăşat, a suinelor, a
puilor de găină şi a găinilor ouătoare.
Pentru evaluarea bunăstării la vacile pentru lapte, punctele critice de control pot fi
următoarele: procentul de vaci cu pododermatită, punct critic de control care se
monitorizează pe baza scorului mersului (gait score), pe o scară de la 1 la 5 puncte; stării de
întreţinere a animalelor, care se poate aprecia la nivel de efectiv pe baza punctajului pentru
starea de întreţinere (BCS – Body Condition Score) pe o scară de la 1 la 5 puncte; procentul
de vitei care nu primesc colostru (de fapt, aceasta se răsfrânge asupra bunăstării viţeilor, viţeii
necolostraţi prezentând deficit imun de diferite grade şi susceptibilitate mărită la boli);
incidenţa sindromului vacii căzute (incidenţa paraplegiei postpartum); starea igienică a
animalelor apreciată pe baza punctajului pentru igiena corporală a vacilor de lapte pe o scară
de la 1 la 4; respectarea ghidurilor naţionale de bunăstare pentru manoperele zootehnice şi
sanitare veterinare executate în fermă (lotizări, ecornări, vaccinări etc.); nivelul de amoniac
din aerul adăpostului (prin monitorizarea acestui punct critic de control se realizează
aprecierea globală a microclimatului adăpostului); asigurarea suprafeţelor utile minime, în
funcţie de talia taurinelor şi de sistemul de cazare.
Pentru evaluarea bunăstării la tineretul taurin la îngrăşat, punctele critice de control
propuse sunt: manipularea animalelor (punct critic de control monitorizat pe baza procentului
de animale la care se folosesc bastonul electric sau metodele brutale de dirijare, procentului
de animale care alunecă şi cad etc.); starea de întreţinere a animalelor, apreciată pe baza
punctajului pentru starea de întreţinere; procentul de animale fără pododermatite (stabilit pe
baza scorului mersului); respectarea ghidurilor de bunăstare în ceea ce priveşte manoperele
zootehnice şi sanitare veterinare; procentul de animale sănătoase din efectiv (se apreciază ca
sănătoase animalele fără leziuni oculare, fără afecţiuni osteoarticulare şi ale ongloanelor, fără
simptome respiratorii – nu se acceptă nici catarul nazal, fără simptome evidente ale
parazitozelor şi chiar fără injurii); incidenţa stresului termic (incidenţă care poate fi destul de
mare în cazul padocurilor fără umbrare); starea igienică a animalelor, apreciată pe baza unor
metode obiective.
Pentru evaluarea bunăstării suinelor în exploataţii se pot aborda următoarele puncte
critice de control: procentul de scroafe cu o stare de întreţinere precară, aprecierea făcându-se
cu ajutorul unui punctaj al stării de întreţinere asemănător celui pentru taurine (depăşirea
limitei critice se consideră situaţia în care apofizele spinoase ale vertebrelor lombare sunt
evidente); procentul de scroafe cu afecţiuni manifeste osteo-articulare sau ale ongloanelor;

31
procentul de porci la îngrăşat cu pododermatite; procentul de scroafe cu injurii (se consideră
injurii ulceraţiile pielii acoperite de cruste, rănile provocate de codofagie, laceraţiile pielii şi
în general orice leziuni mai grave decât zgârieturile care nu creează soluţii de continuitate);
procentul de purcei şi de porci la îngrăşat afectaţi de injurii; nivelul de amoniac din aerul
adăposturilor; respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare veterinare;
existenţa sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile ventilate artificial
(acesta asigurând ventilaţia naturală organizată în adăposturi şi având o importanţă capitală în
cazul întreruperii energiei electrice; asigurarea spaţiului minim disponibil (monitorizarea
acestui punct critic de control se face separat pentru scroafe şi pentru porci la îngrăşat,
reţinându-se procentele de animale din aceste categorii zootehnice care pot adopta decubitul
lateral în acelaşi timp, unul lângă altul; asigurarea cerinţelor specifice de adăpostire pentru
suine; procentul de animale care manifestă comportamente nonadaptative (muşcatul barelor,
codofagie etc); manipularea suinelor (monitorizarea făcându-se după aceleaşi criterii ca la
taurine); nivelul de frică, monitorizat pe baza testelor comportamentale, dintre care cel mai
frecvent folosit este stabilirea nivelului de frică faţă de om (porcii cu un nivel scăzut de frică
faţă de om sunt mult mai productivi şi mai rezistenţi la stres).
Pentru evaluarea bunăstării puilor de găină se pot aborda următoarele puncte critice de
control: manipularea puilor (punct critic de control monitorizat pe baza procentului de păsări
cu fracturi ale oaselor aripilor, procentului de păsări cu fracturi ale membrelor inferioare şi a
procentului de păsări cu hematoame); starea igienică a aşternutului (acest punct critic de
control se monitorizează în funcţie de incidenţa afecţiunilor membrelor inferioare, de
numărul de păsări cu stare igienică precară din cauza aşternutului murdar şi de procentul de
păsări cu arsuri la nivelul membrelor inferioare); concentraţia amoniacului în aerul
adăposturilor; respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare veterinare;
procentul de pui cu afecţiuni ale membrelor inferioare, monitorizat pe baza testului mersului
pentru utilizare în teren, în exploataţii de păsări (Dawkins şi alţii, 2004), pe o scară de la 0 la
3; existenţa sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile ventilate artificial;
procentul de păsări cu injurii în efectivele de păsări de reproducţie rase grele (părinţi de
broileri găină); asigurarea cerinţelor specifice de adăpostire pentru păsări.
Pentru evaluarea bunăstării găinilor ouătoare se pot aborda următoarele puncte critice
de control: manipularea păsărilor; spaţiul disponibil; nivelul de amoniac din aerul
adăposturilor; existenţa sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile
ventilate artificial; respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare
veterinare; respectarea condiţiilor specifice de adăpostire pentru găini ouătoare (procentul de
cuşti în care se asigură păsărilor front de furajare adecvat, posibilitatea ca păsările să se
hrănească simultan reprezentând un element esenţial în rezolvarea ciugulitului injurios);
procentul de păsări afectate de injurii; procentul de păsări cu o stare bună a penajului la
sfârşitul ciclului de producţie, apreciată pe baza testului îmbrăcării cu penaj pe o scară de la 4
la 20.
Sistemul HACCP îşi dovedeşte aplicabilitatea în domeniul bunăstării animalelor, însă
este deocamdată departe de a fi definitivat.

5.2.5. Evaluarea globală a bunăstării animalelor pe baza protocolului Welfare

Quality®

Acest protocol descrie detaliile privind pregătirea vizitei la fermă și modul de

evaluare a fiecărei măsurători dar și acordarea sau calculare a punctajelor, parametrii legaţi de
animal şi evită pe cât posibil măsurile bazate pe resurse sau management, care prezintă
garanţii scăzute ale unui grad crescut de bunăstare într-o situaţie particulară, dată. Totuşi,

32
acolo unde nu sunt disponibile măsuri legate de animal pentru a evalua un criteriu sau unde o
asemenea măsură nu este suficuent de sensibilă sau fidelă, s-au folosit măsuri legate de
mediul de viaţă al animalelor. Atunci când s-a elaborat protocolul, s-a folosit o metodă
descendentă, mergând de la vârf la bază. S-au identificat patru principii majore de bunăstare,
care au fost divizate în doisprăzece criterii de bunăstare independente. Criteriile reflectă ceea
ce este semnificativ pentru animale, aşa cum se înţelege prin ştiinţa bunăstării animale. Apoi
au fost selectaţi parametrii pentru evaluarea fiecărui criteriu. La calculul scorurilor globale
abordarea este inversă, de la parametri la încadrarea globală a fermei într-o anumită categorie
de bunăstare.
Protocolul Welfare Quality are la bază patru principii ale bunăstării cărora le
corespund 12 criterii de evaluare cu peste 30 de măsurători specifice.

1. principiul alimentație adecvată cu următoarele criterii: absenţa foamei prelungite

unde s-a evaluat punctajul condiţiei corporale; absenţa setei prelungite unde s-au evaluat:
asigurarea cu adăpători, curăţenia adăpătorilor, debitul apei, funcţionarea adăpătorilor;
2. principiul adăpostire adecvată cu următoarele criterii: confortul în timpul odihnei
unde s-au evaluat: timpul necesar pentru a se așeza, contactul animalelor cu echipamentele
din adăpost în timpul așezării, animalele ce se odihnesc parţial sau complet în afara zonei de
odihnă, igiena corporala; confortul termic; necesitatea de mişcare,
3. principiul starea bună a sănătăţii cu următoarele criterii: absenţa rănilor; absenţa
bolilor; absenţa durerii indusă de operațiunile de management,
4. principiul comportament adecvat cu următoarele criterii: exprimarea
comportamentelor sociale; exprimarea altor comportamente; relaţia bună om-animal; stare
emoţională pozitivă.

33
 5.2.6. Evaluarea bunăstării animalelor în practică
S-a vazut in ca evaluarile bunastarii se efectueaza pentru a ne asigura de faptul ca
standardele de ingrijire a animalelor sunt respectate.
Motivul pentru care acest fapt este important, este acela ca animalele sunt constiente
si nu se doreste ca acestea sa sufere. Mai degraba, conform conceptului in trei parti al
bunastarii, se doreste ca animalele sa dispuna de o buna functionalitate fizica, sa se simta bine
si sa fie capabile sa indeplineasca comportamentele specifice speciei, care sunt importante
pentru acestea. Standardele de ingrijire necesare pentru oricare din aceste domenii, se pot
deteriora, astfel ca un anumit domeniu poate deveni deficitar. Evaluarea bunastarii previne ca
“raul sa devina normal”.
Impulsul de evaluare a bunastarii a aparut in mare masura datorita interesului public
pentru animalele de ferma, iar evaluarea bunastarii lor, constituie obiectivul principal al
acestei prelegeri, desi se vor lua in consideratie si animalele de laborator. Aceste abordari pot
fi adaptate si pentrul animalele aflate in alte conditii, precum pentru animalele din gradinile
zoologice si cele aflate in adaposturile pentru animale.
Cu privire la diferitele tipuri de standarde ce se pot aplica animalelor de ferma, exista
trei tipuri principale de standarde: minime de ingrijire a animalelor, legale obligatorii și
particulare de ingrijire.
Standardele minime de ingrijire a animalelor terestre si acvatice elaborate de catre
OIE (Organizatia Mondiala pentru Sanatatea Animalelor) – acestea nu sunt obligatorii, dar au
fost convenite de catre cele peste 174 state membre ale OIE. Standardele sunt disponibile
online.
Al doilea tip de standarde este reprezentat de standardele legale obligatorii pe care
tarile le-au inscris in legislatia lor. Unele tari pot sa nu dispuna de legislatie suficienta, dar
acestora li s-au trasat linii directoare privind tratamentul si bunastarea animalelor de ferma.
Cele mai frecvente dintre toate sunt standardele particulare de ingrijire, concepute
pentru a satisface preocuparile consumatorilor interesati in anumite aspecte legate de
ingrijire, respectiv, in acest caz, de bunastarea animalelor.
Un tip de standarde particulare curent folosit il reprezinta sistemele de voluntariat ce
ofera standarde privind bunastarea animalelor si adesea alte caracteristici ce sunt considerate
a fi importante pentru consumatori (de exemplu, siguranta alimentelor, protectia mediului).
Fermele participante in aceste sisteme sunt supuse unor controale periodice, independente,
pentru a se verifica daca respecta regulile. Ca veterinari practicieni, este putin probabil sa
efectuati aceste controale deoarece nu sunteti independenti. Dar daca clientii fac parte din
aceste sisteme, ii puteti ajuta sa se asigure de faptul ca standardele lor de ingrijire a
animalelor indeplinesc, sau depasesc standardele cerute. Exista multe tipuri de sisteme de
asigurare a calitatii in diferite tari de pe mapamond. Unele opereaza pe pietele interne, altele
pe piețele externe. Primul sistem de asigurare a bunastarii animalelor a fost elaborat de catre
Societatea Regala de Protectia impotriva Cruzimii fata de Animale (RSPCA), in Marea
Britanie si este cunoscut ca sistemul Freedom Foods. Acesta include produsele din carne, oua
si lactate; în Chile functioneaza un sistem de asigurare a calitatii pentru carnea de vita;
McDonald si alte lanturi de restaurante americane opereaza sisteme de asigurare a bunastarii
pentru unele dintre produsele lor de origine animala, atat in America, cat si in unele din
celelalte tari in care isi desfasoara activitatea, de exemplu, pentru productia de oua si in
abatoarele care le furnizeaza carnea. Alte sisteme de asigurare pot fi in vigoare pentru a
satisface consumatorii de pe pietele externe, permitand producatorilor sa beneficieze de o
anumita cerere de consum: de exemplu în Brazilia functioneaza un astfel de sistem pentru
carnea de vita exportata lantului francez de supermarketuri, Carrefour; în Namibia opereaza

34
un sistem ce permite exportul carnii de vita in Uniunea Europeana, numit Farm Assured
Namibian (ferma namibiana asigurata)
Al doilea sistem particular care ar putea implica evaluarea bunastarii, este un sistem
de evaluare comparativă cu standardele. Acesta este definit ca “un standard, sau un punct de
referinta”. Astfel, fermierii pot participa la evaluarea periodica si compararea anonima cu
colegii lor, ca modalitate de a sustine in mod voluntar si de a imbunatati standardele de
bunastare si productie. Analiza comparativa cu standardele permite fermierului si
veterinarului sau, sa se identifice atat domeniile de interes, cat si domeniile pozitive in care
bunastarea este deja deplina. Acest lucru este folositor in identificarea prioritatilor de actiune,
specifice fermei.
Sistemele de evaluare comparativa cu standardele necesita administrare si analiza
detaliata si nu au fost de obicei elaborate de catre medicii veterinari practicieni. Ca beneficii
ale sistemelor de evaluare comparativa cu standardele sunt rapoartele de feedback, care pot
servi mai multor interese in acelasi timp. In primul rand, incurajeaza fermierii. Competitia
intre fermieri este stimulata (in special prin datele referitoare la performanta), sau prin
elaborarea unui sistem de stimulente. De asemenea, multe criterii de bunastare afecteaza
calitatea produsului, astfel ca fermierii pot observa cum unii membri ai sistemului obtin un
profit mai mare ca urmare a unor standarde ridicate de bunastare; constientizează performanța
crescută a fermierului si activează comparatia cu alte ferme. Acest fapt poate fi foarte
important deoarece fermierii rareori au posibilitatea de a vedea alte ferme si pot crede de
exemplu ca procentul lor de animale ce prezinta schiopatura este normal. Vazand ca alte
ferme au nivele mai scazute de schiopatura, fermierul poate deduce ca este posibil sa
imbunatațească ceva in sensul acesta. De asemenea, evaluarea comparativa cu standardele
ajuta in a demonstra faptul ca unele solutii de crestere a animalelor pot avea ca rezultat o
prevalenta mai scazuta a semnelor bunastarii precare a animalelor (precum bolile), rezultatul
fiind cresterea productiilor.
Un alt tip de standard voluntar de bunastare poate fi unic pentru fermierul individual
si poate constitui o parte a planului general al efectivului, pe care medicii veterinari il
elaboreaza ca parte a serviciilor aduse fermierului. Sugerandu-i-se standardele minime de
bunastare pentru ferma, fermierul poate fi ajutat in planificarea perioadelor in care animalele
sale prezinta un risc crescut de suferinta si in stabilirea momentelor in care trebuie sa
intervina pentru a preveni suferinta. Acest tip de planificare este benefică pentru animale si
confera linistefrmierului, minimalizand orice risc privind efectivul sau de animale. Medicii
veterinari pot efectua si evalua bunastarea asupra animalelor individuale intalnite, ca parte a
bunelor practici clinice.
Cabinetele veterinare pot avea, de asemenea, standarde particulare privind bunastarea
animalelor, cu privire la propria activitate. Unele asociatii veterinare opereaza in mod
voluntar Sisteme de Standarde ale Cabinetelor Veterinare, in care cabinetele veterinare
participante sunt inspectate la fiecare unul, sau doi ani si trebuie sa indeplineasca multe
standarde de igiena, dotari, etc. Totusi, aceste sisteme nu se concentreaza mult asupra
bunastarii in anumite situatii cum ar fi manipularea animalelor si stresul acestora in timp ce
se afla la clinica.
Prin urmare, cabinetele veterinare pot decide in crearea propriilor standarde in aceste
domenii. Standardele pot cuprinde:
• manipularea umana a animalelor, spre exemplu nici un membru al echipei ce lucreaza
in cabinetul veterinar, nu va lovi vreodata un animal
• standarde de spitalizare, prin care pacientii au un loc unde sa se ascunda (de exemplu,
prin acoperirea cu un prosop a unei parti a usii custii)
• standarde privind tehnicile de anestezie si chirurgie (de exemplu, utilizarea
lubrifiantilor pentru sondele endotraheale; nu mai mult de 10 incidente in timpul procedurilor

35
de anesteziere la 10.000 pacienti anesteziati); se concentreaza mult pe bunastare, precum
manipularea animalelor sau stresul acestora in timp ce se afla la clinica.
Dupa ce s-au vazut diferitele tipuri de standarde intre care fermierii si medicii
veterinari pot opta, pentru a adera la acestea, este necesar a arunca o privire asupra modului
in care poate fi evaluata bunastarea animalelor, pentru a se vedea daca aceste standarde sunt
indeplinite.
1. Se va incepe prin descrierea modului in care se poate ingloba evaluarea bunastarii in
sfaturile oferite fermierilor, privind planificarea fermei, la nivel de grup.
2. Apoi se va examina modul in care evaluarile bunastarii snt utilizate in ferma, ca parte
a sistemelor de asigurare a calitatii.
3. Se va urmari apoi evaluarea bunastarii in abator.
4. Dupa care se va vedea cum se poate evalua impactul posibil al procedurilor de
cercetare asupra animalelor de laborator.
5. Se va arunca o scurta privire si asupra modului in care, atunci cand un animal este
examinat intr-un cabinet veterinar, trebuie acordata atentie aspectelor privind bunastarea,
referitoare la “sentimente/stare mentala” si “comportamente importante” si nu numai celor
privind “aspectul functional fizic”.
Inainte de a evaluarea bunastarea animalelor, se vor avea in vedere: evenimentele si
resursele ce genereaza animalelor informatii senzoriale, acestea fiind incadrate in domeniul
de “aport de bunastare” sau “masuri bazate pe resurse” și animalele care raspund la acest
aport. Masurile bazate pe raspunsul animalelor, fac parte din grupa “randamentului
bunastarii” sau “masurilor bazate pe rezultate”.
Amintim faptul ca aportul de bunastare cuprinde trei aspecte: gestionarea factorilor ce
includ formarea ingrijitorilor si modul in care acestia pot manipula animalele; factorii de
mediu, precum adapostirea, nutritia si alte domenii ale bunastarii; factorii ce tin de animal,
precum genetica si experienta precoce.
Randamentul bunastarii cuprinde de asemenea trei domenii importante: sanatatea
fizica si productia; comportamentul natural al animalelor; fiziologia animalelor.
Aportul de bunastare poate fi relativ usor de masurat, dar acesta nu poate spune
suficient in legatura cu faptul ca o anumita ferma respecta standardele respective. Pentru o
evaluare corecta, este nevoie si de masurarea randamentului bunastarii.
Procesul de elaborare a evaluarii bunastarii cuprinde patru etape:
1. Strangerea informatiilor privind animalele (aport de bunastare)
2. Obtinerea informatiilor referitoare la gestionarea animalelor (aport de bunastare)
3. Informarea fermierului sau a detinatorului asupra oricarei probleme de bunastare,
factorilor de risc si cum pot fi acestia preveniti.
4. In final, incurajarea si sprijinirea fermierului sau a detinatorului in efectuarea
modificarilor recomandate, spre exemplu, prin explicarea beneficiilor finaciare si ne-
financiare ale acestora.
Evaluarile bunastarii animalelor, tind in prezent sa se concentreze asupra prevenirii
suferintei mai mult decat pe promovarea starilor emotionale pozitive, cum ar fi fericirea si
placerea.
Acest lucru se datoreaza faptului ca suferinta animalului este ingrijoratoare si s-a
depus mai multa munca de cercetare asupra factorilor asociati cu emotiile negative si a
modului in care acestea pot fi evitate, decat cu privire la emotiile pozitive.
In prezent, tot ce se poate spune este faptul ca unele comportamente par a indica stari
emotionale pozitive si este nevoie de cercetare suplimentara, pentru a afla modul in care se
poate adapta cresterea animalelor astfel ca aceste stari sa poata fi maximizate la nivelul
diferitelor grupuri de animale. Clinicienii trebuie sa fie constienti de comportamentele in
cauza, ce sunt: comportamentele de joaca; comportamentele pozitive intre membrii grupului,

36
precum ingrijirea corporala reciproca, sau odihna laolalta; unele vocalizari, de exemplu torsul
la pisici, ce poate fi un semn al faptului ca acestea sunt multumite sau fericite.
Evaluarea în practică a bunastării animalelor constituie o parte a serviciilor aduse
clientilor de la ferma. In mod normal, aceasta se poate face cel mai bine in contextul
planificarii sanatatii la nivelul fermei, ceea ce implica crearea unui program de sanatate
preventiva, structurat, incluzand bunastarea si vizitarea fermei pentru a se monitoriza
succesul programului.
Vizitele trebuie efectuate in mod normal la trei luni, posibil in perioadele din an cand
bunastarea poate fi la cel mai mare grad de risc. De exemplu, in cazul ovinelor, acest lucru ar
putea fi facut in sezonul fatarilor, al tunsului si in timpul transportului mieilor pentru
sacrificare.
In fiecare domeniu, trebuie sa consiliati fermierul in legatura cu nivelul corespunzator
de grija pentru animale. De exemplu, adapostirea trebuie sa ofere animalelor spatiu suficient
si protectie; momentul in care ar trebui intervenit pentru a se preveni amplificarea unui factor
de risc ce ar putea genera o problema majora de bunastare. Un exemplu al factorului de risc
este vremea: la ce temperatura sau grad de seceta, ar trebui sa intervina fermierul, pentru a se
asigura de faptul ca animalele sale nu se deshidrateaza, sau nu sufera din cauza frigului, etc?
Dupa conceperea unui plan cu clientul, in scopul de a-i oferi nivele ridicate de
bunastare animalelor, se va monitoriza succesul planului in timpul vizitelor periodice.
Monitorizarea implica revizuirea datelor relevante pe care fermierul le-a colectat.
Aceste date pot cuprinde date referitoare la boli, rate de mortalitate, cheltuieli cu antibiotice,
etc. si poate fi necesar ca fermierul sa fie pregatit a observa unele date relevante, precum
schiopatura. Alte date pot fi primite in mod automat de catre fermier, cum ar fi clasificarea
firului de lana, sau calitatea carcasei.
Este important faptul ca fermierul nu poate fi ajutat, daca nu tine evidenta corecta a
inregistrarilor, dar poate fi ajutat sa colecteze informatiile, prin furnizarea unor formulare
usor de utilizat.
Urmatoarea parte a vizitei de rutina trebuie sa fie constituita din inspectarea fermei si
a animalelor (aportul si randamentul bunastarii). Ca medic veterinar al fermei, ferma este deja
cunoscuta destul de bine și cu toate acestea, este important sa se efectueze o evaluare formala
astfel incat sa nu se treaca cu vederea aportul de bunastare, ce se putea schimba de la vizita
efectuata pe baza unei solicitari clinice.
Evaluarea poate urmari domeniile celor ”Cinci Libertati” adaptate la protocolul
Welfare Quality®.
Metoda cuprinde patru principii de interes privind bunastarea și 12 criterii de
bunastare, ale caror detalii depind de speciile si tipul de crestere in cauza.
Vizita de rutina la ferma pentru inspectarea starii de sanatate, cuprinde verificarea
evidentei pastrate de fermier si propria voastra evaluare a aportului si randamentului
bunastarii, in timpul vizitei. Pasul urmator este de a informa clientul in legatura cu concluziile
voastre si compararea acestora cu planul facut impreuna la inceput. Puteti observa daca
lucrurile merg bine in ceea ce priveste bunastarea si beneficiile aduse fermierului si
animalelor sale, ca si a cazurilor in care lucrurile nu merg atat de bine si animalele pot fi
supuse riscului unor probleme de bunastare, in prezent si in viitor. Se pot apoi explora
cauzele succesului si dificultatile, se poate ajusta planul original daca este cazul si se pot
stabili obiective realizabile si specifice, care trebuie indeplinite pana la urmatoarea revizuire,
inclusiv costurile si beneficiile atingerii acestor obiective.
Aceasta este doar o foarte scurta prezentare a modului in care se poate aborda cu
clientii vostri planificarea sanatatii la nivelul fermei ca si a modului in care se pot include
toate aspectele referitoare la bunastare, nu numai masurile privind bolile.

37
 Cu toate acestea, trebuie retinut faptul ca unele probleme de bunastare sunt inerente
sistemului de crestere si nu pot fi schimbate fara o mare investitie de capital, pe care este
posibil ca fermierul sa nu si-o poata permite. In schimb, prima pe care fermierul o poate
castiga pentru productiile de carne, lapte, posibil si lana, in cadrul unui sistem de asigurare a
calitatii, ii poate permite sa faca investitiile necesare pentru imbunatatirea bunastarii
animalelor.
Evaluarea de grup: sisteme de asigurare a calitatii
Dupa cum s-a vazut anterior, exista multe sisteme diferite de asigurare a calitatii
pentru bunastarea animalelor. Sunt esentiale metode de evaluare valide, sigure, in cazul in
care standardele sistemului trebuie sa fie indeplinite.
In acest scop general, a fost elaborat protocolul Welfare Quality®, care a implicat
centre de cercetare din Europa si America Latina, cu scopul de a elabora protocoale de
evaluare a bunastarii, standardizate, pentru animalele de ferma.
Un alt exemplu este proiectul AWIN Animal Welfare Indicators Project, (Indicatori
de Bunastare a Animalelor), ce implica dezvoltarea unor concepte viitoare pentru aceste
specii, ca si pentru altele si ofera informatii online despre educatia cu privire la bunastarea
animalelor. Protocolul, este relativ usor de utilizat si se pot identifica unitățile de creștere ce
au un grad de risc privind bunastarea animalelor.
Pe baza standardelor OIE de transport si sacrificare, se pot masura cinci variabile
atunci cand se face auditul bunastarii animalelor la sacrificare.
1. Procentul animalelor care sunt asomate eficient din prima incercare, de
exemplu cel putin 95% dintre bovine trebuie asomate eficient din prima incercare.
2. Procentul animalelor ce prezinta semne de recapatare a constiintei inainte de
sacrificare. Acesta trebuie sa fie zero: daca vreun animal prezinta semne de recapatare a
cunostintei inainte de a fi atarnat pe sina, abatorul nu trece auditul.
3. Procentul animalelor care vocalizeaza in timpul manipularii si asomarii, de
exemplu mai putin de 5% dintre porci vocalizeaza atunci cand se afla in boxa sau tarcul de
asomare.
4. Procentul animalelor care cad in timpul manipularii, de exemplu practicile de
manipulare sau pardoselile trebuie imbunatatite daca mai mult de 1% dintre animale cad in
timpul manipularii.
5. Procentul de animale care sunt mutate cu ajutorul unui dispozitiv electric de
condus; de exemplu, acesta trebuie sa fie sub 25% si impulsul electric trebuie aplicat numai
atunci cand animalul refuza sa se miste.
Aceste standarde sunt usor de evaluat: pentru fiecare animal, criteriul de preocupare
pentru bunastare este sau nu respectat. Apoi se calculeaza numarul total de animale la care nu
s-a respectat criteriul si se estimeaza procentul total de animale afectate. Acest procent va
spune daca standardele bunastarii au fost respectate sau nu.
Aceasta abordare a evaluarii bunastarii nu inseamna ca alte aspecte ale manipularii
animalelor in timpul procesului de sacrificare nu sunt importante. De exemplu, problemele de
bunastare ce apar la ferma si in timpul transportului, pot fi de asemenea evaluate intr-un audit
la abator cum ar fi: procentul animalelor cu schiopatura; procentul animalelor slabe;
procentul animalelor murdare; procent animalelor ce prezinta plagi, vanatai sau leziuni;
procentul animalelor ce au sosit moarte, sau au murit inainte de sacrificare; procentul
animalelor cu boli sau rani; procentul pasarilor cu aripi sau picioare rupte.
Evaluarea de grup a animalele de laborator: atunci cand cercetatorii planifica un
experiment folosind animale, multe tari solicita initial un comitet de ingrijire a animalelor sau
persoane individuale care sa evalueze impactul asteptat al studiului asupra bunastarii
animalelor. Daca impactul bunastarii este precar iar beneficiile cercetarii nu sunt suficient de

38
importante pentru a merita utilizarea animalelor, cercetatorilor li se poate refuza studiul si
multi trebuie sa isi adapteze metodele si sa retrimita cererea lor pentru a fi revazuta.
Evaluarea impactului probabil aupra unui protocol de cercetare, constituie o
provocare deoarece studiul insusi poate reprezenta o noua procedura sau abordare si de aceea
evaluarea trebuie facuta apriori.
Clasificarea bunastarii animalelor a fost realizata de catre cercetatorii din Noua
Zeelanda in 1990, ca metoda de evaluare a impactului cercetarii asupra bunastarii animalelor.
Abordarea se bazeaza pe ”Cele Cinci Libertati” si estimeaza cat timp animalele pot
experimenta orice compromis din perspectiva celor ”Cinci Libertati” si cat de grav poate fi
acel compromis. Astfel, exista cinci domenii si fiecare domeniu este notat de la A la E, unde
A reprezinta niciun compromis de bunastare in acel domeniu, B reprezinta un compromise
usor, etc., iar E reprezinta o suferinta foarte grava.
La fel ca in cazul protocolului Welfare Quality® (Proiectului de Calitate a
Bunastarii), in cadrul fiecarui domeniu exista zone specifice de evaluare.
Indiferent de tipul de evaluare a bunastarii, odata ce ati facut recomandarile ce trebuie
sa fie foarte clare referitor la cine este responsabil de succesul planului, puteti fi siguri ca
animalele vor beneficia de pe urma acestora.
Proprietarul are responsabilitatea generala de a asigura bunastarea animalelor sale.
Detinatorul trebuie sa pastreze evidenta in mod corespunzator, astfel incat sa se poata oricand
revedea rezultatele eforturilor acestuia.
Medicul veterinar are responsabilitatea de a consilia fermierul cu privire la
standardele pe care trebuie sa le respecte si sa il ajute sa isi reexamineze performanta si sa isi
corecteze zonele in care standardele au fost deficitare.
Apoi, atunci cand se efectueaza o viitoare evaluare, fermierul poate folosi informatia
pentru a vedea cum se imbunatateste activitatea sa.
Cu toate acestea, de retinut faptul ca atunci cand se efectueaza o evaluare ca parte a
unui sistem de asigurare a calitatii, evaluatorul ofera o sugestie de incredere dar nu se
recomanda in mod normal actiuni de corectie. Vi se poate solicita ajutorul in atare situatii.
Se pot face evaluari ale bunastarii si s-a aratat cum se poate evalua bunastarea in
cateva contexte diferite.
Cele mai importante puncte ce trebuie avute in vedere, se refera la faptul ca medicii
veterinari trebuie sa fie constienti de aportul si randamentul bunastarii, ce reflecta toate
aspectele bunastarii, nu numai aspectul functional fizic. Trebuie sa fiti gata sa discutati aceste
aspecte cu detinatorii de animale si sa faceti, atunci cand este necesar, recomandari fezabile
cu privire la modul in care se pot imbunatati toate cele trei aspecte ale bunastarii.

39
 6. ETOLOGIA ANIMALELOR

Etologia este disciplina care se ocupă cu studiul biologiei comportamentului animal şi

uman. Termenul de etologie este utilizat în sec. XVII pentru interpretarea caracterelor umane
prin intermediul gesturilor, adică etologul era un specialist în arta pantomimei. În secolul
XVIII enciclopediştii francezi consacră semnificaţia etologiei ca ştiinţa care se ocupă cu
studiul obiceiurilor animalelor. O perioadă oarecare de vreme etologia s-a confundat cu
psihologia. În aceeaşi perioadă, însă, cei mai mulţi înţelegeau etologia ca o disciplină de
accepţiune zoologică şi nu umană (adică o ştiinţă care explică comportamentul animalelor vii
în mediul lor natural) iar la limita dintre secolele XIX - XX trece în prim plan această
abordare. Charles Darwin (1859) formula în "Originea speciilor", pe lângă fundamentul
evoluţiei, şi trei idei fundamentale pentru abordarea comportamentului animalelor, care au
trecut foarte puţin observate în perioada respectivă, şi anume:
1. Oricare animal posedă pe lângă caracterele morfo-anatomice şi o serie de
comportamente tipice pentru specia din care face parte;
2. Aceste manifestări au un caracter endogen, spontan, variabil, ereditar şi adaptativ,
fiind supuse mecanismelor evoluţiei prin selecţie naturală;
3. Din motivele expuse în ideile anterioare, aceste manifestări pot servi drept criterii
taxonomice în sistematica zoologică.
Ch. Darwin este primul autor al unei cărţi de etologie în sensul modern al cuvântului,
prin lucrarea "Expresia emoţiilor la animale şi om" .
Konrad Lorenz (1903 - 1989), este considerat părintele etologiei moderne (J. Huxley,
ap. Cociu, 1999), iar perioada 1930 - 1990 este denumită "perioada Lorenziană" a etologiei.
Lucrările lui au fundamentat şcoala europeană, în cadrul căreia s-a remarcat îndeosebi
colaboratorul acestuia, Nikolaas (Niko) Tinbergen (1907 - 1988), care publică în 1951
"Studiul instinctului". El a consacrat termenul de etologie în limba engleză (Ethology) şi
franceză. Consacrarea internaţională a etologiei se realizează în anul 1973 când Konrad
Lorenz, Niko Tinbergen şi Karl von Frisch sunt recompensaţi cu Premiul Nobel pentru
fiziologie şi medicină.
În România, cercetările privitoare la comportamentul animalelor au debutat în a doua
jumătate a secolului XX. Lucrările publicate de M. Beniuc (1970; 1971), Elena Chenzbraun
(1973; 1978), M. Cociu şi Maria Cociu (1980; 1982) şi, cu preponderenţă, lucrarea „Etologie
– comportamentul animal” publicată de către Mihai Cociu în anul 1999, au contribuit la
dezvoltarea şi popularizarea etologiei în ţara noastră.

6.1. Comportamentul animalelor

Comportamentul este definit ca totalitatea activităţilor obiectiv observabile, iniţiate şi
efectuate de către un animal viu, organizate în spaţiu şi timp, integrate şi coordonate la nivel
individual, uneori social şi/sau ecologic, determinate intern şi extern, prin care animalul
realizează în mod adecvat schimburile de substanţă, energie şi informaţie cu mediul eficient
(preajma), adaptându-se la acesta şi exploatându-l, astfel încât să-şi sporească şansele de
supravieţuire şi reproducere. Studiul comportamentului se desfăşoară sub cinci aspecte
majore, proprii ştiinţelor biologice: 1. morfologie (tipologie) - sau latura descriptivă a
manifestărilor; 2. cauzalitate - care sunt motivele pentru care un anumit comportament se
produce; 3. ontogenie - cum se dobândesc, ameliorează sau dezvoltă comportamentele în
decursul vieţii individului; 4. caracterul adaptativ - care este rolul, funcţia, utilitatea sau

40
valoarea de supravieţuire a comportamentelor; 5. filogenie - cum au apărut şi cum au evoluat
comportamentele în decursul evoluţiei.
După M. Cociu (1982; 1999), comportamentul este reprezentat de totalitatea
mişcărilor şi activităţilor obiectiv-observabile, iniţiate şi executate de un animal intact,
organizate în spaţiu şi timp, integrate şi coordonate la nivel individual, determinate extern şi
intern, prin care organismul animal realizează în mod optim schimburile de informaţii,
substanţă şi energie cu mediul ambiant, adaptându-se la mediu şi utilizând resursele acestuia
astfel încât să se asigure supravieţuirea şi reproducerea individului. În această definiţie se pot
sesiza o serie de caracteristici ale comportamentului animalelor, astfel: motricitatea,
coordonarea, complexitatea, adaptabilitatea şi direcţionalitatea.
1. Motricitatea. Comportamentul este echivalentul tuturor mişcărilor şi activităţilor
efectuate de un animal. Comportamentul este expresia unui organism viu, intact şi activ prin
el însuşi. Este important de menţionat faptul că fluxul (succesiunea) diferitelor tipuri de
mişcări şi activităţi este frecvent întrerupt de stări de repaus relativ, stări reprezentate de
anumite atitudini, poziţii sau pósturi. Atât mişcările, cât şi diferitele atitudini, poziţii sau
posturi pot fi însoţite de unele fenomene şi acţiuni asociate, aşa cum sunt modificările
aspectului corporal, manifestările sonore, emisii chimice (de mirosuri şi/sau secreţii) etc.
2. Coordonarea. Comportamentul este alcătuit dintr-o serie de mişcări coordonate,
sincronizate şi integrate la nivelul organismului, având o structură complexă, desfăşurate în
spaţiu şi timp.
3. Complexitatea. Activităţile comportamentale au o dublă determinare (cauzalitate):
externă (exogenă) şi internă (endogenă).
4. Adaptabilitatea. Animalul se comportă adecvat circumstanţelor ce reclamă o
anumită reacţie. Unele reacţii, chiar dacă sunt dăunătoare individului, pot fi utile speciei din
care acesta face parte.
5. Direcţionalitatea. Orice activitate comportamentală vizează un scop precis, tinde
spre ceva, spre un element viu sau ne-viu din mediul extern (comportament apetitiv). În alte
situaţii, animalul caută să înlăture sau să evite o situaţie nefavorabilă (comportament de
aversiune). Prin intermediul diferitelor activităţi comportamentale se asigură efectuarea, în
mod organizat, a schimburilor de informaţii, substanţă şi energie între organismul animal şi
mediul extern (ambiant). Modul în care se realizează aceste relaţii complexe dintre individ şi
mediul ambient vizează optimizarea activităţilor organismului astfel încât, în final, să fie
asigurată supravieţuirea şi reproducerea individului şi, prin extensie, a speciei din care acesta
face parte.
Etologul studiază cum se comportă un animal în anumite condiţii, cum contribuie
comportamentul la supravieţuirea şi la perpetuarea speciilor, cum apare şi cum se dezvoltă în
decursul istoriei speciei, respectiv al evoluţiei. Una dintre provocările majore ale etologiei
este determinarea cauzalităţii comportamentului, adică răspunsul la întrebările ridicate de
factorii (interni şi externi) responsabili de producerea manifestărilor, a modului în care este
coordonat acesta, precum şi a interacţiunii dintre mediu şi manifestare. Etologia clasică (sau
studiul comparativ al comportamentelor), se ocupă îndeosebi cu întrebarea: cum se produce
comportamentul. Ramurile mai noi ale etologiei (respectiv ale biologiei comportamentului)
se ocupă mai ales de răspunsul la întrebarea de ce se produce un anumit sistem de
comportamente.
Comportamentul este rezultatul prelucrării informaţiilor primite pe de o parte din
preajma animalului, iar pe de alta din mediul său intern. Analiza cauzalităţii
comportamentelor înseamnă găsirea răspunsurilor la întrebarea: "de ce în aceste condiţii, un
anumit animal (sau mai multe) se comportă în acest fel şi nu în altul". Determinarea este
dublă: internă şi externă. Nici un comportament nu are o singură cauză ci există întotdeauna o
reţea cauzală.

41
 Comportamentul organizează în mod optim schimburile de materie, energie şi
informaţie dintre organism şi mediu. Pentru aceasta organismul trebuie să poată recunoaşte
sursele materiale şi informaţionale cu care vine în contact.
Comportamentul are o dublă determinare: internă şi externă, o anumită parte a
comportamentului este înnăscută, iar o altă parte este dobândită prin învăţare. Învăţarea
înseamnă grefarea informaţiei dobândite în decursul vieţii, peste informaţia stocată în
dimensiunea genetică. Comportamentul animal prezintă o creştere şi dezvoltare, la fel ca
părţile anatomice, în decursul vieţii individuale. Maturizarea tiparelor comportamentale se
face în diferite etape ale ontogeniei, dezvoltarea lor atingând maximul la atingerea maturităţii.
Tiparele comportamentale se modifică în cursul vieţii individuale în sens adaptativ, datorită
dobândirii de experienţă. Învăţarea interacţionează cu, şi se suprapune peste, instincte, fapt
care modifică forma şi nu mecanismul expresiei. Forma definitivă sub care se manifestă un
comportament este rezultatul unei interrelaţii complementare între comportamentele
înnăscute şi cele dobândite, în urma experienţei individuale. Prin urmare învăţarea este o
formă a dezvoltării ontogenetice a comportamentului. Există predispoziţii înnăscute de a
învăţa tipare comportamentale în anumite etape definite ale vieţii. Ceea ce învaţă animalul
este într-o măsură predeterminat, fixat în echipamentul genetic, iar momentul învăţării este,
de asemenea, frecvent prestabilit ereditar. Cât trebuie să înveţe un animal, este extrem de
variabil. Diferenţierea între comportamentele dobândite şi cele înnăscute este foarte dificilă;
aici sunt implicate tehnicile de construire a etogramelor şi experienţele de privare. Pentru a
defini în mod unitar procesul de achiziţie al comportamentelor dobândite, considerăm
următoarele surse complementare: După Tinbergen (1951) învăţarea este un proces nervos
central care produce modificări, mai mult sau mai puţin durabile, în mecanismele
comportamentului înnăscut, sub influenţa mediului extern. Thorpe (1964) defineşte învăţarea
ca un proces de modificare şi adaptare a comportamentului individual ca rezultat al
experienţei. K. Lorenz consideră învăţarea ca orice modificare adaptativă a mecanismului
fiziologic ce are drept funcţie reglarea comportamentului animalelor. Învăţarea este parţial
programată filogenetic. De exemplu gâştele imprimate de K. Lorenz, se apropie de etolog
când acesta stă ghemuit la sol, se depărtează când el se ridica în picioare, iar atunci când era
cufundat în apă până la nivelul capului, se realiza contactul; păsările se urcau şi ciufuleau
capul scos în afara apei. K. Lorenz a constatat că efectele imprimării sunt durabile şi
ireversibile.
Criteriile utilizate pentru clasificarea diferitelor tipuri comportamentale sunt
următoarele: criteriul cauzal, criteriul funcţional, criteriul istoric, criteriul informaţional şi
criteriul ecologic.
Clasificarea tipurilor comportamentale după criteriul cauzal ia în considerare acele
tipuri de comportament care sunt determinate de factori cauzali interni. În acest sens este
frecvent citat sistemul comportamental determinat de testosteron. Acest hormon, injectat unor
masculi de vertebrate, determină apariţia anumitor activităţi comportamentale, în timp ce
altele, existente, se pot manifesta cu o intensitate mai mare şi cu o frecvenţă crescută.
În cadrul clasificării tipurilor comportamentale după criteriul funcţional sunt grupate
comportamentele care au valoare de supravieţuire: comportamentul de hrănire,
comportamentul de îngrijire al progeniturii, comportamentul teritorial etc.
Clasificarea tipurilor comportamentale după criteriul istoric are în vedere fie originea
tiparelor comportamentale, fie modul lor de formare în timp. Astfel, anumite tipuri
comportamentale sunt rezultatul evoluţiei în timp a speciilor, în timp ce altele sunt dobândite
în cursul vieţii individului.
Utilizarea criteriului informaţional în clasificarea tipurilor comportamentale este
rezultatul asocierii comportamentului cu conceptul de program informatic genetic. Astfel,
Mayr (1977), citat de M. Cociu (1999), a clasificat programele genetice în două mari

42
categorii, respectiv: programe genetice comportamentale închise şi programe genetice
comportamentale deschise.
Programele genetice comportamentale închise sunt acele tipuri comportamentale care
nu pot fi modificate semnificativ prin experienţa dobândită de individ.
Programele genetice comportamentale deschise, sunt acele tipuri comportamentale
care pentru a se putea exterioriza este (iniţial) necesară achiziţionarea de noi informaţii,
dobândite prin experienţă.
Luând în considerare acelaşi criteriu informaţional, şi considerând comportamentul ca
fiind un mesaj direcţionat de la un emiţător către un destinatar, tipurile comportamentale pot
fi clasificate în comportamente comunicative şi comportamente necomunicative.
Clasificarea tipurilor comportamentale după criteriul ecologic ia în considerare relaţia
dintre organismul animal şi mediul ambiant. În acest sens se pot evidenţia următoarele tipuri
comportamentale: comportamentul de integrare în mediul fizic, comportamentul de integrare
în mediul biologic vegetal, comportamentul de integrare în mediul biologic animal.
Clasificarea tipurilor comportamentale în conformitate cu aceste criterii poate genera
anumite suprapuneri şi confuzii. Pentru evitarea unor asemenea dificultăţi, uneori, este
necesară referirea concomitentă la două sau mai multe asemenea criterii de clasificare (M.
Cociu, 1999). Având în vedere aceste inconveniente, în practica curentă, pentru clasificarea
tipurilor comportamentale este utiliză o variantă de clasificare elaborată de Scott în anul
1958, astfel:
- comportamentul alimentar (nutriţional, trofic);
- comportamentul sexual (mascul şi femel);
- comportamentul de îngrijire a progeniturii (comportamentul epimelectic);
- comportamentul de solicitare a îngrijirii (comportamentul etepimelectic)
- comportamentul agonistic (de luptă, conflictual, agresiv)
- comportamentul de adaptare la condiţiile fizico-chimice de mediu;
- comportamentul de investigare;
- interrelaţiile dintre animale.
Etograma: Cercetarea etologică presupune efectuarea de observaţii, descrieri,
experimente şi determinări cantitative. Scopul acestor operaţiuni este acela de a stabili relaţii
logice între diferitele categorii de manifestări comportamentale, precum şi acela de a
identifica, cu precizie, cauzele care le determină.
Studierea comportamentului animalelor presupune, ca primă etapă a cercetării
etologice, stabilirea inventarului (catalogului) tuturor activităţilor ce formează repertoriul
comportamental al unei specii. Acest inventar (catalog), poartă denumirea de etogramă.
Întocmirea etogramei implică parcurgerea următoarelor etape:
- determinarea categoriei taxonomice din care face parte grupul sau individul studiat (specie,
subspecie, rasă, familie);
- decuparea fluxului comportamental în unităţi relevante, în funcţie de anumite criterii ce
depind de scopul cercetării;
- descrierea activităţilor comportamentale;
- prelucrarea statistică şi interpretarea datelor obţinute.
Pentru ca etograma să poată reda în mod obiectiv diferitele manifestări
comportamentale, este necesară observarea directă şi amănunţită a modului în care se
comportă animalul în condiţii normale, sub

43
 7. ASPECTE PRIMARE ALE BUNĂSTĂRII ANIMALELOR DE
FERMĂ

Sistemul intensiv-industrial de crestere si exploatare al animalelor, a fost elaborat

pentru a obtine produse de origine animala pe toata durata anului, la un pret de cost redus cu
maximum de profit. In sistemul intensiv industrial animalul este privit ca un mijloc biologic
de productie si nu ca o fiinta cu simturi, motiv pentru care s-a avut in vedere asigurarea
libertatii de miscare si de exprimare a comportamentului normal.
Pentru controlul eficient al bolilor si surmontarea unor deficiente tehnologice in acest
sistem de crestere s-au folosit substante medicamentoase dar si vaccinuri vii fara a avea in
vedere accelerarea ritmului de aparitie si diseminare a antibiorezistentei, implicatiile in
siguranta alimentelor si poluarea mediului. Acest sistem este perceput ca generator de
bunastare precara.
Pe baza rezultatelor stiintifice si a propriei lor intuitii, consumatorii au constientizat
pericolul folosirii in cresterea animalelor a unor promotori cum ar fi hormonii, antibioticele si
betaantagonistii ce duc la obtinerea de produse de slaba calitate, si care pot pune in pericol
sanatatea oamenilor.
In UE folosirea acestora in alte scopuri decat cele terapeutice este interzisa.
Somatotropina bovina afecteaza bunastarea vacilor de lapte datorita reducerii perioadei de
viata ca urmare a exploatrii superintensive. In UE se poate folosii doar in scopuri
experimentale si stiintifice. In USA folosirea acesteia a fost acceptata in 1994 in scopul
sporirii productiei de carne si lapte cu 6-20%, cu riscul reducerii efectivelor de animale.
Ingineria genetica este acceptata pentru cercetarile stiintifice efectuate in scopul
modificarii deliberate a genomului la un macroorganism sau microorganism prin recombinare
sau schimb de informatii genetice intre specii. La nivel mondial este acceptata obtinerea
medicamentelor si a vaccinurilor prin inginerie genetica, si mai putin folosirea in productia
comerciala a organismelor modificate genetic (transgenice), plantelor si animalelor.
Scopul ingineriei genetice este de imbunatatire a parametrilor productivi si de calitate
a productiei, rezistentei la boli, exprimarea unor anumite tipuri de proteine din laptele de vaca
si oaie (UK, NL). Cercetările prin ingineria genetică urmăresc: imbunatatirea parametrilor
productivi si de calitate a productiei si rezistentei la boli; exprimarea unor anumite tipuri de
proteine din laptele de vaca si oaie.
Eurogrupul pentru bunăstarea animalelor cere evaluarea etica a proiectelor de
cercetare care implica animale modificate genetic, inainte de a fi aprobate si puse in aplicare.
Omologarea animalelor modificate genetic nu este interzisă in UE şi se face prin Oficiul
European de Brevetare OEB cu sediul la Munchen. Nu se omologheaza procedurile de
inginerie genetica ce produc: suferinta, handicap fizic, fara a fi de utilitate esentiala pentru
om.
Pentru a rezuma, un sistem de creştere ar trebui sa fie proiectat pentru a se potrivi
nevoilor de sanatate şi de bunastare a animalelor.

7.1. IDENTIFICAREA CAUZELOR PRINCIPALE ALE DEPRECIERII

NIVELULUI DE BUNĂSTARE AL ANIMALELOR ÎN SISTEMUL
INTENSIV ȘI EXTENSIV DE CREȘTERE

În sistemul extensiv de creștere a animalelor acestea au mai multă libertate de

miscare, acces la pășune, fiind astfel capabile sa efectueze multe din comportamentele

44
naturale. Cu toate acestea, sunt mai puțin protejate fata de predătorii naturali si mai sensibile
la diferite boli introduse de mamifere si păsările sălbatice.
In sistemul intensiv de crestere, principalele cauze ale deprecierii bunăstării
animalelor, au ca punct de plecare genetica animalului, managementul cresterii (condițiile de
întreținere) și atitudinea îngrijitorului (factorii externi ai bunastarii). Astfel principalele
aspecte ale bunăstării bovinelor sunt în stânsă legătură cu disconfortul cușetei, boxei
individuale /colective, calitatea aerului, furajelor, manoperelor mutilante, care generează
stres, apariția laminitelor, mastitelor. În cazul vițeilor boxa individuală/cușeta, restricţionează
comportamentului normal (oral, locomotor, social), generează deficienţe nutritive (fibre,
fier), boli (pneumonie, boli enterice) și disconfort fizic.
În cazul rumegătoarelor mici, acestea sunt predispuse la foame, boli și paraziți din
cauza lipsei de profilaxiei și a tratamentului. Probleme legate de bolile specifice includ
laminitele, pneumonia, pasteureloza și miaza, manopere mutilante, transferul de embrioni.
În creșterea suinelor, în sectorul monta-gestatie problemele de bunăstare apar la
scoafele și scrofițele cazate la sol pe pardoseala continua sau discontinua fara asternut; în
boxe colective mari sau mici și în cusetele individuale. Mediul de cazare sarac, limitat, fara
asternut, nu asigura conditii pentru exprimarea comportamentului exploratoriu, social, de
amenajare a cuibului de odihna si pentru fatare, limitare la minimum a libertatii de miscare.
La purcei problemele de bunăstare apar la strivirea lor, identificarea taierea coltilor, cozii,
castrarea, intarcarea timpurie. Problemele de bunăstare ale tineretului porcin apar in boxele
colective, ca urmare a densitatii, pardoselii discontinue fara asternut; mediul boxelor lipsit de
stimulente; muscarea urechii, partii laterale a corpului, cozii; în adaposturile intunecate, cu
nivelul ridicat al amoniacului in aer care favorizeaza aparitia afectiunilor respiratorii.
În cresterea puilor de carne, selectia genetica si managementul cresterii (calitatea
scazuta a aerului NH3, praf, mediu intunecat şi lipsit de stimulente, stres indus de caldura)
favorizeaza aparitia afecţiunilor membrelor, dermatite de contact, sindromul de hipertensiune
pulmonara, ”foamea metabolica” la exemplarele de reproducere, creşterea ratei mortalităţii.
La găinile ouătoare acesti factori genereaza stereotipii, acoperire necorespunzatoare cu pene,
slabiciunea picioarelor, osteoporoza, ulcerele degetelor, gheare lungi, debecarea. În creşterea
curcilor densitatea populaţiei, iluminatul slab, favorizeaza aparitia comportamentului agresiv,
conditiile improprii ale cresterii duc la anomalii scheletice musculare, artrite, ulceratiile
acropodiului. În creşterea raţelor lipsa sau accesul restrictionat la apa, fac improprie
efectuarea comportamentelor naturale zilnice, conditiile de crestere si densitatea populaţiei
genereaza diferite afectiuni, traume datorita ciocului coroiat şi a ghearelor ascutite. Aspectele
principale ale bunăstarii gâştelor o reprezinta hranirea forţata. În unele țări acestea sunt
supuse unui fortaj alimentar în ultimele săptămâni de viața, în scopul de a obtine ficatul gras
pentru producerea de pateu ”fois gras”.
Pentru fazani, potarnichi, pitpalaci, bibilici crescute pentru vanatoare, lipsa adaptarii,
mediul nou favorizeaza stresul, determina suferinta profunda si chiar moartea acestora cand
sunt lasate in libertate.
În cazul pasarilor alergatoare crescute in conditii climatice diferite, cunostintele
insuficiente ale crescatorilor pot duce la mortalitate mare a puilor, durere, disconfort,
tulburari scheletice, sangerare consecutiv recoltarii penelor.
În acvacultură, calitatea necorespunzatoare a apei, densitatea foarte mare împiedică
manifestarea comportamentului normal si creste numarul afectiunilor (parazitoze și alte boli).

7.2. BUNĂSTAREA ANIMALELOR DE MUNCĂ

45
 Activitatea principala efectuata de catre animale in intreaga lume este reprezentata de
munca, respectiv tractiunea si transportul persoanelor, a echipamentelor si a bunurilor.
Actualizarea numarului animalelor de lucru utilizate in intreaga lume este dificila. In
1982, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) a Natiunilor Unite, estima faptul
ca 400 milioane de animale de lucru erau utilizate de catre 2 miliarde de oameni din 30 de
tari.
Animalele de tractiune aduc o contributie folositoare agriculturii, deoarece nu depind
de combustibil. Pentru unii oameni, animalele de tractiune nu necesita costuri ridicate de
capital, functionare sau intretinere, precum masinile.
Animalele de lucru sunt folosite la:
• tractarea utilajelor agricole in vederea pregatirii terenului si a altor operatiuni
agricole, inclusiv exploatarea forestiera cu elefanti
• tractarea carutelor
• furnizarea de energie pentru diferite utilaje, precum pompe de apa si
concasoare de trestie de zahar si seminte
• transport de marfuri si persoane, in spate (animale de povara).
Cainii lucreaza la manipularea turmelor, paza, vanatoare si asistenta umana (de
exemplu, deminari, misiuni de cautare si salvare, insotirea persoanele cu deficiente de vedere
sau dizabilitati). De retinut ca rumegatoarele de lucru pot fi crescute, de asemenea, pentru
productia de carne si lapte.
Dintre animale de lucru si regiunile in care se gasesc cele mai multe dintre ele sunt de
remarcat: ecvideele de lucru se folosesc pentru tractiune in Orientul Mijlociu, multe tari
africane, cateva tari din America Centrala si de Sud si India, Pakistan si China. De retinut
faptul ca armata si politia din intreaga lume utilizeaza catari si cai; diferite specii de
rumegatoare sunt de asemenea utilizate pe scara larga, pentru lucru. Bivolul (Bubalis spp) se
gaseste in special in Asia (India, Pakistan, China, Nepal, Filipine, Vietnam, Indonezia si
Tailanda), Egipt si Brazilia. Exista bivoli de apa, bivoli de mlastina si bivoli de râu. Bovinele
(cu cocoasa si fara cocoasa; Bos spp) se folosesc in lumea intreaga pentru lapte, carne si
munca. Se utilizeaza diferite rase locale, un exemplu il repezinta gaialul (Bos frontalis),
folosit in India, Indonezia si Malaezia, animale agile in munti si cu productii bune de lapte.
Iakul face parte dintre bovine, de asemenea, se foloseste in regiuni muntoase inalte (cca
1.800–6.000 metri) din Asia (spre exemplu in Tibet) deoarece prezinta adaptabilitate buna la
zonele de panta, precum si la frig si zapada.
Camelidele, incluzand specii diferite de camile si lame, se folosesc de asemenea
pentru lucru in diferite regiuni, respectiv lama in zone din Anzi si America Latina, iar speciile
de camile in regiuni aride, precum cele din India si Africa de Nord.
Elefantii sunt animale monogastrice, nu poligastrice, ca rumegatoarele. Se folosesc
pentru tractiune in unele parti din Asia.
Cainii se utilizeaza in intreaga lume pentru diferite tipuri de activitati. In regiunile
arctice se folosesc la transport. Mai general, se utilizeaza pentru paza proprietatilor, inclusiv a
septelului, pentru manipularea animalelor si pentru a ajuta oamenii in situatii speciale, cum ar
fi la detectarea explozibililor si a drogurilor, ca si pentru a insoti oamenii cu dizabilitati, ca de
exemplu pe cei cu deficiente de vedere.
Problemele cele mai obisnuite de bunăstare cu care se confrunta animalele de
tractiune sunt:
- suprasolicitarea/odihna insuficienta, problema obisnuita mai ales atunci cand animalul
reprezinta singura sursa de venit a proprietarului, situație în care proprietarului poate sa nu
permita animalului sa se opreasca din munca si il poate inchiria pe parcursul anotimpurilor
intensive, precum cel de arat. Aceasta poate duce la o lipsa de responsabilitate a indivizilor ce

46
imprumuta animalul, care poate lucra multe ore in conditii proaste, in aproape fiecare zi a
anului.
- supraincarcarea si tehnica neadecvata de incarcare: supraincarcarea este o problema
obisnuita, adesea ca rezultat al ignorantei. Greutatea ce poate fi tractata si durata perioadei de
munca depind de multi factori diferiti, precum specie, rasa, starea de sanatate a animalului,
temperatura si harnasament.
- echipamentul neadecvat: daca echipamentul este prost conceput, animalele trebuie sa
utilizeze mult mai multa energie decat ar fi fost necesar si lucreaza ineficient. Daca exista o
neconcordanta intre animal si echipament, pot apare bataturi si rani, iar rezultatul va fi
durerea acuta.
- manipularea inumana: bataia, rasucirea cozii si inteparea cu dispozitive ascutite, pot duce
la durere acuta, leziuni, suferinta si o relatie proasta om-animal.
- utilizarea la lucru a animalelor prea tinere sau cu stare precara de sanatate: de exemplu,
magarii nu trebuie sa fie folositi la munca inainte de varsta de patru ani. Folosirea la munca a
animalelor prea tinere le poate produce deformari la nivelul coloanei vertebrale. Dar uneori
proprietarul nu asteapta pana ce animalul implineste varsta de patru ani, inainte de a-l folosi
la munca.
- accidentele rutiere: deplasarea pe drumuri principale aglomerate sau pe timp de noapte,
fara iluminare sau reflectorizare, reprezinta factori de risc pentru implicarea animalelor de
lucru in accidente rutiere.
- munca sezoniera: in afara sezonului de lucru, animalele pot fi hranite cu o dieta precara
de intretinere, fara exercitiu fizic – ceea ce poate slabi animalele pana la momentul
reinceperii lucrului.
- lipsa de ingrijire a sanatatii: daca proprietarul nu isi permite sa achite tratamentul si/sau
sa permita animalului sa se odihneasca, sau daca nu exista nicio posibilitate de ingrijire a
sanatatii animalului.
- nutritia de slaba calitate: daca proprietarul nu isi poate permite o nutritie adecvata, sau
hraneste animalul cu o cantitate insuficienta de hrana, sau cu o hrana cu o valoare nutritionala
insuficienta.
Din cele relatate anterioar referitoare la alte specii, aportul adus bunastarii creeaza
premisele unei bunastari de calitate buna sau slaba.
Cele trei căi principale de aport sunt: sistemul de crestere – incluzand hranirea,
ingrijirea veterinara si adapostirea; genetica și îngrijitorul sau detinatorul.
Pentru animalele de lucru, cele mai obisnuite doua cauze de baza ale problemelor
legate de bunastare sunt: saracia, ce afecteaza capacitatea detinatorului de a asigura conditii
adecvate de hrana, odihna, etc. și detinatorul insusi.
Adesea, animalele de tractiune sunt detinute de oameni foarte saraci ce au numai
cunostinte formale referitoare la ingrijirea animalului. Aceasta problema se poate agrava daca
intervin specii sau echipamente noi fara ca detinatorii sa fie instruiti in prealabil. Detinatorii
pot sa nu aiba un venit suficient nici pentru traiul lor de zi cu zi, astfel ca ei au putina energie
emotionala si nu au nici resurse pentru a avea grija de animale.
Un alt aspect legat de atitudinea fata de animale, este de natura culturala. De exemplu,
in unele tari, măgarul este considerat animalul saracilor sau al femeilor si este privit ca avand
o mica valoare intrinseca. Cand un animal are o valoare scazuta, este ieftin si poate fi inlocuit
cu usurinta, iar acest fapt contribuie la o atitudine iresponsabila in randul detinatorilor cu un
venit mai mic decat minim. De asemenea, pot sa nu existe animale de lucru normale sau
sanatoase in zona respectiva, astfel ca detinatorii nu au termen de comparatie pentru
animalele lor. Acesta este un exemplu al modului in care “raul” devine “normal”.
Problemele particulare referitoare la bunastare, in randul diferitelor tipuri de animale
de lucru pot fi identificate folosind ca ghid protocolul Welfare Qality®.

47
 7.2.1. Bunastarea ecvideelor de muncă
Caii sunt mai putin rezistenti si mai putin eficienti decat magarii. Pe scurt, caii sunt o
specie sociabila ce s-a adaptat extrem de bine la habitatul de pasune cu acces limitat, din
zonele temperate. Din punct de vedere fiziologic, nu se adapteaza foarte bine la conditiile
aride. Comportamental, pastreaza un puternic instinct de a alerga.
Magarii sunt adaptati la traiul in conditiile aride. In salbaticie ei traiesc in grup, dar
pot trai si individual. Magarii supravietuiesc foarte bine cu hrana de calitate slaba si pot
supravietui fara apa mai mult decat caii sau boii. Sunt mai bine adaptati la conditiile aride
decat caii si cele mai multe rumegatoare (cu exceptia camilelor) deoarece:
• magarii au mai putina grasime subcutanata si depoziteaza grasime sub forma de
depozite locale. Acest fapt faciliteaza pierderea caldurii corporale, astfel incat este posibila
termoreglarea
• magarii pot utiliza o cantitate relativ mare de furaj de calitate slaba, bogat in
grosiere (si au nevoie de mai putin timp pentru digestie, comparativ cu boii)
• magarii pot face fata deshidratarii pana la 30% din greutatea lor in viu
• magarii pot continua sa se hraneasca in timpul perioadelor de privare de apa
• momparativ cu alte specii, magarii pierd mai putina apa prin transpiratie, fecale si
urina
• magarii merg bine pe terenuri accidentate si sunt mai rezistenti la unele boli, decat
caii; de exemplu, sunt mai rezistenti la tripanosomiaza si la unii paraziti pulmonar.
Un alt ecvideu utilizat pentru munca este catarul, care reprezinta o incrucisare intre un
mascul magar si o iapa. Catarii sunt animale excelente de tractiune, mai mari decat magarii si
mai rezistenti decat caii, dar nu sunt asa comuni ca alte specii. Cu toate acestea, pe
mapamond exista cateva milioane de catari utilizati pentru munca.
1. Hrană de calitate
• multe alte ecvidee de munca probabil sufera de infometare prelungita deoarece
nu sunt hranite suficient pentru munca la care sunt supuse animalele si daca este o perioada in
care nu lucreaza, pot fi hranite numai cu o dieta precara de intretinere, astfel incat animalele
sunt prea slabite in momentul in care incepe noul sezon de munca.
• factorii agravanti sunt reprezentati de problemele dentare sau parazitism, ori
de alte boli.
• un semn al posibilei infometari si al malnutritiei este aspectul slabit al
animalului. Sunt disponibile diverse punctaje ale conditiei corporale (BCS), majoritatea pe o
scala de la 1 la 5, cu valoarea 1 insemnand animal emaciat si 5 animal obez.
2. Conditiile bune de adapostire
Cele trei criterii de interes referitoare la animalelor de lucru, se refera la zona de
odihna a animalelor, usurinta miscarii si temperatura ambientala.
Zona de odihna: ecvideele pot fi adapostite intr-o varietate de moduri, dar daca nu au
asternut, zona de odihna poate sa nu fie comfortabila. Multe ecvidee sunt tinute afara si sunt
priponite sau impiedicate (legate de picioare), ceea ce le restrictioneaza grav usurinta
miscarii. Cand lucreaza, uneori nu li se ofera timp de odihna. De retinut faptul ca pentru caii
utilizati de armata sau politie exista grajduri sau boxe cu paie.
Usurinta miscarii: priponirea si impiedicarea (legarea picioarelor) se practica in
scopul restrictionarii miscarilor animalelor, astfel incat sa nu umble libere. Cu toate acestea,
unele metode pot fi foarte restrictive. Imaginea prezinta un magar ce este impiedicat. Aceasta
face dificile chiar si cele mai mici miscari.
Cand animalele lucreaza, usurinta cu care se misca este puternic afectata de
harnasament si caruta, greutate, distributia incarcaturii si temperatura ambientala, factori ce

48
pot spori stresul datorat caldurii. Nu exista reguli clare referitoare la incarcatura maxima,
deoarece aceasta depinde de teren, de greutatea animalului, etc.
Trebuie mentionat ca echipamentul care nu se potriveste animalului, nu numai ca va
restrictiona miscarea, dar va produce si probleme de sanatate.
Al treilea criteriu al bunastarii din cadrul domeniului conditii bune de adapostire, este
reprezentat de comfortul termic.
Cele mai multe ecvidee se afla in tari cu climat cald, ce poate deveni arid, sau uneori
foarte umed. Cand ecvideele tracteaza incarcaturi grele cu harnasamente prost proiectate si
carute, sunt expuse unui mare risc de a suferi din cauza stresului de caldura, ceea ce inseamna
ca sistemele lor de termoreglare nu pot face fata la caldura generata in interiorul corpului lor,
din pricina expunerii la soare si a utilizarii excesive a musculaturii in procesul de munca.
Semnele stresului de caldura includ gafaitul, temperatura corporala crescuta si
reducerea elasticitatii pielii atunci cand este ciupita.
Stresul de caldura se poate trata prin turnarea unei galeti de apa rece pe animal. Pentru
a preveni stresul de caldura, detinatorii trebuie:
• sa asigure locuri de odihna umbrite
• sa nu suprasolicite ecvideele, in special atunci cand este foarte cald. Totusi,
este dificil a se specifica ce se intelege prin “suprasolicitare”, deoarece depinde de nutritie si
de talia animalului. Referitor la evaluarea bunastarii animalelor, atunci cand liniile directoare
nu sunt specifice, oamenilor le este dificil a sti ce standard de comportament sa vizeze. In
tarile devoltate, se considera in mod general ca nu pot tracta caii mai mult de 25% din
greutatea lor corporala.
• sa furnizeze o cantitate suficienta de apa de baut. Acest fapt este foarte
important: magarii au nevoie de mult mai putina apa comparativ cu caii.
Se pare ca multe ecvidee de munca sunt deshidratate, fapt ce reiese dintr-un studiu
efectuat pe 4.903 animale din cinci tari diferite, cu climat cald, studiu ce a aratat ca 40–50 %
din animale erau deshidratate, asa cum a reiesit din testul ciupirii pielii.
3. Starea buna de sanatate.
Principalele probleme intalnite aici sunt reprezentate de starea membrelor si a pielii,
intre care cele mai multe sunt legate de harnasamentele ce nu se potrivesc si de munca grea.
Bolile infectioase pot fi de asemenea intalnite in mod obisnuit la ecvideele de munca.
Schiopatura: un studiul efectuat pe aproximativ 10.000 de ecvidee de lucru, a aratat ca
multe animale prezentau mers anormal in special magarii mai batrani ce tractau carute in
zonele rurale.
Cauzele obisnuite ale schiopaturii sunt copitele supracrescute, taiate prea scurt,
crapaturi, ulcere; artrite/tendinite; leziuni ca urmare a caderii pe articulatia carpala sau din
cauza autolovirii.
Cauzele ce stau la baza acestor diferite tipuri de schiopaturi, includ munca pe
suprafete rigide, potcovirea inadecvata, copita magarului ca o furcuta anormala, lipsa de
ingrijire a membrelor (inspectie/curatare a membrelor) si a conditiilor umede/neigienice din
adapostul animalului.
Leziunile la nivelul pielii sunt: iritatii provocate de sa/harnasament; rani provocate la
nivelul membrelor posterioare; leziuni provocate de priponire/impiedicare; rani provocate de
caderea animalului/caruta/accidente.
Bolile infectioase pot afecta animalele de munca, la fel si septelul sau animalele
salbatice. Exemple ale acestor boli sunt reprezentate de tetanus, rabie si leptospiroza.
Trebuie luati in consideratie cativa factori speciali pentru animalele de munca:
• sursa infectiei poate fi legata de munca. De exemplu, tetanosul poate fi
introdus prin rani mici perforante la nivelul unghiilor si leziuni la nivelul membrelor, datorate
priponirii/impiedicarii.

49
 • cele mai multe animale de lucru traiesc in contact strans cu omul si unele boli
sunt zoonoze (de exemplu rabia, leptospiroza). Prin urmare, este de asemenea important
pentru sanatatea omului a preveni infectarea animalelor de munca. De remarcat faptul ca
leptospira este un organism ce traieste in apa si prezinta potential hazard cand detinatorii sunt
constiinciosi si adapa animalele pe parcursul zilei. Acest fapt a fost observat, spre exemplu,
in studiile efectuate in Brazilia.
• parazitii pot de asemenea produce boala.
O analiza suplimentara a bunastarii animalelor de munca este reprezentata de modul
in care sunt tratate animalele batrane sau bolnave si care nu mai pot munci. Preocuparea
centrala referitoare la bunastarea acestor animale este legata de suferinta, deoarece animalele
pot fi lasate sa moara si sa indure durerea si boala pana cand mor.
Printre motivele acestei maltratari a animalelor, se numara:
• saracia – daca animalul reprezinta o importanta, sau singura, sursa de venit,
detinatorul poate inca spera ca animalul sa se insanatoseasca. Sau, asa cum s-a mentionat mai
devreme, daca proprietarul este foarte sarac si disperat, pot lipsi resursele pentru a oferi
animalului muribund un tratament uman.
• pot exista obiectii culturale impotriva eutanasiei
• abatorul sau piata se pot afla la distanta apreciabila si animalul nu are valoare
monetara.
• lipsa alternativelor, sau lipsa de cunostinte despre acestea.
Alternativ, animalele pot fi vandute comerciantilor si transportate la piata. Acest lucru
poate fi deosebit de stresant si dureros pentru animalele ce sunt deja slabite sau ranite. Au
putina valoare economica si adesea nu li se mai ofera hrana si apa. Pot fi sacrificate fara a fi
asomate, mai ales daca nu exista legislatie in vigoare, in acest sens.
Solutiile potentiale pentru incurajarea unui tratament uman acordat animalelor batrane
sau bolnave, ar fi:
• eutanasia efectuata de catre detinator – acest lucru ar putea fi dificil si are
potential de a afecta in sens negativ bunastarea, daca nu exista echipamentul adecvat si/sau
cunostintele necesare pentru a asigura un tratament uman
• tehnicianul veterinar/medicul veterinar: acest profesionist ar putea asigura un
tratament uman si poseda echipament adecvat din punct de vedere al cunostintelor necesare
pentru sacrificarea animalului in conditii umane.
4. Comportament adecvat
Ecvideele de munca si animalele de tractiune pot fi tratate inuman, respectiv batute,
supraincarcate, sau fortate a lucra cu harnasamente ce produc durere. Toate acestea pot duce
la refuzul animalului de a lucra, ceea ce induce o atitudine frustranta a detinatorului si ca
atare acesta va trata animalul cu mai putina grija, spre exemplu, il va bate mai mult, nu va da
atentie ranilor, etc. Toate aceste experiente prin care animalul este obligat sa treaca, pot
produce un stres emotional negativ, exprimat in special prin frica si apatie.
De retinut este faptul ca starile emotionale negative pot crea o forma de bias cognitiv
(distorsiune cognitiva). Biasul cognitiv reprezinta un domeniu nou de cercetare la animale si
nu este clar daca poate aparea si la ecvidee. Daca apare, inseamna ca ecvideele se confrunta
deja cu stari emotionale negative, precum frica de oameni din cauza tratamentului rau aplicat,
fiind mai probabil ca ele sa interpreteze un stimul in mod ambiguu (precum veterinarul care
se plimba in jurul lui pentru a-l observa sau oamenii ce trec pe langa el), ca o amenintare.
Aceasta atitudine creeaza un stres inutil pentru animal.
Un alt aspect important al bunastarii cu privire la comportamentul corespunzator este
cel referitor la faptul ca ecvidee precum caii, unii magari si catari, sunt animale sociabile si
nu trebuiesc tinuti singure in adapost. Chiar si o gaina, o oaie sau o pisica, le pot oferi
companie, desi ar fi de preferat un alt animal din aceeasi specie.

50
 Trebuie mentionat si faptul ca unele iepe de munca pot avea manji iar manzul si
mama pot fi tulburati datorită separării, atunci cand mama munceste. In masura in care este
posibil, ar trebui sa stea impreuna in mod constant.
Schimbarea comportamentului detinatorului: Este nevoie de cercetare suplimentara
asupra legaturii om-animal pentru a intelege de ce oamenii pot sau nu, sa isi trateze bine
animalele. Nu se poate doar presupune ca detinatorii de animale vor adopta recomandarile de
imbunatatire a bunastarii ecvideelor lor de munca.
In cartea lor ”Sharing the Load”, van Dijk și col. (2011, p.4) explica faptul ca
abordarea de invatare participativa se poate folosi pentru a “incuraja, sprijini si intari
capacitatea unei comunitati de a identifica nevoile propriilor lor animale, a stabili obiectivele
de imbunatatire a bunastarii si de a planifica, implementa, monitoriza si evalua propriile
initiative”.

7.2.2. Bunastarea rumegatoarelor de muncă

Rumegatoarele sunt folosite la munca in Asia, in mod particular Asia de Sud-Est, in
Africa sub-Sahariana si in unele parti din America de Sud. De asemenea, se mai folosesc si in
unele parti din Europa de Est.
Este dificil a se obtine estimari corecte cu privire la numarul rumegatoarelor de
munca, deoarece, spre deosebire de alte ecvidee de munca, rumegatoarele sunt rar folosite la
munca, singure. De obicei sunt crescute pentru productiile lor (carne, lapte) si se pot folosi la
munci agricole sau transport doar o perioada relativ scurta a anului. Totusi, pot fi folosite la
transport, caz in care pot lucra marea majoritate a anului. Cu toate acestea, se poate spune ca
exista multe zeci de milioane de rumegatoare de munca, in intreaga lume.
Bivolul de apa a fost domesticit in India, din bivolul salbatic de apa, iar acum este o
specie pe cale de disparitie. Bivolul de apa are nevoie de apa pe tot parcursul anului, pentru a
se racori. Prin urmare, se gaseste cel mai obisnuit la tropice. Acesta are copite mari si
greutatea corporala este bine distribuita pe picioare, pentru o tractiune eficienta. Sunt
lucratori lenti si se utilizeaza cam cinci ore pe zi. Prin urmare, animale mai rapide precum
bovinele si caii, sunt de preferat pentru munca pe teren uscat.
Cele doua categorii principale de bovine domesticite in lume sunt reprezentate de cele
cu cocoasa (zebu) si cele fara cocoasa. Exista multe rase diferite de bovine cu sau fara
cocoasa. Bovinele cu cocoasa sunt adaptate la climat cald si prezinta o mai buna rezistenta la
parazitii externi. De retinut faptul ca majoritar cocoasa este constituita din musculatura, spre
deosebire de cocoasa unei camile, care este formata din tesut adipos.
Principalele probleme referitoare la bunastarea bivolilor de apa si a bovinelor utilizate
la munca sunt:
1. Hrana de calitate buna: foamea prelungita, daca animalele sunt suprasolicitate
si nu sunt hranite cu furaje de buna calitate, in special in timpul gestatiei (adesea omul preia o
cantitate de lapte mult prea mare, astfel incat compromite supravietuirea vitelului, acestuia
ramanandu-i o cantitate insuficienta de lapte. Prin urmare, viteii pot avea un BCS scazut si sa
se simta foarte slabiti).
2. Conditii bune de adapostire: usurinta miscarii: poate fi restrictionata de ham si
vehicul. De exemplu, uneori jugul - care se potriveste peste umerii animalului – poate fi legat
de coarnele acestuia. Acest lucru pune presiune pe coarnele animalului ce tractioneaza si
poate fi considerat dureros. În unele tari, o metoda obisnuita de manipulare si priponire a
animalelor este aceea de a atasa o franghie de un inel amplasat in nasul animalului. Acest
lucru este de natura a produce durere in cazul in care se leaga prea scurt. Temperatura
mediului ambiant: bivolii au relativ putine glande sudoripare, astfel incat acestia sunt supusi

51
riscului de stres termic, daca animalele nu au ocazia de a se racori prin balacire, sau stand la
umbra.
3. Stare buna de sanatate
Aici se identifica probleme comparabile cu ale ecvideelor de tractiune, desi exista mai
putine date disponibile la nivel international.
• leziunile de la nivelul pielii si ale membrelor, apar daca harnasamentul nu este
captusit si caruta nu este bine proiectata.
• schiopatura poate constitui, de asemenea, o problema a animalelor care
muncesc pe drumuri, tractand vehicule.
• bolile infectioase pot aparea, inclusiv cele ce au ca vector mustele si capusele.
• castrarea si perforarea nasului produc ambele durere.
• modalitatea de eliminare a animalelor bolnave reprezinta un alt motiv de
ingrijorare, mai ales daca animalul trebuie transportat pe distanta lunga pana la locul de
sacrificare.
4. Comportamentul adecvat
Ca in cazul ecvideelor de munca, pot exista motive de ingrijorare referitor la starea
emotionala a animalelor, daca sunt tratate rau sau suntsuprasolicitate. Bovinele si bivolii de
apa sunt animale sociabile, astfel incat este importanta interactiunea sociala cu congenerii;
adesea ele trebuie tinute in perechi de lucru.

Camelidelor utilizate la munca

Principalele probleme referitoare la bunastarea camelidelor utilizate la munca sunt:
1. Hrana de bună calitate
• în tarile cu climat arid, daca este seceta sau lipseste hrana suplimentara sau
daca detinatorul nu isi poate permite sa cumpere hrana, animalele pot slabi si sunt supuse
foamei prelungite.
2. Conditii bune de adapostire
• usurinta miscarii: camilele sunt in mod obisnuit conduse prin intermediul unei
franghii atasate la un inel nazal si detinatorul le controleaza tragand de franghie sau de inelul
nazal. Aceste manevre pot fi considerate dureroase si restrictioneaza miscarea daca animalele
sunt legate sau tinute strans prin intermediul franghiei introduse in inelul nazal.
• impiedicarea poate de asemenea restrictiona miscarea excesiva.
• lamele si camilele pot fi supraincarcate, ceea ce face si mai dificila miscarea.
3. Stare buna de sanatate
• rani datorate hamului/seii: cocoasa nu este bine alimentata cu sange si astfel
vindecarea necesita mult timp, prin urmare captuseala este importanta.
• nasul camilelor poate fi rupt si infectat din pricina metodei de ghidaj.
• lamele au o piele subtire si membrele lor pot fi ranite cu usurinta ca de
exemplu prin impiedicare.
4. Comportament adecvat
• tratamentul uman este esential pentru o relatie buna om-animal.

7.2.3. Bunăstarea elefanților

Elefantii de munca sunt majoritari in randul elefantilor din India. Se folosesc in
scopuri ceremoniale (spre exemplu, casatorii), activitati turistice si forestiere,in special in
India, Tailanda si Birmania. Elefantii de munca sunt animale salbatice antrenate, nu sunt cu
adevarat domesticite deoarece reproducerea in captivitate se face rar si este periculos a tine
masculii pentru imperechere.O femela elefant atinge maturitatea sexuala dupa varsta de zece
ani si are un singur pui la fiecare 4-5 ani, pui ce va sta cu mama sa timp de 5 ani. In general,

52
un pui nu este folosit la munca inainte de varsta de 14 ani. Prin urmare, elefantii tineri sunt
capturati in salbaticie sau femelele sunt eliberate in salbaticie pentru a se imperechea si apoi
sunt din nou capturate. Domesticirea este un proces dificil si etica antrenarii acestor animale
salbatice este controversata. In absenta bolii, a braconierilor, etc., elefantii pot trai cel putin
60 de ani in salbaticie.
Principalele aspecte legate de bunastare cu privire la elefantii de munca sunt.
1. Hrana de buna calitate
Elefantii au nevoie de cantitati enorme de hrana (functie de greutatea lor corporala,
150–300 kg/zi) si de timp pentru a o consuma: elefantii salbatici petrec circa 10–18 ore pe zi,
pentru a se hrani. Ca si in cazul animalelor de tractiune, daca detinatorii sunt foarte saraci, nu
permit animalelor sa petreaca timp suficient pentru a se hrani (ceea ce inseamna ca elefantii
de munca vor suferi de foame si vor slabi). In ceea ce priveste calitatea hranei, furajele
grosiere (minimum 15% din dieta unui elefant) sunt foarte importante. Trestia de zahar,
folosita pentru refacere, trebuie oferita numai in cantitati mici deoarece poate afecta dentitia.
2. Conditii bune de adapostire
Deoarece animalele pot fi capturate din salbaticie, captivitatea poate fi foarte
limitativa si poate produce disconfort.
3. Stare buna de sanatate
Pielea elefantilor poate atinge, in unele zone, precum pe spate sau pe frunte, o grosime
de 2–4 cm, dar in alte zone are doar cativa milimetri grosime si este cutata. Balacirea in
apa/noroi este esentiala pentru a se evita problemele ce pot apare la nivelul pielii. Leziuni pot
aparea de la harnasament sau sa, daca acestea sunt nepotrivite. Copitele elefantilor trebuie de
asemenea monitorizate, deoarece sunt moi si nu sunt adaptate la mersul pe beton.
4. Comportamentul adecvat
Toate criteriile amintite aici sunt potential periculoase, in special deoarece animalele
pot fi capturate din salbaticie si pot fi tinute apoi intr-un mediu foarte limitant.

7.2.4. Bunastarea câinilor utilitari

Toti cainii isi au originea in lup, specie care prezinta cele mai multe dintre
caracteristicile comportamentale si sociale, potrivite pentru domesticire. Lupii sunt animale
sociabile, avand o structura sociala ierarhica ampla, ce este exprimata prin repere vizuale. Ei
lucreaza in cooperare la vanatoare si sunt “pastori naturali”, deoarece controleaza miscarea
grupurilor animalelor de prada.
Relatia om-caine a fost intotdeauna complexa, iar cainii de astazi sunt utilizati in
intreaga lume, pentru activitati ce cuprind:
• paza turmelor de animale domestice, cum ar fi oi, bovine
• paza proprietatilor, a oamenilor, a altor animale
• vanatoare, ca de exemplu a caprioarelor, pasarilor
• tractiune, in special in tarile din zonele arctice si antarctice, in timp de iarna
• altele: cainii insotitori, in politie, caini salvatori, la detectarea minelor,
detectarea drogurilor la granita.
Principalele probleme legate de bunastarea cainilor utilitari sunt:
1. Hrana de calitate buna
Functie de climat si atitudinea culturala fata de caini, cainii utilitari pot suferi din cauza
foamei si setei.
2. Conditii bune de adapostire
Usurinta miscarii: cainii de paza si cainii folositi pentru transport in zonele nordice pot
fi tinuti legati in custi. Aceasta le restrictioneaza mult miscarea. Functie de climat, cainii de
lucru pot sa nu dispuna de caldura sau umbra in mod adecvat. Cainii utilitari, precum cainii

53
insotitori pentru orbi si cainii care tracteaza scaunele cu rotile, pot sa nu beneficieze de
suficienta miscare in mod liber in aer liber atunci cand nu lucreaza.
3. Stare buna de sanatate
Boli precum cele parazitare si alte boli infectioase sunt obisnuite la cainii utilitari (la fel
ca la ecvidee si rumegatoare, cainii batrani sau bolnavi pot sa nu beneficieze de tratament
veterinar sau sa nu aiba parte de un tratament uman cand mor).
4. Comportament adecvat
Exista mai multe probleme aici, in general legate de modul in care sunt tratati cainii de
catre oameni. In cazul in care se utilizeaza dresajul bazat pe pedeapsa, acesta poate crea o
stare emotionala negativa precum frica sau anxietatea. Cercetarile efectuate asupra cainilor
militari in Anglia (Rooney și col., 2009) au aratat ca perioadele prelungite cand cainii au fost
tinuti in boxe, cand nu au lucrat, au putut fi foarte stresante pentru unii caini, in special daca
acestia au fost animale de companie sau au fost luati pentru a lucra in armata, ca adulti.
Atunci cand cainii utilitari sunt tinuti in custi individuale fara prea mult contact social si fara
alte atractii in mediul inconjurator, multi dintre ei prezinta semne de stres. Transportul poate
fi de asemenea stresant pentru acestia. Cainii pot fi inchisi uneori in intuneric, singuri, atunci
cand nu lucreaza. Acest fapt poate fi foarte stresant deoarece cainii sunt animale sociale si au
nevoie de a vedea si a interactiona cu alte animale.

7.2.5. Solutii pentru bunăstarea animalelor de muncă

Lista problemelor este descurajanta, in special deoarece animalele sunt adesea
detinute de oameni foarte saraci care suprasolicita animalele pentru a castiga putin mai multi
bani pentru a supravietui de la o zi la alta. Cu toate acestea, exista numeroase initiative pentru
a ajuta oamenii sa adopte practici mai bune si a arata detinatorilor cum pot imbunatati modul
in care ingrijesc animalele si a beneficia si ei insisi, ca urmare a acestui tratament aplicat
animalelor detinute.
In linii mari, exista patru principii care trebuie abordate pentru a imbunatati
bunastarea animalelor de lucru. Acestea sunt:
• nutritia si ingrijirea sanatatii
• proiectarea/confecționarea de harnasamente, carute, etc.
• educatia detinatorilor, cu stimulente precum subventiile si cu penalitati
• îmbunatatirea reproductiei.
Aceste domenii generale au fost propuse de catre Ramaswamy in 1998, dar in multe
tari s-au luat lent masuri in aceste domenii, posibil si datorita faptului ca nu se apreciaza
contributia economica a animalelor de lucru, atat pentru detinatori, cat si pentru agricultura si
buna functionare a tarii.
In 2011, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) a Natiunilor Unite, a
efectuat o consultare internationala asupra modului in care se poate imbunatati bunastarea
animalelor de lucru. Raportul indica faptul ca guvernele pot sa nu recunoasca pe deplin
importanta animalelor de lucru pentru economiile locale, acolo unde fermierii ar trebui sa
execute aceeasi munca ei insisi.
Motivele posibile ale acestei lipse de recunoastere se presupun a fi:
• dificultatea de a calcula toate beneficiile utilizarii animalelor de lucru
• motive culturale si politice, cum ar fi, ca se tinde a fi trecut cu vederea de catre
guverne, faptul ca oamenii saraci utilizeaza animale de lucru. De asemenea, un guvern poate
considera ca tara sa poate parea subdezvoltata daca se investeste in managementul animalelor
de lucru. Portalul FAO referitor la bunastarea animalelor ofera informatii asupra acestor
initiative.

54
 Ca medici veterinari, puteti fi cei mai implicati in tratarea animalelor si in sfatuirea
detinatorilor in legatura cu nutritia si sanatatea animalelor lor. Spre exemplu detinatorii
trebuie sa le permita animalelor sa se hraneasca in timpul perioadelor de odihna – proprietarul
poate fie aduce hrana, fie poate permite animalului sa pasca; odihna animalului este de
asemenea importanta pentru refacere, desi daca problemele de baza legate de harnasament,
etc. nu sunt abordate corespunzator, vor reapare ranile atunci cand animalul se va intoarce la
lucru. Mai mult, atunci cand un animal lipseste de la lucru, celelalte animale trebuie sa preia
un efort suplimentar si ca atare sa munceasca mai mult.
Pentru a preveni acest lucru, poate exista optiunea de a imprumuta un alt animal in
timp ce unul se odihneste. Dezavantajul acestei masuri este acela ca adesea animalul
imprumutat este suprasolicitat. Alte domenii importante ale bunastarii animalelor pe care
chiar si cel mai sarac detinator le poate aborda, sunt: oferirea animalului perioade de odihna,
la umbra; adaparea frecventa in cazul ecvideelor si rumegatoarelor (nu pentru camile).
Ca medic veterinar, se poate intampla sa fie nevoie a recomanda eutanasia in cazuri
fara speranta de insanatosire. Cu toate acestea, poate fi foarte dificil a convinge oamenii ce
depind de animalele lor sa permita sacrificarea animalului, in special din cauza costurilor
directe si indirecte ale pierderii animalului, urmand ca un altul sa fie cumparat sau inchiriat.
In unele tari poate exista si o rezistenta culturala la conceptul de eutanasie.
Formarea potcovarilor este de asemenea esentiala. Potcovitul calificat reprezinta
tehnic o provocare, deoarece potcovitul prost executat poate aduce daune la fel de mari ca
nepotcovirea animalelor.
Atunci cand sfatuiti detinatorii, este important sa va amintiti aspectele
comportamentale ale bunastarii animalelor, ca si acelea legate de sanatate si comfort. Toate
animalele de lucru sunt specii sociabile si au nevoie de contact cu alte animale, de preferat
conspecifice. In loc de a le lega, pastrati animalele in tarcuri pentru a le permite contact fizic,
in special intre mama si pui. Comportament locomotor: mai ales atunci cand traiesc in orase,
animalele sunt rareori capabile a avea un comportament locomotor normal. Animalele au
nevoie de exercitiu fizic in perioada in care se intrerupe munca, altfel isi pierd conditia fizica.
In loc de a le lega, tineti animalele in tarcuri sau in afara lor. Comportament de comfort: este
esential pentru a pastra animalele sanatoase si in forma buna. Este de asemenea important
pentru controlul parazitilor si termoreglare. Diferite specii au cerinte diferite, de exemplu
elefantii si bivolii de apa se bazeaza pe balacirea in apa; ecvideele, bovinele si camilele se
curata ele insele sau intre ele prin lingere sau scarpinare, ori prin scaldare in praf.
Detinatorii trebuie sa asigure animalelor facilitati precum recipiente cu apa, praf, sau
stalpi pentru scarpinare, corespunzator fiecarei specii.
In cazul in care animalele sunt imobilizate, trebuie sa aiba posibilitatea de a se curata
ele insele sau intre ele si, daca este necesar, detinatorul trebuie sa curete animalul cu o perie
sau alt instrument similar.
Atunci cand tratati un animal de lucru individual, exista posibilitatea de a ajuta
detinatorul sa faca mici imbunatatiri in ceea ce priveste echipamentul animalului. Sfatul dat
va avea un impact mai mare daca detinatorului i se vor explica avantajele de a face unele
schimbari.
Educatia detinatorului si schimbarea de atitudine sunt foarte importante pentru a face
schimbari de durata. Acestea se petrec in timp. Trebuie cunoscute cultura comunitatii locale
si nevoile oamenilor, pentru a putea educa eficient proprietarii astfel incat sa fie motivati
pentru a face schimbari.
Utilizarea stimulentelor si a legislatiei pot fi de asemenea adecvate. Educarea turistilor
si a detinatorilor de animale, deopotriva, ar putea ajuta la imbunatatirea bunastarii acelor
animale.

55
 Educatia in scoli este esentiala pentru a crea gradul de constientizare si intelegere a
problemelor. Acest lucru poate aduce beneficii imediate deoarece elevii le pot spune
parintilor ce au invatat si de asemena, pot lucra cu animalele. Poate aduce de asemenea
imbunatatiri pe termen lung printr-o schimbare de atitudini si convingeri ale viitorilor
detinatori. De retinut faptul ca educatia nu este doar necesara pentru detinatorii de animale
mai saraci. In tarile dezvoltate se intalneste ignoranta in legatura cu nevoile animalelor de
lucru, asa cum s-a dovedit prin studiul efectuat asupra cainilor folositi de armata in Anglia,
mentionat anterior.
Este nevoie de a ameliora reproductia pentru a imbunatati factorii precum conformatia
animalelor astfel incat acestea sa poata munci fara a suferi leziuni sau schiopaturi, ca de
exemplu din cauza problemelor de la nivelul coloanei vertebrale. Reproductia poate ajuta si la
selectia animalelor cu cele mai bune temperamente pentru munca si care sunt rezistente la
boli. Atentia acordata reproductiei necesita cu adevarat un aport din partea agentiilor
guvernamentale pentru a finanta si coordona acest lucru.
Pentru a evalua si imbunatati bunastarea animalului de lucru, este important a
cunoaste speciile implicate si nevoile lor speciale ca si comportamentele acestora (de
exemplu, comportamentul de hranire, comportamentul de comfort).
Multe probleme sunt comune tuturor speciilor (ca de exemplu ignoranta detinatorilor;
inhamarea incorecta; suprasolicitarea; malnutritia; bolile parazitare). Este important a se
cunoaste principiile pentru a le putea preveni si face fata.
In incercarea de a imbunatati bunastarea animalelor de munca, saracia, atitudinile si
cunostintele oamenilor joaca un rol esential si trebuie luate in consideratie, impreuna cu
preocuparile legate de mediul inconjurator. Educatia celor ce lucreaza in sistemul sanitar
veterinar local si a potcovarilor este esentiala, la fel ca si educatia detinatorilor.

6.3. BUNĂSTAREA ANIMALELOR DE COMPANIE

Ca medici veterinari puteti furniza consiliere stiintifica si clinica importanta, astfel

incat gestionarea si controlul animalelor fara stapan sa se faca in mod cat mai uman si eficient
posibil. Unii dintre voi pot colabora cu un adapost de animale, fie ca voluntari, fie ca angajati.
Din aceasta cauza si deoarece suprapopularea cu animale de companie reprezinta o problema
la nivel mondial, vom examina pentru inceput modul in care adaposturile de animale
gestioneaza problema bunastarii cainilor si pisicilor fara stapan.
Societatile de protectie a animalelor cunosc faptul ca este nevoie de o solutie pe
termen lung, pentru a reduce numarul de animale cu care se confrunta. Cu toate acestea,
problema lor imediata ce necesita solutionare este: ce se poate face cu toate animalele, caini
si pisici, pe care le au in grija? Unele adaposturi doresc sa urmeze o politica de a “nu ucide”.
Altele prefera sacrificarea selectiva a animalelor rezidente. In acest modul se vor examina
ambele abordari si apoi se va discuta importanta strategiei. De asemenea, se va analiza efortul
depus de adaposturile pentru animale in vederea sterilizarii si adoptiei acestora.
In general, societatile de protectie a animalelor pun in joc imediat toate eforturile si
resursele lor pentru a salva cat mai multe animale posibil, ramanadu-le astfel doar putin timp,
ca si bani insuficienti pentru dezvoltarea unor strategii pe termen lung.
In unele tari dezvoltate, societati de caritate mari, bine organizate si dispunand de
resurse finaciare relativ insemnate, pot reusi sa desfasoare ambele activitati, adica sa salveze
animalele si sa se si implice in campanii pe termen lung, ca si in programe educationale. Cu
toate acestea, in tarile sarace, multe grupari de caritate si protectie a animalelor dispun de
fonduri si resurse limitate. Sunt coplesite de numarul mare de animale cu care se confrunta;

56
ca atare, nu pot planifica sau pune in aplicare strategii pe termen lung, menite a aborda cauza
principala a problemei – numarul mare de animale fara stapan.
In general, societatile de protectie a animalelor sunt mici si cei ce activeaza sunt doar
cativa voluntari extrem de motivati. Scopul lor este in general de a salva cat mai multe
animale posibil si toate resursele lor sunt cheltuite in incercarea de a avea grija de animale.
Sacrificarea selectiva este dificil de a fi acceptata de catre acestia si in general nu este bine
acceptata nici de cei ce lucreaza alaturi de voluntari.
Adeseori fondurile disponibile pentru plata asistentei veterinare sunt limitate. Unii
medici veterinari locali se pot implica (ca voluntari), dar exista cu siguranta o limita clara in
ceea ce priveste timpul pe care acestia il pot acorda. Acest fapt poate duce la crearea unei
animozitati intre organizatiile de protectie a animalelor si medicii veterinari.
In tarile in care exista o suprapopulatie de animale fara stapan si o economie relativ
slab dezvoltata, domeniul de aplicare al adoptiei este redus. Acest fapt limiteaza sprijinul
financiar al acestor organizatii, deoarece, in mod normal, un adapost percepe o taxa pentru
adoptie. Tipul de caine sau pisica, animal salbaticit, comunitar sau abandonat, poate influenta
de asemenea potentialul de adoptie al acestora.
Inainte de a deschide un adapost pentru animale, managementul trebuie sa decida
strategia adapostului. Oamenii pot avea opinii idealiste cu privire la rolul unui adapost pentru
animale. In realitate, cele trei atributii principale ale unui adapost sunt:
1. Pastrarea animalelor de companie pierdute de catre proprietarii lor. De obicei
animalele sunt tinute in adapost o perioada de timp, intre 3 si 10 zile, timp necesar ca
proprietarul sa le revendice. Identificarea mai rapida a proprietarului poate grabi procesul si
astfel elibera adapostul pentru ca spatiul sa poata fi oferit altor animale, ce pot beneficia de
aceste facilitati. Se poate obtine de asemenea un venit prin perceperea unei taxe realiste de la
proprietar.
2. Adoptia animalelor fara stapan. Acesta este un obiectiv major al multor adaposturi.
Scopul pe termen lung este de a plasa un animal (caine sau pisica) ce se comporta bine si
socializeaza in mod corect, intr-o familie responsabila. Imposibilitatea de a realiza acest
obiectiv poate duce la un viitor abandon. Daca adoptia constituie scopul principal al
adapostului si totusi performanta practica se dovedeste a fi relativ scazuta, ar fi mai bine a se
lua in considerare pastrarea catorva animale intr-o locatie centrala, in speranta ca vor capta
mai mult interes, decat a avea mai multe locatii in afara orasului.
3. Sterilizarea. Toti cainii ce intra in adapost ar trebui sterilizati inainte de adoptie, sau
inainte de a fi returnati in cazul programelor de sterilizare-returnare. Facilitatile adapostului
pot constitui adesea un factor limitativ asupra numarului animalelor ce pot fi gestionate.
Alte scopuri posibile ale unui adapost, pot include:
1. Salvarea tuturor cainilor si pisicilor dintr-un anumit oras
2. Pastrarea animalelor intr-un “mediu protejat” pentru tot restul vietii acestora. Multe
adaposturi detin proprii lor “rezidenti pe termen lung”, fapt ce poate fi benefic pentru moralul
personalului si al unor animale. Cu toate acestea, politica de “a nu ucide” trebuie sa constituie
o exceptie, mai degraba decat o regula. Daca functia primara a adapostului este de a facilita
adoptia animalelor, toate eforturile trebuie indreptate spre indeplinirea cu succes a acestui
obiectiv.
Acest fapt aduce in discutie problema referitoare la capacitatea adapostului de a
gestiona un mare numar de animale. Politica de “a nu ucide” nu este de obicei fezabila sau
umana, dar sacrificarea selectiva a animalelor este de asemenea greu de acceptat de catre
personal. Aceasta problema implica o latura emotionala pentru majoritatea celor ce sunt
angajati in salvarea animalelor.
In cele mai multe zone din lume, adaposturile dispun de spatiu, personal si resurse
financiare limitate, astfel incat politica de “a nu ucide” devine nerealista si se poate solda cu

57
mai multa suferinta in randul animalelor. Chiar in adaposturile foarte bine intretinute, care
adopta strategia de “a nu ucide”, cainii pot suferi totusi din pricina stresului de adapost.
Problemele ce pot aparea ca urmare a incercarii de a “salva” prea multi caini intr-un
adapost, pot fi similare cu cele ce predispun la aparitia focarelor de epidemie in adapost.
Modalitatea de clasificare a animalelor sosite in adapost este in ordine descrescatoare
a riscului pe care este posibil sa il prezinte pentru adapost.
O alta problemă o reprezintă legislatia specifica raselor pentru care nu exista legislatie
solida referitoare la responsabilitatea proprietarului asupra cainelui sau, sanctiunile care vor fi
indreptate mai degraba asupra cainelui, decat asupra proprietarului. Cu toate acestea,
agresiunea este adesea rezultatul fricii cauzate de slaba socializare, lipsei de pregatire sau
dresajului neadecvat – toate aceste probleme fiind cauzate indirect de o gestionare
defectuoasa a cainelui de catre proprietar. In timp ce legislatia este in mod clar semnificativa,
cea mai importanta solutie, atat pentru proprietarii de animale, cat si pentru public in general,
este aceea de a se familiariza cu aspectele referitoare la comportamentul cainilor si de a-si
exercita in mod responsabil dreptul de proprietate.
In mod clar, unii caini pot fi agresivi si in mod inevitabil periculosi. Aceste cazuri
trebuie evaluate in mod individual, iar cainii cu adevarat periculosi trebuie eutanasiati, daca
nu pot fi controlati.
Studiile de comportament indica faptul ca un moment foarte important menit a
incuraja socializarea cainilor, este situat intre varsta de 3-13 saptamani, astfel ca acestia sa nu
se teama de activitatile zilnice din casa si gospodarie, ca si din vecinatate, atunci cand cresc.
Daca puii nu sunt invatati sa socializeze in mod corespunzator, pot deveni agresivi in unele
situatii cand sunt adulti; aceasta se intampla datorita faptului ca le este teama.
Exista variatii foarte mari in standardele magazinelor si comerciantilor de animale de
companie, la nivel mondial. Cu toate acestea, exista relativ putine reglementari, fie cu privire
la magazine, sau la comercianti, ori la intregul lant de aprovizionare. Ori de cate ori exista o
presiune impusa pentru a reduce preturile oriunde in cadrul lantului de aprovizionare, este
probabil ca bunastarea animalelor vandute sa fie compromisa. In consecinta, este nevoie de
legislatie si acordarea licentelor corespunzatoare.
In comertul cu animale de companie exista comercianti cu reputatie. Este important ca
acestia sa isi desfasoare activitatea impreuna cu legiuitorii si grupurile ce lucreaza pentru
bunastarea animalelor, pentru a ne asigura ca reglementarile protejeaza animalele si ca acei
comercianti care doresc sa pastreze standarde inalte ale activitatii lor, nu sunt compromisi din
punct de vedere financiar, in comparatie cu cei care au mai mult grija de profitul lor, decat de
animalele pe care le vand. Toate acestea necesita o politica si o aplicare adecvata a acesteia.
In multe tari exista reglementari locale privind activitatea magazinelor destinate
animalelor de companie, incluzand necesitatea unei inspectii veterinare anuale. Ca medici
veterinari, vi se poate solicita de catre autoritatea locala sa furnizati un raport veterinar asupra
unui astfel de magazin.
Probleme de bunastare ce pot aparea in lantul de aprovizionare le puteti identifica
atunci când inspectati un magazin destinat animalelor de companie și nu veti avea nici un
indiciu asupra conditiilor existente in intregul lant de aprovizionare. La inspectia animalelor
din magazine, puteti descoperi ca starea acestora ridica suspiciuni asupra conditiilor existente
in lantul de aprovizionare, spre exemplu puteti observa faptul ca puii dintr-o anumita rasa de
caini prezinta entropion sau murmur cardiac si astfel se poate suspiciona faptul ca furnizorul
poseda caini consangvinizati. Puteti descoperi, de asemenea, ca animalele au fost prinse in
salbaticie si sunt foarte abatute si bolnave, fara hrana adecvata.
In multe tari nu exista reglementari referitoare la intregul lant de aprovizionare si nu
toate tarile dispun de reglementari cu privire la magazinele destinate animalelor de companie.
Pentru a se asigura bunastarea animalelor sunt necesare reglementari complete asupra

58
intregului lant. In plus, educarea publicului ar trebui sa stimuleze presiunea consumatorului
pentru a se insista ca animalele de companie sa fie furnizate din surse corespunzatoare, care
respecta bunastarea animalelor. Daca aceste animale pot fi vandute pentru castiguri mai bune,
acest fapt poate constitui un stimulent financiar pentru comercianti, ca lucrurile sa decurga in
mod corect.
Suplimentar fata de problemele fizice pe care crescatorii le pot selectiona in
necunostinta de cauza atunci cand opteaza pentru caracterele cosmetice, se poate intampla ca
in acelasi timp sa selectioneze si temperamente ce nu sunt potrivite pentru un animal de
companie. Suplimentar, standardele de reproductie pot include mutilari precum taierea cozii
(codotomia). Aceasta procedura a fost executata in trecut la unele rase pentru a se evita
lezionarea cozii in timpul lucrului. Cu toate acestea, preferintele estetice au facut ca aceasta
procedura sa fie aplicata pe scara larga.
Oamenii isi pot transporta animalele pe distante lungi si le pot tine in conditii
restrictive, la expozitii. Deoarece animalele valoreaza mult, este probabil ca acestea sa fie
transportate in conditii bune. In unele cazuri, problemele genetice potentiale (spre exemplu,
displazia de sold) pot fi recunoscute cu ajutorul unor programe speciale de depistare a
acestora, astfel incat se poate selectiona mai bine nucleul de reproducere. Cercetarea
genomului canin va facilita programele de control in viitor.
“Standardele de rasa” acceptate pentru anumite rase in unele tari, impun ca unele parti
ale corpului sa fie inlaturate pentru a fi in conformitate cu standardele convenite (spre
exemplu, codotomia si cuparea urechilor). Atitudinea fata de aceste standarde este variabila la
nivel mondial – este general acceptata in SUA, dar dezaprobata in Europa. S-a sugerat ca
imposibilitatea efectuarii codotomiei la unele rase de lucru, poate creste incidenta leziunilor
la nivelul cozii – acest lucru s-a dovedit a nu fi adevarat in cazul unor tari in care codotomia a
fost interzisa. Codotomia este ilegala in Scotia si in unele parti ale Australiei, fara exceptie.
Este de asemenea ilegala in tari precum Cipru, Finlanda, Germania, Luxemburg, Norvegia,
Suedia, Elvetia, Anglia si Tara Galilor, dar in unele din aceste tari exista exceptii referitoare
la cainii de lucru. Modificarile chirurgicale, ce sunt efectuate din motive cosmetice, precum
codotomia, cuparea urechilor, ablatia ghearelor, indepartarea caninilor (defanging) si
operarea corzilor vocale (debarking), reprezinta mutilari inutile.
Acestea ar trebui sa fie interzise, deoarece sunt inutile si pot duce la aparitia altor
probleme privind bunastarea animalelor. De exemplu, codotomia este de obicei efectuata in
cazul cateilor in primele 2-4 zile de viata, fara analgezie sau anestezie. Cercetarile efectuate
pe baza unei encefalograme (EEG), au indicat faptul ca puii sunt incapabili de suferinta in
primele zile de viata, deoarece creierul acestora nu este suficient dezvoltat din punct de
vedere neurologic (Mellor et al., 2009). Cu toate acestea, cercetarile efectuate asupra
sobolanilor si sugarilor, sugereaza ca alte zone ale caii de transmitere a durerii sunt activate
prin intermediul leziunilor tisulare datorate codotomiei, iar acestea predispun puii, ulterior, la
o hipersensibilitate la durere, sau la pierderea sensibilitatii la durere.

7.3. BUNĂSTAREA PEȘTILOR

Deoarece interesul public crește cu privire la efectele pe care oamenii le au asupra

bunăstării animalelor, peștii încep sunt și ei incluși în acest domeniu de preocupare. Cu toate
acestea creșterea lor fiind la început (exploatații piscicole), iar industria piscicolă de amploare
este relativ nouă comparativ cu agricultura, există încă puține cunoștințe privind bunăstarea
peștilor. Domeniul problemelor privind bunăstarea și etica referitoare la consumul uman de
pește și animale acvatice nevertebrate cât și a modului de folosire a peștilor ornamentali ca
animale de companie, a peștilor din mediul lor natural, pentru sport (pescuit cu undița, de
agrement) și divertisment sunt la fel de importante ca cele pentru celelalte specii de animale.

59
 Probleme de bunăstare care se ridică în exploatații piscicole, se referă la stresul de
capturare și sacrificare, inclusiv pentru acele specii de pești/nevertebrate ce sunt prinse în
mod neintenționat (efect asupra ecosistemului). În acvacultură (pești și nevertebrate de
crescătorie), problemele de bunăstare apar ca urmare a stresului de adăpostire, manipulare,
hrănire, transport și sacrificare (efect asupra indivizilor) iar în acvaristică (pești ornamentali)
și pescuit de agrement cu undița (efect asupra indivizilor).
Consumul majoritar de pește se raportează la Asia de Sud-Est, cu toate acestea,
preocuparea privind consumul cărnii roșii în Europa și America de Nord a contribuit la o
creștere a consumului de pește și în aceste zone. Peștii consumați derivă din stocurile aflate în
mediul lor natural (ca urmare a pescuitului comercial și într-un grad mai mic a pescuitului cu
undița) sau din stocul exploatațiilor (acvacultura). Dacă aproximativ 57 miliarde de pui de
carne sunt sacrificați în fiecare an pentru consumul uman, consumul de pești sacrificați în
fiecare an la nivel mondial pentru hrană sau alte motive este de aproximativ 7-115 miliarde
pești de crescatorie (acvacultura) și între aproximativ 970 miliarde și 2,7 bilioane (mii de
miliarde) pești din mediul lor natural (pescuit comercial sau pescuiti în mediul lor natural).
Estimările sunt bazate pe greutate, deoarece nu se numară peștii individual – între
aproximativ 10g și 50 kg sau mai mult. Este dificil a se estima cu acuratețe numărul de pești
ce sunt sacrificați din mediul lor natural la nivel mondial în cadrul pescuitului comercial. Cu
toate acestea pe baza datelor FAO privind greutatea peștilor capturati din mediul lor natural la
nivel mondial în 2009 și presupunând o greutate medie între 280g și 5 kg conform datelor
raportate de către Mood (2010) și estimarea că ar fi 970 de miliarde de pești sacrificati din
mediul lor natural în fiecare an, este posibil ca aproximativ 2,7 bilioane de pești să fie
sacrificați anual. Acest număr include atât animalele sacrificate pentru hrană cât și pe acelea
ucise din alte motive – inclusiv ca hrană pentru peștii din exploatații și pentru alte animale de
fermă. Este notabil faptul că două dintre principalele specii de pești de crescătorie, somonul și
păstrăvul sunt carnivore iar făina de pește care are la bază peștele recoltat din mediul lui
natural, reprezintă o parte majoră a dietei acestora.
De reținut este faptul că peștii reprezintă un grup foarte mare și vechi din punct de
vedere evolutiv de animale. Fiecare specie este adaptată la o nișă ecologică particulară și
poartă trăsăturile sale specifice: fiziologice, morfologice și comportamentale. De exemplu,
peștii aparținând speciilor care trăiesc întreaga viață în Antarctica în ape de la 0°C la -1°C,
până la peștii tilapia, identificați în ape de 30°C sau mai mult din Africa.
Somonul și păstrăvul curcubeu sunt cele mai comune specii de pește în exploatațiile
din Canada și Europa de Nord. Păstrăvul curcubeu este indigen în vestul Americii de Nord,
dar a fost ulterior adus peste tot în lume inclusiv în spațiul European, Mexic, Kenya, Asia de
Sud, etc., de către pescuitorii cu undița în anii ’70 ai secolului al XIX-lea. Creșterea
păstrăvului curcubeu în exploatații are loc în Europa, Chile, Canada de Est, etc.
Ciclidele trăiesc în ape tropicale. Grupul include în special diferite specii de tilapia,
pești crescuți pentru consum în ultimii 20-30 de ani în mod intensiv conform îmbunătățirilor
tehnologice privind recircularea apei în incubatoare. Producția de tilapia de crescatorie se
extinde rapid în multe părți ale lumii.
După cum se știe, peștii obțin oxigenul din apă prin intermediul branhiilor care sunt
acoperite de un opercul. Efectul operculului este de a crea o pompă de ventilație. Crapul
poate respira pe cale orală. Cu toate acestea, majoritatea peștilor resimt ca extrem de stresant
faptul de a fi scoși din apă, din cauza lipsei de oxigen. Din acest motiv, Organizatia Mondiala
pentru Sanatatea Animalelor (OIE) afirmă faptul că peștii nu trebuie scoși din apă. Discutând
despre stres în general, se poate afirma faptul ca peștii prezintă răspunsuri fiziologice și
comportamentale la expunerea acută și cronică a factorilor de stres.
Peștii prezintă o axă pituitaro-hipotalamică ce mediază răspunsul la stres și de
asemenea implică eliberarea de catecolamine de la nivelul țesutului interstițial renal. Atunci

60
când aportul senzorial este procesat de creier ca factor de stres, factorul de eliberare a
corticotrofinei este secretat de către hipotalamus. Acest factor acționează asupra glandei
pituitare, producând eliberarea hormonului de eliberarea a corticotropinei. Acest fapt este la
rândul său urmat de secreția de cortizol de la nivelul țesutului interstițial renal – peștii
nedispunând de glande suprarenale propriu-zise. Țesutul interstițial renal, secretă de
asemenea catecolamine atunci când sistemul nervos simpatic este activat.
Cortizolul și catecolaminele au efecte fiziologice similare la pești la fel ca la
mamifere, rezultând în activitate musculară crescută, scăderea rezervelor de glicogen și
creșterea cantității de acid lactic, ca urmare a glicolizei. Nivelul de cortizol revine la normal
după expunerea scurtă la factorii de stres, dar rămâne crescut dacă expunerea este mai lungă
și poate dura săptămâni bune până când revine la normal. Nivelul cortizolului cronic crescut,
suprimă imunitatea și duce la sporirea gradului de infecție soldat cu moarte, ca urmare a
bolilor bacteriene și fungice. Cortizolul se poate măsura la nivel sanguin dar este afectat de
stres și de modul de manipulare și prelevare a sângelui; cortizolul fecal furnizează date mai
stabile și este util în măsurarea stresului cronic. Nivelul de glucoză, lactat și rata respirației
operculare, reprezintă de asemenea modalități de apreciere a stresului.
Răspunsurile stresului comportamental ale peștilor de fermă supuși la experiențele
zilnice, sunt mai puțin studiate decât cele fiziologice. Acestea includ:
• constituirea de bancuri mari pentru a scăpa de prădători,
• ascunderea pentru a scăpa de prădători sau de atacul congenerilor,
• modificarea vitezei și direcției de înnot.
La fel ca în cazul mamiferelor și păsărilor, peștii pot prezenta variații atât în ceea ce
privește nivelul cortizolului cât și cel comportamental, ca răspunsuri la stres.
Există o accepțiune din ce în ce mai mare a faptului ca peștii sunt animale conștiente.
Unii oamenii de știință sunt de acord asupra faptului ca peștii sunt animale constiente, alții
subliniază faptul ca peștii nu au neocortex (parte recentă a cerebelului care acolo unde există,
este implicată în procesele cognitive). Neocortexul este foarte dezvoltat la primate și este
prezent la alte mamifere și păsări.
Cu toate acestea, nici informația anatomică și nici prezența receptorilor durerii nu
conferă un fundament suficient pentru a ști dacă un animal poate experimenta procesarea
cognitivă a durerii. Cercetările efectuate asupra păstrăvului curcubeu (Sneddon și col., 2003)
au arătat ca acești pești prezintă receptori la nivelul feței și capului, ce răspund la presiune,
temperaturi înalte și substanțe chimice toxice.
Acești receptori servesc drept nociceptori, la fel ca receptorii mecano-chimici și cei
mecano-termici și sunt de același tip cu cei existenți la păsări și mamifere. Fibrele nervoase
asociate, se afla la nivelul nervului trigemen și sunt mielinizate cu fibre A-delta și
nemielinizate cu fibre C, ambele fiind implicate în nocicepție la mamifere și păsări.

7.3.1. Bunăstarea peștilor prinși în mediul lor natural

Denumirea zonelor de pescuit unde se prind peștii în mediul lor natural este zona de
pescuit comercial, spre deosebire de exploatațiile de pește. O problemă importantă este aceea
că peștii nu mor în condiții umane (respectiv fără durere și ulterior pierderii cunoștinței), ci în
timpul proceselor de capturare, scoatere din apă, a stocării și procesării, inclusiv a eviscerării,
filetării, răcirii și congelării. Privind latura umană a problemei, pescarii au costuri mari
datorită combustibilului, a bărcilor, echipamentului de răcire pentru a păstra peștii în condiții
corespunzătoare și a transportului adesea internațional. Ei prind cantități mari de pește și este
nevoie ca acesta să fie procesat imediat pentru a se asigura prospețimea cărnii. Acest lucru
înseamnă că există o concentrare maximă asupra procesării și nu a morții fără suferință a
animalelor. Cu toate acestea, stresul este experimentat de mulți pești prinși în libertate, ceea

61
ce le reduce calitatea cărnii, acestea putând fi îmbunătățite prin metode mai bune de pescuit
ce ar duce la creșterea prețurilor pe care le impun pescarii.
Unitățile de pescuit comercial, duc bărcile pe mare sau ocean, capturează peștele în
mediul său natural și îl debarcă pe uscat, sau îl trag în barcă. Prin aceste proceduri, mulți pești
sunt aduși deodată în barcă, mulți mor din cauza lipsei de oxigen chiar dacă unii sunt
destinați sacrificării, alții sunt aruncați înapoi în mare dacă sunt de talie sau specie
nepotrivită. Unii pești, pot săpa în timpul procedurilor de capturare.
În metodele de capturare, se folosesc două tipuri de echipamente sau “unelte” pentru a
prinde și a aduce peștele la mal și anume: plase și unelte cu cârlige. Plasele, pot fi traulate de
o ambarcațiune în mișcare, sau pot fi fixe amplasate într-un loc; cârligele, sunt atașate
uneltelor de pescuit cu cârlige, care sunt fie traulate, fie statice. Ambele metode pot provoca
experiente negative peștilor, în funcție de cât de mult sunt urmăriți și apoi ținuți captivi în
apă de o barcă în mișcare, sau una staționară – până când sunt urcați în barcă.
Principalele aspecte ce ridică probleme de bunăstare pentru animale, sunt:
• epuizarea, deoarece sunt urmăriți de plasele în mișcare
• decompresia, atunci când peștii sunt ridicați din adânc. Schimbarea bruscă a
presiunii apei poate produce extensia rapidă și bruscă a vezicii înotătoare, ceea ce poate
provoca pătrunderea conținutului stomacal în orificiul bucal.
Plasele, produc câteva probleme de bunăstare când sunt foarte pline și peștii pot fi
striviți sub greutatea altor pești sau pot fi prinși în ochiurile plasei, foarte înghesuiți în funcție
de modul în care a fost proiectată plasa. Acest fapt are ca rezultat panica și distrugerea
solzilor și pielii peștilor datorită frecării de plasă, ceea ce se presupune că produce durere.
Dacă unii din acești pești scapă sau sunt aruncați în apă (capturi nedorite), deteriorarea
solzilor poate duce la infecții, iar recuperarea generală de pe urma epuizării poate dura mult,
timp în care peștii sunt vulnerabili față de prădători.
Setcile simple sunt proiectate pentru a prinde peștii de branhii – capetele lor pot
rămâne înțepenite în plasă ore sau zile înainte ca plasa să fie adusă la țărm. Peștii suferă
leziuni la nivelul branhiilor, datorită faptului că se luptă să scape și sunt în pericol de a fi
capturaîi de prădători cum ar fi focile sau alți pești.
Luând în discuție capturarea cu ajutorul cârligelor, trebuie avut în vedere următoarele
probleme privind bunăstarea:
• cârligele prezintă spini ce produc durere
• peștii pot fi prinși în cârlige la nivelul gurii sau al branhiilor și pot fi ținuți așa
timp de ore sau zile, dacă de folosesc unelte de tip paragade cu cârlige armate cu momeli
(acestea pot măsura mulți metri și pot să nu fie strânse imediat)
• cârligele sunt utilizate și pentru a agăța peștii ca o metodă de a-i ridica
• unii pești sunt folosiți ca nadă vie în cârlig, pentru a prinde alți pești. Această
metodă poate fi umană pentru peștii vizați dacă sunt ridicați din apă și sacrificați, dar nu este
umană pentru peștele folosit ca nadă.
O altă preocupare privind bunăstarea peștilor prinși în mediul lor natural, o reprezintă
cea a capturilor auxiliare, reprezentate de alte specii de pești ce nu reprezintă peștii vizați și
alte specii de animale ce pot fi prinse accidental. De exemplu în uneltele de tip paragade se
pot prinde și se pot răni păsări marine, broaște țestoase, rechini și specii de pești ce nu
reprezintă speciile vizate. Se cunoaște de asemenea faptul că uneori se prind delfini și de
aceea se utilizează pe scară largă plasele adaptate pentru a se preveni acest lucru. Cu toate
acestea, în plasele respective se mai pot prinde accidental și rechini, broaște țestoase și pești
juvenili. Atunci când se prind rechini, se poate întâmplă să li se taie înotătoarele deoarece
reprezintă un aliment dorit în unele țări, iar rechinii sunt astfel aruncați înapoi în apă.
Procesul este dureros și invalidant, rechinii fiind susceptibili la infectți și în mare pericol de a
fi atacați de prădători.

62
 Principalele probleme privind bunăstarea peștilor privind capturarea și debarcarea lor,
sunt: uneltele de pescuit specifice speciilor vizate (având în vedere mărimea peștilor și
adâncimea la care se pescuiesc) și sacrificarea, care se realizează prin captură în masă
(proces/metodă neoficială prin care aceștia sunt asfixiați 55–250 minute și eviscerați în timp
ce sunt încă în viață - în medie 25–65 minute). După am amintit, peștii prinăi în mediul lor
natural, rareori sunt supuși unui proces uman de sacrificare, sunt prinși în număr foarte mare
și de obicei sunt lăsați pe punte să moară, ceea ce durează între una și patru ore. Între timp,
lucrătorii trebuie să proceseze captura prin eviscerare, dezosare, răcire și congelare. Mulți
pești trec prin aceste manopere fiind conștienți, asfixiindu-se pe punte în 25-65 minute înainte
de a fi eviscerați.

Majoritatea peștilor care scapă în timpul capturării sau sunt aruncați fiind o captură
nedorită, suferă deteriorări și au rate slabe de supraviețuire datorită traumatismelor și a
patologiei subletale produse de infecții și stres. Cu toate acestea, cei ce nu suferă atât de
multe deteriorări, pot supraviețui. De reținut este faptul că unele specii sunt rezistente, astfel
încât, atunci când scapă, un număr mai mare dintre aceștia supraviețuiesc. Acest fapt poate
perturba echilibrul local al speciilor.

7.3.2. Etica pescuitului comercial

Problemele de bunăstare apărute datorită pescuitului comercial, creează disconfort
moral în legătura cu problema consumului de pește prins în mediu său natural (dacă este bine
sau nu să se consume).
În acvacultură (piscicultură), apare preocuparea legată de bunăstarea individuală,
deoarece peștii sunt dependenți de oamenii care îi îngrijesc. Cu toate acestea, în pescuitul
comercial există un domeniu mai amplu de preocupări privind bunăstarea peștilor. În linii
mari, nu numai peștii suferă, dar pot exista efecte semnificative asupra unor specii în
ansamblu ce riscă să ajungă pe cale de dispariție, cu consecințe asupra întregului ecosistem în
care trăiesc, de exemplu animalele care se hrănesc cu acești pești și echilibrul altor populații
și specii.
Un alt motiv de îngrijorare, constă în faptul că pescuitul comercial se bazează pe
alungarea, prinderea și uciderea animalelor sălbatice, reprezentând o formă de vânătoare. În
cadrul etic comun utilitar sau al drepturilor aplicate animalelor de fermă, suferința animalelor
implicate în pescuitul comercial este de interes special. Cu toate acestea, problema etică
predominantă referitoare la pescuitul comercial se referă mai degraba la faptul că vânătoarea,
este o parte a sistemului ecologic mai larg, în care toate ființele vii reprezintă hrană pentru
altele. Astfel, peștii care trăiesc în mediul lor natural au experiența vieții și sunt uciși pentru a
hrăni oamenii. Comparativ cu bunăstarea speciilor terestre de fermă, aceste probleme etice
referitoare la peștii prinși în mediul lor natural, sunt slab dezvoltate și au existat puține
discuții colective cu privire la acest subiect. Există puncte de vedere cu privire la mediu,
oameni și animale, menite a le echilibra, precum: sustenabilitatea speciilor și a populației
locale de pești, care este importantă pentru ea însăși, iar pescuitul comercial ar putea epuiza
rezervele de pește disponibile pentru comunitățile locale ce le utilizează pentru hrană și
comerț local. Adesea aceste comunități sunt sărace și vulnerabile la impactul activităților de
pescuit comercial. Mulți pești prinsi în mediu lor natural sunt folosiți ca hrană pentru
animale, iar acest lucru este considerat o problemă, având în vedere lipsa în prezent a
metodelor de sacrificare umană. Considerații ample asupra mediului privind transportul
maritim al peștelui capturat, răcit, spre piețele din întreaga lume pentru a furniza pește
proaspăt țărilor în care acesta nu se poate prinde pe plan local (nefiind nativ) și impactul
ecologic pe care îl au capturile auxiliare.

63
 Este putin probabil ca pescuitul comercial se va diminua în viitorul apropiat, cu toate
acestea, imbunatatirile bunăstării animalelor sunt esențiale în aceste circumstanțe.
Un mod de a privi posibilele îmbunătățiri este prin intermediul celor “3 R”, principii
elaborate pentru a minimaliza prejudiciile aduse animalelor utilizate în cercetare. Două dintre
acestea se referă la îmbunătățirea procedurilor pentru a minimaliza suferința și prejudiciile
aduse animalelor implicate, ca și la reducerea numărului de animale implicate.
Modul în care se aplică aceste principii în pescuitul commercial, aduc îmbunătățiri
care se referă la următoarele:
• să nu se folosească peștii vii ca nadă
• reducerea timpului cât peștii sunt ținuți în echipamentele de pescuit și pe punte
• reducerea traumatismelor și a stresului în timpul capturarii și al tractarii pe
punte
• tipul de plasa folosit – exista trei tipuri diferite de modele și materiale, de
exemplu plasa fara noduri produce mai putine traumatisme per ansamblu
• daca se folosesc carlige cu ghimpi și cum se scot peștii din carlige
• tehnici umane de sacrificare (percutie/asomare electrica) se pot adapta pentru a
fi folosite pe ambarcatiune.
Reducerea se referea la prinderea unui numar mai mic de pești. De exemplu:
• pescarii pot modifica echipamentele de pescuit pentru a minimaliza captura
auxiliara, și a se evita prinderea exemplarelor juvenile
• daca pescarii prind doar pești maturi, pentru a furniza aceeasi cantitate de
carne trebuie prins și ucis numai unul în locul catorva pești imaturi, mai mici. De exemplu,
folosind o singura undița și un singur carlig pentru a prinde un ton de talie mare, se asigura
faptul ca animalul poate fi prins, debarcat și sacrificat relativ rapid prin metode umane, iar în
acest mod, carnea sa va avea o calitate ridicata. Este o metoda folosita și care este evident
mai umana și mai profitabila decat prinderea unui mare numar de pești în plase, posibil
alaturi de alte capturi auxiliare.
Un alt mecanism de reducere este legat de faptul ca peștii prinsi în mediul natural sunt
procesati pentru a furniza acizi grasi omega-3, ca supliment alimentar pentru oameni. Daca se
pot fabrica grasimi similare din plante, aceasta ar putea ajuta la reducerea nevoii de a se
folosi, în acest scop, peștii prinsi în mediul natural.
In mod similar, peștii aflati în mediul lor natural sunt folositi pentru a se hrani peștii
din crescatorii, dar acest fapt ar putea fi evitat folosind proteinele provenite de la
nevertebrate.

7.3.3. Bunăstarea peștilor din exploatații

Pe măsura ce populația umană mondială crește, apar fenomene de suprapescuit a
peștilor din mediul lor natural, ca atare multe stocuri de pește ce trăiesc în acest mediu sunt în
scădere, exploatațiile de pești constituind parțial un răspuns la această problemă.
În creșterea peștilor, cei mai importanti factori pentru bunăstarea fizică de baza este
calitatea apei (temperatura, conținutul de oxigen, osmolaritate, etc.) și o bună gestionare a
modului de creștere. Peștii din exploatații sunt de obicei crescuți în captivitate, dintr-un stoc
de pești capturați din mediul lor natural sau din pești de crescătorie ce au fost deja domesticiți
pe parcursul câtorva generații. Peștii sunt ținuti în instalații construite special, hrăniți și
monitorizați îndeaproape și protejați de multe influențe negative ce pot afecta peștii în mediul
lor natural. Instalațiile pot avea forma unor tarcuri din plasă, amplasate în apele naturale,
precum golfuri sau oceane, în care este dificil să se modifice în mod corespunzator calitatea
apei. Alternativ, peștii pot fi ținuți în exploatații situate pe uscat, în iazuri construite special,
sau în rezervoare. Dacă iazurile au o densitate scăzuta a efectivului, nu este nevoie ca apa să
fie schimbată: calitatea fiind menținută de către fitoplanctonul din iaz și prin regimul atent de

64
hrănire. La densități mai mari ale efectivelor, este nevoie de utilaje pentru a modifica
curgerea și oxigenarea apei. Cu toate acestea, apa din tancuri trebuie reciclată sau trebuie
asigurată curgerea apei proaspete prin ele. De reținut este faptul că, în aceste sisteme de
creștere spre deosebire de peștii crescuți în mediul lor natural, este nevoie ca acestora să li se
instituie un mediu relativ constant al apei. În aceste sisteme de creștere, densitatea efectivului
este importantă; în general densitățile optime ale efectivului nu sunt bine definite deoarece
ele depind de calitatea apei și de ratele de curgere ale acesteia. Totodată, densitatea
efectivului recomandată presupune o răspandire uniformă a peștelui în tot spațiul disponibil,
în timp ce în realitate, peștii nu sunt atât de uniform distribuiți. Ca atare densitatea efectivului
nu reprezintă un indicator de încredere privind bunăstarea peștilor într-un spațiu închis,
precum un iaz sau un rezervor. În același timp, densitatea efectivului este importantă pentru
bunăstare, deoarece poate produce sau preveni probleme precum lupta și răspândirea bolilor.
Alte măsurători arată faptul că indicatori precum sănătatea peștilor, rata de
mortalitate, calitatea apei, etc. ar putea ajuta la evaluarea statusului bunăstării peștilor.
Hranirea peștilor reprezintă un aspect important al cresterii lor și de asemenea al
bunăstării. Unii pești sunt piscivori (mănâncă alți pești) și alții sunt ierbivori (mănâcă plante).
Hranirea ridică unele probleme privind bunăstarea în crescătoriile de pești, din cauza
asocierii cu agresiunea și competiția. Până în prezent, nu este clar dacă peștii de crescătorie
sunt în mai agresivi datorită alimentației: este posibil ca pur și simplu peștii mai mari să îi
poata concura pe cei mai mici înlăturându-i, deoarece ajung mai repede în zona de
alimentare.
Problemele privind bunăstarea se referă la faptul ca peștele mai competitiv, “agresiv”
poate fi mai mare și poate prezenta mai multe traumatisme la nivelul aripioarelor, comparativ
cu alții. Peștii care evita să-și asume riscul de a nu se hrăni, pot fi mai stresați și mai
susceptibili la boli. Pentru a evita aceste lucru, sunt în curs de dezvoltare noi alimentatoare cu
capacitatea de a livra hrană în conformitate cu apetitul individual al peștelui. Este de
asemenea important a se distribui hrană într-o zonă mai largă, astfel că peștii mai competitivi
să nu o poată monopoliza.
Păstrarea unor pești adulți, de talie mai mare în același loc cu puietul, poate reduce
gradul de luptă. Cu toate acestea, luând în considerare riscul introducerii bolilor, iar în cazul
unor specii precum somnul faptul că peștii mai mari pot mânca puietul, acest tip de practică
ar putea introduce un stres de tip pradă-prădător.
În mod obișnuit în incubatoarele și crescătoriile de somon, peștii sunt sortați în funcție
de dimensiune atunci când distribuția devine variabilă, în acest fel, competiția pentru hrană
este egală, iar creșterea va fi uniformă.
Managementul reproducției peștilor de crescătorie poate produce probleme privind
bunăstarea. Diferite specii au cerințe diferite privind reproducția și anume: masculii și
femelele sunt crescuți separat (somonul și păstrăvul). Cu toate acestea, populațiile mixte vor
furniza mai multe stimulente pentru a se maturiza; tilapia se reproduce repede chiar la
densități mari ale efectivelor; sturionii, nu depun icre cu ușurință chiar la o densitate mică a
efectivelor, au nevoie de substratul potrivit și acesta nu este de obicei prevăzut în
rezervoarele normale. Eliminarea icrelor pentru caviar se poate face chirurgical, dar trebuie
ales momentul exact, cererea pieței fiind pentru icrele mature, respectiv acelea ce sunt gata de
a fi depuse.
La toate speciile, depunerea icrelor este stresantă din punct de vedere fiziologic.
Unele specii mor în mod natural după depunere, astfel că în exploatații, peștii sunt anesteziați
și/sau sacrificați înainte de aceasta. Acele specii care supraviețuiesc, au nevoie de îngrijire
suplimentară și hrană specială după depunerea icrelor, pentru a le sigura supraviețuirea în
condiții bune de sănătate.

65
 Problemele de bunăstare ale peștilor în exploatații, sunt identificate prin intermediul
celor ”cinci necesități”. Acvacultura, ridică unele probleme privind aceste necesități, de
exemplu:
1. privind necesitatea de a nu trăi foamea, setea și malnutriția: probleme ca
înfometarea, sunt frecvent întâlnite înainte de transport și sacrificare, când peștii sunt
înfometați pentru a li se goli tractul gastrointestinal și a se reduce contaminarea apei. În
mediul natural, peștii pot să nu consume perioade lungi de timp, dar trăiesc într-un mediu
complex și își pot satisface alte motivații. Peștii de crescătorie sunt obișnuiți cu o dietă zilnică
oferită în mod regulat și trăiesc într-un mediu relativ arid asupra căruia nu au prea mult
control. Ca atare, înfometarea le poate produce suferință.
O altă problemă o reprezintă reducerea hranei/înfometarea în vederea scăderii ratei de
creștere până ce crește prețul pieței: în acest caz fermierii nu primesc un preț corect pentru
pește, ceea ce înseamnă un preț acoperitor pentru aportul sporit de hrană necesar ratei rapide
de creștere a peștelui. Dacă prețul pieței scade, fermierii pot decide să reducă hrana sau să
oprească complet hrănirea pentru a încetini rata de creștere a peștelui. Speranța fermierului
este că până când peștele atinge greutatea necesară vânzării, prețul să fie favorabil.
Nevoia crescută de proteine pentru carnivore, reprezintă o altă problemă de bunăstare,
peștii carnivori precum somonul având cerințe sporite de proteine și acizi grasi polinesaturați.
Ca atare sunt hrăniți cu pești din alte specii ce au fost prinși și sacrificați, care probabil au
suferit în timpul acestui proces. Cu toate acestea, dietele vegetariene pot fi deficiente din
punct de vedere al compoziției și astfel pot duc la malnutriție.
Agresiunea, reprezintă ți ea o problemă atunci când peștii concurează pentru hrană
aceștia pot lupta sau nu (lupta presupunând costuri mari energetice pentru peștii implicați) dar
dar pot prezenta interacțiuni agresive non-fizice. Cei care pierd tind să devină mai puțin activi
și să mănânce mai puțin. Când hrana este localizată și oferită în mod automat, peștii
dominanți pot impiedica alți pești să se hranească.
Malnutriția este posibil să fie întâlnită în exploatații, unde se cresc din ce în ce mai
multe specii de pești, fără să se cunoască toate cerințele lor nutriționale. Lipsa unor rezultate
în acest sens, duc la rate crescute ale mortalității, imunitate redusă, hrănire necorespunzătoare
și încetinirea creșterii. Calitatea apei este esențială în asigurarea unui conținut corespunzător
de săruri peștelui. De exemplu, dacă puietul de somon este transportat în apă de mare prea
devreme, acesta se poate deshidrata foarte mult.
2. Necesitatea peștilor de a nu trăi durerea, traumatismele și boala este asigurată
printr-o manipulare corespunzătoare, care să evite apariția traumatismelor și a bolilor.
Manipularea peștilor poate fi stresantă dacă fermierii nu au experiență; traumatismele apar în
adăposturile foarte aglomerate. Densitatea mare a efectivelor, calitatea slabă a apei și aportul
scăzut de hrană pot crește riscul bolilor. Deoarece condițiile din exploatație sunt limitate
pentru pești, constrângerile suplimentare produse de ectoparaziți pot afecta bunăstarea mai
mult decât în starea de libertate. Traumatismele sunt datorate și vaccinării peștilor cu
vaccinuri injectabile, virale, pe bază de ulei ca adjuvant și a celor bacteriene sunt mult mai
eficiente decât vaccinurile administrate prin imersia peștelui în apa tratată. Vaccinurile sunt
injectate în cavitatea peritoneală, ceea ce produce aderențe între viscere, ce pot interfera cu
funcția organică. Vaccinarea este o manoperă stresantă și poate duce la reducerea hrănirii
timp de până la două săptămâni. Adjuvanții vaccinurilor pot avea o influență mai mare decât
stresul produs de manipularea peștelui pentru a fi vaccinat. Suprapopularea, poate duce la
creșterea gradului de lezionare fizică, la creșterea răspândirii bolilor și la competiția pentru
hrană. Cu toate acestea, densitățile mari ale efectivelor nu sunt neaparat depreciabile pentru
pești, deoarece debitul de apă poate fi mai important decât volumul relativ. Fenomenul de
înflorire a algelor și prezența meduzelor în țarcurile marine, poate produce stres și apariția
bolilor. Meduzele sunt toxice pentru peștii din exploatații iar faptul că densitatea din incintă

66
este mare nu pot evita aceste pericole; în mediul natural însă peștii sunt capabili să facă față
sau să evite aceste amenințări.
3. Necesitatea peștilor de a nu trăi disconfortul este asigurată prin condițiile
specifice de creștere a acestora. Peștii ținuți în țarcuri în mare, sunt protejați de păsări și alți
prădători marini precum focile și alte mamifere. Atunci când protecția dispare, peștii nu pot
scapă de prădători așa cum o fac în mediul lor natural. De asemenea, chiar în prezența
țarcului protector, dacă peștii văd sau simt în alt mod prăătorii, pot suferi de pe urma
stresului. Fermierii protejează în mod corespunzător efectivele de pești și cei mai mulți dintre
aceștia fac tot posibilul să evite prădătorii. Calitatea apei este de mare importanță, deoarece
peștii sunt foarte vulnerabili. Parametrii precum temperatura apei, debitul, pH-ul, oxigenul,
etc. trebuie monitorizați și toate echipamentele trebuie păstrate în stare bună de funcționare.
Dacă nu se controleză și monitorizează calitatea apei, apare un motiv important de
preocupare privind bunăstarea, deoarece peștii nu sunt capabili a evada spre alte zone de ape.
4. Există astăzi în piscicultură mulți factori ce pot induce frică și suferință,
aceștia fiind descriși anterior. Suprapopularea peștilor produce stres social, peștii stresați vor
încerca să îi evite pe ceilalți dacă mediul ambiant le permite, dacă nu, stresul va crește. Chiar
dacă densitatea mare a efectivului poate să nu producă în mod necesar probleme de bunăstare
fizică, poate duce la un anumit grad de stres social. Poate fi dificil de evaluat dacă peștii sunt
supuși unui stres în cazul în care sunt îngrămădiți sau se mișcă rapid. Peștii evadați, sunt
aceia care scapă în larg și nu sunt adaptați la condițile din libertate. Aceștia cresc într-un
mediu în care li se oferă hrană și nu există prădători. Această experiență reduce capacitatea
evadaților de a răspunde prădătorilor și de a se hrăni – nu sunt obișnuiți să caute hrană, astfel
ca adesea vor veni la crescătorie pentru a se hrăni. Nu este încă clar, dacă lipsa de experiența
a evadaților față de prădători le produce mai multă frică și suferință decât peștilor ce trăiesc în
libertate, atunci când sunt atacați. Un motiv suplimentar de îngrijorare este reprezentat de
faptul că evadații pot concura cu peștii din libertate pentru hrană și imperechere și pot
răspândi boli. În plus, pot reduce gradul de adaptabilitate al efectivului de pești din libertate
prin încrucișare.
5. Acvacultura creează câteva probleme peștilor, în ceea ce privește libertatea de
a-și exprima comportamentul natural (Huntingford & Adams, 2005). În primul rand, trebuie
avută în vedere nevoia de complexitate / control al mediului ambiant. Izolarea și densitățile
mari ale efectivelor, impiedică peștii de a-și exprima întregul domeniu de comportamente
naturale. Condițile de izolare oferă complexitate restrânsă sau control al mediului ambiant, de
asemenea, nu oferă îmbogățirea mediului înconjurator. De reținut este faptul că pentru peștii
ce trăiesc în bancuri densitatea prea scăzută a efectivelor poate fi stresantă. De asemenea,
mediul nu le permite sa își exprime alte comportamente precum căutarea unui adăpost unde
să se retragă de congenerii agresivi sau să își facă un cuib. Apoi, comportamentele anormale
precum înotul repetat vertical sau circular, pot reprezenta “stereotipii” și pot reflecta un
mediu neadecvat.Cunoașterea comportamentului fiecărei specii în libertate, reprezintă un
punct esențial, pentru înțelegerea semnificației comportamentelor anormale. În unele cazuri,
factori precum lumina și furnizarea hranei, pot fi cauze ce contribuie la declanșarea
stereotipiilor.

7.3.4. Metodele de capturare, manipulare și transport a peștilor din exploatații

Aceaste metode sunt necesare, atunci când se mută peștele între diverse instalații,
pentru sacrificare, vaccinare și reproducție asistată și pentru sortare.
Prinderea și manipularea implică utilizarea plaselor mici pentru peștii individuali sau
mari numite năvoade care sunt utilizate pentru colectarea peștilor din iazuri. Acestea pot
afecta cu ușurință stratul mucos al solzilor, iar nodurile pot produce traumatisme. Ridicarea în
năvod poate produce daune și reprezintă o manoperă stresantă. Se recomandă utilizarea apei

67
pentru a deplasa peștii între iazuri cu ajutorul prin folosirea unor pompe speciale sau a unor
conducte. Trasportul este foarte stresant pești și durează câteva zile până când aceștia se
recuperează. Cu toate acestea, dacă se realizează în mod corespunzător, pierderile pot fi
minime. Este foarte important ca peștii să nu fie hrăniți timp de 48 de ore înaintea
manipulării, altfel au o nevoie crescută de oxigen (datorită metabolismului crescut), iar
mortalitatea după manipulare este mai mare.
Peștii în mediul lor natural pot fi obișnuiți cu variațiile în aportul alimentar, dar în
exploatații, hrana este bogată și este foarte stresant a nu avea hrană mai mult de trei zile; se
recomandă un maxim de 72 ore.
Metodele ce produc pierderea imediată a sensibilității includ:
1. Asomarea percutantă, (înțeparea): care realizează o lovitura manuală sau
automată la nivelul capului, exactă și puternică. Peștii sunt ținuți de obicei 10 secunde înainte
de a fi asomați. Metoda se foloșeste în crescătoriile de pește dar nu și în cazul pescuitului
comercial (în cazul pescuitului comercial, peștele se aduce de obicei pe punte și se lasă apoi
în așteptare, pe gheață sau sare); înțeparea (numită și coring sau ike jime în Japonia), este
metodă prin care o tepușa este condusă în creierul peștelui. Acest procedeu trebuie să fie
exact deoarece creierul peștelui este mic. Peștele este tinut afară din apă timp de 10-60
secunde înainte de a fi asomat. Metoda se folosește în cazul peștilor mari (ton și somon).
Preocupările referitoare la capturarea, debarcarea și sacrificare peștilor prinși în mediul
natural, nu îndeplinesc standardele minime ale OIE referitoare la peștele de crescătorie,
standarde apărute ca urmare a numărului mare de pești prinși prin metoda pescuitului
comercial.
2. Asomarea electrică, are ca principiu general transmiterea fluxului de curent
prin creier care provocă o formă de epilepsie la acest nivel, având ca rezultat pierderea
imediată a cunoștinței și sensibilității la durere care trebuie să dureze până la moarte. Dacă
curentul acționează mult (de obicei 30 de secunde pentru păstrăvi), peștii vor muri de anoxie
înainte ca sensibilitatea să revină. De asemenea, curentul electric cauzează spasme ale
musculaturii, care pot duce în anumite circumstanțe la hemoragii și alte deteriorări ale
carcasei. Condițiile de asomare trebuie să fie atent concepute pentru a se asigura că procesul
nu provoacă nici durere, nici deteriorarea carcasei și că reluarea sensibilității înainte de
moarte nu este posibilă. Aceste condiții variază foarte mult în funcție de diferitele specii de
pești astfel: asomarea electrică trebuie să producă inconștiență și insensibilitate în decurs de o
secundă de aplicare și să dureze suficient timp pentru a se asigura că animalul nu își recapătă
conștiința înainte de a muri. Există sisteme de asomare care ucid peștii în timp ce rămân în
apă și altele care ucid peștii înafara apei folosind electrozi ce vin în contact direct cu peștii
(sisteme "uscate" sau "semi-uscate"). Ambele metode au argumente pro și contra. Peștele
asomat în apă, reduce stresul expunerii la aer și lumină și reduce probabilitatea de afectare
mecanică a pielii. Cu toate acestea, sistemele de asomare "uscate" sau "semi-uscate" au un
efect mai consecvent asupra peștilor și au ca rezultat deteriorarea mai puțină a carcasei. În
unele cazuri, asomarea electrică este utilizată înainte de aplicarea unei asomări prin percuție.
Acest lucru face ca peștele să fie inconștient pe durata procesului de manipulare înainte de
asomarea percutantă.
Atunci când peștii sunt asomați electric în apă, curentul electric trece în jurul peștelui
și prin el, prin urmare este foarte util să se definească câmpul electric necesar în apă, mai
degrabă decât curentul electric. Dacă rezervorul de apă care deține peștele are formă
dreptunghiulară și electrozii acoperă doi pereți opuși ai acestuia, atunci câmpul electric dintr-
un rezervor poate fi calculat ca diferența de tensiune între electrozi, împărțită la distanța
dintre ei, exprimată în unități de volți pe centimetru. Forța câmpului electric necesară pentru
asomarea peștilor este afectată într-o oarecare măsură de conductivitatea apei. Păstrăvul în
apă râu necesită în mod obișnuit 3V/cm, în timp ce halibutul în apa de mare poate fi efectiv

68
asomat utilizând 1V/cm. Așa cum am menționat deja, efectul electricității asupra peștilor este
influențat de frecvența curentului. Frecvențele de aproape 50 Hz au un efect mai mare atât
asupra creierului, cât și asupra musculaturii, față de frecvențele mai mari, ceea ce duce la o
asomare eficientă. Cu toate acestea, la păstrăv și somon datorită efectului pe care îl are
curentul asupra musculaturii, este posibil ca o frecvență de 50 Hz să provoace daune carcasei.
O frecvență mai mare la o intensitate a câmpului electric ușor mai mare, poate să atingă
insensibilitatea imediată a peștilor, reducând la minimum deteriorarea carcasei. O frecvență
de 1000 Hz s-a dovedit a fi potrivită pentru păstrăv, însă frecvențe mai mari de 1000 Hz nu ar
trebui utilizate, deoarece peștii nu-și pot pierde imediat conștința și sensibilitatea la durere.
Anghilele sunt foarte rezistente și durează până la câteva minute să fie asomate.
Semnele asomării corecte includ:
• pierderea mișcărilor respiratorii ale operculilor și ale corpului (peștii își pierd
cunoștința înainte ca mișcările să înceteze și este important a se distinge mișcarea aleatorie a
peștelui față de înnotul propriu-zis),
• pierderea răspunsului vizual evocat, reprezintă o măsură a activității cerebrale
și necesită o encefalogramă,
• pierderea reflexului vestibulo-ocular (rotirea ochilor). În cazul unui pește mort
sau asomat corespunzător, nici un ochi nu se rotește.

6.4. Bunăstarea animalelor sălbatice

Animalul salbatic, este animalul liber sau captiv dintr-o specie care traieste in mod
normal fara interventia omului si care provine din parinti si stramosi ce nu au fost crescuti in
mod selectiv pentru docilitate sau usurinta manipularii.
Ca la alte specii de animale, bunăstarea animalelor sălbatice se referă la starea lor
fizică, starea mentală / sentimente și la modul in care isi indeplinesc acele comportamente ce
sunt importante pentru ele. In mod obisnuit vorbind de bunastarea acestei categorii, ne
referim la pasari si vertebrate terestre. Dar, toate vertebratele sunt constiente inclusiv pestii
si multe din nevertebrate ce probabil au un anumit nivel de constiinta sau cel putin sunt
capabile să trăiască (simtă) durerea.
Cand se iau in considerare animalele in contextul etic comun, conservationistii
invoca de obicei respectul pentru natura. Acest context pune mai mult accent pe bunastarea
speciilor in ansamblu astfel incat starea fizică, sentimentele si aspectele comportamentale
individuale pot fi subordonate sentimentelor colective, modului de operare si
comportamentului natural al speciilor si probabil ecosistemului in sens mai larg.
Prin urmare, impactul bunastarii activitatilor umane asupra speciilor salbatice poate
fi apreciat prin numarul animalelor afectate, durata si gravitatea acelor efecte.
Cu toate acestea, ca medici veterinari, suntem probabil mai atenti la bunastarea
individuala, in special daca ni se aduc animale pentru a fi tratate, sau animale care sunt
gasite de persoane interesate de soarta acestora. Prin urmare, punem in prezent accentul in
special pe bunastarea individuala, mai degraba decat sa ne preocupam de protectia speciei.
Factorii ce afecteaza bunastarea animalelor salbatice pot fi clasificati astfel:
• factori ce apar in mod natural, de exemplu prevalenta unor boli ce apar in
mod natural, pradatori, seceta sau incendiu
• rezulta direct sau indirect din activitatile umane, factori denumiti antropogeni,
creati de oameni.
Factorii antropogeni reprezinta cauza cea mai importanta a reducerii bunastarii
animalelor salbatice, iar dintre factorii umani, invadarea spatiului ocupat de animale de catre
oameni, este cel mai semnificativ dintre toate.
In 2005, Societatea Mondiala de Protectie a Animalelor (WAP) a solicitat un studiu
al celor mai critice probleme privind bunastarea mamiferelor, pasarilor, reptilelor si

69
amfibienilor salbatici, care traiesc in libertate in domeniul terestru si care populeaza raurile,
in Africa Subsahariana si America Latina (Leach și col., 2005).
Desi expertii au identificat un domeniu amplu de probleme critice referitoare la
bunastare in aceste doua regiuni diferite, toate aceste probleme pot fi clasate in trei
categorii:
• prinderea cu ajutorul capcanelor, vanatoarea si pescuitul
• comertul cu animale salbatice vii sau cu parti din organismele acestora
• incalcarea de catre om a teritoriului ocupat de aceste animale salbatice
Aceasta problematica se aplica de asemenea majoritatii, daca nu chiar tuturor
speciilor de animale salbatice ce traiesc liber pe glob, dupa cum continua sa demonstreze
studiile si cercetarile efectuate in diferite regiuni. Din cele trei categorii, incalcarea de catre
om a teritoriului ocupat de animalele salbatice, reprezinta principala problema privind
bunastarea animalelor.
Incalcarea de catre oameni a teritoriului ocupat de animalele salbatice, reprezinta o
categorie ampla ce descrie impactul negativ al prezentei si activitatilor umane directe si
indirecte asupra bunastarii animalelor salbatice. Cuprinde patru domenii principale de
interes: pierderea habitatului; poluarea; contactul uman; gestionarea populatiilor de animale
salbatice.
Pierderea habitatului se refera la pierderea sau degradarea habitatului natural in care
traiesc animalele datorită actiunilor umane. Cauzele principale ale pierderii habitatului sunt
urmatoarele:
• Extinderea habitatului uman duce la reducerea arealului disponibil animalelor
salbatice, datorită sitemului de compensare a terenurilor pentru dezvoltarea urbana si a
deplasarii oamenilor fara teren in habitatul faunei salbatice.
• Perturbarea habitatului faunei salbatice prin constructii, drumuri si garduri,
produc un declin al populatiilor de animale.
• Exploatarea resurselor naturale, inclusiv exploatarile forestiere, arderea
carbunilor, mineritul etc. si inundatiile/seceta produse de baraje construite pentru a furniza
apa pentru zone urbane si terenuri agricole.
• Cultivarea habitatului faunei salbatice, fertil pentru agricultura, inclusiv
compensarea terenurilor, drenarea zonelor umede si dezvoltarea zonelor de coasta pentru
recolte de cereale sau pentru a facilita pasunatul bovinelor.
• Pasunatul excesiv al efectivelor de animale domestice, acolo unde acestora li
se permite sa pasca in habitatul animalelor salbatice: apare competitia pentru hrana si
aceasta afecteaza echilibrul natural al ecosistemului ceea ce poate duce la distrugerea
resurselor de care sunt dependente atat efectivele de animale domestice cat si cele salbatice.
Preocuparile majore de bunastare privind pierderea habitatului, se refera la suferinta
si stresul prin care trec animalele salbatice ce traiesc in libertate din cauza: perturbarii
comportamentului lor natural, al cailor de miscare si rutelor de migratie; fragmentarii
populatiilor si separarii grupurilor sociale; perturbarii locurilor de reproducere si de
amplasare a cuiburilor, ceea ce poate duce la o crestere a mortalitatii puilor; deplasarea
animalelor din domeniile lor de origine; cresterea vulnerabilitatii pradatorilor; cresterea
agresiunii si competitiei intre specii; competitia cu animalele domestice pentru apa si hrana,
ducand la infometare si deshidratare; animalele pot suferi de frica, datorita prezentei
oamenilor in apropiere.
Suplimentar pot rezulta durerea severa, traumatismele si moartea atunci cand
animalele se lovesc de obiecte artificiale cum ar fi vehicule, constructii, garduri etc. Pot
exista si incercari deliberate de a eradica animalele, atunci cand acestea sunt considerate
“daunatoare”.

70
 Al doilea domeniu de interes privind bunastarea animalelor salbatice ce traiesc in
libertate cauzat de incalcarea de catre om a habitatului natural al animalelor, este reprezentat
de poluare, respectiv eliberarea in mediul inconjurator, aer, apa si sol, a unor contaminanti,
cum ar fi excesul de lumina, zgomote si caldura rezultati din activitatea umana.
Principalele cauze ale poluarii sunt: depozitarea necontrolata a gunoiului industrial si
menajer; contaminarea solului; eliberarea de substante toxice;
Depozitarea necontrolata a reziduurilor industriale si menajere, care apoi sunt
întâlnite in habitatul animalelor salbatice. Deșeurile includ saci de plastic, plase de pescuit
abandonate, conserve de metal, etc. Multe pasari sunt ranite si mor in fiecare an datorită
faptului ca sunt prinse in aceste reziduuri sau le consuma.
Contaminarea solului prin eliminarea necorespunzatoare a reziduurilor industriale si
de uz casnic cum ar fi scurgeri de la depozitele de deseuri, etc.
Eliberarea de substante chimice industriale sau de uz casnic in apa, care pot proveni
de la scurgeri de substante chimice, eliminare necorespunzatoare, scurgeri de pe platforme
industriale si substante chimice dizolvate din sol. Eliberarea de substante chimice industriale
si particule in atmosfera ca urmare a proceselor chimice, a generarii de energie, a gazelor de
esapament, etc.
Perturbarea provocata de excesul de lumina, zgomote si caldura, ca urmare a
activitatilor umane cum ar fi eliminarea de apa calda de la centralele electrice in rauri, lacuri
si oceane.
Al treilea aspect negativ al incalcarii de catre om a spatiului ocupat de animale, este
produs de contactul si interactiunea cu oamenii si animalele lor domestice. Principalele
forme ale acestui contact cu fauna salbatica, il reprezinta: contactul direct cu oamenii si
animalele lor domestice (animale de companie sau septel) care impart din ce in ce mai mult
habitatul cu animalele salbatice; studiul animalelor salbatice, acolo unde unele dintre
metodele folosite pot avea un efect potential negativ asupra animalelor implicate; turismul
reprezinta un mod din ce in ce mai popular de a beneficia in mod durabil de fauna salbatica
si habitatul acesteia, dar poate avea, de asemenea, si efecte negative.
Contactul cu oamenii si animalele domestice poate duce la o varietate de probleme
privind bunastarea animalelor salbatice, cum ar fi: transmiterea bolilor parazitare de la
oameni la animalele domestice producand probleme directe de sanatate, anemiere si moarte
(de exemplu boala Carre ce afecteaza canidele africane si tuberculoza bovina ce afecteaza
bivolii si alte specii de animale salbatice). Seceta poate, de asemenea, favoriza raspandirea
bolii, deoarece pastorii deplaseaza animalele departe de zonele lor obisnuite de pasunat, in
cautare de furaje si apa: adesea ajung in locuri cu fauna salbatica susceptibila si boala se
raspandeste de asemenea si la aceste populatii. De la fauna salbatica, se pot transmite la
animalele domestice, boli si paraziti cum ar fi pesta porcina si febra aftoasa. Acest lucru
poate duce in continuare la incalcarea habitatului animalelor salbatice, deoarece bolile
efectivelor de animale domestice pot rezulta in micsorarea productiilor si moarte. Pentru a
compensa deficitul de carne provenita de la animalele domestice, fermierii si in general
populatia, pot apela la metode ca vanatoarea, prinderea animalelor cu ajutorul capcanelor si
pescuitul.
Animalele domestice ataca adesea animalele salbatice mai mici, ceea ce le creeaza
celor ce scapa o stare de frica si stres de a nu fi urmarite si atacate iar celor ce sunt prinse si
ucise, leziuni grave, infectii si o moarte dureroasa.
Activitatea de cercetare poate afecta atat animalele implicate cat si congenerii lor,
datorita metodelor precare de capturare, manipulare, eliberare si monitorizare a faunei
salbatice, care nu numai ca produc stres si potentiale leziuni animalelor implicate dar aduc
suferinta si altor congeneri. Mirosul oamenilor de exemplu care persista pe un animal ce a

71
fost identificat, reprezinta un alt motiv de ingrijorare, la fel ca riscul ca animalele sa fie
ranite in timpul capturarii si sedarii.
Turismul, poate beneficia de pe urma animalelor salbatice, facand din acestea o
resursa durabila a comunitatilor locale, dar poate provoca si un considerabil disconfort
datorita perturbarii habitatului faunei salbatice din cauza vizitatorilor si a vehiculelor lor
ceea ce poate induce teama si poate crea modificari in comportamentul animalelor salbatice.
O amplificare a turismului poate avea ca rezultat si cresterea gradului de poluare (spre
exemplu, ca urmare a gunoaielor care se acumuleaza in cantitate mai mare) si a distrugerii
habitatelor animalelor salbatice care sunt desfiintate pentru a furniza infrastructura necesara
pentru sprijinirea turismului.
Un alt efect negativ asupra faunei salbatice poate aparea in special in zonele urbane,
unde populatia poate face o greseala luand un animal tanar, ce asteapta ca mama sa se
intoarca drept animal bolnav, acesta fiind dus la un centru de reabilitare.
Gestionarea populațiilor de animale salbatice se refera la interventiile umane ce sunt
necesare pentru controlul populatiilor de animale salbatice, astfel incat sa permita siguranta
in situatia invadarii continue a habitatelor ocupate de acestea. Cu toate acestea,
managementul poate produce o sporire a acestor actiuni de invadare teritoriala, din pricina:
• pierderii continue a habitatului, ce forteaza fauna salbatica sa se retraga in
zone mai mici, ducand la suprapopulare.
• constructiei de garduri si drumuri, ce impiedica miscarea naturala a
animalelor si a pradatorilor, ducand la suprapopulare;
• crearea parcurilor nationale si a rezervatiilor naturale, ce limiteaza habitatul si
necesita gestionarea situatiilor aparute, pentru prevenirea suprapopularii;
• conflictul dintre oameni si animalele salbatice datorita competitiei pentru
hrana si apa (spre exemplu ierbivorele salbatice vs animalele domestice care pasc),
devastarea recoltelor (de exemplu, elefantii care alearga si distrug recoltele), riscul de boli si
pradatori pentru animalele domestice (de exemplu, pradatorii care distrug efectivele de
animale) si animalele ce comporta un risc pentru oameni si habitatul lor (spre exemplu,
elefantii care distrug satele)
• controlul speciilor exotice care au fost introduse de catre oameni fie
accidental fie in mod deliberat intr-un mediu nou de viata si care au un efect negativ asupra
florei si faunei locale.
Preocuparile majore privind gestionarea animalelor salbatice sunt legate de durere,
suferinta si stresul care pot aparea datorita metodelor folosite pentru a controla populatiile
de animale salbatice.
In multe cazuri, stadiul initial al controlului populatiilor de animale necesita
prinderea acestora. Daca metodele utilizate pentru a prinde aceste animale nu sunt umane,
bunastarea este compromisa in cateva moduri.
Pentru acele animale ce sunt sacrificate, metoda de ucidere trebuie sa fie umana si
finala, altfel durerea severa, suferinta si chinul vor fi experimentate de animalele ce sunt
ranite, dar nu sunt omorate (spre exemplu, animalele ranite care scapa).
Atunci cand animalele sunt mutate, conditiile de transport pot de asemenea produce
durere, suferinta si chin. Animalele sunt deseori transportate in containere nepotrivite, ce au
ca rezultat supraaglomerarea, izolarea sociala si rata inalta de mortalitate datorita riscului
crescut de transmitere a parazitilor si bolilor, infometarii si deshidratarii. Suplimentar,
eliberarea animalelor mutate intr-un mediu nou, poate produce durere, suferinta si chin, cel
putin pe termen scurt, din cauza amplasarii intr-un mediu nou si al separarii de congeneri. In
cazul in care numai unii membri ai unui grup sau populatii sunt mutati intr-o locatie noua
sau sacrificati, separarea, piederea conducatorului haitei sau turmei, poate provoca multa
suferinta altor membri ai grupului si poate duce la cresterea competitiei sau a gradului de

72
accesibilitate a pradatorilor fata de acel grup de animale, comparativ cu altele, rezultatul
fiind o descrestere a dimensiunii grupului.
Prevenirea problemelor privind bunastarea animalelor, produse de incalcarea de
catre om a habitatului acestora, inseamna: implicarea comunitatilor umane si utilizarea
terenurilor și schimbari ale mediului inconjurator
Soluțiile potențiale ce implica utilizarea terenurilor si comunitatile umane, includ:
• extinderea dezbaterii si gasirea unor solutii, prin includerea comunitatilor locale ce
se ocupa de fauna salbatica, ca si a organizatiilor neguvernamentale ce cunosc presiunile la
care sunt supusi acesti oameni, spre exemplu prin utilizarea tehnicilor participative de
evaluare in mediul rural si prin abordarea organizatiilor bazate pe sprijinul comunitatii.
• ajutorul acordat comunitatilor locale pentru a se evita incalcarea habitatului
animalelor salbatice (de exemplu, pentru practicarea agriculturii, construirea de locuințe,
etc.). Educarea comunitatilor locale si sprijinul oferit pentru dezvoltarea unor alternative
viabile, pot contribui la protejarea habitatelor faunei salbatice, satisfacand si nevoile umane
locale.
• cresterea tolerantei comunitatilor locale, fata de problema traiului alaturi de
animale salbatice; compensatii financiare ce pot fi date comunitatilor ale caror animale
domestice sunt ucise de catre animalele salbatice. Parcuri nationale sau locale, ce pot fi
create acolo unde nu s-au dezvoltat comunitatile umane, parcuri ce pot fi conectate prin
coridoare de fauna salbatica.
• evitarea nevoii de a ucide fauna salbatica pentru auto-aparare, prin protejarea
comunitatilor impotriva faunei salbatice cu ajutorul gardurilor.
• controlul numarului de animale prin programe de translocare, sacrificare sau
sterilizare (dar acestea trebuie efectuate in mod uman si habitatul viabil trebuie sa fie
disponibil pentru translocare).
Solutiile potentiale ce implica interactiunile cu mediul inconjurator, includ:
• construirea structurilor ce reprezinta mai putin o amenintare sau o obstructie
pentru miscarea animalelor, ca de exemplu a drumurilor prevazute cu garduri si puncte de
trecere pentru a proteja animalele. Structurile ce imbunatesc miscarea animalelor pot fi
reprezentate de garduri “salbatice” (cum ar fi cele pentru caprioare sau elani), tunele (pentru
broaste sau mamifere mici), sau coridoare pentru fauna salbatica (garduri vii care sa
conecteaze doua petice de padure sau rauri/paraie care sa unesc doua iazuri sau lacuri)
• prevenirea poluarii habitatelor animalelor salbatice prin asigurarea:
• eliminarii in mod corespunzator a reziduurilor industriale si de uz casnic, intr-o
maniera sigura si corespunzatoare, departe de habitatul animalelor salbatice; si
• controlului poluarii datorate luminii, zgomotului si caldurii rezultate din activitati
umane
• utilizarea tehnicilor umane (si neinvazive) de cercetare ca si a unui personal
calificat in mod corespunzator, astfel incat cercetarea faunei salbatice sa fie facuta in
maniera cea mai umana posibil
• pastrarea animalelor domestice separat de cele salbatice, ori de cate ori este
posibil, prin: asigurarea faptului ca efectivele de animale domestice nu pasuneaza in mod
necontrolat in habitatul animalelor salbatice, precum si a faptului ca acestea sunt protejate in
mod corespunzator si prevenirea hoinarelii pisicilor si cainilor domestici.
In intreaga lume, terenul ocupat de fermele agricole constituie aproximativ o treime
din suprafata uscata a Pamantului si acvacultura reprezinta de asemenea o industrie in
crestere. Pe uscat, cea mai mare parte a faunei salbatice traieste fie pe, ori in imediata
apropiere a terenurilor agricole, sau animalele traverseaza terenurile in timpul migratiei, etc.
In ambele cazuri, pot produce prejudicii semnificative recoltelor si veniturilor fermierilor.
Acest fapt reprezinta un motiv etic real de ingrijorare.

73
 Cele patru amenintari principale ale faunei salbatice asupra agriculturii, ar fi
reprezentate de:
• transmiterea bolilor la si de la speciile domestice si eforturile asociate pentru a
elimina fauna salbatica ce actioneaza ca rezervor de boala, sau poate aduce prejudicii
recoltelor. Referitor la boli, zoonozele precum tuberculoza si rabia necesita o atentie
speciala
• prin utilizarea fara tinta a unor otravuri menite a ucide speciile de “daunatori”
precum rozatoarele, si care pot de asemenea omori speciile ne-daunatoare
• utilizarea fizica a terenului, fie in timpul recoltarii, aratului, etc., sau in timpul
inlaturarii arbustilor pentru a creea un teren agricol. In afara de prejudiciile fizice directe,
inlaturarea vegetatiei si recoltarea pot expune unele specii salbatice la pradatori
suplimentari, reducand viabilitatea speciilor prada per global, uneori pana la disparitie
• utilizarea produselor agrochimice pentru a creste productivitatea terenului si
pentru a pastra sanatatea recoltelor. Cu toate acestea, substantele folosite pot distruge hrana
faunei salbatice locale si pot afecta succesul reproductiei.
In multe cazuri, este nevoie de cercetare suplimentara pentru a preciza modalitatile
mai viabile de prevenire a acestor pericole pentru bunastarea faunei salbatice. Cu toate
acestea, unele metode pot fi simple si rentabile, ca de exemplu mentinerea barierelor
eficiente de imprejmuire a terenurilor, sau asigurarea barierelor eficiente intre speciile
domestice si cele salbatice, pentru a reduce transmiterea bolilor. Alte metode necesita
cercetare suplimentara, precum utilizarea vaccinurilor pentru controlul bolilor transmisibile
la fauna salbatica, sau metode eficiente de contraceptie pentru controlul populatiilor
speciilor de daunatori.
Plecand de la exemplu agriculturii, al doilea exemplu se refera la modul in care se
pot controla in mod uman speciile de daunatori, atat in mediile urbane, cat si in ferme.
Problema este aceea ca animalele sunt constiente iar metodele folosite pot provoca
moartea in mod inuman ca si afectarea unor specii ce nu fac obiectul eliminarii daunatorilor
(de exemplu fauna salbatica ne-daunatoare). Realizarea unor mode teoretice poate fi de
asemenea de ajutor, deoarece furnizeaza estimari ale numarului posibil de animale ce este
nevoie sa fie ucise intr-o zona data, pentru a controla populatia sau raspandirea bolilor.
Acest exemplu ilustreaza faptul ca nu este usoara gestionarea interactiunii dintre
fauna salbatica si oameni in beneficiul tuturor.
Al treilea exemplu se refera la pisicile ce reprezinta potentiali pradatori pentru fauna
salbatica. In multe regiuni acest fapt duce la aparitia unei stari conflictuale intre cei
ingrijorati de scaderea numarului de animale salbatice (si suferinta acestora atunci cand sunt
prinse si ucise de pisici) si proprietarii care doresc ca pisicile lor sa aiba o viata normala, in
afara locuintei. Adesea, pisicile ce sunt tinute in casa pot suferi de pe urma acestei
constrangeri, daca proprietarii lor nu sunt constienti de nevoile acestora si nu le ofera
posibilitatea de a evada intr-un mediu propice.
O solutie generala poate necesita sprijin public si metode de aplicare a legislatiei,
care ar putea include urmatorii patru pasi:
• confirmarea datelor referitoare la faptul ca pradatorii pun in pericol fauna
salbatica: in multe zone, asemenea date exista si confirma nevoia de actiuni care sa protejeze
speciile salbatice avute in vedere de a fi atacate de pradatorii ce le pot extermina. Cu toate
acestea, chiar daca exista o incertitudine cu privire la amploarea completa a riscului, trebuie
actionat daca se considera ca pradatorii pot fi devastatori pentru fauna salbatica.
• aceasta actiune ar putea limita numarul de pisici aferente unei gospodarii; restrictii
de iesire pentru pisici; folosirea unor dispozitive de incredere care sa opreasca pisicile de a
reusi sa prinda animale salbatice, cum ar fi bavetele, confectionate din tesaturi si atasate de
zgarda, atarnand peste toracele pisicii si astfel impiedicand prinderea prazii.

74
 In unele comunitati urbane, pentru protejarea faunei salbatice, aceasta abordare poate
fi mai utila decat eforturile unilaterale cum ar fi educarea proprietarilor de animale in
clinicile veterinare sau introducerea unor reglementari locale fara a fi discutate in mod
public si fara a beneficia de consilierea publica din partea expertilor.
Animalele salbatice, care sunt tinute in captivitate pentru a fi utilizate de catre
oameni, pot fi impartite in:
• animale din gradinile zoologice
• animale tinute in centrele de salvare si reabilitare
• animale exotice de companie, cum ar fi papagali, primate mici
• animale crescute in ferma, ca de exemplu struti, aligatori, etc.
• animale de munca, spre exemplu elefantii folositi in cadrul exploatarilor forestiere.
Multe dintre conceptele care au fost discutate anterior privind alte tipuri de animale
captive (inclusiv cele de ferma, de munca si animale de companie), se vor aplica si acestor
categorii de animale salbatice captive.
Cadrul general al ”celor cinci necesități” se poate folosi pentru a se stabili gradul de
bunastare al oricarui animal captiv, apoi se pot utiliza principiile imbogatirii mediului
inconjurator, pentru a se incerca maximizarea bunastarii animalelor in cauza.
Este de retinut faptul ca existenta in captivitate este foarte stresanta pentru animalele
salbatice, deoarece spatiile sunt concepute fara a se avea in vedere nevoile acestora.
Adapostirea, constrangerile si toate celelalte utilitati au fost proiectate pentru eficienta,
siguranta omului, in scopul inlesnirii observarii si ingrijirii animalelor si a altor beneficii
logistice, ceea ce inseamna ca izolarea tinde in mod tipic sa implice medii ambiante aride
sau saracacioase.
Principalii factori de stres pentru animalele salbatice, sunt:
• lipsa stimulilor senzoriali ce sunt importanti pentru specie si la care specia este
adaptata sa raspunda.
• restrictiile de miscare, hrana si alte oportunitati comportamentale, astfel incat nu se
pot exprima adaptarile comportamentale cele mai tipice ale speciei
• grupuri sociale anormale si lipsa zonelor de retragere
• apropierea fortata de oameni: aceasta este o preocupare deosebita in cazul
animalelor din gradini zoologice, circuri si a animalelor de companie ce stau in casa
• prea putin control asupra mediului ambiant: in mediile saracacioase, animalele nu
au stimuli sau substraturi asupra carora sa poate emite decizii sau sa faca alegeri. Astfel de
procese cognitive si comportamentale reprezinta o parte naturala a organizarii unui animal
ca individ constient, ce face parte dintr-o specie ce a evoluat spre a se angaja si adapta la
mediul sau ambiant.
Observatii privind predictibilitatea versus impredictibilitatea:
Predictibilitatea are valoare in situatiile in care animalelor le lipsesc controlul si
stimulii, spre exemplu, acestea nu pot cauta hrana atunci cand sunt infometate. Hranirea
animalelor intr-un anumit mod, la anumite ore, sau stingerea si aprinderea luminii la un
anumit moment, usureaza munca omului. Predictibilitatea poate de asemenea reflecta
preferintele noastre umane moderne de a cunoaste ceea ce ne asteapta in viitor.
Cu toate acestea, regimurile de hranire impredictibile au fost benefice unor anumite
specii. De retinut este faptul ca predictibilitatea poate reprezenta de asemenea o trasatura a
ingrijirii animalelor de companie. Animalele pot avea control asupra mediului ambiant, dar
ele nu sunt pregatite pentru impredictibilitatea de a fi spitalizate sau a fi predate unui
adapost.
Cele ”Cinci Libertati” cu privire la nevoile referitoare la bunastarea faunei salbatice
in captivitate sunt:

75
 1. Asigurarea hranei si apei: trebuie sa tina cont de nevoile de baza ale oricarui
animal captiv, in ceea ce priveste metoda de prezentare, frecventa hranirii si echilibrului
nutritional. Acestea depind de cerintele nutritionale ale speciei, de comportamentul specific
al acesteia, ca si de talie, starea fiziologica, reproductiva si starea de sanatate a animalelor
adapostite.
2. Cerintele unui mediu ambiant adecvat al animalelor salbatice captive, trebuie sa
le furnizeze conditii corespunzatoare pentru a le asigura comfortul si bunastarea. Ca atare,
animalele trebuie tinute la o temperatura si umiditate adecvate, cu lumina si ventilatie
potrivite. Incintele interioare si exterioare trebuie sa ofere animalelor captive adapost fata de
conditiile extreme ale vremii, la care nu au fost adaptate a rezista, sau la care nu au fost
expuse in salbaticie, precum ploaia, soarele si conditiile extreme de temperatura si
umiditate.
Animalele captive trebuie de asemenea protejate de prezenta constanta a publicului.
Astfel de incinte trebuie sa aiba o dimensiune suficient de mare, sa fie proiectate si
construite astfel incat sa poata permite animalelor sa isi manifeste instinctele lor naturale de
aparare, reactiile de zbor sau de evadare din situatiile ce pot produce frica, cum ar fi cele
generate de alte animale cu care impart incinta, sau de oamenii din afara acesteia.
Incintele si barierele trebuie proiectate si construite in asa fel incat sa nu raneasca
animalele in vreun fel. Incinta destinata unui animal trebuie proiectata in asa fel incat sa
ofere un echilibru intre igiena pentru a se preveni aparitia si transmiterea bolilor si
complexitatea satisfacerii nevoilor animalului (adica incinta nu trebuie sa fie arida si sterila).
3. Asigurarea animalelor salbatice captive a unui nivel corespunzator de sanatate,
necesita:
• observatii de rutina si inregistrarea starii fiziologice, de sanatate si comportament
al fiecarui animal.
• incinta trebuie sa aiba dimensiuni suficiente si sa fie proiectata astfel incat sa se
evite ranirea animalelor adapostite. De aceea, incinta ar trebui sa: permita animalelor
subordonate sa se retraga din calea animalelor dominante si sa se evite ca animalele
subordonate sa fie prinse de cele dominante; ofere suficiente resurse si spatiu, astfel incat sa
nu apara competitia pentru hrana, apa si locuri de odihna, iar animalele sa se poata misca
liber si sa isi poata manifesta comportamentul social si de dispersie.
Incintele trebuie sa protejeze animalele salbatice de pradatori:
• trebuie sa le protejeze de atac (de exemplu, pasarile ce traiesc pe sol sa fie
protejate de vulpi)
• trebuie sa le protejeze de vederea, mirosul si sunetul pradatorilor adapostiti in
apropiere.
• de asemenea, incintele trebuie proiectate astfel incat sa protejeze animalele
salbatice captive, de aparitia si raspandirea bolilor si parazitilor. De exemplu, trebuie sa fie
usor de curatat si mentinut si trebuie sa existe incinte separate in care, daca este necesar,
animalele bolnave sa poata fi adapostite separat.
Toate animalele salbatice captive trebuie sa fie in grija unui medic veterinar cu
pregatire corespunzatoare, care se afla la locul respectiv in permanenta (de exemplu, cazul
multor gradini zoologice), sau care poate fi chemat atunci cand este necesar.
Cu toate acestea, trebuie retinut faptul ca desi cunostintele privind ingrijirea clinica a
speciilor salbatice continua sa sporeasca, ramanem ignoranti cu privire la modalitatile
corecte de ingrijire si tratament ale multor specii. Acesta este motivul pentru care
proprietatea asupra animalelor de companie “exotice” cum ar fi multe reptile si pasari rare
nu trebuie incurajata.
4. Exprimarea comportamentului normal este considerat normal si pozitiv daca este
manifestat de animalele ce traiesc in salbaticie. Persoanele care au in grija astfel de animale,

76
au nevoie de o amanuntita intelegere a nevoilor biologice, comportamentale, de habitat si de
crestere ale fiecarei specii pe care o detin. Acestea pot fi separate in trei categorii:
• nevoi fiziologice – acestea sunt cerinte specifice fiecarei specii privind conditiile
de mediu, apa si hrana.
• nevoi psihologice – se refera la adapostirea animalelor in asa fel incat sa se
satisfaca si promoveze starea lor de bine psihologic si sa le permita sa faca fata la viata in
captivitate, intr-un mod relativ normal si natural pentru acea specie. De exemplu, prin
promovarea manifestarii cat mai multor comportamente naturale posibile (de cautare a
hranei, vanatoare, joc, etc.), permitandu-le sa reactioneze la stimulii din mediul ambiant intr-
un mod corespunzator pentru acea specie (de exemplu fuga, amenintare, etc.), adapostirea
animalelor in grupuri corespunzatoare, cu speciile sociale incadrate in grupuri sociale
compatibile (de exemplu, lupii in haita) si a animalelor solitare ce nu se simt bine in
compania altor membri ai speciei (de exemplu, elefantii masculi in varsta)
• aptitudini fizice – se refera la adapostirea animalelor astfel incat sa le fie
satisfacute cerintele legate de aptitudinile lor fizice. De exemplu, furnizarea, pentru
animalele care zboara, a unui mediu ambiant de dimensiuni suficiente incat sa le permita
aceast lucru (pasari); animalelor cataratoare un mediu ce sa le permite catararea, atat prin
structura, cat si prin amplasarea unor obiecte specifice in mediul ambiant (copaci, rame
prevazute cu franghii, etc.).
Pentru le permite exprimarea unui comportament normal, situatia animalelor captive
trebuie sa le satisfaca acestora cerintele, ceea ce in final se poate realiza prin introducerea a
cat mai multe aspecte pozitive din mediul lor natural de viata.
Cu toate acestea, in realitate, cele mai multe dintre aceste nevoi nu sunt indeplinite si
multe animale din gradinile zoologice prezinta comportamente anormale, ce pot fie sa nu
apara in salbaticie la toate animalele (stereotipii), sau sa apara intr-un grad mult mai mic
decat in gradinile zoologice (de exemplu, agresiune). Chiar “cele mai bune” gradini
zoologice pot avea probleme cu animalele ce nu fac fata situatiei: unele gradini zoologice au
decis sa nu mai tina unele specii, precum elefantii sau ursii polari, deoarece multe din aceste
animale par sa nu se adapteze la viata in captivitate.
Exprimarea unui comportament normal poate fi obtinuta prin adapostirea animalelor
in incinte proiectate corespunzator si care sunt imbogatite in mod potrivit cu acele elemente
de care animalul are nevoie.
5. Modul in care sunt adapostite toate animalele salbatice captive, trebuie sa le
protejeze cat mai mult posibil de nivelele anormale de frica si suferinta. Acest lucru poate fi
realizat in urmatoarele moduri:
• animalele ar trebui ingrijite si manipulate numai de persoane care sunt calificate
corespunzator si/sau experimentate in ceea ce priveste lucrul in captivitate, cu fiecare specie
individuala
• manipularea, dresajul si lucrul cu animalele captive trebuie realizate in asa fel
incat sa se evite producerea de suferinte, traumatisme sau disconfort care nu sunt necesare.
De exemplu, dresajul animalelor trebuie efectuat numai folosind sistemul de recompense si
nu in modul mai “traditional”, mod ce implica pedepsirea (de exemplu, lovirea, bataia, etc.)
• animalele ar trebui adapostite numai in mediile ambiante corespunzatoare pentru
acele specii. De exemplu, prin cazarea speciilor sociale impreuna in grupuri adecvate; prin
oferirea unui loc de refugiu, unde animalele sa poata scapa din situatii ce le produc frica sau
suferinta (de exemplu, animalele dominante sau prezenta omului) si prevenirea conflictelor
nerezolvate intre animalele ce stau impreuna, fie prin separarea lor sau prin inlaturarea
sursei de conflict (de exemplu, adapostirea separata a animalelor apartinand anumitor specii,
de sex masculin, mature din punct de vedere sexual, in perioada de reproducere, sau prin
asigurarea hranei in locuri multiple, in cadrul unei incinte care sa previna competitia).

77
 Imbogatirea mediului ambiant, reprezinta una dintre cele mai populare si larg
folosite metode de imbunatatire a modului in care animalele salbatice captive sunt
adapostite, astfel incat viata in captivitate sa le satisfaca nevoile. Pe scurt, principiul
imbogatirii mediului ambiant poate fi considerat ca modul in care mediul ambiant al
animalelor captive poate fi schimbat in beneficiul locuitorilor sai.
Imbogatirea mediului de viata poate fi mai usor conceputa prin obiectivele sale:
• de a creste frecventa si diversitatea comportamentelor naturale pozitive; de
exemplu, imprastierea hranei in mediul ambiant, in loc de plasarea acesteia in gramada, intr-
un loc specific, induce manifestarea unui comportament mai natural, de cautare a hranei, din
partea animalului
• pentru a scadea aparitia comportamentelor anormale prin promovarea unei game
largi de comportamente naturale, astfel reducandu-se plictiseala si frustrarea. De exemplu,
oferirea elefantilor, a unei hrane imbogatite in produse naturale variate, ca si a unei diete
concentrate, stimuleaza un comportament de hranire mai normal, si astfel scade
manifestarea stereotipiilor
• maximizarea utilizarii mediului ambiant; de exemplu, furnizarea unor copaci si a
unor cadre pe care sa poata urca, permite animalelor sa foloseasca toate cele trei dimensiuni
ale mediului ambiant, asa cum fac in salbaticie
• cresterea abilitatilor animalului de a face fata provocarilor din captivitate, sau din
salbaticie daca sunt reintroduse, de exemplu, prin furnizarea unui loc in care animalele din
gradina zoologica sa se poata retrage de privirea oamenilor din public, sau asigurarea unor
ramuri miscatoare, sau a unor stinghii pentru pasarile si primatele mici care urmeaza a fi
reintroduse in salbaticie.
Tipul de imbogatire a, mediului de viata oferit animalelor salbatice captive ar trebui
sa depinda de motivul pentru care sunt tinute animalele. Pentru cele care cel mai probabil
vor petrece o lunga perioada din viata lor in captivitate (de exemplu animale ce sunt tinute
in gradini zoologice, sau destinate reproducerii in captivitate, cercetarii sau
divertismentului), au adesea cerinte fundamental diferite fata de acele animale ce sunt tinute
in captivitate pentru o scurta perioada de timp, inainte de a fi reintroduse in salbaticie
(rezidentii pe termen scurt).
Imbogatirea mediului de viata trebuie sa reproduca sau sa mimeze numai
caracteristicile de baza, pozitive, ale mediului ambiant natural, ce vor imbunatati bunastarea.
De exemplu, mediul ambiant trebuie sa aiba complexitate, sa promoveze
comportamentele naturale, sa ofere metode de stimulare, sa adaposteasca animalele din
grupurile sociale, etc. De mentionat faptul ca metoda de imbogatire a mediului nu trebuie sa
fie neaparat naturala, de exemplu o “falsa” movila de termite pentru cimpanzei poate fi
umpluta cu produse alimentare pe care cimpanzeii le pot “pescui”, dar nu trebuie sa arate ca
o movila de termite, atata vreme cat produce acelasi raspuns comportamental.
In plus, imbogatirea mediului de viata ar trebui sa excluda pe cat posibil
caracteristicile negative ale mediului ambiant natural ce pot reduce bunastarea acestor
animale in captivitate. De exemplu, habitatul natural al multor specii este reprezentat de un
loc dificil si periculos in care acestea traiesc. Hrana este distribuita pe o zona larga, dificil de
a fi gasita si uneori putina, ceea ce duce la subnutritie.
Conditiile precare de bunastare pot crea un disconfort fizic si termic. Animalele nu
primesc tratament pentru traumatisme, paraziti sau boli.
Pentru animalele care cel mai probabil vor petrece o perioada scurta din viata lor,
toate caracteristicile de baza ale mediului ambiant natural trebuie sa fie reproduse, chiar
daca au un efect negativ sau pozitiv asupra bunastarii animalelor. Prin urmare, mediul
ambiant si viata in captivitate oferite acestor animale, trebuie sa furnizeze multe dintre
aspectele de imbogatire ale mediului ambiant al animalelor care petrec o perioada lunga din

78
viata lor in acel loc. Cu toate acestea reproduc si unele aspecte negative ale habitatului
natural, pentru a creste sansa de supravietuire in momentul reintroducerii in salbaticie. De
retinut este faptul ca aceste caracteristici ale mediului ambiant in captivitate, pot reduce
bunastarea acestor animale in timp ce se afla inca in captivitate: de exemplu, expunerea la
extreme climatice, disconfortul termic, sursele de hrana variabile si larg raspandite,
expunerea la alimente subtoxice, parazitii, patogenii si caracteristicile mediului ambiant, ce
se pot schimba (de exemplu, crengile desprinse). Totusi, aceste extreme nu reprezinta o idee
buna atunci cand un animal este bolnav sau se reface dupa ce a suferit un traumatism,
inaintea eliberarii in salbaticie.
Crearea unei reprezentari a mediului ambiant din “salbaticie” in captivitate, nu
trebuie sa fie contrara legilor de protectie a animalelor captive.
Animalele salbatice captive trebuie sa fie in masura sa supravietuiasca atunci cand
sunt reintroduse in salbaticie, fie dupa reproducerea in captivitate, fie dupa reabilitare.
Abilitatile de care acestea au nevoie pot fi clasificate in patru categorii:
• orientare, de exemplu capacitatea de a naviga cu succes si a se deplasa imprejurul
mediului lor ambiant
• hranire si cautare de hrana, de exemplu abilitatea de a localiza si consuma cantitati
suficiente de hrana si a evita alimentele ce le pot produce leziuni, boli sau moarte
• identificarea unor locuri potrivite pentru odihna si somn, de exemplu a fi capabile
a identifica, localiza si, daca este necesar, a construi un loc sigur unde sa se poata odihni
si/sau dormi
• dezvoltarea unor interactiuni corespunzatoare, intre specii, ca de exemplu
capacitatea de a intelege care animale trebuie abordate si care evitate, cum ar fi pradatorii
• dezvoltarea unor interactiuni corespunzatoare, in cadrul speciei, de exemplu
capacitatea de a intelege cum sa interactioneze cu diferiti membri ai grupului sau ai speciei,
in momente diferite, precum in cadrul comportamentelor de reproducere, conciliere,
amenintare, etc.
Functiile gradinilor zoologice moderne ar trebui sa fie:
• de a-si educa vizitatorii in legatura cu animalele pe care acestia le vad, a promova
aprecierea pentru ele, ceea ce ar trebui sa duca la o mai buna intelegere a nevoii de a le
conserva
• de a realiza o munca de cercetare in sprijinul nevoilor lor, atat in captivitate (de
exemplu proiectarea gradinii zoologice, nutritia, imbogatirea mediului si medicina specifica
animalelor de la gradina zoologica), cat si in salbaticie (de exemplu medicina specifica
animalelor salbatice, comportamentul, biologia reproductiei, etc.)
• de a promova si contribui la conservarea animalelor salbatice prin programe de
reproductie in captivitate si de reintroducere, educatie, cercetare si colectare de fonduri.
Suplimentar, daca gradinile zoologice doresc realizarea unor programe de
divertisment pentru populatie, acestea trebuie realizate in moduri corespunzatoare (de
exemplu, demonstrand aspectele naturale deosebite ale unui animal). Acestea reprezinta
scopuri admirabile, dar bunastarea animalelor ramane preocuparea suprema.
In ciuda aspectelor pozitive ale gradinilor zoologice, exista serioase motive de
ingrijorare privind bunastarea animalelor din aceste locuri, deoarece adesea conditiile de trai
nu satisfac nevoile animalelor, conform ”Celor Cinci Libertati”.
Exista potentiale probleme de natura etica privind bunastarea referitoare la
intretinerea animalelor salbatice in captivitate. Cele mai multe dintre acestea sunt legate de
mediul ambiant, de modul in care animalele sunt ingrijite si de aparenta lipsa de intelegere a
nevoilor acestora.

79
 Folosind o analiza cost-beneficiu, se poate argumenta faptul ca, desi bunastarea
indivizilor in captivitate poate fi compromisa (costuri), acest lucru poate avea cateva
beneficii pentru restul speciilor ce traiesc in salbaticie. Aceste beneficii sunt realizate:
• prin cercetare, se poate obtine o mai buna intelegere a acestor animale, ceea ce
permite conservarea lor in maniera mai eficienta, in salbaticie
• detinind animale captive, oamenii pot fi educati in legatura cu acestea, ceea ce le
poate spori simpatia pentru ele si situatia dificila din salbaticie, ajutand la conservarea lor
• salvarea animalelor salbatice si adapostirea lor in captivitate si/sau reproducerea
acestora in conditii de captivitate, sunt metode prin care se poate sustine un numar de
animale salbatice si se contribuie la conservarea acestora.
Pentru a justifica analiza cost-beneficiu de mai sus, detinatorii de animale salbatice
trebuie sa:
• le asigure cele mai inalte standarde de adapostire si ingrijire – aceste obiective pot
fi indeplinite prin cercetarea proiectarii gradinilor zoologice, a nutritiei, imbogatirii mediului
ambiant si a medicinii destinate animalelor din gradinile zoologice
• promoveze educatia, cercetarea si conservarea speciilor pe care le ingrijesc, prin
sisteme de educatie corespunzatoare, activitati de cercetare si programe de reproducere in
captivitate si eliberare.
Prin urmare, in cazul gradinilor zoologice moderne nu se mai justifica detinerea
animalelor doar pentru divertismentul vizitatorilor, ceea ce a constituit in mod traditional,
principalul lor obiectiv. In prezent acestea trebuie sa desfasoare activitati de educare,
cercetare si conservare a speciilor detinute.
Succesul reintroducerii programelor de reproducere in captivitate a fost foarte scazut,
in special pentru acele animale care provin din programele de reproductie desfasurate in
gradinile zoologice. Animalele provenite din unitatile de crestere in captivitate, unde acestea
nu au contact cu oamenii, au o sansa mai mare de supravietuire in salbaticie.
Pastrarea oricarui animal in captivitate (chiar pentru o scurta perioada) poate fi
dificila. Acest lucru poate compromite bunastarea animalului, cel putin intr-o anumita
masura, in timp ce se afla in captivitate si potential atunci cand este eliberat.
Dupa ce s-au trecut in revista aspecte privind la bunastarea care afecteaza fauna
salbatica, trebuie retinut faptul ca legislatia variaza pe mapamond. O parte a acesteia se
aplica faunei salbatice din salbaticie si alta, faunei salbatice din captivitate.
Exemple internationale:
• CITES (1975): Conventia privind Comertul International cu Specii pe cale de
disparitie, a convenit sa previna comertul international cu specii amenintate cu disparitia.
Mai mult de 150 de tari membre controleaza importul si exportul speciilor care sunt pe cale
de disparitie, sau prezinta risc de a deveni pe cale de disparitie, de pe o lista unanim
acceptata
• Conventia Internationala privind Reglementarea Vanarii Balenelor (1946): aceasta
conventie a instituit Comisia Internationala privind Vanatoarea Balenelor (IWC). Scopul
Conventiei a fost de a asigura conservarea populatiilor de balene la nivel mondial,
permitand in acelasi timp dezvoltarea ordonata si controlata a industriei vanatorii de balene
• Conventia privind Speciile Migratoare (CMS): aceasta are drept obiectiv
conservarea speciilor de pasari migratoare terestre si marine pe intreg domeniul lor de
dezvoltare. Acesta este doar unul dintre tratatele interguvernamentale preocupate de
conservarea faunei salbatice si a habitatelor salbatice, la scara globala. De la intrarea in
vigoare a Conventiei, 1 noiembrie 1983, numarul de membri a crescut in mod constant,
incluzand 80 de membri din Africa, America Centrala si de Sud, Asia, Europa si Oceania (la
1 septembrie, 2002).

80
 Cu toate acestea, de notat ca aceste legi nu stipuleaza necesitatile de bunastare
specifice ale diferitelor specii aflate in captivitate, dar sunt preocupate de conservarea
speciilor din salbaticie.
In schimb, din ce in ce mai multe tari dispun de legislatie locala, care partial se
ocupa cu ingrijirea si bunastarea faunei salbatice aflate in captivitate. Un exemplu este
Legea privind bunastarea animalelor din Filipine (1998), care isi propune sa "protejeze si sa
promoveze bunastarea tuturor animalelor din Filipine, prin supravegherea si reglementarea
infiintarii si functionarii tuturor facilitatilor utilizate pentru reproducere, mentinere, pastrare,
tratare sau antrenare a tuturor animalelor, fie ca fac obiectul comertului, fie ca reprezinta
animale de companie. In sensul prezentei legi, animalele de companie trebuie sa includa si
pasari".
Cu toate acestea, aplicarea legislatiei poate fi dificila pentru motive cum ar fi
formularea precara, lipsa de resurse, etc.

6.5. BUNĂSTAREA ANIMALELOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI

Oricât de bine ar fi organizat un transport de animale, acestea trăiesc o stare de

stres pe toată durata acestuia (de la îmbarcarea primului animal și până la debarcarea
ultimului animal).
Factorii ce cauzează stresul poartă denumirea de factori de stres sau stresori. Deşi
animalele sunt capabile să tolereze prezenţa unui singur factor de stres o perioadă scurtă de
timp, expunerea la mai mulţi stresori poate cauza suferinţă. Capacitatea animalelor de a face
faţă stresului depinde şi de materialul genetic al speciei şi experienţa animalului. În timpul
transportului e inevitabil un anumit grad de stres, scopul fiind de a-l menţine la un nivel
minim.

Factorii de stres pe timpul transportului

Unul dintre principalii factori care pot cauza disconfort animalelor pe timpul transportului
este stresul sau altfel spus răspunsul organismului la o agresiune, care poate fi cauzat de:
- înfometare, sete sau variaţii ale temperaturii aerului (stres fiziologic),
- oboseală, accidente (stres fizic); pot să apară pe culoarele de deplasare, pe rampa de
îmbarcare/debarcare sau în mijlocul de transport la nivelul sufrafețelor cu care acestea vin în
contact. Stres fizic este și accidentul mijlocului de transport în sine.
- mediul, persoane și spaţiu noi (stres comportamental); atunci când temperatura
mediului ambiant se schimbă și animalele folosesc mecanismele fiziologice și
comportamentale pentru a crește producția de energie termică sau pentru a pierde căldură și
de a menține starea de homeotermie, vorbim despre stresul comportamental.

81
 Stresul fiziologic (temperatura și deshidratarea): animalele de fermă sunt homeoterme,
ceea ce înseamnă că au capacitatea de a-şi menţine temperatura corporală relativ constantă
între anumite limite, fiind diferită de temperatura mediului înconjurător. O temperatură
corporală relativ constantă, înseamnă că nu există diferenţe între căldura produsă şi cea
pierdută. Ele devin hipotermice atunci cînd temperatura lor scade, iar dacă temperatura
corpului creşte cu doar cinci grade, animalele devin hipertermice, aceasta putând fi fatală în
unele cazuri. Temperatura ridicată şi umiditatea ridicată, pot expune animalele la stres sever
prin încălzirea lor într-un autovehicul specializat pe durata călătoriei acestora. Deoarece
animalele produc în mod constant căldură, riscul de stres prin încălzire e mult mai mare decât
stresul prin frig, mai ales când camionul e încărcat la întreaga capacitatea. În timpul
transportului este mai puţin probabil ca animalele să sufere de stres prin frig. Riscul stresului
prin frig creşte când animalele sunt tinere sau au fost proaspăt tunse şi când autovehiculul
este încărcat într-o mică proporţie.
Marea majoritate a autovehiculelor care transportă animale, utilizează ventilaţia
naturală pentru disiparea căldurii şi umidităţii de la animale, astfel încât temperatura corpului
să fie menţinută constantă iar stresul prin încălzire să fie evitat. Pentru limitarea stresului prin
încălzire: se optimizează ventilaţia; vehiculul este menţinut în mişcare; se circulă în perioada
mai răcoroasă din zi; se reduce densitatea animalelor transportate.
Datorită condiţiilor meteorologice, există un risc de stres prin încălzire sau frig, motiv
pentru care se impune inspectarea animalelor la intervale regulate pe timpul călătoriei pentru
identificarea simptomelor stresului termic. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele
semne ale stresului termic cauzate de temperaturile extreme.

Semnele stresului termic la temperaturi Semnele stresului termic la temperaturi

ridicate coborâte
Respiraţie accelerată şi/sau transpiraţie Frisoane
Schimbări posturale (pentru a creşte Piloerecţie (se ridică părul/blana)
pierderile de căldură) Îngrămădire
Agitaţie şi nelinişte Schimbări posturale (pentru a conserva
Salivaţie căldura)
Epuizare Letargie şi somnolenţă
Colaps Colaps

Sistemul de ventilaţie trebuie proiectat, construit şi întreţinut astfel încât indiferent

dacă mijlocul de transport staţionează sau este în mişcare să asigure o temperatură între 5˚C -
30˚C în interiorul mijlocului de transport pentru toate animalele cu toleranţă de +/- 5˚C în
funcţie de temperatura exterioară. Sistemul de ventilaţie trebuie să asigure distribuţia
uniformă a aerului printr-un flux minim de aer cu capacitate nominală de 60 m3/h/KN sarcină
utilă, iar autonomia lui trebuie să fie de cel puţin patru ore, independent de funcţionarea
motorului autovehiculului.
Autovehiculele trebuie să fie dotate cu sisteme de monitorizare a temperaturii (senzori
plasaţi în interiorul vehiculului), mijloace de înregistrare a datelor ce vor fi puse la dispoziţia
autoritaţii competente, precum şi sisteme de alarmă care avertizează când temperatura atinge
limitele maxime sau minime. Cel mai mare risc pentru animale este combinaţia de
temperatură şi umiditate ridicate.
Deshidratarea animalelor

Bunăstarea animalelor în timpul uciderii lor

82
 8. PROTECŢIA ANIMALELOR – definiţie, scurt istoric

Protecţia animalelor, cuprinde mijloacele prin care vieţuitoarele sunt protejate de

acţiunea nocivǎ a unor factori mecanici, fizici, chimici şi biologici ce pun în pericol
integritatea, sǎnǎtatea şi producţiile acestora. Altfel spus prin protecţia animalelor, domestice
sau sălbatice se înţelege, ocrotirea lor de fapte neomeneşti, de captură, părăsire, omor fără
vreun motiv bine întemeiat, înstrăinarea lor în diferite scopuri, distrugerea mediului lor de
viaţă, care toate în timp pot duce la dispariţia unor specii.
Modificările în relaţiile omului cu natura înconjurătoare au apărut încă din epoca
neolitică, atunci când regnul animal s-a divizat în animale sălbatice şi animale domestice. Aşa
au apǎrut primele animale domesticite de către om şi anume câinii, pe care apoi acesta i-a
folosit alături de el în practica vânătorii. Animalele capturate au început astfel să fie păstrate
pe lângă locul de viaţă al omului, reprezentând o rezervă de hrană pentru perioadele în care
vânătoarea nu se putea desfăşura sau nu exista vânat.
În lungul şir al revoluţiilor, care au marcat dezvoltarea societăţii omeneşti,
domesticirea animalelor a constituit una din primele trepte cu rol decisiv, alături de
descoperirea focului, a roţii, metalelor etc. Prezenţa omului în apropierea animalelor
preferate, contactul vizual şi tactil cu acestea, au avut si un puternic efect psihologic asupra
acestora. Animalele sălbatice în timp au fost constrânse să se retragă în locuri mai ferite, dar
mai puţin prielnice.
Încă dinaintea erei noastre, filozofi din şcoala lui Pitagora spuneau că animalele
posedă suflet, iar mai tarziu au apǎrut descrise anumite forme de comportament în relaţia cu
"psihologia" animală vorbindu-se tot mai mult despre dragostea faţă de animale şi cruzimea
faţă de ele. În lucrarea sa "Despre principiile moralei" filozoful german Arthur Schopenhauer,
scria că "atitudinea faţă de animale este legată într-atât de bunătatea caracterului, că putem
afirma cu certitudine că acela care este crud cu animalele nu poate fi un om bun". Mai apoi
austriacul Konrad Zacharias Lorenz laureat al premiului Nobel pentru medicină ( cu studii
privind comportamentul individual şi social), spunea că "Civilizaţia unui popor se vede după
cum se comportă cu animalele, cu bătrânii şi cu locurile publice."
În ultimul secol, contactul oamenilor cu animalele a devenit tot mai strâns,
influenţând puternic şi dezvoltarea psihică a omului. În numeroase ţări, numărul animalelor
de companie şi agrement este aproape egal cu cel al oamenilor (în SUA se apreciază că există
aproximativ 110 milioane de câini, pisici la care se adaugă cai, ponei, reptile, peşti etc.).
Încă de secole şi chiar milenii au fost instituite reglementări privind protecţia
animalelor, unele cu caracter general, altele priveau numai anumite categorii de animale. În
ţara noastră aflată în tranziţie spre civilizaţia şi economia de piaţă, schimbarea atitudinii faţă
de animale, în sensul acceptării şi promovării regulilor de protecţie şi de bunăstare, reprezintă
una din condiţiile impuse pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Medicii veterinari au datoria profesională de a studia cerinţele specifice, biologice,
comportamentale şi psihologice ale animalelor. Deşi nu au fost armonizate şi elaborate încǎ
toate actele normative pentru protecţia tuturor speciilor de animale, în Codul de deontologie
medicală veterinară, la articolul 43 se prevede printre altele că "medicul veterinar în
activitatea sa, are obligaţia să respecte regulile de protecţie a animalelor şi să impună
respectarea acestora şi de către alţii”.
Protecţia şi bunǎstarea animalelor se realizeazǎ şi este asiguratǎ în ţara noastrǎ prin
structuri guvernamentale şi nonguvernamentale. Structurile guvernamentale sunt reprezentate
în primul rând de Ministerul Agriculturii, Apelor, Pădurilor şi Mediului prin Agenţia
Naţionalǎ Sanitarǎ Veterinarǎ, în cadrul cǎreia funcţionează Direcţia de Sǎnǎtatea Animalelor

83
care are şi responsabilitǎţi privind protecţia şi bunăstarea animalelor. De asemenea în cadrul
Direcţiilor Sanitare Veterinare Judeţene există un compartiment care răspunde de protecţia
animalelor. Alte structuri guvernamentale sunt ministerele ce au în structura lor servicii
veterinare de stat şi anume: Ministerul Transporturilor, Ministerul de Interne, Ministerul
Apǎrǎrii Naţionale, Ministerul Justiţiei prin Direcţia Generalǎ a Penitenciarelor şi
Departamentul Administraţiei Publice Locale.
Structurile nonguvernamentale din ţara noastră, sunt reprezentate în special de
asociaţiile şi societăţile de protecţia animalelor, dintre care cele mai importante sunt:
Societatea Naţională pentru Protecţia Animalelor, Liga Română pentru Protecţia Animalelor,
Uniunea pentru Protecţia Animalelor în România etc.. Acestea sunt afiliate prin Asociaţia
Societăţilor pentru Protecţia Animalelor la societăţile internaţionale mondiale şi europene.
Dintre organizaţiile europene, structurile pentru protecţia animalelor din ţara noastră
au legături strânse cu: Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii la Animale din Anglia;
Animals Security şi Love animals din Belgia, Fundaţia Brigitte Bardot şi Societé Protectrice
des Animaux din Franţa etc..
La nivel mondial pentru desfăşurarea activităţilor de protecţia animalelor, există
World Animal Protection (WAP) cu sediul la Boston, care are peste 485 de societăţi membre
din 120 de ţări de pe toate continentele iar din România: The Nature - A Heritage for the
Future Association Fundatia Carpati; APAR - Alianta pentru Protectia Animalelor din
Romania; Asociatia de Protectie a Animalelor "Milioane de Prieteni" Braşov; Profidelius
Club Deva. Toate acestea recunosc dreptul animalelor la viaţă, la îngrijire şi ocrotire şi la
metodele de eutanasiere în caz de necesitate.

7.1. ACTE LEGISLATIVE PRIVIND PROTECŢIA ANIMALELOR

În decursul secolelor, grija şi afecţiunea oamenilor pentru animale, au dus la

elaborarea şi stabilirea unor reguli care să fie respectate de către întreaga comunitate de
oameni vis-a-vis de comportamentul lor faţă de animale.
Metode şi mijloace de protecţie a animalelor, apar încă din cel de-al treilea secol
înaintea erei noastre, când un budist pe nume Asoka, rege în Maghada (nordul Indiei) a
interzis masacrarea cu sălbăticie a animalelor şi vânătoarea regală şi a plantat pomi care să
asigure umbră atât oamenilor cât şi „bestiilor” (Brown, 1974).
Cel mai vechi document juridic scris păstrat şi astăzi la muzeul Louvre din Paris, este
Codex Hammurabi - legi scrise în piatră din epoca regelui Babilonului (fig 1) în anul 1750
înainte de era noastră, în care se proclamă interdicţia de a se exploata animalele peste puterile
lor naturale. Peste ani au apărut legi scrise cu caracter protectiv faţă de animale în mai multe
state şi anume: în Massachusetts Bay Colony în 1641, când puritanii elaborează primul Cod
legal (The Body Of Liberties) cu 100 de libertăţi, două fiind responsabile cu protecţia
animalelor Libertatea 92 interzicerea cruzimii pentru animale şi Libertatea 93 care se ocupă
cu protecţia animalelor aflate în transit.
Deoarece fiecare stat are o politică şi un sistem legislativ diferit şi o atitudine diferită
faţă de animale, pentru a se ajunge la un numitor comun, s-au creat numeroase căi prin care
măsurile de protecţie a animalelor pot fi implementate. Principalele metode legale folosite în
comun de către unele state sunt: acordurile interguvernamentale, tratativele, convenţiile,
legile naţionale, regulamentele, directivele, cele mai importante fiind:
 Convenţia de la Ramsar, din 1971, amendată prin protocolul de la Paris-1982 care se
referă la protecţia unor specii de păsări din zonele umede, la care şi România a aderat
în anul 1991
 Convenţia Internaţională pentru Protecţia Păsărilor (Paris, 1950)

84
  Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de Fermă (1976);
 Convenţia Europeană privind Protecţia Animalelor în Transportul Internaţional (13
decembrie, 1968), revizuită şi intrată în vigoare la data de 7 noiembrie 1989;
 Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor Vertebrate, folosite în scopuri
experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice (nr.46/1986); pe baza acesteia a fost depus
cu trei ani în urmă la Parlamentul României un proiect de lege, pentru care există şi
avizul Guvernului, dar care încă nu a fost discutat;
 Convenţia privind Diversitatea Biologică, de la Rio de Janeiro (1992), ratificată de
România prin Legea nr.58/1994;
 Convenţia Europeană privind Protecţia Animalelor de Companie şi Agrement (1997,
publicată la Strasbourg, 1998; prin care se interzice mutilarea, vânzarea de animale
tinerilor sub vârsta de 16 ani; impune individualizarea prin tatuaj sau altfel a
animalelor cumpărate etc.)
Şi în ţara noastră încă din anul 1817, apar primele scrieri referitoare la protecţia
animalelor în Codul Calimachi, prima culegere de legi scrise în Muntenia, în care se legifera
pedeapsa cu cincizeci de lovituri pe trupul gol, în piaţa publică pentru cel ce năpăstuia,
schingiuia sau ucidea vreun animal care nu avea o vină dovedită. România, a fost una dintre
primele state europene care au adoptat o lege a Protecţiei Animalelor în anul 1935, care a fost
abrogată mai târziu de către regimul comunist. În decursul anilor România a aderat la mai
multe documente normative internaţionale referitoare la protecţia şi bunăstarea animalelor
care au fost elaborate de: forumuri internaţionale nonguvernamentale reprezentate de asociaţii
şi societăţi de protecţia animalelor; forumuri internaţionale fondate de guvernele ţărilor
membre ale acestora (OIE), de guvernele unor state sau a unui grup de state cum ar fi
Uniunea Europeană.
În ţara noastrǎ au existat şi există reglementări în vigoare referitoare la protecţia şi
bunăstarea animalelor cum ar fi :
 Legea 205/2004 privind protecţia animalelor
 Lege 9/2008 modificarea si completarea Legii 205/2004 privind protectia
animalelor
 Regulamentul CE 1/2005 privind protectia animalelor in timpul transportului
 Regulamentul CE 1255/1997 privind criteriile pentru punctele de asteptare si de
modificare itinerar
 Regulamentul CE 639/2003 bunastarea bovinelor in timpul transportului pentru
acordarea restituirilor la export
 Ordinul ANSVSA nr.201/2007 certificatul de competenta profesionala
 Ordinul ANSVSA nr.83/2006 conditii privind bunastarea animalelor pe durata
transportului
 Ordinul ANSVSA nr.13/2008 protectia animalelor tinute pentru scopuri
zootehnice
 Ordinul ANSVSA nr.75/2005 privind protectia animalelor de ferma
 Ordinul ANSVSA nr.72/2005 standarde minime pentru protectia viteilor
 Ordinul ANSVSA nr.202/2006 standarde minime pentru protectia porcinelor
 Ordinul ANSVSA nr.73/2005 inregistrarea exploatatiilor care detin gaini
ouatoare
 Ordinul ANSVSA nr.136/2006 privind standardele minime pentru protectia
gainilor ouatoare
 Ordinul ANSVSA nr.30/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare
privind stabilirea normelor minime de protectie a puilor destinati productiei de carne

85
  Ordinul ANSVSA nr.42/2010 pentru modificarea Normei sanitare veterinare
privind standardele minime pentru protectia gainilor ouatoare, aprobata prin Ordinul
presedintelui ANSVSA nr. 136/2006
 Ordinul ANSVSA nr.20/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de
monitorizare a standardelor de microclimat, precum şi a necesarului de apă şi de hrană, în
vederea asigurării statusului minim de bunăstare a porcinelor din exploataţiile comerciale
 Ordinul ANSVSA nr.57/2012 pentru modificarea şi completarea Ordinului
ANSVSA nr.202/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare care stabileşte standarde
minime pentru protecţia porcinelor
 Ordinul ANSVSA nr.63/2012 - pentru aprobarea normei sanitare veterinare care
stabileşte standardele minime pentru protecţia păsărilor în fermă şi în timpul transportului
 Ordinul ANSVSA nr.180/2006 protectia animalelor in timpul sacrificarii si
uciderii
 Ordinul ANSVSA 74/2009 - asigurarea conditiilor tehnice pentru aplicarea
Normei sanitar veterinare privind protectia animalelor in timpul sacrificarii si uciderii,
aprobata prin Ordinul ANSVSA 180/2006.
 Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 privind protectia animalelor in momentul
uciderii
 Lege 471/2003 privind protectia animalelor folosite in scopuri stiintifice sau alte
scopuri experimentale.
 Ordinul ANSVSA nr.84/2005 privind comitetul consultativ in protectia
animalelor folosite in scopuri experimentale si stiintifice
 Ordonanta nr.37/2002 protectia animalelor folosite in scopuri stiintifice sau
experimentale
 Ordinul ANSVSA nr.400/2002 adapostirea ingrijirea animalelor in scopuri
stiintifice sau experimentale
 Lege nr.191/2002 gradini zoologice si acvarii publice
 OUG nr.155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a cainilor fara
stapan
 Lege nr.227/2002 aprobarea programului de gestionare a cainilor fara stapan
 Lege nr. 258/2013 privind programul de gestionare a câinilor fără stăpân care
modifică si completează OUG 155/2001.
 OUG nr.55/2002 regimul de detinere al cainilor periculosi sau agresivi.

7.2. LEGEA 205/2004 PRIVIND PROTECŢIA ANIMALELOR ÎN ȚARA NOASTRĂ

Legea protecției animalelor nr. 205/2004 modificata si completata prin Legea nr.
9/2008 pentru modificarea , reglementeaza masurile necesare pentru asigurarea conditiilor de
viata si bunastare ale animalelor cu sau fara detinator; gestionarea populatiei canine fara
stapan de pe teritoriul Romaniei se reglementeaza prin lege speciala. Detinatorii de animale
au obligatia de a asigura aplicarea normelor sanitare veterinare si de zooigiena privind
adapostirea, hranirea, ingrijirea, reproductia, exploatarea, protectia si bunastarea animalelor;
de a avea un comportament lipsit de brutalitate fata de acestea, de a asigura conditiile
elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le abandona si/sau izgoni; de
a asigura in functie de nevoile etologice, specie, rasa, sex, varsta si categorie de productie,
urmatoarele: un adapost corespunzator; hrana si apa suficiente; posibilitatea de miscare

86
suficienta; ingrijire si atentie; asistenta medicala. Detinatorilor de animale le este interzis sa
aplice rele tratamente si cruzimi.
Detinatorii de animale pot avea animale salbatice, numai daca sunt autorizati de
autoritatea veterinara locală, pe o perioada determinata de timp in vederea ingrijirii si
recuperarii fizice, pentru animalele aflate in impas de supravietuire, cu acordul Autoritatii
Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor. Autoritatii centrale sanitare
veterinare.
Detinatorii de animale au obligatia de a ingriji si trata in mod corespunzator un animal
bolnav sau ranit, iar cei care selectioneaza un animal pentru reproductie, au obligatia de a
respecta caracteristicile anatomice, fiziologice si comportamentale ale speciei si rasei
respective, astfel incat sa nu fie compromise performantele, sanatatea si bunastarea
descendentilor.
Animalele pot fi folosite in scop publicitar, in spectacole, expozitii, competitii sau alte
manifestari similare în anumite condiții prevazute de lege.
Animalele sunt supuse interventiilor chirurgicale numai in cazurile motivate.
Interventiile chirurgicale se efectueaza sub anestezie locala sau, dupa caz, generala, numai de
catre medici veterinari; in spatii autorizate, cu exceptia situatiilor in care interventia se
impune la fata locului.
Animalele nu vor fi supuse unor suferinte inutile in cazul sacrificarii sau uciderii, care
se vor efectua cu respectarea prevederilor legale specifice in vigoare.
Animalele pot fi folosite pentru cercetare stiintifica, diagnosticarea de boli,
producerea unor medicamente sau produse biologice, atunci cand obiectivul activitatii nu
poate fi atins prin alte metode ce nu implica folosirea animalelor.

87
 9. PROTECŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ

În cazul animalelor de fermă, măsurile de protecţie se referă la amplasarea şi

sistematizarea judicioasă a unităţilor zootehnice, la adăpostirea corespunzătoare a animalelor,
la asigurarea microclimatului de confort, a necesarului de apă şi de furaje conform cerinţelor
fiziologice a acestora.
In ultimele decenii creşterea demografică accelerată a impus necesitatea abordării
creşterii şi exploatării animalelor în sistem intensiv-industrial, singurul compatibil cu sporirea
producţiei zootehnice la nivelul cererii. Sistemul intensiv-industrial de creştere şi exploatare
presupune însă artificializarea în mare măsură a condiţiilor de viaţă a animalelor, fără a ţine
seama de bunăstarea lor.

8.1. IMPORTANŢA MĂSURILOR DE PROTECŢIE

Asigurarea ritmicităţii producţiei zootehnice care este apanajul industrializării acesteia

presupune şi ea îndepărtarea animalelor de condiţiile naturale în care s-au format şi crearea
mediului productiv artificializat. Sistemul industrial intensiv s-a extins cel mai mult în
domeniul creşterii şi exploatării păsărilor şi porcilor.
Artificializarea condiţiilor de creştere a animalelor presupune cunoaşterea exactă a
cerinţelor fiziologice ale acestora pentru a nu se produce chinuirea inutilă a lor şi implicit
pierderi economice. Realizarea producţiilor dorite, presupune sănătate productivă a
animalelor sau altfel spus bunăstarea lor şi prevenirea apariţiei unor categorii de boli la
acestea. În unităţile de tip intensiv, se cresc şi se exploatează animale uniformizate ca
potenţial genetic, categorie de vârstă si tip productiv, cu consecinţe importante pe plan
patogenetic. Ele răspund la acţiunea nefavorabilă a factorilor de microclimat după legea totul
sau nimic, motiv pentru care fenomenele morbide iau cel mai adesea caracter enzootic şi apar
la un număr mare de animale. Toate acestea atrag însă atenţia asupra importanţei măsurilor de
supraveghere a regulilor de bunăstare şi protecţie, în colectivităţile de animale crescute în
sistemele intensive.
Elaborarea şi apoi aplicarea măsurilor de protecţie sunt necesare, deoarece există
diferenţe esenţiale între condiţiile în care sunt exploatate animalele pe păşune sau în libertate
faţă de cele în care animalele sunt exploatate în adăposturi. Deosebirile sunt cele referitoare
la factorii de microclimat, la densitatea mică a populaţiilor de animale şi alte aspecte.
Spre sfârşitul secolului douăzeci în ţările puternic dezvoltate din Europa, în paralel cu
sistemul intensiv de creştere a animalelor s-a extins şi sistemul alternativ de creştere al
acestora. Apariţia şi apoi dezvoltarea acestui sistem de creştere şi exploatare a animalelor, s-a
datorat în primul rând neîncrederii consumatorilor în măsurile de siguranţă a alimentelor, ca
urmare a numeroaselor îmbolnăviri ale acestora prin consumul produselor provenite de la
animale şi apoi a faptului că există tot mai mulţi oameni care preferă să plătească mai mult
pentru a consuma produse de calitate superioară (curate, nepoluate).
Pentru viitor în ţara noastră, se urmăreşte promovarea şi extinderea sistemelor
alternative de creştere şi exploatare a animalelor, care au în vedere pe lângă criteriul
economic (obţinerea de profit), asigurarea condiţiilor de bunăstare şi de protecţie a animalelor
şi obţinerea de produse curate.

88
8.2. ORDINUL ANSVSA NR.75/2005 CARE STABILEŞTE STANDARDELE MINIME
PENTRU PROTECŢIA ANIMALELOR CRESCUTE SAU ŢINUTE ÎN FERMĂ

Norma sanitară veterinară cuprinsă în Ordinul ANSVSA nr.75/2005 (transpune

Directiva Consiliului 98/58/CE, amendată ultima dată de Regulamentul 806/2003/CE),
stabileşte standardele minime pentru protecţia animalelor crescute sau ţinute în fermă,
excluzând animalele care trăiesc în mediul sălbatic, cele destinate participării la competiţii,
expoziţii, evenimente sau activităţi culturale sau sportive, animalelor de laborator sau pentru
experimente și oricăror animale nevertebrate.
Conform acestei reglementări, animalele de rentă trebuie să fie îngrijite de personal
suficient, care are competenţă profesională, cunoştinţe şi aptitudini corespunzătoare și care
trebuie să le inspecteze cel puţin o dată pe zi. Animalele crescute sau ţinute în alte sisteme
trebuie să fie inspectate la intervale de timp suficiente pentru a se evita orice suferinţă. În
acest scop, trebuie să existe surse de iluminat adecvate (fixe sau mobile) disponibile pentru a
permite o inspecţie amănunţită a animalelor în orice moment. Animalele care par bolnave sau
rănite trebuie să fie izolate în adăposturi adecvate cu aşternut uscat şi confortabil, îngrijite
corespunzător iar atunci când nu răspund la aceste îngrijiri, trebuie să se consulte imediat un
medic veterinar.
Proprietarul sau deţinătorul animalelor trebuie să păstreze o evidenţă a tuturor
tratamentelor medicale efectuate şi a numărului de animale moarte găsite la fiecare inspecţie.
Aceste evidenţe trebuie să fie păstrate pentru o perioadă de cel puţin 3 ani şi trebuie să fie
puse la dispoziţia autorităţii competente atunci când se efectuează inspecţie oficială sau la
cerere.
Norma în vigoare prevede ca libertatea de mișcare a animalelor să nu fie îngrădită în
așa fel încât să se cauzeze acestuia suferinţe sau vătămări inutile, iar atunci când un animal
este legat sau are mişcările limitate permanent ori cu regularitate, trebuie să i se asigure spaţiu
suficient pentru necesităţile fiziologice şi etologice, în conformitate cu experienţa acumulată
şi cu cunoştinţele ştiinţifice.
Materialele utilizate pentru construcţia adăposturilor şi, în special, pentru boxele şi
echipamentele cu care animalele pot intra în contact nu trebuie să fie dăunătoare pentru
animale şi trebuie să poată fi curăţate şi dezinfectate riguros. Adăposturile şi accesoriile
pentru legarea animalelor trebuie să fie construite şi întreţinute astfel încât să nu aibă margini
ascuţite sau proeminenţe care să poată răni animalele. Circulaţia aerului, nivelul de pulberi,
temperatura, umiditatea relativă a aerului şi concentraţia gazelor trebuie menţinute în limite
care să nu fie dăunătoare animalelor. Animalele ţinute în adăposturi nu trebuie să fie
menţinute în permanenţă în întuneric şi nici să fie expuse la lumină artificială fără întrerupere
pentru un interval de timp corespunzător. Atunci când lumina naturală disponibilă este
insuficientă pentru a satisface necesităţile fiziologice şi etologice ale animalelor, trebuie să fie
asigurat iluminatul artificial corespunzător. Toate echipamentele mecanice sau automate
indispensabile pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor trebuie inspectate cel puţin o dată pe
zi. Atunci când se descoperă defecţiuni, acestea trebuie să fie remediate imediat sau, dacă
acest lucru nu este posibil, trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru protejarea sănătăţii şi
bunăstării animalelor. Atunci când sănătatea şi bunăstarea animalelor depind de un sistem de
ventilaţie artificială, trebuie să fie elaborate prevederi privind un sistem de rezervă
corespunzător care să garanteze reînnoirea suficientă a aerului pentru asigurarea sănătăţii şi
bunăstării animalelor în eventualitatea defectării sistemului de bază. De asemenea, trebuie să
fie asigurat un sistem de alarmă care să avertizeze în cazul defectării sistemului de ventilaţie
artificială. Sistemul de alarmă trebuie să fie testat cu regularitate.

89
 Animalelor care nu sunt ţinute în adăposturi după caz, trebuie să li se asigure protecţia
necesară împotriva intemperiilor, animalelor de pradă şi riscurilor privind sănătatea lor.
Animalele trebuie să primească o hrană nutritivă, corespunzător vârstei şi speciei
acestora, care să le fie administrată în cantitate suficientă pentru a le menţine într-o stare bună
de sănătate şi pentru a le satisface necesităţile nutritive. Nici un animal nu trebuie să fie hrănit
sau adăpat într-un mod care să producă suferinţe ori vătămări inutile, iar hrana sau lichidele
nu trebuie să conţină nici o substanţă ce ar putea produce suferinţe sau vătămări inutile. Toate
animalele trebuie să aibă acces la hrană la intervale de timp corespunzătoare necesităţilor lor
fiziologice.Toate animalele trebuie să aibă acces la o sursă de apă adecvată sau să-şi poată
satisface necesarul de lichide prin alte mijloace. Instalaţiile de furajare şi adăpare trebuie să
fie proiectate, construite şi amplasate astfel încât să fie reduse la minimum riscul de
contaminare a hranei şi a apei şi efectele dăunătoare ale competiţiei dintre animale. Cu
excepţia substanţelor administrate în scopuri terapeutice, profilactice sau în scopul unui
tratament zootehnic, animalelor nu trebuie să li se administreze nici o altă substanţă, cu
excepţia cazului în care s-a demonstrat, prin studii ştiinţifice de bunăstare a animalelor sau în
baza experienţei acumulate, că efectul substanţei respective nu este dăunător sănătăţii sau
bunăstării animalelor.
Până la adoptarea unor prevederi specifice cu privire la mutilări, în conformitate cu
cerinţele Uniunii Europene şi fără a se aduce atingere Directivei 91/630/CEE, trebuie să se
aplice prevederile naţionale relevante, în conformitate cu regulile generale ale tratatului. Nu
trebuie să fie practicate creşterea sau metodele de creştere naturale ori artificiale ce provoacă
sau ar putea cauza suferinţe ori vătămări oricăruia dintre animalele implicate. Nici un animal
nu trebuie să fie ţinut pentru scopuri de fermă, cu excepţia cazului în care este de aşteptat în
mod rezonabil că, pe baza genotipului şi fenotipului, poate fi ţinut fără efecte nefavorabile
asupra sănătăţii sau bunăstării lui.

8.3. PROTECȚIA VIŢEILOR

Atât supraaglomerarea animalelor cât şi izolarea lor pot fi dăunătoare şi generatoare

de stres şi de suferinţa, mai ales psihică. Izolarea animalelor în special, generează o stare de
nesiguranţă, creşterea vigilenţei, scurtarea duratei de hrană, nelinişte şi stres. La aceste
animale scade capacitatea de reacţie imunitară şi creşte receptivitatea la boli. Toate aceste
considerente impun evitarea izolării animalelor în interiorul adăposturilor şi nu numai. Spre
exemplu în cazul noilor născuţi, izolarea de mamă înainte de vârsta de înţărcare poate
determina manifestări exprimate prin nelinişte, teamă, muget şi prin nevoia de ajutor.
Legătura dintre mamă şi pui este o stare psihică puternică care de cele mai multe ori este
generată de singurǎtate.
Pentru exprimarea comportamentului natural al viţeilor se impun anumite condiţii
minime de întreţinere reglementate prin Norma sanitară veterinară privind protecţia viţeilor
aprobată prin Ordinul ANSVSA 72/2005 elaborat pe baza legislaţiei europene (Directiva
Consiliului 629/1991).
Ordinul privind măsurile de protecţie ale viţeilor, se referă la următoarele cerinţe:
- se interzice cazarea viţeilor după vârsta de opt săptămâni în boxe individuale, cu
excepţia cazurilor în care medicul veterinar certifică faptul că stare şi comportamentul
viţelului necesită izolarea pentru a putea fi supus tratamentului.
- lăţimea unei boxe individuale pentru viţei trebuie să fi cel puţin egală cu înălţimea
viţelului la greabăn, măsurat în poziţie patrupedala, iar lungimea acesteia cel puţin egală cu
lungimea corpului viţelului, măsurată de la vârful nasului până la partea caudală a
tuberozităţii ischiatice, înmulţită cu 1,1.

90
 - boxele animalelor, trebuie să aibă pereţii perforaţi, pentru a le permite acestora să
aibă contacte vizuale şi tactile cu cele din boxele vecine
Pentru viţeii crescuţi în boxe colective, suprafaţa de cazare pentru fiecare viţel în
funcţie de greutate va fi de cel puţin 1,5 m2 pentru cei cu până la 150 kg; 1,7 m2 între 150-
220 kg şi de cel puţin 1,8 m2 peste 220 kg.
Norma sanitară veterinară privind protecţia viţeilor prevede anumite caracteristici ale
adăpostirii acestora şi anume:
- materialele din care sunt construite adăposturile şi boxele, trebuie să permită
curăţirea şi decontaminarea lor uşoară şi sǎ nu fie dăunătoare pentru animalele cazate.
- pentru a prevenii accidentele, instalaţiile electrice şi echipamentul folosit trebuie să
fie amplasate în concordanţă cu normele naţionale.
- nivelul factorilor de microclimat trebuie să fie menţinut în limite care nu sunt
dăunătoare viţeilor.
- toate echipamentele automate sau mecanice esenţiale pentru sănătatea şi bunăstarea
viţeilor, trebuie controlate cel puţin odată pe zi. Remedierea eventualelor defecţiuni trebuie
făcută imediat, altfel se vor lua măsuri corespunzătoare în vederea protejării sănătăţii şi
bunăstării viţeilor, prin utilizarea metodelor alternative de furajare şi menţinere a
microclimatului, pana la remedierea acestora
- în unităţile în care se foloseşte sistemul de ventilaţie artificială, se iau măsuri
corespunzătoare în caz de pană de curent, astfel încât aerul să fie reînnoit în vederea păstrării
sănătăţii şi bunăstării viţeilor. Totodată se instalează un sistem de alarmă pentru atenţionarea
îngrijitorului în cazul apariţiei defecţiunilor, sistem care va fi testat periodic.
Pentru a asigura necesităţile fiziologice şi de comportament, se iau măsuri ce permit
pentru diferite condiţii de climat, o iluminare artificială sau naturală corespunzătoare, care să
funcţioneze cel puţin pe o perioadă echivalentă cu lumina naturală.
În adăposturi trebuie să existe surse de iluminat fixe sau portabile, suficient de
puternice pentru a permite inspecţia viţeilor în orice moment al zilei. Pardoseala trebuie să fie
netedă, nealunecoasă, proiectată astfel încât să nu cauzeze răniri sau suferinţe viţeilor si
rezistentă pentru mărimea şi greutatea viţeilor. Zona de odihnă trebuie să fie confortabilă,
curată şi drenată corespunzător. Dejecţiile şi furajele neconsumate trebuie îndepărtate cât mai
repede posibil pentru a preveni aparitia gazelor din descompunerea substantelor organice şi
atragerea rozătoarelor sau a insectelor (muşte).
Pentru asigurarea bunăstării şi implicit a sănătăţii viţeilor, aceştia vor primi o furajare
adaptată vârstei, greutăţii lor corporale, cerinţelor fiziologice şi comportamentale. În acest
scop fiecare vitel trebuie sa primească colostru de bovine cat mai curând posibil după fatare,
în primele 6 ore de viata, iar hrana lor trebuie sa conțină o cantitate suficienta de fier pentru a
se asigura un nivel mediu sanguin de hemoglobina de cel puțin 4,5 mmol/l și o rație zilnica
minima de furaje fibroase pentru fiecare vitel de peste doua săptămâni, cantitatea crescand de
la 50 la 250 g/zi pentru viteii cu varsta între 8 și 20 de săptămâni. Toți viteii trebuie sa fie
hraniti cel puțin de doua ori pe zi.
Atunci când viteii sunt cazati în grupuri și nu sunt furajati ad libidum sau cu un sistem
de furajare automat, fiecare vitel trebuie sa aibă acces la hrana în același timp cu ceilalți din
grupul respectiv. Viteii mai mari de doua săptămâni trebuie sa aibă acces liber la o cantitate
suficienta de apa proaspăta sau sa fie capabili sa-și satisfacă nevoile consumului de fluide
prin utilizarea altor lichide. În condiții de caldura excesiva sau pentru viteii care sunt bolnavi,
apa proaspăta de baut trebuie sa le fie asigurata în permanenta.
Viţeii nu vor fi legaţi cu excepţia celor cazaţi în grup, care se pot lega pentru perioade
scurte (nu mai mult de o oră) in vederea alăptarii sau administrarii substituenţilor de lapte.
Orice sistem de legare folosite trebuie să prevină riscul strangulării sau rănirii viţelului.
Viteilor nu trebuie sa li se pună botnite.

91
 Echipamentele de furajare şi adăpare trebuie să fie proiectate, construite, instalate şi
menţinute în aşa fel încât să se minimalizeze pe cât posibil contaminarea furajului şi a apei.

8.4. PROTECȚIA SUINELOR

Cerinţele minime privind protecţia porcilor destinaţi creşterii şi îngrăşării care sunt
cuprinse în Norme sanitare veterinare privind protecţia porcilor aprobate prin Ordinul
ANSVSA nr. 202/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare care stabilește standarde
minime pentru protecţia porcinelor; Ordinul nr. 20/2012 pentru aprobarea Normelor
metodologice de monitorizare a standardelor de microclimat, precum şi a necesarului de apă
şi de hrană, în vederea asigurării statusului minim de bunăstare a porcinelor din exploataţiile
comerciale; Recomandarea (UE) 2016/336 privind aplicarea Directivei 2008/120/CE a
Consiliului de stabilire a normelor minime de protecție a porcilor în ceea ce privește măsurile
vizând reducerea necesității codotomiei.

8.4.1. Condiţii generale

Pentru a putea aplica şi respecta mǎsurile de protecţie a suinelor prevǎzute în actele
normative, se impune cunoaşterea comportamentului natural al acestora, pentru asigurarea
bunǎstării lor.
Dintre particularităţile comportamentale ale suinelor, spre deosebire de alte specii de
animale este de retinut faptul că aceştia suportă greu singurătatea, sunt în permanenţă
neliniştiţi şi manifestă o activitate intensă de cercetare a mediului putând afirma despre
comportamentul social al lor că este foarte pronunţat şi important. Convieţuirea în grup, după
stabilirea ierarhiei este mult mai benefică, aceştia fiind astfel mult mai liniştiţi. În situaţii
dificile pentru ei, de nesiguranţă, porcii se bazează pe congeneri motiv pentru care animalele
bolnave nu trebuie mutate din grupul din care fac parte, atâta timp cât nu este vorba de o
boală transmisibilă, care presupune un risc pentru celelalte animale.
Dacă animalele sunt crescute şi exploatate în grup, se iau măsuri pentru prevenirea
luptelor ce depăşesc comportamentul normal. Porcii care prezintă un comportament agresiv,
persistent, îndreptat asupra altora sau care sunt victime ale unor asemenea agresiuni, trebuie
să fie izolaţi sau ţinuţi separat de grup. În plus faţă de măsurile luate pentru prevenirea
caudofagiei şi a altor vicii (otofagie, împingerea şi muşcarea barelor) în scopul evitării unor
tulburări de comportament şi a inducerii unor manifestări de joc, trebuie să li se introducă în
boxă diferite obiecte cum ar fi: baloţi de paie, saci de hârtie, mingi din material plastic, bare
de lemn, cutii din lemn cu compost (resturi din cultivarea ciupercilor) şi turbă.
Porcii disting culorile, au un auz foarte bun, simţ olfactiv şi tactil dezvoltat şi simţ
gustativ asemănător omului, simturi pe care le folosesc pentru integrarea comportamentului
cu mediul de viaţă.
Cunoaşterea comportamentului natural al porcilor uşurează în cadrul fermei toate
activităţile şi facilitează în acelaşi timp asigurarea bunăstării şi evitarea folosirii mijloacelor
dureroase. Contactele sociale, fizice, vocale, recunoaşterea vizuală şi olfactivă sunt foarte
importante pentru echilibrul psihic şi homeostazia porcilor. Trebuie menţionat faptul că există
diferenţe importante între comportamentul porcilor crescuţi în sistem gospodăresc, faţă de cel
al porcilor crescuţi în sistemul intensiv.
Adăposturile ce vor caza această specie trebuie să asigure suprafaţa de cazare care să
permită ca aceştia: să stea în poziţie patrupedală şi culcata fără dificultate; să aibă un loc în
care să se poată odihni; să se poatǎ vedea între ei.
Pardoseala suprafetei de cazare trebuie să fie netedă, nealunecoasă, , pentru a preveni
ranirea porcilor, și astfel proiectata, construită și menținută încât sa nu cauzeze raniri sau

92
suferințe porcilor. Pardoseala trebuie sa fie adecvată pentru mărimea și greutatea porcilor și,
dacă nu este asigurat asternut, sa formeze o suprafata rigida, plana și stabilă. Zona de odihnă
trebuie să fie confortabilă, menţinută curată şi drenată corespunzător. Pentru purcei trebuie să
se asigure un pat cald corespunzător, curat, uscat şi care să nu producă disconfort.
Suprafata libera de pardoseala disponibilă pentru fiecare purcel intarcat sau purcel în
creștere, ținut în grup, cu excepția scrofitelor după monta și a scroafelor, trebuie sa fie de cel
puțin:
 0,15 mp pentru purceii cu o greutate vie de pana la 10 kg;
 0,20 mp pentru porcii cu o greutate vie cuprinsă între 10 și 20 kg;
 0,30 mp pentru porcii cu o greutate vie cuprinsă între 20 și 30 kg;
 0,40 mp pentru porcii cu o greutate vie cuprinsă între 30 și 50 kg;
 0,55 mp pentru porcii cu o greutate vie cuprinsă între 50 și 85 kg;
 0,65 mp pentru porcii cu o greutate vie cuprinsă între 85 și 110 kg;
 1,00 mp pentru porcii cu o greutate vie mai mare de 110 kg;
Suprafata libera totală de pardoseala disponibilă pentru fiecare scrofita după monta,
precum și pentru fiecare scroafa, atunci când scrofitele și/sau scroafele sunt ținute în grup,
trebuie sa fie de cel puțin 1,64 mp, respectiv 2,25 mp. Atunci când aceste animale sunt ținute
în grupuri mai mici de 6 indivizi, suprafata libera de pardoseala trebuie sa fie marita cu 10%.
Atunci când aceste animale sunt ținute în grupuri de 40 sau mai mulți indivizi, suprafata
libera de pardoseala poate fi redusă cu 10%.
În partea de clădire în care porcii sunt ținuți în mod continuu trebuie sa fie evitate
niveluri de zgomot de peste 85dBA, zgomotul constant sau brusc. Porcii trebuie ținuți în
condiții de iluminat cu o intensitate de cel puțin 40 lucsi, pentru o perioada de minimum 8 ore
pe zi.
Porcii trebuie sa aibă acces permanent la o cantitate suficienta de material cum ar fi
paie, fan, lemn rumegus, compost de ciuperci, turba sau un amestec din acestea care sa nu le
compromita sănătatea și care sa le permită activități adecvate de provocare a curiozitatii și
contactul cu acestea.
Toți porcii trebuie sa fie hraniti cel puțin o data pe zi. Atunci când porcii sunt hraniti
în grupuri și nu ad libitum (la discretie) sau printr-un sistem automat de hranire individuală a
animalelor, fiecare porc trebuie sa aibă acces la hrana în același timp cu celelalte animale din
grup.
În saptamana dinaintea datei estimate a fatarii și în timpul fatarii, scroafele și
scrofitele pot fi ținute în afară razei vizuale a congenerelor.
Toți purceii în varsta de peste doua săptămâni trebuie sa aibă acces permanent la o
cantitate suficienta de apa proaspăta. Toate procedurile destinate sa constituie o intervenție
efectuată pentru alte scopuri decât cele de terapie sau de diagnostic sau pentru identificarea
porcilor în conformitate cu legislația în domeniu și care determina afectarea ori pierderea
sensibilității unei părți a corpului sau alterarea structurii osoase sunt interzise, cu următoarele
excepții: reducerea uniforma a coltilor purceilor sugari prin pilire sau tăiere, efectuată nu mai
târziu de varsta de 7 zile și lăsând o suprafata intactă și neteda. Coltii vierilor pot fi redusi în
lungime, atunci când este necesar, pentru a se preveni ranirea altor animale sau din motive de
siguranta; taierea parțială a cozii; castrarea porcilor masculi prin alte mijloace decât desirarea
tesuturilor; aplicarea inelului nazal numai atunci când animalele sunt ținute în sisteme de
creștere în aer liber și în conformitate cu legislația nationala. Taierea cozilor și reducerea
coltilor nu trebuie sa fie efectuate ca un procedeu de rutina, ci numai atunci când exista o
dovada clara ca au apărut leziuni ale mameloanelor scroafelor sau ale urechilor și cozilor la
ceilalți purcei. Înainte de efectuarea acestor proceduri trebuie sa fie luate și alte măsuri pentru
a se preveni muscarea cozii úși alte vicii, luându-se în considerare mediul și densitatea
animalelor. Din acest motiv trebuie sa fie schimbate condițiile de mediu și sistemele de

93
management inadecvate. Oricare dintre procedurile descrise trebuie sa fie efectuată numai de
un medic veterinar sau de o persoana instruita, cu experienta în efectuarea tehnicilor în mod
practic, cu mijloace corespunzătoare și în condiții igienice. Dacă se practica castrarea sau
taierea cozilor după varsta de 7 zile, aceasta trebuie efectuată numai sub anestezie și
analgezie prelungită numai de un medic veterinar.

8.4.2. Particularități de protecţie pentru vieri

În cazul vierilor cazaţi în boxe individuale, acestea trebuie construite şi amplasate în
aşa fel încât să le permită acestora sa se roteascǎ, sǎ miroase, sǎ audǎ şi sǎ se vadǎ între ei.
Suprafaţa de cazare recomandatǎ trebuie sǎ fie de 6m2/ vier, iar când boxa este folositǎ pentru
montǎ, se prevde o suprafaţǎ de minim 10m2. Zona de odihnǎ trebuie sǎ fie curatǎ, uscatǎ şi
confortabilǎ.

8.4.3. Particularități de protecţie pentru scroafe și scofițe

Trebuie sa fie luate măsuri pentru a se reduce pe cat posibil agresiunea în grup. Dacă
este necesar, scrofitele și scroafele gestante trebuie sa fie tratate pentru paraziti interni și
externi, iar când sunt transferate în spațiile special amenajate pentru fatare acestea sunt
spalate pe tot corpul. În saptamana anterioară datei preconizate a fatarii, scroafelor și
scrofitelor trebuie sa li se repartizeze material adecvat pentru culcus, în cantitate suficienta,
cu excepția cazului în care, din punct de vedere tehnic, nu este fezabil pentru sistemul de
evacuare a purinei utilizate în unitate. În spatele scroafelor și scrofitelor trebuie sa fie
disponibilă o zona libera, pentru a facilita fatarea naturala sau asistată. Atunci când scroafele
sunt ținute libere, boxele de fatare trebuie sa fie prevăzute cu dispozitive de protecție a
purceilor, cum ar fi bare despartitoare pentru fatare.

8.4.4. Particularități de protecţie pentru purcei

O parte din suprafata totală a pardoselii, suficienta pentru a permite animalelor sa se
odihneasca împreună în același timp, trebuie sa fie solida sau acoperită cu un strat izolator ori
cu un asternut din paie sau orice alt material adecvat. Când se utilizează o boxa de fatare,
purceii sugari trebuie sa aibă suficient spațiu pentru a putea fi alaptati fără dificultate. Purceii
nu trebuie sa fie intarcati la mai puțin de 28 de zile, cu excepția cazului în care bunăstarea sau
sănătatea femelei ori a purceilor sugari ar fi afectată în mod nefavorabil. Purceii pot fi
intarcati cu pana la 7 zile mai devreme, dacă aceștia sunt mutati în adaposturi speciale care
sunt depopulate, curatate temeinic și dezinfectate înainte de introducerea unui nou grup și
care sunt separate de adăposturile în care sunt ținute scroafele, pentru a se diminua pe cat
posibil transmiterea de boli la purceii sugari
Purceilor li se vor asigura o sursǎ de încǎlzire şi o zonǎ de odihnǎ orientatǎ cǎtre
scroafǎ, confortabilǎ si uscatǎ. Atunci când se foloseşte boxa de fǎtare, purceii trebuie sǎ aibǎ
suficient spaţiu pentru a putea suge fǎrǎ dificultate.
Dacǎ se practicǎ castrarea masculilor la vârsta de peste patru sǎptǎmâni, aceasta se
poate realiza numai sub anestezie executatǎ de un medic veterinar sau o altǎ persoanǎ
calificatǎ. Tǎierea cozilor şi a caninilor, nu se va executa ca procedeu de rutinǎ, ci numai când
existǎ în unitate o evidenţǎ clarǎ a rǎnirii mameloanelor sau urechilor, sau cozilor altor
purcei. Aceste manopere trebuie efectuate în primele şapte zile de la fǎtare.
Purceii trebuie înţǎrcaţi la cel puţin trei sǎptǎmâni, altfel bunǎstarea scroafelor şi a
purceilor ar putea fi afectatǎ. Dupǎ înţǎrcare aceştia vor fi grupaţi cât mai repede posibil în
grupuri stabile, sau sunt amestecaţîi cu alte grupuri de purcei.

8.4.5. Particularități de protecţie pentru tineretul porcin

94
 Atunci când porcii sunt ținuți în grupuri, trebuie sa fie luate măsuri pentru a se preveni
luptele ce depășesc comportamentul normal. Aceasta se realizează, cu evitarea amestecarii
purceilor provenind de la scroafe diferite. Dacă purceii care nu sunt familiarizati unul cu altul
trebuie sa fie amestecati, aceasta trebuie sa se facă la o varsta cat mai frageda, de preferat
înainte de sau cu pana la o saptamana după intarcare. Când porcii sunt amestecati, trebuie sa
li se asigure posibilitatea de a se feri și a se ascunde unii de alții. Atunci când apar semne de
lupta violenta, cauzele trebuie sa fie cercetate imediat și trebuie luate măsuri corespunzătoare
cum ar fi asigurarea de cantități mari de paie, dacă este posibil, sau alte materiale
ocupationale pentru aceștia. Animalele expuse riscului de a fi agresate sau cele agresive în
mod deosebit trebuie sa fie Ținute separat de grup. Utilizarea de medicamente tranchilizante
cu scopul de a se facilita amestecarea trebuie limitată la condiții excepționale și numai după
consultarea unui medic veterinar.
Normele metodologice de monitorizare a standardelor de microclimat, precum şi a
necesarului de apă şi de hrană, în vederea asigurării statusului minim de bunăstare a
porcinelor din exploataţiile comerciale reglementate prin Ordinul ANSVSA nr. 20/2012,
urmăresc ca în exploataţiile comerciale de porcine, circulaţia aerului, nivelul de praf,
temperatura, umiditatea relativă a aerului şi concentraţia de gaze trebuie menţinute în limite
acceptabile, conform prevederilor prezentelor norme metodologice, care nu sunt dăunătoare
pentru animale. Exploataţiile comerciale trebuie să asigure următoarele intervale de
temperatură, în funcţie de greutatea porcinelor şi de tipul de pardoseală:
 5 kg - 27-30°C (paie), 28-31°C (beton), 29-32°C (grătar de metal);
 10 kg - 20-24°C (paie), 22-26°C (beton), 24-28°C (grătar de metal);
 20 kg - 15-23°C (paie), 16-24°C (beton), 19-26°C (grătar de metal);
 30 kg - 13-23°C (paie), 14-24°C (beton), 18-25°C (grătar de metal);
 90 kg - 11-22°C (paie), 12-23°C (beton), 17-25°C (grătar de metal).
În adăposturi, volumul de aer circulant trebuie să se încadreze în următoarele
intervale, în funcţie de vârsta porcinelor şi de anotimp (iarna/vara), exprimate în m3/h/cap:
 vieri şi scroafe: minimum 70-85 m3/h/cap - iarna; maximum 150 m3/h/cap - vara;
 scroafe cu purcei: minimum 100-150 m3/h/cap - iarna, maximum 200 m3/h/cap - vara;
 tineret porcin: minimum 10-20 m3/h/cap - iarna, maximum 50 m3/h/cap - vara;
 porci la îngrăşat având 30-60 kg: minimum 15 m3/h/cap - iarna; maximum 65
m3/h/cap - vara;
 porci la îngrăşat având peste 60 kg: minimum 45 m3/h/cap - iarna; maximum 120
m3/h/cap - vara.
În zona de odihnă a porcilor nu trebuie să existe curenţi de aer.Microclimatul din
adăpost trebuie să se încadreze în următorii parametri:
a) vieri şi scroafe gestante: temperatură 10-24°C, umiditate relativă 60-70%, viteza
aerului pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;
b) scroafe lactante: temperatură 15-24°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;
c) purcei 0-7 zile: temperatură 30-32°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;
d) purcei 8-14 zile: temperatură 28-30°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;
e) purcei 15-21 zile: temperatură 24-28°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;
f) purcei 22-28 zile: temperatură 22-24°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s;

95
 g) purcei 29-36 zile: temperatură 20-22°C, umiditate relativă 60-70%, viteza aerului
pentru temperatura minimă 0,2-0,3 m/s, iar pentru temperatura maximă 1 m/s.
Nivelul de pulberi din adăpost nu trebuie să depăşească 15 mg/m3. Concentraţia de
dioxid de carbon (CO2) nu trebuie să depăşească 1.000 ppm. În zona în care porcii sunt cazaţi
permanent trebuie să se evite zgomotele mai puternice de 85 dBA; se vor evita, de asemenea,
zgomotele constante sau bruşte. Porcii nu trebuie ţinuţi în întuneric şi trebuie să li se asigure
zilnic, pe durata a minimum 8 ore, cel puţin 40 de lucşi.
Toate animalele trebuie să aibă acces la o sursă de apă adecvată sau să îşi poată
satisface necesarul de lichide prin alte mijloace pentru diferite categorii de porci astfel :
a) 1-2 litri pentru purcei sugari;
b) 1-5 litri pentru purcei înţărcaţi;
c) 4-8 litri pentru porci la îngrăşat cu greutatea cuprinsă între 15 şi 45 kg;
d) 6-10 litri pentru grăsuni cu greutatea cuprinsă între 45 şi 100 kg;
e) 12-20 litri pentru scroafe gestante;
f) 25-35 litri pentru scroafe lactante;
g) 8-10 litri pentru vieri.
Instalaţiile de adăpare şi hrănire trebuie să fie proiectate, construite şi amplasate astfel
încât să fie reduse la minimum riscul de contaminare a apei şi efectele dăunătoare ale
competiţiei dintre animale.
Niciun animal nu trebuie să fie adăpat într-un mod care să îi producă suferinţe inutile
sau vătămări, iar apa şi/sau hrana nu trebuie să conţină nicio substanţă care ar putea produce
suferinţe inutile, excepţie făcând substanţele administrate în scop terapeutic, profilactic ori în
scopul unui tratament zootehnic.
Din punct de vedere fizico-chimic, nivelul maxim al nitraţilor + nitriţilor este de 100
mg/litru, iar nivelul maxim al nitriţilor este 10 mg/litru. După împlinirea vârstei de două
săptămâni, purceii trebuie să aibă acces permanent la o cantitate suficientă de apă proaspătă.
Este esenţial să se satisfacă nevoile specifice fiecărei categorii de porcine şi, în acelaşi timp,
să se furnizeze hrană în cantităţi suficiente pentru ca întreg efectivul să atingă nivelul optim
de performanţă. Toţi porcii trebuie să fie hrăniţi cel puţin o dată pe zi; atunci când porcii sunt
hrăniţi în grupuri, şi nu la discreţie sau printr-un sistem automat de hrănire individuală a
animalelor, fiecare porc trebuie să aibă acces la hrană în acelaşi timp cu celelalte animale din
grup. Tuturor scroafelor în aşteptare şi scrofiţelor trebuie să li se asigure o cantitate suficientă
de hrană bogată în fibre, precum şi hrană energizantă.

8.5. PROTECȚIA GĂINILOR OUĂTOARE

Legislația în vigoare privind protecţia găinilor ouătoare, armonizată cu legislaţia

europeană (Reglementarea Comunităţii Europene 802/1980, Directiva Consiliului 166/1988),
a fost transpusă în Ordinul ANSVSA nr.136/2006 pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind standardele minime pentru protecţia gainilor ouatoare; Ordinul ANSVSA
nr.42/2010 pentru modificarea Normei sanitare veterinare privind standardele minime pentru
protectia gainilor ouatoare, aprobata prin Ordinul presedintelui ANSVSA nr. 136/2006;
Ordinul ANSVSA nr.73/2005 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind
înregistrarea exploatatiilor care deţin gaini ouatoare și Ordinul ANSVSA nr. 63/2012 pentru
aprobarea normei sanitare veterinare care stabileşte standardele minime pentru protecţia
păsărilor în fermă şi în timpul transportului.
Aceste reglementări se referă la toate exploataţiile avicole cu excepţia unităţilor cu
mai puţin de 350 de găini ouătoare şi cele de creştere a tineretului de înlocuire pentru găinile

96
ouătoare, pentru care trebuie să se respecte aceleaşi norme de protecţie ca şi pentru animalele
de fermă.
Prin prezenta reglementare, în funcţie de sistemul sau de sistemele aprobate de
administraţia veterinară centrală a României, aceasta trebuie să se asigure că proprietarii sau
deţinătorii de găini ouătoare aplică atât prevederile Normei sanitare veterinare privind
protecţia animalelor de fermă, cât şi cele ale anexei la prezenta normă sanitară veterinară.

8.5.1. Condiții generale

Păsările trebuie să fie îngrijite de personal suficient, care deține cunoștințe adecvate,
capabil să recunoască dacă au sau nu au o stare de sănătate bună; să înțeleagă semnificația
modificărilor intervenite în comportamentul păsărilor; să aprecieze caracterul adecvat al
mediului în ansamblu sau pentru sănătatea și bunăstarea păsărilor. În situația în care păsările
trebuie capturate, această operațiune se efectuează cu atenție și numai de către personal
instruit și competent.
Păsările ținute în ferme trebuie inspectate cel puțin o dată pe zi și se efectuează
independent de orice echipament de supraveghere automată. Pentru realizarea inspecției este
necesară prezența unei surse de lumină, fixă sau mobilă, pentru observarea amănunțită a
păsărilor în orice moment. Pentru inspecția atentă a efectivului sau a grupului de păsări, se
acordă o atenție deosebită condiției fizice, mișcărilor, respirației, aspectului penajului,
ochilor, ciocului, picioarelor și ghearelor și, dacă este necesar, crestei, prezenței paraziților
externi, excrementelor, consumului de apă și hrană, sporului în greutate, precum și producției
de ouă. Se recomandă ca în fiecare hală să existe o boxă de tratament dotată cu hrănitoare,
adăpătoare și așternut corespunzător, unde să fie cazate păsările bolnave aflate în tratament.
Trebuie asigurată asistență sanitar-veterinară în cazul în care se constată că una sau mai multe
păsări sunt bolnave. În mod special, în cazul păsărilor crescute pe sol, inspecția se realizează
începând cu primele zile de la populare, astfel încât să nu creeze un disconfort suplimentar
păsărilor, iar acestea să se obișnuiască cu prezența personalului. În primele săptămâni după
populare trebuie observat modul în care păsările se adaptează noilor condiții din adăpost —
lumină, așternut, ventilație, temperatură.
Fiecare operator economic care desfășoară activitate în domeniul creșterii păsărilor
trebuie să dețină o procedură scrisă referitoare la modul de ucidere, în caz de boală a acestora.
Spațiul disponibil pentru păsări trebuie evaluat în raport cu următoarele cerințe: hibrid, vârstă,
sex și nevoile de a manifesta un anumit comportament. Densitatea lotului trebuie să fie
stabilită în funcție de următoarele criterii: evitarea apariției și dezvoltării unor tulburări de
comportament sau a unor leziuni de altă natură; menținerea în adăpost a unui microclimat
corespunzător, în mod deosebit a unei ventilații și temperaturi adecvate.
În adăposturile păsărilor, pardoselile, stinghiile și cuibarele trebuie să fie proiectate și
construite din materiale corespunzătoare, care să nu provoace disconfort sau rănirea păsărilor,
să nu aibă margini ascuțite ori proeminente și să permită inspecția amănunțită a tuturor
păsărilor. În măsura în care este posibil, nivelul de zgomot trebuie să fie redus la minimum și
se vor evita zgomotele bruște sau permanente; ventilatoarele, utilajele de hrănire ori alte
echipamente trebuie construite, amplasate, utilizate și întreținute astfel încât să producă cât
mai puțin zgomot posibil, atât direct, în interiorul adăpostului, cât și indirect, prin structura
adăpostului în sine. În cazul în care bunăstarea și sănătatea păsărilor depind de sisteme
automate sau de alte sisteme de ventilație mecanică, trebuie instalat în adăpost un sistem de
alarmă eficient, care să semnalizeze, în timp util, o defecțiune a instalațiilor de electricitate.
Clădirile trebuie dotate cu sisteme de iluminat care să asigure o intensitate luminoasă
de cel puțin 20 lucși, măsurată la nivelul ochiului păsării. Regimul de iluminare trebuie să
prevină problemele de sănătate și pe cele legate de comportament; prin urmare, trebuie să
urmeze un ciclu de 24 de ore și să includă perioade neîntrerupte de întuneric, astfel încât

97
păsările să se odihnească și să evite apariția imunosupresiei și a anomaliilor oculare. Se
recomandă ca trecerea la perioada de întuneric să se facă treptat, prin crearea unei perioade cu
lumina difuză similară înserării și răsăritului. Concentrația maximă de NH3 din adăpost nu
trebuie să depășească 20 ppm, iar concentrația maximă de CO2 din adăpost nu trebuie să
depășească 3.000 ppm.
Păsările trebuie să aibă acces la hrană la intervale de timp corespunzătoare
necesităților fiziologice. Conținutul maxim de micotoxine din furajele administrate păsărilor
nu trebuie să depășească următoarele niveluri: deoxinivalenol: 8 mg/kg pentru cereale și
produse cerealiere, 12 mg/kg pentru produse din porumb și 5 mg/kg pentru furaje combinate;
zearalenonă: 2 mg/kg pentru cereale și produse cerealiere și 3 mg/kg pentru produse din
porumb; ochratoxină A: 0,25 mg/kg pentru cereale și produse cerealiere și 0,1 mg/kg pentru
furaje combinate; fumonisină: 60 mg/kg pentru porumb și produse din porumb și 20 mg/kg
pentru furaje combinate. Nu se pot administra alte substanțe în afara celor administrate în
scopuri terapeutice sau profilactice, cu excepția cazului în care a fost demonstrat, prin
expertiză științifică ori prin experiența dobândită, faptul că efectul substanței nu este în
detrimentul bunăstării, inclusiv al sănătății animalelor. Toate păsările trebuie să aibă acces la
o cantitate suficientă de apă de o calitate adecvată, recomandându-se ca, din punct de vedere
fizico-chimic, nivelul maxim al nitraților + nitriților să nu depășească 100 mg/litru, iar nivelul
maxim al nitriților să nu depășească 1 mg/litru.
Debecarea este permisă atunci când sunt epuizate toate măsurile pentru prevenirea
picajului și canibalismului. Aceasta se efectuează asupra puilor care au mai puțin de 10 zile,
la recomandarea și sub supravegherea medicului veterinar și numai de către persoane
instruite, și presupune secționarea vârfului ciocului sau a primei treimi din valva superioară.
Este interzisă inducerea năpârlirii la găinile ouătoare.
Proprietarul sau deținătorul păsărilor trebuie să păstreze o evidență a tuturor
tratamentelor medicale efectuate și a numărului de păsări moarte găsite la fiecare inspecție.
Evidențele trebuie să fie păstrate pentru o perioadă de cel puțin 3 ani și trebuie să fie puse la
dispoziția autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor competente atunci când
se efectuează o inspecție oficială sau la cerere.

8.5.2. Particularități de protecție a găinilor în sistemele alternative de creștere

Pentru sistemele alternative de creștere trebuie să se asigure hrănitori lineare cu un
front de furajare de cel puţin 10 cm/pasăre, sau hrănitori circulare care asigură cel puţin 4
cm/pasăre. Instalaţiile de adăpare cu apă continuă trebuie să asigure un front de adăpare de
2,5 cm/pasăre, sau instalaţiile cu adăpare circulară să asigure 1 cm/pasăre. În plus, când sunt
folosite adăpători cu cupe sau niplu, va exista cel puţin un niplu sau o cupă pentru fiecare
grup de 10 găini. Când punctele de adăpare sunt verticale, vor exista cel puţin două cupe sau
două nipluri la dispoziţia fiecărei păsări.
În acest sistem trebuie să existe cel puţin un cuib pentru fiecare grup de 7 găini, iar
dacă se folosesc cuiburile de grup, trebuie să existe cel puţin 1 m2 din spaţiul de cuib pentru
maximum 120 de găini.
Găinile trebuie să dispună de stinghii adecvate, fără margini ascuţite şi care să asigure
cel puţin 15 cm/pasăre. Stinghiile nu trebuie să fie montate deasupra aşternutului; distanţa
orizontală dintre stinghii trebuie să fie de cel puţin 30 cm, iar distanţa orizontală între o
stinghie şi perete trebuie să fie de cel puţin 20 cm şi de cel puţin 250 cm2 zonă de
aşternut/pasăre, zona de aşternut ocupând cel puţin o treime din suprafaţa pardoselii.
Pardoselile pentru instalaţii trebuie să fie construite în aşa fel încât să suporte adecvat
ghearele fiecărui picior.
Dacă sistemele de creştere folosite permit păsărilor să se poată mişca liber între
diferite niveluriatunci: nu sunt permise mai mult de 4 niveluri, iar spaţiul din faţă între

98
niveluri trebuie să fie de cel puţin 45 cm; instalaţiile de furajare şi adăpare trebuie să fie
distribuite în aşa fel încât să asigure accesul egal la acestea al tuturor păsărilor; nivelurile
trebuie să fie astfel aranjate încât să prevină căderea fecalelor pe nivelul inferior.
Dacă găinile ouătoare au acces liber oriunde: trebuie să existe câteva intrări care să
asigure acces direct la zona exterioară, de cel puţin 35 cm înălţime şi 40 cm lărgime, şi care
să se extindă pe toată lungimea clădirii; în orice caz, trebuie să fie disponibilă o deschidere
totală de 2 m pentru un grup de 1.000 de găini.
Densitatea la cazare nu trebuie să depăşească 9 găini ouătoare/m2 de zonă utilizabilă.
Cu toate acestea, când zona utilizabilă corespunde cu suprafaţa disponibilă a pardoselii,
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a putut, până la
data de 31 decembrie 2011, să autorizeze o densitate de cazare de 12 găini/m 2 de zonă
disponibilă, pentru acele exploataţii care aplicau respectivul sistem la data de 3 august 1999.

8.5.3. Particularități de protecție a găinilor în sisteme de cuşti îmbunătăţite

Cuştile îmbunătățite pentru găinile ouătoare trebuie sp îndeplinească următoarelor
cerinţe:
 să aibă cel puţin 750 cm2 din zona de cuşcă pentru fiecare pasăre, din care 600 cm2 să
fie zonă utilizabilă; înălţimea cuştii, va fi de cel puţin 20 cm la oricare punct şi nici o cuşcă
nu va avea o arie totală mai mică de 2.000 cm2;
 trebuie să existe un cuibar;
 să aibă un aşternut care să se poată scurma şi reîmprospăta;
 să aibă stinghii corespunzătoare care să asigure cel puţin 15 cm/pasăre;
 jgheabul de furajare să poată fi folosit fără restricţie, lungimea acestuia trebuie să fie
de cel puţin 12 cm, multiplicaţi cu numărul găinilor din cuşcă;
 fiecare cuşcă trebuie să aibă un sistem de adăpare corespunzător cu mărimea grupului;
acolo unde sunt adăpători cu niplu sau cu cupă, cel puţin două adăpători cu niplu sau două
adăpători cu cupă trebuie să fie accesibile fiecărei păsări;
 pentru a ușura inspecţia, popularea şi depopularea găinilor trebuie să existe un coridor
de minimum 90 cm între rândurile de cuşti şi un spaţiu de cel puţin 35 cm trebuie să fie
prevăzut între pardoseala clădirii şi partea inferioară a cuştilor;
 cuştile trebuie să fie echipate cu instrumente de tocire a ghearelor păsărilor.

8.5.4. Transportul găinilor ouătoare la sfârșitul perioadei de ouat

Păsările trebuie să fie transportate cu mijloace de transport înregistrate/autorizate
sanitar-veterinar, dotate cu cuști de transport care trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: o deschidere suficient de largă pentru a reduce riscul de rănire a păsărilor; să fie
suficient de rezistente ca să suporte greutatea păsărilor și construite în așa fel încât păsările să
nu poată scăpa și să preîntâmpine crearea de leziuni la cap, la picioare sau la aripi; să permită
inspecția păsărilor și menținerea unei ventilații adecvate pentru păsările din interior; să fie
securizate pentru a se preveni deplasarea lor în timpul transportului; de asemenea, trebuie
astfel fixate încât să permită circulația aerului printre acestea; înălțimea cuștilor de transport
variază în funcție de greutatea păsărilor astfel: pentru găini de aproximativ 1 kg: 10 cm;
pentru găini între 1 și 4 kg: 24—33 cm; la sfârșitul perioadei de ouat, găinile sunt predispuse
la fracturi osoase, mai ales atunci când sunt scoase din baterii și introduse în cuștile pentru
transport; din acest motiv, cuștile de transport trebuie amplasate cât mai aproape de baterii,
atunci când se folosește sistemul de creștere în baterii; găinile trebuie mutate una câte una, iar
în timpul acestei operațiuni se protejează pieptul acestora și aripile, astfel încât să nu se
lovească de corpuri ascuțite; pentru sistemul de creștere la sol, se aplică același sistem de
manipulare, iar înainte de prindere se scot adăpătorile și hrănitoarele fixe sau mobile.

99
 8.6. PROTECȚIA PUILOR DE CARNE

Protecția puilor de carne la noi în țară este reglementată prin Ordinul ANSVSA
nr.30/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind stabilirea normelor minime
de protectie a puilor destinati productiei de carne (care transpune Directiva 2007/43/CE de
stabilire a normelor minime de protecţie a puilor destinaţi producţiei de carne) și Ordinul
ANSVSA nr. 63/2012 pentru aprobarea normei sanitare veterinare care stabileşte standardele
minime pentru protecţia păsărilor în fermă şi în timpul transportului.

8.6.1. Condiții generale

Conform acestora, păsările trebuie să fie îngrijite de personal suficient, care deține
cunoștințe adecvate, capabil: să recunoască dacă păsările au sau nu au o stare de sănătate
bună; să înțeleagă semnificația modificărilor de comportament; să aprecieze caracterul
adecvat al mediului în ansamblu sau pentru sănătatea și bunăstarea păsărilor. În situația în
care pasările trebuie capturate, această operațiune se efectuează cu atenție și numai de către
personal instruit și competent.
Păsările ținute în ferme trebuie inspectate cel puțin o dată pe zi; aceste inspecții se
efectuează independent de orice echipament de supraveghere automată. Pentru realizarea
inspecției este necesară prezența unei surse de lumină, fixă sau mobilă, pentru observarea
amănunțită a păsărilor în orice moment. Pentru inspecția atentă a efectivului sau grupului de
păsări se acordă o atenție deosebită condiției fizice, mișcărilor, respirației, aspectului
penajului, ochilor, ciocului, picioarelor și ghearelor și, dacă este necesar, crestelor, prezenței
paraziților externi, excrementelor, consumului de apă și hrană și sporului în greutate. Se
recomandă ca în fiecare hală să existe o boxă de tratament dotată cu hrănitoare, adăpătoare și
așternut corespunzător unde să fie cazate păsările bolnave aflate în tratament. Trebuie
asigurată asistență sanitară veterinară în cazul în care se constată că una sau mai multe păsări
sunt bolnave. Inspecția este realizată începând cu primele zile de la populare, astfel încât să
nu creeze un disconfort suplimentar păsărilor, iar acestea să se obișnuiască cu prezența
personalului. În primele săptămâni după populare trebuie observat modul în care păsările se
adaptează noilor condiții din adăpost — lumină, așternut, ventilație, temperatură. Fiecare
operator economic care desfășoară activitate în domeniul creșterii păsărilor trebuie să dețină o
procedură scrisă referitoare la modul de ucidere în caz de boală a acestora.
Spațiul disponibil pentru păsări trebuie evaluat în raport cu următoarele cerințe:
specie, hibrid, vârstă, sex, greutatea estimată la livrare și nevoile de a manifesta un anumit
comportament. Densitatea lotului trebuie să fie stabilită în funcție de următoarele criterii:
evitarea apariției și dezvoltării unor tulburări de comportament sau a unor leziuni de altă
natură; menținerea în adăpost a unui microclimat corespunzător, în mod deosebit a unei
ventilații și temperaturi adecvate.
În adăposturile păsărilor, podelele și stinghiile trebuie să fie proiectate și construite
din materiale corespunzătoare, care să nu provoace disconfort sau rănirea păsărilor, să nu aibă
margini ascuțite ori proeminente și să permită inspecția amănunțită a tuturor păsărilor. În
măsura în care este posibil, nivelul de zgomot trebuie să fie redus la minimum și se vor evita
zgomotele bruște sau permanente; ventilatoarele, utilajele de hrănire ori alte echipamente
trebuie construite, amplasate, utilizate și întreținute în așa fel încât să producă cât mai puțin
zgomot posibil, atâtdirect, în interiorul adăpostului, cât și indirect, prin structura adăpostului
în sine. În cazul în care bunăstarea și sănătatea păsărilor depind de sisteme automate sau de
alte sisteme de ventilație mecanică trebuie instalat în adăpost un sistem de alarmă eficient,
care să semnalizeze în timp util o defecțiune a instalațiilor de electricitate. Clădirile trebuie
dotate cu sisteme de iluminat care să asigure o intensitate luminoasă de cel puțin 20 lucși,

100
măsurată la nivelul ochiului păsării. Regimul de iluminare trebuie să prevină problemele de
sănătate și pe cele legate de comportament. Prin urmare, trebuie să urmeze un ciclu de 24 de
ore și să includă perioade neîntrerupte de întuneric, astfel încât păsările să se odihnească și să
evite apariția imunosupresiei și anomaliile oculare. Se recomandă ca trecerea la perioada de
întuneric să se facă treptat, prin crearea unei perioade cu lumina difuză similară înserării și
răsăritului. Concentrația maximă de NH3 din adăpost nu trebuie să depășească 20 ppm, iar
concentrația maximă de CO2 din adăpost nu trebuie să depășească 3.000 ppm.
Păsările trebuie să aibă acces la hrană la intervale de timp corespunzătoare
necesităților fiziologice. Conținutul maxim de micotoxine din furajele administrate păsărilor
nu trebuie să depășească următoarele niveluri: deoxinivalenol: 8 mg/kg pentru cereale și
produse cerealiere, 12 mg/kg pentru produse din porumb și 5 mg/kg pentru furaje combinate;
zearalenonă: 2 mg/kg pentru cereale și produse cerealiere și 3 mg/kg pentru produse din
porumb; ochratoxină A: 0,25 mg/kg pentru cereale și produse cerealiere și 0,1 mg/kg pentru
furaje combinate; fumonisină: 60 mg/kg pentru porumb și produse din porumb și 20
mg/pentru furaje combinate. Nu se pot administra alte substanțe în afara celor administrate în
scopuri terapeutice sau profilactice, cu excepția cazului în care a fost demonstrat, prin
expertiză științifică ori prin experiența dobândită, faptul că efectul substanței nu este în
detrimentul bunăstării, inclusiv al sănătății animalelor. Toate păsările trebuie să aibă acces la
o cantitate suficientă de apă de o calitate adecvată, recomandându-se ca, din punct de vedere
fizico-chimic, nivelul maxim al nitraților + nitriților să nu depășească 100 mg/litru, iar nivelul
maxim al nitriților să nu depășească 1 mg/litru.
Debecarea este permisă atunci când sunt epuizate toate măsurile pentru prevenirea
picajului și canibalismului. Debecarea se efectuează asupra puilor care au mai puțin de 10
zile, la recomandarea și sub supravegherea medicului veterinar, numai de către persoane
instruite, și presupune secționarea vârfului ciocului sau a primei treimi din valva superioară.
Proprietarul sau deținătorul păsărilor trebuie să păstreze o evidență a tuturor
tratamentelor medicale efectuate și a numărului de păsări moarte găsite la fiecare inspecție.
Evidențele trebuie să fie păstrate pentru o perioadă de cel puțin 3 ani și trebuie să fie puse la
dispoziția autorității competente atunci când se efectuează o inspecție oficială sau la cerere.

8.6.2. Particularități de protecție a puilor de carne

Prezenta normă sanitară veterinară se aplică tuturor puilor destinaţi producţiei de
carne, cu excepţia: exploataţiilor cu mai puţin de 500 de pui; exploataţiilor în care sunt
crescuţi doar pui pentru reproducţie; staţiilor de incubaţie; puilor crescuţi în adăpost în sistem
extensiv şi puilor crescuţi în aer liber, prevăzuţi la lit. b), c), d) şi e) din anexa IV la
Regulamentul Comisiei nr. 1.538/91/CEE de stabilire a normelor metodologice pentru
aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1.906/90 al Consiliului privind unele norme de
comercializare a păsărilor din curte şi puilor crescuţi în mod ecologic în conformitate cu
Regulamentul (CEE) nr. 2.092/91 al Consiliului privind metoda de producţie agricolă
ecologică şi indicarea acesteia pe produsele agricole şi alimentare. În cazul exploataţiilor ce
au şi loturi reproducătoare şi loturi destinate consumului, prezenta normă sanitară veterinară
se aplică loturilor destinate consumului; răspunderea principală pentru bunăstarea animalelor
revine proprietarului sau deţinătorului de animale.
Crescătorii de pui, persoane fizice, trebuie să beneficieze de cursuri de instruire
privind creşterea şi protecţia puilor de carne și să pună la dispoziţia personalului exploataţiei
şi a persoanelor angajate în echipa de livrare care ajută la prinderea şi încărcarea puilor
instrucţiuni şi ghiduri cu privire la cerinţele din domeniul bunăstării animalelor. Instrucţiunile
şi ghidurile respective vor include şi metodele de selectare a păsărilor ce urmează a fi ucise,
precum şi metodele de ucidere folosite în exploataţie.

101
 Adăpătorile trebuie poziţionate şi întreţinute astfel încât să se reducă la minimum
vărsarea accidentală. Hrana trebuie să fie disponibilă fie în permanenţă, fie sub formă de tain,
puii neputând sta nehrăniţi mai mult de 12 ore înainte de ora de sacrificare prevăzută. Puii
trebuie să aibă acces permanent la aşternut, uscat şi friabil la suprafaţă.Ventilaţia trebuie să
fie suficientă pentru a se evita supraîncălzirea şi, după caz, combinată cu sisteme de încălzire
pentru a se elimina umezeala excesivă. Nivelul zgomotelor trebuie redus la minim.
Ventilatoarele, dispozitivele de distribuire a hranei sau orice alte echipamente trebuie
construite, amplasate, manipulate şi întreţinute astfel încât să genereze cât mai puţin zgomot
posibil. Clădirile trebuie dotate cu sisteme de iluminat la o intensitate de cel puţin 20 lucşi în
timpul perioadelor de iluminare, măsurată la nivelul ochiului păsării, iar suprafaţa utilizabilă
a acestora trebuie iluminată în proporţie de cel puţin 80%. La recomandarea medicului
veterinar, poate fi permisă o reducere temporară a nivelului luminii. În termen de 7 zile de la
data la care puii sunt instalaţi în clădire şi până la 3 zile înainte de data prevăzută pentru
sacrificare, iluminatul trebuie să respecte un ritm de 24 de ore şi să includă perioade de
întuneric care să dureze minimum 6 ore în total, cu cel puţin o perioadă neîntreruptă de
minimum 4 ore, excluzând perioadele de semiîntuneric.
Puii crescuţi în exploataţie trebuie să fie inspectaţi cel puţin de două ori pe zi. Trebuie
să se acorde o atenţie deosebită semnelor care indică un nivel scăzut al bunăstării şi/sau
sănătăţii animalelor. Cei care sunt grav răniţi sau care prezintă semne evidente de tulburări de
sănătate, cum sunt cei care prezintă dificultăţi la mers, ascită sau malformaţii severe şi care
par să sufere, primesc tratament corespunzător sau sunt sacrificaţi de îndată. Trebuie
consultat un medic veterinar ori de câte ori este nevoie.
Părţile clădirii, echipamentele sau ustensilele care sunt în contact cu puii se curăţă şi
se dezinfectează în întregime după depopularea finală, înainte de introducerea în adăpost a
unor loturi noi. După depopularea finală a unui adăpost, se îndepărtează întregul aşternut şi se
asigură alt aşternut curat.
Proprietarul sau deţinătorul ţine, pentru fiecare adăpost al unei exploataţii, un registru
în care figurează: numărul de pui introduşi; suprafaţa utilizabilă; hibridul sau rasa din care fac
parte puii, în cazul în care acestea sunt cunoscute; la fiecare control, numărul păsărilor găsite
moarte, indicarea cauzelor, în cazul în care acestea sunt cunoscute, precum şi numărul
păsărilor ucise sau sacrificate motivat; numărul puilor care rămân în lot în urma înlăturării
puilor în vederea vânzării sau sacrificării. Registrele sunt păstrate pentru o perioadă de cel
puţin 3 ani şi sunt puse la dispoziţia autorităţii competente atunci când se efectuează o
inspecţie sau atunci când este necesar în alte scopuri.
Intervenţiile chirurgicale: sunt interzise toate cele efectuate în alte scopuri decât cele
terapeutice sau de diagnostic, care provoacă vătămarea ori pierderea unei părţi sensibile a
corpului sau alterarea structurii osoase; este permisă debecarea, atunci când sunt epuizate
toate măsurile pentru prevenirea picajului şi canibalismului. Debecarea se efectuează asupra
puilor care au mai puţin de 10 zile, la recomandarea şi sub supravegherea medicului veterinar
şi numai de către persoane instruite; autoritatea competentă poate autoriza castrarea puilor,
care se realizează sub supravegherea medicului veterinar de persoane instruite.

8.6.3. Cerințe de practicare a unei densităţi de populare sporite

Crescătorul de pui comunică autorităţii competente intenţia de a aplica o densitate de
populare mai mare de 33 kg/m2 greutate în viu. Acesta indică cifra exactă şi informează
autoritatea competentă cu privire la orice schimbare în aplicarea densităţii de populare cu cel
puţin 15 zile înainte de plasarea lotului în adăpost. La cererea autorităţii competente,
notificarea respectivă este însoţită de un document care rezumă informaţiile conţinute în
documentaţia care descrie în detaliu sistemele de producţie şi care conţin informaţii cu privire
la detaliile tehnice ale adăpostului şi ale echipamentelor acestuia, astfel: un plan al

102
adăpostului, care cuprinde dimensiunile suprafeţelor ocupate de pui; sistemul de ventilaţie şi,
dacă este cazul, sistemul de răcire şi de încălzire, inclusiv amplasarea acestora, o schemă a
ventilaţiei care detaliază parametrii-ţintă ai calităţii aerului, cum ar fi debitul, viteza şi
temperatura aerului; informaţii cu privire la sistemele de hrănire şi de adăpare şi amplasarea
acestora; sisteme de alarmă şi sisteme auxiliare în cazul avarierii unui echipament automat
sau mecanic esenţial pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor; tipul de pardoseală şi aşternut
utilizat în mod obişnuit.
Documentaţia se pune la dispoziţia autorităţii competente la cerere şi se actualizează
periodic. În special, se înregistrează inspecţiile tehnice ale sistemelor de alarmă şi de
ventilaţie. Crescătorii de pui comunică fără întârziere autorităţii competente orice modificări
ale adăpostului, echipamentelor sau ale procedurilor susceptibile a influenţa bunăstarea
păsărilor.
Crescătorii de pui se asigură că fiecare adăpost ce aparţine exploataţiei este echipat cu
sisteme de ventilaţie şi, în cazul în care este necesar, cu sisteme de încălzire sau de răcire
concepute, construite şi exploatate astfel încât: concentraţia de amoniac (NH3) să nu
depăşească 20 ppm şi concentraţia de dioxid de carbon (CO2) să nu depăşească 3.000 ppm,
valori măsurate la înălţimea capetelor puilor; temperatura interioară să nu depăşească
temperatura exterioară cu mai mult de 3°C, atunci când temperatura exterioară măsurată la
umbră depăşeşte 30°C; umiditatea relativă medie măsurată în interiorul adăpostului timp de
48 de ore să nu depăşească 70%, atunci când temperatura exterioară este sub 10°C.
În cazul densităţii de populare mai mari de 33 kg/m2, documentaţia aferentă lotului
va include atât hibridul sau rasa din care fac parte puii, cât şi mortalitatea zilnică şi rata
mortalităţii zilnice cumulate, calculată de către proprietar sau deţinător.
În cazul a cel puţin 7 loturi consecutive verificate ulterior într-un adăpost, rata
cumulativă a mortalităţii zilnice s-a situat sub 1% + 0,06% înmulţit cu vârsta de sacrificare a
lotului, exprimată în zile. În cazul în care autoritatea competentă nu a efectuat monitorizarea
exploataţiei în ultimii 2 ani, trebuie să se realizeze cel puţin un exerciţiu de monitorizare.

8.6.4. Transportul puilor destinați producției de carne

Păsările trebuie să fie transportate cu mijloace de transport înregistrate/autorizate
sanitar-veterinar, dotate cu cuști de transport care trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: să aibă o deschidere suficient de largă pentru a reduce riscul de rănire a păsărilor; să
fie suficient de rezistente ca să suporte greutatea păsărilor și construite în așa fel încât
păsările să nu poată scăpa și să preîntâmpine crearea de leziuni la cap, picioare sau aripi; să
permită inspecția păsărilor și menținerea unei ventilații adecvate pentru păsările din interior;
să fie securizate pentru a se preveni deplasarea lor în timpul transportului; de asemenea,
trebuie astfel fixate încât să permită circulația aerului printre acestea; înălțimea cuștilor de
transport variază în funcție de greutatea păsărilor astfel: 1. pui de aproximativ 1 kg: 10 cm; 2.
pui între 1 și 4 kg: 24—33 cm. Prinderea mecanică a puilor destinați producției de carne se
utilizează numai dacă se demonstrează că reduce stresul și rănirea accidentală.

103
 9. PROTECŢIA ANIMALELOR FOLOSITE ÎN SCOPURI ŞTIINŢIFICE SAU ÎN
ALTE SCOPURI EXPERIMENTALE

Necesitatea elaborării unor măsuri de protecţie pentru animalele folosite în scopuri

ştiinţifice, s-a impus datorită numărului tot mai mare de animale utilizate în diverse
experienţe, testări, în scop didactic, de diagnostic şi care sunt supuse periodic la suferinţă
inutilă. Astăzi mulţi oameni de ştiinţă consideră că unele experienţe pe animale pot fi
suprimate şi înlocuite cu metode alternative spre exemplu cu diferite culturi celulare, fără a
influenţa într-un fel sau altul sănătatea oamenilor. Datorită importanţei deosebite a
experienţelor pe animale fără de care multe şiinţe nu pot progresa, au luat fiinţă numeroase
organisme (Comitetul de Experţi pentru protecţia animalelor folosite în scopuri experimentale
şi industriale de pe lângă Consiliul Europei, Consiliul Organizaţiilor Internaţionale pentru
Ştiinţe Medicale, Asociaţia Internaţională pentru Standardizare Biologică,etc.), care au pus în
discuţie prin diverse manifestări (congrese, simpozioane, convenţii internaţionale),
importanţa ştiinţifică şi etică a folosirii animalelor în diferite scopuri experimentale. Multe
din hotărârile luate apoi în comun şi cu alte organisme internaţionale (OMS, UNESCO,
ONU) s-au transformat în reguli de bază ce trebuie respectate.

9.1. COSIDERAȚII GENERALE

În ţara noastră, protectia animalelor utilizate in scopuri stiintifice este reglementată

prin Legea 43/2014 și Legea 96/2015 pentru modificarea anexei nr. 3 la Legea 43/2014.
Reglementǎrile în vigoare se referă atât la animale neumane vertebrate vii, inclusiv forme
larvare care se hranesc autonom si forme fetale de mamifere incepand cu ultima treime a
stadiului lor normal de dezvoltare; cefalopode vii, cât şi la unitaţile de creştere, de furnizare,
de folosire şi de organizarea experimentelor.
Reglementarea instituie masuri de protectie a animalelor utilizate in scopuri stiintifice
sau in alte scopuri experimentale si prevede norme ce reglementeaza: inlocuirea si reducerea
utilizarii animalelor in proceduri; imbunatatirea metodelor de crestere, adapostire, ingrijire si
utilizare a animalelor in proceduri; originea, reproducerea, marcarea, ingrijirea si adapostirea
si uciderea animalelor; activitatile crescatorilor, furnizorilor si utilizatorilor de animale;
evaluarea si autorizarea proiectelor ce implica utilizarea animalelor in proceduri.
Prin alte scopuri experimentale se înţelege: obţinerea, fabricarea, testarea calităţii,
eficacităţii şi siguranţei medicamentelor şi a altor produse utilizate in diagnosticarea sau
tratarea unor boli ; protecţia mediului natural în interesul sănătăţii şi bunăstării umane şi
animale. Protecţia animalelor folosite în experimente nu se referă numai la condiţionarea şi
manipularea acestora pe timpul experimentelor ci şi la condiţiile de întreţinere a animalelor în
crescătorii, care trebuie să corespundă cerinţelor fiziologice specifice speciilor şi categoriilor
de vârstă.
Legea se aplică în cazul în care animalele sunt utilizate în proceduri sau destinate
utilizării în proceduri ori în cazul în care sunt crescute în mod special pentru ca organele sau
ţesuturile acestora să fie folosite în scopuri ştiinţifice ori educative: animale neumane
vertebrate vii, inclusiv forme larvare care se hrănesc autonom şi forme fetale de mamifere
începând cu ultima treime a stadiului lor normal de dezvoltare; cefalopode vii. Eliminarea
durerii, a suferintei, a stresului sau vatamarilor de durata prin utilizarea eficace a metodelor
anestezice, analgezice sau a altor metode similare nu exclud utilizarea unui animal in
proceduri din domeniul de aplicare a prezentei legi.

104
 Reglementările nu se aplică în cazul: actelor neexperimentale practicate în exploataţii
agricole; actelor veterinare practicate în clinici, în scopuri neexperimentale; studiilor
efectuate în clinici veterinare necesare în vederea autorizării comercializării unui produs
medicinal veterinar; actelor efectuate în cadrul practicilor recunoscute de creştere a
animalelor; actelor efectuate în scopul principal de identificare a animalelor; actelor care nu
sunt susceptibile să provoace durere, suferinţă, stres considerabil sau vătămări de durată
echivalente ori mai puternice decât cele produse de introducerea unui ac, cu bunele practici
veterinare.
Autorizarea sanitară-veterinară a crescătorilor, furnizorilor şi utilizatorilor de animale,
se face de către autoritatea competentă, autorizaţia acordându-se pentru o perioadă de 5 ani.
Aceasta se acordă dacă crescătorul, furnizorul sau utilizatorul de animale şi unitatea acestuia
respectă cerinţele stabilite, dacă este specificată persoana care răspunde de asigurarea
respectării prevederilor în vigoare. Autorizaţia poate fi suspendata şi retrasă, în cazul în care
un crescător, furnizor sau utilizator de animale nu mai îndeplineşte cerinţele stabilite
Animalele folosite în scopuri științifice sunt: șoarecele (Mus musculus); șobolanul
(Rattus norvegicus); cobaiul (Cavia porcellus); hamsterul sirian (auriu) (Mesocricetus
auratus); hamsterul chinezesc (Cricetulus griseus); gerbilul mongol (Meriones unguiculatus);
iepurele (Oryctolagus cuniculus); câinele (Canis familiaris); pisica (Felis catus); toate speciile
de primate neumane; broasca [Xenopus (laevis, tropicalis), rana (temporaria, pipiens)];
peştele zebră (Danio rerio).

9.2. PARTICULARITĂŢILE DE COMPORTAMENT ALE ANIMALELOR DE

EXPERIENŢĂ

Animalele destinate scopurilor ştiintifice şi altor experimente cazate în aceste

adăposturi, trebuie să aibă create condiţii pentru mişcare ca gimnastică funcţională.
Comportamentul lor în timpul experimentului depinde foarte mult de încrederea lor în om,
lucru care trebuie de cele mai multe ori exersat. Astfel personalul îngrijitor trebuie să fie
sensibil şi iubitor cu animalele, în anumite cazuri să vorbească cu ele, să le acorde o atenţie şi
o îngrijire corespunzătoare pentru ca ele să fie obişnuite cu prezenţa şi activitatea umană.
Comportamenul în concepţia lui NikolaasTinbergen (laureat al premiului Nobel
pentru fiziologie şi medicină 1973), defineşte atât totalitatea mişcărilor efectuate de animalul
intact cât şi activitatea motorie a acestuia (1951). Prin comportament, se asigură efectuarea
organizată a schimburilor de substanţă, energie şi informaţie cu mediul exterior.
Comportamentul (individual sau colectiv) caracteristic animalelor de experienţă, este
foarte important să fie cunoscut de către personalul din unităţile de creştere, de furnizare, de
utilizare şi de organizare a experimentelor, pentru a şti când trebuie sau nu să intervină în
vederea obţinerii rezultatelor dorite. Comportamentul individual al animalelor se poate
manifesta diferit fie prin cercetarea hranei, depozitarea, consumarea ei, fie chiar prin crearea
rezervelor de hrană. Acestea sunt obiceiuri de nutriţie normale, întâlnite frecvent la
rozătoarele mici. Tot un comportament individual al acestora, poate fi considerată şi
eliminarea fecalelor, dar care pe lângă caracterul de proces natural, poate fi şi un obicei de
marcare a teritoriului lor, sau o manifestare de frică a animalelor.
Comportamentul colectiv se întâlneşte la speciile de animale care trăiesc în colonii
(şoareci şi şobolani), datorită nevoii de comunicare între indivizi. Ca şi comportamentul
individual, cel colectiv poate exprima o stare emotivă a animalelor manifestată prin
horipilaţie, emiterea unor sunete, a unui miros etc., sau comunicarea între membrii grupului
exprimată prin semnale sonore (ţipete, strigăte de avertizare, de alarmă etc.), chimice
(feromoni, alomoni, keiromoni), vizuale (diferite tipuri de mişcări). Observarea etologiei

105
animalelor pe perioada unui an se face şi în funcţie de modul de grupare a acestora (în cuplu,
harem, familie şi colonie).
Animalele domestice sau cele născute, crescute şi ţinute în captivitate, datorită
condiţiilor create şi impuse de om, au întotdeauna un comportament diferit faţă de animalele
sălbatice.
Până la experimentul în sine, protecţia acestor animale urmăreşte modul ocrotitor,
uman, de a le captura, încărca, transporta şi apoi de a le descărca şi recepţiona. Astfel
capturarea animalelor sălbatice sau în libertate, se face numai de către personal instruit, care
cunoaşte bine obiceiurile şi habitatele animalelor, folosind metode umane.

9.3. COMPETENTA SI COMPORTAMENTUL PERSONALULUI IMPLICAT

În timpul experimentului, comportamentul depinde foarte mult de încrederea

animalului în om, lucru care trebuie de cele mai multe ori exersat. Astfel personalul îngrijitor
trebuie să fie sensibil şi iubitor cu animalele, în anumite cazuri să vorbească cu ele, să le
acorde o atenţie şi o îngrijire corespunzătoare, pentru ca ele să fie obişnuite cu prezenţa şi
activitatea umană.
Fiecare crescator, furnizor si utilizator de animale trebuie sa dispuna de personal
suficient, care are educatia si pregatirea necesara inainte de efectuarea procedurilor pe
animale; conceperea procedurilor si a proiectelor ce implica utilizarea animalelor in
proceduri; ingrijirea animalelor si uciderea animalelor. Persoanele care desfasoara aceste
activitati trebuie sa fie licentiate intr-o disciplina stiintifica relevanta activitatii desfasurate si
sa aiba cunostinte specifice cu privire la specii sau trebuie sa fie supervizate la indeplinirea
sarcinilor, pana demonstreaza ca au competenta necesara.
Cerintele specifice privind personalul implicat (crescator, furnizor si utilizator de
animale) sunt: raspunde de supravegherea bunastarii si ingrijirii animalelor din unitate;
instruiesc personalul care se ocupa de animale, astfel incat acesta sa detina informatiile
specifice privind speciile adapostite in cadrul unitatii; sunt responsabile de asigurarea faptului
ca personalul are educatia, competenta si pregatirea profesionala corespunzatoare si ca este
supravegheat pana face dovada competentei necesare. Acestea trebuie sa ia toate masurile
pentru ca orice durere, suferinta, stres sau vatamari de durata inutile care sunt cauzate
animalelor in cursul unei proceduri sa fie oprite, iar proiectele ce implica utilizarea
animalelor in proceduri sa se desfasoare cu autorizatia de proiect iar, in caz de nerespectare a
conditiilor de autorizare, sa fie luate si inregistrate masurile corespunzatoare de rectificare a
acesteia.
Fiecare crescator, furnizor si utilizator de animale folosite in scopuri stiintifice sau
educative trebuie sa aiba un medic veterinar desemnat de catre autoritatea competenta, cu
experienta in medicina animalelor utilizate in scopuri stiintifice sau educative sau un expert
cu o calificare corespunzatoare, acolo unde este necesar, insarcinat cu atributii de consiliere
privind bunastarea animalelor si tratamentul acestora.
Fiecare crescator, furnizor si utilizator de animale folosite in scopuri stiintifice sau
alte scopuri experimentale trebuie sa infiinteze o structura responsabila cu bunastarea
animalelor, care trebuie sa cuprinda cel putin persoana sau persoanele responsabile pentru
bunastarea si ingrijirea animalelor si, in cazul unui utilizator, un membru cu competente
stiintifice. Structura responsabila cu bunastarea animalelor beneficiaza si de contributia
medicului veterinar desemnat sau a unui expert.
Structura responsabila cu bunastarea animalelor, trebuie sa consilieze personalul care
se ocupa de animale cu privire la problemele legate de bunastarea animalelor in timpul
achizitiei, adapostirii, ingrijirii si utilizarii acestora; sa consilieze personalul cu privire la
aplicarea cerintei de inlocuire, reducere si imbunatatire a utilizarii animalelor in proceduri si

106
sa il informeze cu privire la progresele tehnice si stiintifice privind aplicarea respectivei
cerinte; sa instituie si sa evalueze procesele operationale interne privind monitorizarea,
raportarea si actiunile ulterioare necesare bunastarii animalelor adapostite in cadrul unitatii;
sa urmareasca evolutia si rezultatele proiectelor tinand seama de efectul asupra animalelor
utilizate si identificand elementele care contribuie si mai mult la inlocuirea, reducerea si
imbunatatirea metodelor de crestere, adapostire, ingrijire si utilizare a animalelor in
proceduri; sa acorde consiliere pentru programele de relocare, inclusiv privind socializarea
adecvata a animalelor ce urmeaza a fi relocate.
Toate inregistrarile recomandarilor facute de structura responsabila cu bunastarea
animalelor, precum si ale deciziilor luate cu privire la recomandarile respective se pastreaza
pentru o perioada de cel putin 3 ani.
Toti crescatorii, furnizorii si utilizatorii de animale trebuie sa pastreze registre de
evidenta, care contina numarul si speciile de animale crescute, achizitionate, furnizate,
folosite in proceduri, eliberate sau relocate; originea animalelor, inclusiv daca acestea au fost
crescute in scopul utilizarii in proceduri; datele la care animalele au fost achizitionate,
furnizate, eliberate sau relocate; de la cine au fost obtinute animalele; numele si adresa
destinatarului animalelor; numarul si speciile animalelor care au murit sau care au fost ucise
in fiecare unitate; pentru animalele moarte, este inregistrata cauza mortii, daca este
cunoscuta; in cazul utilizatorilor, proiectele in care sunt folosite animale.
Registrele se pastreaza timp de minimum 5 ani si, la cerere, se pun la dispozitia
autoritatii competente.

9.4. PROCEDURI

Conform reglementărilor în vigoare, procedurile se pot desfasura in cercetarea de

baza; cercetarea transferabila sau aplicata; in dezvoltarea, producerea si testarea calitatii,
eficacitatii si sigurantei medicamentelor, a produselor alimentare si a hranei pentru animale si
a altor substante sau produse; protectia mediului natural in interesul sanatatii sau al bunastarii
oamenilor sau animalelor; cercetare in scopul conservarii speciilor; invatamant superior sau
pregatire profesionala pentru dobandirea, mentinerea sau imbunatatirea competentelor
profesionale; investigatii medico-legale.
Cercetarea transferabila sau cea aplicata urmareste prevenirea, profilaxia,
diagnosticarea sau tratarea bolilor, a starilor de sanatate precare sau a altor anomalii sau a
efectelor acestora la oameni, animale sau plante; evaluarea, detectarea, controlul sau
modificarea bolilor fiziologice la oameni, animale sau plante; bunastarea animalelor si
imbunatatirea conditiilor de productie pentru animalele crescute in scopuri agricole.
O procedura se efectueaza doar daca la nivelul Uniunii Europene nu exista o alta
metoda sau strategie de testare acreditata pentru a obtine rezultatul dorit si care nu presupune
utilizarea animalelor vii. Atunci cand sunt alese procedurile, sunt selectate cele care au cea
mai mare probabilitate de a oferi rezultate satisfacatoare si indeplinesc in cea mai mare
masura utilizeaza un numar minim de animale; implica animale cu cea mai scazuta capacitate
de a simti durere, suferinta, stres sau de a prezenta vatamari de durata; provoaca nivelul cel
mai scazut de durere, suferinta, stres sau vatamare de durata.
Moartea ca punct final al unei proceduri se evita in masura in care este posibil si se
inlocuieste cu puncte finale timpurii si umane. In cazul in care nu poate fi evitata moartea ca
punct final, procedura este conceputa astfel incat: sa duca la moartea unui numar cat mai mic
de animale si sa se reduca la un minim posibil durata si intensitatea suferintei animalului si,
pe cat posibil, sa se asigure o moarte lipsita de dureri.

107
 Cu exceptia cazurilor in care acest lucru este inadecvat, procedurile sunt efectuate sub
anestezie generala sau locala sau se folosesc analgezicele ori o alta metoda corespunzatoare
pentru a se asigura ca durerea, suferinta sau stresul sunt reduse la nivel minim. Procedurile
care pot cauza leziuni grave ce pot determina durere severa nu sunt efectuate fara
anestezie. In momentul luarii deciziei privind oportunitatea folosirii anesteziei, se are in
vedere daca anestezia este considerata ca fiind mai traumatizanta pentru animal decat
procedura insasi sau daca anestezia este incompatibila cu scopul procedurii.
Se interzice administrarea unui medicament animalelor care sa opreasca sau sa
restrictioneze manifestarea durerii fara un grad adecvat de anesteziere sau analgezie. In aceste
cazuri, se furnizeaza o justificare stiintifica, insotita de detalii privind schema de anestezie
sau analgezie. Un animal care poate suferi de durere odata ce dispare efectul anesteziei este
tratat cu analgezice preventive si postoperatorii sau cu alte metode paliative adecvate, cu
conditia ca acest lucru sa fie compatibil cu scopul procedurii. Odata ce scopul procedurii a
fost atins, se iau masurile necesare pentru a reduce la minimum suferinta animalului.
In functie de severitatii procedurilor utilizate acestea pot fi clasificate in proceduri
fara recuperare, superficiale, moderate sau severe. Cu anumite exceptii este interzisa
realizarea unei proceduri in cazul in care aceasta presupune durere, suferinta sau stres sever
ce pot dureza mult timp si care nu pot fi ameliorate.
Un animal care a mai fost utilizat in una sau mai multe proceduri poate fi reutilizat
intr-o procedura noua in favoarea unui animal care nu a mai fost utilizat in proceduri, numai
daca severitatea efectiva a procedurilor anterioare a fost superficiala sau moderata; daca se
demonstreaza faptul ca starea generala de sanatate si bunastare a animalului este complet
refacuta; daca procedura ulterioara este clasificata drept superficiala, moderata sau fara
recuperare; daca sunt respectate indicatiile veterinare, tinandu-se seama de experienta de
viata a animalului.
In urma efectuarii unui examen veterinar al animalului, autoritatea competenta poate
permite reutilizarea unui animal, cu conditia ca animalul sa nu fi fost utilizat decat o singura
data intr-o procedura care a presupus durere severa, stres sau suferinte echivalente.
O procedura este considerata finalizata in situatia in care nu mai exista alte observatii
de facut in legatura cu procedura respectiva sau, in cazul noilor linii genetice modificate ale
animalului, in situatia in care nu mai sunt observate sau asteptate reactii de durere, suferinta,
stres sau vatamari de durata asupra descendentilor, de o intensitate echivalenta sau superioara
celei produse de introducerea unui ac. La finalul unei proceduri, medicul veterinar sau o alta
persoana competenta in acest domeniu, ia o decizie privind mentinerea in viata a animalului.
Animalul este ucis in situatia in care este posibil sa ramana cu durere, suferinta sau stres
moderate sau severe, ori cu vatamari de durata. Atunci cand animalul este tinut in viata,
acesta primeste ingrijire si adapost adecvate starii sale de sanatate.
Autoritatea competenta poate permite ca animalele utilizate in proceduri sau destinate
utilizarii in proceduri sa fie relocate sau returnate in habitatul lor sau intr-un sistem de
crescatorie adecvat speciei respective, daca starea de sanatate a animalului permite acest
lucru; daca nu exista niciun pericol pentru sanatatea publica, sanatatea animala sau pentru
mediu si daca au fost luate toate masurile adecvate pentru protejarea bunastarii animalului.

9.5. PRINCIPIUL INLOCUIRII, REDUCERII, UTILIZARII ANIMALELOR

IN PROCEDURI

In locul unei proceduri se utilizeaza o metoda sau o strategie de testare satisfacatoare

din punct de vedere stiintific, care nu implica utilizarea de animale vii. Numarul de animale
utilizate in proiecte trebuie redus la minimum, fara a compromite obiectivele proiectului ce

108
implica utilizarea animalelor in proceduri. De asemenea trebuie luate toate masurile in
vederea imbunatatirii conditiilor de crestere, adapostire si ingrijire a animalelor, precum si a
metodelor utilizate in cadrul procedurilor, prin eliminarea sau reducerea la minimum a
durerii, a suferintei, a stresului sau a vatamarilor de durata ce pot fi provocate animalelor.

9.6. METODE DE UCIDERE

Uciderea animalelor trebuie realizata prin metode care provoaca cel mai mic nivel de
durere, de suferinta sau de stres; in unitatea unui crescator, furnizor sau utilizator, de catre o
persoana competenta, instruita si pregatita in acest sens. In cazul unei aplicatii practice in
teren, animalul poate fi ucis de catre persoana competenta, in afara unei unitati.
În procesul de ucidere a animalelor se utilizează metodele cuprinse în tabelul de mai
jos.

Câini,
pisici, Mamifere Primate
Animale - remarce/metode Peşti Amfibieni Reptile Păsări Rozătoare Iepuri
dihori şi mari neumane
vulpi
Supradoză de anestezic (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1) (1)
Pistol cu tijă - - (2) - - - - - -
Dioxid de carbon - - - - (3) - - - -
Dislocarea cervicală - - - (4) (5) (6) - - -
Lovitură penetrativă la nivelul
- - - (7) (8) (9) (10) - -
capului
Decapitarea - - - (11) (12) - - - -
Asomarea electrică (13) (13) - (13) - (13) (13) (13) -
Gaze inerte (Ar, N2) - - - - - - - (14) -
Împuşcarea cu glonţ liber cu
ajutorul unei carabine, pistol - - (15) - - - (16) (15) -
şi muniţie adecvate

Cerințe
1. După caz, se utilizează după sedarea prealabilă.
2. Se utilizează exclusiv pentru reptilele mari.
3. Se utilizează numai cu umplere gradată. Nu se utilizează pentru rozătoarele în formă de făt sau nou-născute.
4. Se utilizează numai pentru păsările mai mici de 1 kg. Păsările de peste 250 g sunt sedate.
5. Se utilizează numai pentru rozătoarele mai mici de 1 kg. Rozătoarele de peste 150 g sunt sedate.
6. Se utilizează numai pentru iepurii mai mici de 1 kg. Iepurii de peste 150 g sunt sedați.
7. Se utilizează numai pentru păsări mai mici de 5 kg.
8. Se utilizează numai pentru rozătoare mai mici de 1 kg.
9. Se utilizează numai pentru iepuri mai mici de 5 kg.
10. Se utilizează numai pentru nou-născuți.
11. Se utilizează numai pentru păsări mai mici de 250 g.
12. Se utilizează numai dacă alte metode nu sunt posibile.
13. Este necesar un echipament special.
14. Se utilizează numai pentru porcine.
15. Se utilizează numai de către trăgători experimentați în condiții de teren.
16. Se utilizează numai în condiții de teren, de către trăgători experimentați, în situația în care alte metode nu
sunt posibile.

Pot fi utilizate și alte metode decât cele cuprinse în tabel și anume: asupra animalelor
inconştiente, cu condiţia ca acestea să nu redevină conştiente înaintea morţii; asupra
animalelor utilizate în cercetarea agricolă, în situaţia în care scopul proiectului necesită ca
animalele să fie adăpostite în condiţii similare condiţiilor de adăpostire a animalelor de fermă.

109
 Uciderea animalelor se finalizează utilizând una următoarele metode: confirmarea
încetării permanente a circulaţiei; distrugerea creierului; dislocarea gâtului; exsanguinarea;
sau confirmarea instalării rigor mortis. Acestea nu se aplica in situatia in care un animal
trebuie ucis in cazuri de urgenta, din motive de bunastare animala, sanatate publica, sanatate
animala sau de mediu.
Se pot acorda derogări de către autoritatea competentă la cererea solicitantului,
pentru a permite utilizarea unei alte metode, cu conditia ca metoda sa fie considerata cel putin
la fel de umana pe baza dovezilor stiintifice; cand, pe baza unei justificari stiintifice intocmite
de catre solicitant, se demonstreaza ca scopul procedurii nu poate fi atins prin utilizarea unei
metode de ucidere.

9.7. IMBUNATAȚIREA METODELOR DE CRESTERE, ADAPOSTIRE,

INGRIJIRE SI UTILIZARE A ANIMALELOR IN PROCEDURI

9.7.1. Spații pentru proceduri generale și specifice

Pereții și podelele trebuie acoperite cu materiale rezistente la uzura cauzată de
animale și de procesul de curățare. Materialul nu trebuie să dăuneze sănătății animalelor și nu
trebuie să provoace rănirea acestora. Fiecare echipament sau accesoriu trebuie să aibă o
protecție suplimentară, astfel încât să nu fie deteriorat de animale sau să rănească animalele.
Speciile incompatibile, de exemplu, prădător și pradă, sau animalele care necesită
condiții de mediu diferite nu trebuie adăpostite în același spațiu, iar în cazul combinației
prădător și pradă, animalele nu trebuie adăpostite în aceleași limite vizuale, olfactive sau
auditive.
Unitățile trebuie să aibă, după caz, instalații de laborator pentru efectuarea unor
diagnosticări simple, examinări post-mortem și/sau prelevarea de probe care urmează să facă
obiectul unor examene de laborator mai aprofundate în altă parte. Trebuie să existe spații
pentru proceduri generale și specifice, pentru situațiile în care nu este de dorit ca procedurile
și observațiile să se desfășoare în spațiile de adăpostire.
Pentru izolarea animalelor nou-sosite trebuie puse la dispoziție spații speciale până la
stabilirea stării lor de sănătate și până când riscul potențial de sănătate pentru celelalte
animale este evaluat și redus la minimum.Trebuie să se asigure spații separate pentru
adăpostirea animalelor bolnave sau rănite.
Spațiile de depozitare sunt proiectate, utilizate și întreținute astfel încât să păstreze
calitatea hranei și a așternutului. Pe cât posibil, aceste spații nu trebuie să conțină paraziți sau
insecte. Materialele care pot fi contaminate sau care prezintă pericol pentru animale ori
personal trebuie depozitate separat. Spațiile de curățare și de spălare trebuie să fie suficient de
încăpătoare pentru instalațiile necesare decontaminării și curățării echipamentelor folosite.
Procesul de curățare este astfel realizat încât să separe fluxul materialului curat de cel al
materialului murdar, pentru a preveni contaminarea echipamentului proaspăt curățat.
Unitățile asigură depozitarea în condiții de igienă și eliminarea în siguranță a cadavrelor și
deșeurilor animale. Acolo unde este necesară efectuarea de proceduri chirurgicale în condiții
aseptice ar trebui să existe una sau mai multe săli echipate corespunzător și spații destinate
recuperării postoperatorii.

9.7.2. Îngrijirea animalelor

Izolarea, încălzirea și ventilarea spațiului de adăpostire garantează faptul că circulația
aerului, nivelul de praf și concentrația de gaze sunt menținute în limite care nu sunt
dăunătoare pentru animalele adăpostite.

110
 Temperatura și umiditatea relativă din spațiile de adăpostire trebuie să fie adaptate
speciilor și grupelor de vârstă adăpostite. Temperatura trebuie măsurată și înregistrată zilnic.
Animalele nu trebuie izolate în spații exterioare în condiții climatice care le pot dăuna.
În cazul în care lumina naturală nu furnizează un ciclu corespunzător de lumină-
întuneric, se asigură o iluminare controlată pentru satisfacerea necesităților biologice ale
animalelor și pentru asigurarea unui mediu satisfăcător de lucru. Iluminatul trebuie să
satisfacă nevoile pentru creșterea și controlul animalelor. Este obligatoriu să se asigure
perioade regulate de lumină și o intensitate a luminii adaptate speciilor.În situația în care sunt
adăpostite animale albinoase, trebuie să se țină cont de sensibilitatea la lumină a acestora.
Nivelurile de zgomot, inclusiv ultrasunetele, nu trebuie să afecteze în mod negativ
bunăstarea animalelor.Unitățile trebuie să aibă sisteme de alarmă care să emită sunete aflate
în afara spectrului de percepție sonoră a animalelor, în cazul în care acest lucru nu împiedică
percepția sunetelor respective de către oameni.Spațiile de adăpostire trebuie să dispună, după
caz, de izolare fonică și de materiale care absorb zgomotul.
Unitățile care depind de echipamente electrice sau mecanice pentru controlul și
protecția mediului trebuie să dispună de un sistem de rezervă care să asigure funcționarea
serviciilor esențiale, a sistemelor de iluminare de urgență și a sistemelor de alarmă.
Sistemele de încălzire și de ventilație trebuie echipate cu dispozitive de supraveghere
și cu alarme. Este obligatoriu să se afișeze vizibil instrucțiuni clare privind procedurile în caz
de urgență.
În unități trebuie pusă în aplicare o strategie care să asigure menținerea unei stări de
sănătate corespunzătoare care garantează bunăstarea animalelor și respectă cerințele
științifice. Această strategie trebuie să cuprindă supravegherea periodică a animalelor, un
program de supraveghere microbiologică și planuri de acțiune pentru probleme de sănătate și
trebuie să definească parametri și proceduri de control sanitar în cazul introducerii de animale
noi. Animalele fac obiectul unui control efectuat cel puțin zilnic de o persoană competentă.
Aceste verificări asigură că toate animalele bolnave sau rănite sunt identificate și că sunt luate
măsurile corespunzătoare.
Animalele capturate din sălbăticie
Containere de transport și mijloace de transport adaptate speciilor respective trebuie
să fie disponibile la locurile de capturare, în cazul în care animalele trebuie deplasate pentru
examinare sau tratament.Trebuie acordată o atenție deosebită și trebuie luate măsuri
corespunzătoare pentru aclimatizarea, carantina, adăpostirea, creșterea, îngrijirea animalelor
capturate din sălbăticie și, după caz, trebuie prevăzute dispoziții pentru eliberarea acestora la
încheierea procedurilor.
Adaposturile pentru animale nu trebuie să fie făcute din materiale de natură să
dăuneze sănătăţii animalelor. Proiectarea şi construcţia lor trebuie efectuate astfel încât să nu
rănească animalele, cu excepția cazului în care sunt de unică folosinţă și trebuie să fie
construite din materiale care rezistă la tehnicile de curăţare şi decontaminare. Proiectarea
podelelor din incintele pentru animale trebuie să se adapteze speciilor şi vârstei animalelor şi
acestea trebuie să fie concepute astfel încât să faciliteze îndepărtarea dejecţiilor.
Cu excepţia animalelor care sunt în mod natural solitare, adapostirea se face în
grupuri stabile de indivizi compatibili, sau atunci când este permisă adăpostirea individuală,
durata trebuie limitată la perioada minimă necesară şi trebuie să se menţină contactul vizual,
auditiv, olfactiv şi/sau tactil cu celelalte animale. Introducerea sau reintroducerea animalelor
în grupuri stabile trebuie să fie supravegheată cu atenţie, astfel încât să se evite problemele de
incompatibilitate şi perturbarea relaţiilor sociale.
Animalele, trebuie să dispună de un spaţiu de natură să permită manifestarea unei
game largi de comportamente normale, dar și un anumit grad de control asupra mediului lor
şi o anumită libertate de alegere, pentru a reduce astfel comportamentul indus de stres.

111
Unităţile trebuie să dispună de tehnici de îmbogăţire a mediului de viaţă care lărgesc gama de
activităţi disponibile pentru animale şi intensifică activităţile de adaptare ale acestora,
inclusiv exerciţiul fizic, căutarea hranei, activităţile de manipulare şi cognitive
corespunzătoare speciilor. Îmbogăţirea mediului de viaţă în incintele pentru animale trebuie
să se adapteze nevoilor speciei, precum şi nevoilor individuale ale animalelor respective.
Strategiile de îmbogăţire a mediului de viaţă în unităţi trebuie revizuite şi actualizate periodic.
Animalele trebuie să dispună în permanenţă de materiale pentru aşternut sau structuri
de dormit adaptate speciilor, inclusiv materiale pentru cuiburi sau structuri pentru animalele
de reproducere. În interiorul incintelor pentru animale, cu nevoile speciilor, trebuie să se
asigure o zonă de odihnă solidă şi confortabilă pentru toate animalele. Toate zonele de
dormit trebuie menţinute curate şi uscate.
Hrănirea trebuie să respecte necesităţile nutriţionale şi comportamentale ale
animalului, să fie gustoasă şi necontaminată. La selectarea materiilor prime, producerea şi
prezentarea hranei, să iau măsuri privind reducerea la minimum a contaminării chimice,
fizice şi microbiologice (inclusiv la ambalare, transport şi depozitare). Animalele trebuie să
aibă acces la hrană şi să dispună de suficient spaţiu pentru a se limita competiţia cu alte
animale.
Adăparea se face cu apă potabilă necontaminată, iar când se folosesc sisteme
automate de adăpare, trebuie verificate periodic, întreţinute şi curăţate periodic pentru a se
evita accidentele. În cazul în care adăpostirea se relizează în cuşti cu pardoleală continuă, o
atenţie deosebită se acordată limitării riscului de inundare. Trebuie prevăzută adaptarea
alimentării cu apă a acvariilor şi bazinelor la nevoile şi limitele de toleranţă ale speciilor
individuale de peşti, amfibieni şi reptile.
Particularitățile specifice ale spațiului - tabele - asigurat pentru șoareci, şobolani,
gerbili, hamsteri şi cobai privind "înălţimea incintei" (distanţa verticală dintre podeaua
incintei şi acoperişul incintei şi această înălţime se aplică la peste 50% din suprafaţa minimă
a podelei incintei înainte de adăugarea dispozitivelor de îmbogăţire a mediului de viaţă).

Tabelul 1. Șoareci
Greutate corporală Suprafața minimă Suprafața Înălțimea Data la
(g) a incintei podelei minimă a care se
(cm2) per incintei face
animal (cm) referire
(cm2) în art. 32
alin. (6)
din lege
Cazare normală și în până la 20 inclusiv 330 60 12 1 ianuarie
timpul procedurilor 2017
peste 20 și până la 330 70 12
25 inclusiv
peste 25 și până la 330 80 12
30 inclusiv
peste 30 330 100 12
Reproducție 330 12
Pentru o pereche
monogamă (înrudite
sau nu) sau un trio
(înrudite).
Pentru fiecare
femelă suplimentară
cu puii săi trebuie să
se adauge 180 cm2
Cazare normală la sub 20 950 40 12

112
crescători (*) Dimen
siunea incintei 950
cm2
Dimensiunea sub 20 1.500 30 12
incintei 1.500 cm2

Tabelul 2. Șobolani
Greutate Suprafața Suprafața Înălțimea Data la
corporală minimă a podelei minimă a care se
(g) incintei per incintei face
(cm2) animal (cm) referire
(cm2) în art. 32
alin. (6)
din lege
Cazare normală până la 200 800 200 18 1 ianuarie
și în timpul procedurilor (*) inclusiv 2017
peste 200 și 800 250 18
până la 300
inclusiv
peste 300 și 800 350 18
până la 400
inclusiv
peste 400 și 800 450 18
până la 600
inclusiv
peste 600 1.500 600 18
Reproducție 800 18
Mama și puii
săi.
Pentru fiecare
animal adult
suplimentar
permanent, se
adaugă 400
cm2.
Cazare normală la până la 50 1.500 100 18
crescători (**) Dimensiunea inclusiv
incintei 1.500 cm2 peste 50 și 1.500 125 18
până la 100
inclusiv
peste 100 și 1.500 150 18
până la 150
inclusiv
peste 150 și 1.500 175 18
până la 200
inclusiv
Cazare normală la până la 100 2.500 100 18
crescători (**) Dimensiunea inclusiv
incintei 2.500 cm2 peste 100 și 2.500 125 18
până la 150
inclusiv
peste 150 și 2.500 150 18
până la 200
inclusiv

113
 Tabel 3. Gerbil
Greutate Suprafața minimă a Suprafața Înălțimea Data la
corporală incintei podelei minimă a care se
(g) (cm2) per incintei face
animal (cm) referire
(cm2) în art. 32
alin. (6)
din lege
Cazare normală și până la 40 1.200 150 18 1 ianuarie
în timpul inclusiv 2017
procedurilor peste 40 1.200 250 18
Reproducție 1.200 18
Pereche monogamă sau
trio cu pui

Tabel 4. Hamsteri
Greutate corporală Suprafața Suprafața Înălțimea Data la
(g) minimă a incintei podelei per minimă a care se
(cm2) animal incintei face
(cm2) (cm) referire în
art. 32
alin. (6)
din lege
Cazare normală și în până la 60 inclusiv 800 150 14 1 ianuarie
timpul procedurilor peste 60 și până la 800 200 14 2017
100 inclusiv
peste 100 800 250 14
Reproducție 800 14
Mamă sau pereche
monogamă cu pui
Cazare normală la Sub 60 1.500 100 14
crescători (*)

114
 Tabel 5. Cobai
Greutate Suprafața minimă a Suprafața Înălțimea Data la
corporală incintei podelei per minimă a care se face
(g) (cm2) animal incintei referire în
(cm2) (cm) art. 32 alin.
(6) din lege
Cazare normală și până la 200 1.800 200 23 1 ianuarie
în timpul inclusiv 2017
procedurilor peste 200 și 1.800 350 23
până la 300
inclusiv
peste 300 și 1.800 500 23
până la 450
inclusiv
peste 450 și 2.500 700 23
până la 700
inclusiv
peste 700 2.500 900 23
Reproducție 2.500 23
Pereche cu pui.
Pentru fiecare femelă de
reproducție suplimentară
se adaugă 1.000 cm2
Cazare normală Sub 60 1.500 100 14
la crescători (*)

Iepuri
În timpul cercetării științifice, în situația în care scopul acesteia necesită ca animalele
să fie adăpostite în condiții similare condițiilor de adăpostire a animalelor de fermă, acest
aspect trebuie asigurat. În cadrul incintei trebuie să existe o suprafață mai înaltă. Această
suprafață trebuie să le permită animalelor să se întindă, să se așeze și să se deplaseze cu
ușurință dedesubt și nu trebuie să acopere mai mult de 40% din suprafața podelei. În cazul în
care, din rațiuni științifice sau veterinare, nu se poate folosi o zonă înălțată, incinta trebuie să
fie cu 33% mai mare pentru un iepure singur și cu 60% mai mare pentru 2 iepuri.
În cazul în care se asigură o suprafață mai înaltă pentru iepurii cu vârsta mai mică de
10 săptămâni, dimensiunea suprafeței mai înalte trebuie să fie de cel puțin 55 × 25 cm, iar
înălțimea față de suprafața podelei trebuie să fie astfel încât animalele să poată utiliza toată
suprafața acesteia.

Greutatea finală a corpului Suprafața minimă a podelei pentru Înălțimea Data menționată
(kg) unul sau două animale armonioase minimă la art. 32 alin.
din punct de vedere social (cm) (6) din lege
(cm2)
sub 3 3.500 45 1 ianuarie 2017
între 3 și 5 inclusiv 4.200 45
peste 5 5.400 60

Pisici
Pisicile nu trebuie adăpostite individual pentru mai mult de 24 de ore consecutive.
Pisicile care sunt în mod repetat agresive față de alte pisici trebuie adăpostite individual
numai dacă nu li se găsește un partener compatibil. Stresul social la toți indivizii adăpostiți în
pereche sau în grup trebuie supravegheat cel puțin săptămânal. Femelele cu pui în vârstă de

115
până la 4 săptămâni sau femelele aflate în ultimele două săptămâni de gestație pot fi
adăpostite individual. Spațiul minim în care poate fi ținută o femelă cu puii săi este spațiul
pentru o pisică singură, care trebuie mărit în mod treptat, astfel încât, la vârsta de 4 luni, puii
să fi fost relocați conform standardelor de spațiu pentru adulți.
Zonele pentru hrănire și litierele nu trebuie să fie situate la mai puțin de 0,5 m distanță
și nu trebuie să fie schimbate între ele.

Câini
Câinilor trebuie să li se asigure, acolo unde este posibil, îngrădituri exterioare. Câinii
nu trebuie adăpostiți individual pentru mai mult de 4 ore consecutive.
Incintele interioare trebuie să reprezinte cel puțin 50% din spațiul minim disponibil pentru
câini. Standardele de spațiu detaliate în continuare se bazează pe valorile necesare pentru
câinii de rasă Beagle, dar rasele de talie mare, precum Saint Bernard sau ogarul irlandez,
trebuie să dispună de spații cu dimensiuni mai mari. Pentru alte rase decât Beagle de
laborator, standardele de spațiu trebuie convenite prin consultarea cu personalul veterinar.
Câinii adăpostiți în pereche sau în grup pot fi restricționați fiecare la jumătate din
spațiul total disponibil (2 m2 pentru un câine sub 20 kg, 4 m2 pentru un câine peste 20 kg) în
situația în care fac obiectul unor proceduri în sensul prezentei legi, în cazul în care această
izolare este esențială în scopuri științifice. Perioada în care un câine este ținut într-un astfel de
spațiu limitat nu trebuie să depășească 4 ore consecutive.
O femelă care alăptează și puii săi trebuie să beneficieze de aceleași standarde de
spațiu ca o femelă singură cu o greutate echivalentă. Boxele de fătare trebuie proiectate astfel
încât femela să se poată deplasa într-o boxă suplimentară sau o zonă înălțată, departe de pui.

9.8. Etica animalelor de laborator

Și animalele folosite în diferite scopuri științifice, ridică probleme etice prin utilizarea
lor in cercetare. In legatura cu acest fapt, de obicei ne gandim la cercetarea din domeniul
medical ce are ca scop imbunatatirea sanatatii omului. Dar si cercetarea veterinara necesita
utilizarea animalelor de laborator. In plus, animalele sunt folosite pentru a se testa diferite
produse cosmetice si de uz casnic. Avand in vedere gama de utilizari a animalelor de
laborator si scopurile in care acestea sunt folosite, va puteti imagina ca teoriile etice pot sa nu
cada intotdeauna de acord in acest domeniu. Un factor suplimentar al preocuparii etice
relative este preferinta pe care o au multi oameni, pentru caini fata de sobolani, sau pentru
cimpanzei fata de pesti, dupa cum s-a vazut in scala mobila a preocuparilor morale,
mentionata anterior.
Luand fiecare teorie in general putem identifica contractualismul, care este preocupat
numai de sentimentele umane: standarde inalte ale bunastarii animalelor de laborator care
trebuie stabilite pentru a permite publicului si celor ce lucreaza cu acestea sa aiba un maxim
de constiinta impacata. Cu toate acestea, standardele trebuie sa fie permisive de asemenea,
pentru toata cercetarea, astfel ca umanitatea sa beneficieze maxim de pe urma cunostintelor
dobandite.
Utilitaristul acorda atentie bunastarii animalelor in virtutea principiului consideratiei
egale a intereselor, in mod egal pentru fiecare animal. Astfel, pestii merita la fel de mult
imbogatirea mediului ambiant sau ameliorarea durerii adecvat lor, la fel cum merita si
cimpanzeii. De asemenea, din punctul de vedere utilitarist, trebuie facut totul pentru a
minimaliza folosirea animalelor in cercetare. Acest fapt este rezumat in principiul celor 3R,
care se refera la:

116
 • înlocuirea (replacement): acolo unde este posibil, sa se utilizeze o alternativa care nu
este inzestrata cu sensibilitate, in locul folosirii animalelor in cercetare. Se exemplu,
utilizarea unor culturi de tesuturi pentru a studia efectele medicamentelor asupra celulelor.
• reducerea (reduction): numarul de animale vii necesar este minimalizat, de exemplu
prin proiectarea adecvata a studiului si folosirea unor linii consangvinizate de soareci cu
minima variatie genetica. Dar trebuie retinut faptul ca in unele studii, consangvinizarea poate
crea prejudecăți.
• îmbunătățirea (rafinament): prin care se poate opri un experiment atunci cand
animalul incepe sa prezinte simptome produse de o infectie fatala indusa sau de un
medicament toxic, decat sa existe riscul ca animalul sa se imbolnaveasca si sa moara.
Dar aceasta abordare umana utilitara nu este complet satisfacatoare datorită
preocuparii mai ample asupra faptului ca, pentru multa munca de cercetare depusa, beneficiul
oamenilor este necunoscut sau neclar la inceput si este dificil de stiut chiar imediat. Ca atare,
Peter Singer, argumenta ca studiile pe animale nu satisfac criteriul ca oamenii sa beneficieze
in mod clar de pe urma acestora, si prin urmare mai mult se impovareaza animalele prin
aceste experimente.
O alta dificultate consta in cat de exact se poate aprecia povara purtata de animalele
de experienta (de exemplu, adapostul restrictionat, frica, durerea) vis-a-vis de beneficiul
pentru oameni.
Teoria drepturilor animalelor este mai radicala aici, evalueaza problema simplu,
intreband daca experimentul respecta drepturile animalelor si le pastreaza demnitatea.
Deoarece valoarea intrinseca a animalelor le confera dreptul de a nu fi omorate si a nu fi
folosite ca mijloc pentru atingerea unui scop, aceasta inseamna ca nu este permis orice
experiment pe animale, din orice motiv. Astfel, nu pot fi facute testari pe animale chiar daca
orice rau suferit de acestea este minor si beneficiile altor oameni sau animale pot fi imense.
Cu toate acestea, cercetători ca Sandøe si Christiansen (2008) argumenteaza ca un punct de
vedere moderat asupra drepturilor animalelor ar putea fi aplicat, in unele cazuri. Ca atare,
animalele ar avea dreptul sa fie protejate de anumite utilizari, de exemplu cele care produc
durere extrema, chiar daca sunt in beneficiul oamenilor, dar alte experimente ar putea fi
posibile.
Celelalte teorii etice nu sunt de obicei invocate in discutia referitoare la etica
cercetarii. Un punct de vedere relational ar putea permite experimentele ca o variatie a
contractului avantajului reciproc dintre animale si ingrijitorii acestora. Dar contractul poate
esua, deoarece nu este clar cine este contractorul primar: este tehnicianul care hraneste si
ingrijeste animalul, cercetatorul care se poate folosi doar de anumite animale un timp scurt,
dupa care acestea sunt predate altor cercetatori, sau posibil publicul general sau altor
persoane care finanteaza cercetarea?
Punctul de vedere al “respectului pentru natura” ar putea considera drept cea mai
mare problema, aceea a uniformitatii genetice a animalelor de laborator, precum soareci,
sobolani si caini din rasa Beagle.
Dupa cum se cunoaste, munca de cercetare este foarte controversata. Sandøe si
Christiansen au aratat faptul ca, in societatile pluraliste, compromisul este normal si necesar
si poate fi aplicat in cazul experimentarii pe animale. Ei sugereaza o politica ce reprezinta un
compromis intre toate cele trei puncte de vedere si de retinut ca aceste compromisuri sunt
predominante in Europa, America de Nord si Australia.
În cazul animalelor folosite în scopuri științifice, politica de compromis cuprinde
următoarele elemente: problematica cercetarii trebuie sa fie de importanță vitala; nu exista
niciun alt mod de studiu decat folosirea animalelor; animalele nu trebuie sa sufere mai mult
decat este necesar in experiment. De exemplu, trebuie sa beneficieze de un mediu imbogatit,
cu exceptia cazului in care in acest mod s-ar putea obtine rezultate confuze.

117
 Cele trei pozitii etice principale discutate într-un capitol anterior, pot accepta
urmatoarele:
• contractualistii ar fi multumiti, deoarece astfel s-ar reduce preocuparea publica
asupra utilizarii animalelor in cercetare in mod inutil.
• utilitariștii pot fi de acord, deoarece se concentreaza asupra maximizarii
beneficiilor, sau minimalizarii efectelor nocive. Cu toate acestea, ar putea fi ingrijorati
deoarece interesul animalelor (precum, in exemplul nostru imbogatirea mediului), nu este luat
in considerare in mod egal cu interesul uman pentru descoperirile stiintifice.
• drepturile animalelor: abolitionistii nu ar putea gasi acceptabil compromisul
deoarece implica utilizarea animalelor ca un mijloc pentru atingerea unui scop. Dar, un punct
de vedere moderat asupra drepturilor animalelor il poate gasi acceptabil, in special daca
cercetarea ce a produs o suferinta indelungata sau grava, nu a fost permisa decat in foarte rare
cazuri.
Daca urmam perspectiva utilitarista care este probabil cea mai comuna, pentru a ne
ghida in acceptarea cercetarii de laborator, Peter Singer a aratat ca nu putem sti la inceputul
cercetarii daca aceasta va fi de importanta vitala, astfel incat beneficiile vor fi in cele din
urma semnificative comparativ cu costurile platite de catre animale.
De exemplu, cercetarea medicala (veterinara) implica de obicei o secventa prelungita
de studii ce incepe cu studiile stiintifice de baza si continua cu studii asupra toxicitatii si apoi
studiile clinice. Fiecare studiu se construieste pe rezultatele celui precedent. Pana cand
majoritatea studiilor nu au fost efectuate, nu poate exista certitudinea ca proiectul de cercetare
va fi benefic in asa numita “lume reala”.
Un alt punct de vedere este acela ca o proportie semnificativa a cercetarii
farmaceutice comerciale nu este esentiala pentru binele oamenilor sau al animalelor, in sensul
ca nu ofera tratamente semnificativ mai benefice decat acelea care sunt deja pe piata. De
exemplu, nu exista o diferenta notabila in ceea ce priveste eficienta si siguranta majoritatii
medicamentelor anti-inflamatoare nesteroidiene de noua generatie, de uz veterinar, care sunt
in prezent pe piata in multe tari, precum meloxicam, carprofen si multe altele. Cu toate
acestea, licentierea fiecaruia include studii de baza asupra toxicitatii si farmacocineticii
efectuate pe rozatoare de laborator, ca si pe caini si pisici.
In mod similar cu dezvoltarea vaccinurilor contra agentilor patogeni obisnuiti la
animale, piata libera incurajeaza formularile concurente ale acestora. Exista relativ putin
beneficiu suplimentar asupra animalelor domestice ce necesita vaccinarea si totusi exista
cateva diferite marci ale aceluiasi vaccin. Acest fapt nu este nefavorabil: competitia pe piata
ajuta la scaderea preturilor si libertarea alegerii constituie un important aspect al multor
economii. Mai mult, nisa de piață pentru diferite vaccinuri sau anti-inflamatoare
nesteroidiene permite companiilor interesate in a face profit, care apoi poate fi transmis
actionarilor, multi dintre acestia investind in companii ca modalitate de a-si creste fondul de
pensionare, astfel incat sa se poata eventual pensiona.
Trecand la alte preocupari privind importanta reala a cercetarii de laborator: in cazul
cercetarii medicale umane, unele dintre conditiile in cauza nu pun viata in pericol, ca de
exemplu alopecia la barbati, miopia sau boli ce sunt cauzate de stilul de viata individual,
precum fumatul.
O alta problema a utilizarii animalelor in cercetarea medicala umana este aceea ca
datele provenind de la animalele de laborator pot sa nu prevada actiunea medicamentelor la
oameni. Aceste puncte de vedere nu sunt menite a va convinge de faptul ca animalele de
laborator nu mai trebuie utilizate in cercetare, sunt doar fapte ce trebuie incorporate in etica
de luare a deciziilor.

118
 Aceste puncte nu sunt menite sa va convinga sa fiti impotriva utilizarii animalelor de
laborator in cercetare. Acestea sunt simple fapte pe care avem nevoie sa le incorporam in
mecanismul nostru etic de luare a deciziilor.

119
 10. PROTECŢIA ANIMALELOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI

Dezvoltarea sistemelor intensive de creştere şi exploatare a animalelor în ţara noastră

şi pe plan mondial, a dus la extinderea transportului de animale şi de produse de origine
animală. Animalele pot fi transportate pentru popularea şi depopularea fermelor, pentru
vânzarea în târgurile pentru animale, expunerea în expoziţii zootehnice, pentru competiții
sportive, pentru sacrificare etc.
Transportul animalelor implică o serie de probleme organizatorice, sanitare
veterinare, juridice şi economice, care fac obiectul unor legi, regulamente, instrucţiuni
specifice şi convenţii internaţionale.
Comitetul pentru Bunăstarea Animalelor de Fermă care funcţionează pe lângă
Comisia Europeană, a elaborat standarde minime de protecţie a animalelor pe timpul
transportului.
La noi în ţară transportul animalelor se face conform reglementărilor:
 Regulamentului Consiliului 1/2005/CE, privind protecţia animalelor în timpul
transportului şi al operaţiunilor conexe şi de modificare a Directivelor 64/432/CEE şi
93/119/CE şi a Regulamentului (CE) 1255/97;
 Ordinul ANSVSA 16/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind
procedura de înregistrare/autorizare sanitară-veterinară a unităţilor/centrelor de colectare /
exploataţiilor de origine şi a mijloacelor de transport din domeniul sănătăţii şi al bunăstării
animalelor, a unităţilor implicate în depozitarea şi neutralizarea subproduselor de origine
animală care nu sunt destinate consumului uman şi a produselor procesate, cu modificările şi
completările ulterioare;
 Ordinul ANSVSA 201/2007 privind Procedura de eliberare a Certificatului de
competenta profesionala pentru conducatorii si însotitorii de pe vehiculele rutiere care
transporta animale vii;
 Ordinul ANSVSA 45/2011 privind modificarea şi completarea anexei la Ordinul
ANSVSA 201/2007 privind procedura de eliberare a Certificatului de competenţă
profesională pentru conducătorii şi însoţitorii de pe vehiculele rutiere care transportă animale
vii;
 Ordinul ANSVSA 83/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind
respectarea conditiilor de bunastare a animalelor pe durata transportului;
 H.G. 30/2008 pentru modificarea si completarea H.G. nr. 984/2005 privind stabilirea
si sanctionarea contraventiilor la normele sanitare si pentru siguranta alimentelor.

10.1. CONDIȚII GENERALE PENTRU TRANSPORTUL DE ANIMALE

Bunăstarea animalelor în timpul transportului trebuie să fie asigurate prin conduita

zilnică a transportatorilor, care trebuie să fie mai responsabili și transparenți cu privire la
statutul și operațiunile lor, să facă dovada autorizării lor, să raporteze sistematic eventualele
dificultăți și să păstreze înregistrări precise ale acțiunilor și rezultatelor lor.
Condițiile improprii pentru bunăstarea animalelor se datorează de cele mai multe ori
lipsei de educație a celor implicați în această operațiune, motiv pentru care orice persoană
care manipulează animalele în timpul transportului trebuie să fie intruită ca o cerință de bază.
Transportul animalelor nu implică doar transportatorii, ci și alte categorii de operatori
economici cum ar fi: agricultorii, comercianții, centrele de colectare și abatoarele, iar unele

120
obligații privind bunăstarea animalelor ar trebui să fie extinse la toți cei implicați în
transportul animalelor.
O persoană nu poate să transporte sau să încredințeze animale în vederea transportului
în condiții care să provoace răni sau suferințe inutile. Cerințele ce trebuie asigurate în
transportul animalelor se referă la:
 măsurile de reducere a duratei călătoriei și a satisfacerii nevoilor animalelor în timpul
acesteia;
 animalele transportate într-o stare bună;
 mijloacele de transport proiectate, construite, întreținute și utilizate pentru a evita
rănirea și suferința animalelor și asigurarea siguranței lor;
 echipamentele de îmbarcare/debarcare proiectate, construite, întreținute și utilizate
pentru a evita rănirea și suferința animalelor și asigurarea siguranței lor;
 personalul ce manipulează animalele care are pregătirea/competența necesară și
îndeplinește atribuțiile fără violență sau alte metode ce provoacă panică, răniri sau
suferință inutilă animalelor;
 transportul efectuat fără întârziere până la locul de destinație, în condiții de bunăstare
a animalelor verificate periodic și menținute la un nivel corespunzător;
 suficienta suprafață de sol și înălțimea corespunzătoare taliei animalelor și călătoriei
planificate;
 asigurarea apei, hranei și a repausului la intervale de timp corespunzătoare, într-o
cantitate și de o calitate adecvată speciei și taliei animalelor.

10.1.1. Îmbarcarea, debarcarea și manipularea animalelor

Se acordă atenția necesității anumitor categorii de animale (animalele sălbatice), să se
aclimatizeze cu modalitatea de transport înaintea călătoriei preconizate. Când operațiunile de
îmbarcare/debarcare durează mai mult de patru ore, cu excepția păsărilor de curte trebuie să
existe: instalații adecvate pentru adăpostirea, hrănirea și adăparea animalelor în afara
mijlocului de transport, fără a fi legate; se iau măsuri de precauție speciale pentru asigurarea
bunăstării animalelor în timpul acestor operațiuni iar acestea să fie supravegheate de un
medic veterinar autorizat.
Instalațiile pentru îmbarcare/debarcare, inclusiv pardoseala, sunt proiectate,
construite, întreținute și utilizate astfel încât:
 să se prevină rănirea și suferința animalelor și să se minimizeze agitația și
anxietatea în timpul transportului animalelor și să se asigure siguranța animalelor. În special,
suprafețele nu trebuie să fie alunecoase și trebuie să existe protecție pe părțile laterale pentru
a nu permite evadarea animalelor.
 să poată fi curățate și dezinfectate.
Rampele pot avea o înclinație maximă de 20°, adică 36,4 % față de planul orizontal
pentru porci, viței și cai și o înclinație de 26° și 34', adică 50 % față de planul orizontal pentru
oi și bovine, altele decât vițeii. Când înclinația este mai mare de 10°, adică 17,6 % față de
planul orizontal, rampele sunt prevăzute cu șipci transversale, care să le permită animalelor să
urce sau să coboare fără riscuri sau dificultăți; platformele-ascensor și pardoselile superioare
trebuie dotate cu bariere de siguranță pentru a preveni căderea sau evadarea animalelor în
timpul operațiunilor de încărcare și descărcare.
În timpul îmbarcării/debarcării se asigură condiții adecvate de iluminat.
Când containerele încărcate cu animale sunt așezate unul peste celălalt în mijlocul de
transport, se iau măsurile de precauție necesare: pentru a evita sau, în cazul păsărilor de curte,
al iepurilor și animalelor cu blană, pentru a reduce scurgerile de urină și fecale peste

121
animalele din containerul aflat dedesubt; pentru a asigura stabilitatea containerelor; pentru a
asigura ca ventilația să nu fie blocată.
În timpul deplasării/manipulării păsărilor sunt interzic următoarele metode:
 lovirea animalelor cu mâna sau cu piciorul;
 aplicarea unei presiuni într-o zona sensibilă a corpului animalelor, în urma căreia
animalele să sufere dureri sau suferințe inutile;
 suspendarea animalelor prin mijloace mecanice;
 ridicarea sau târârea animalelor de cap, urechi, coarne, picioare, coadă sau blană
sau manipularea acestora într-un mod care le produce dureri sau suferințe inutile;
 utilizarea vergelelor sau a altor instrumente ascuțite;
 blocarea cu bună știință a unui animal care este condus sau ghidat către orice
parte a zonei în care sunt manipulate animalele.
Folosirea instrumentelor care administrează șocuri electrice se evită pe cât posibil,
acestea fiind folosite numai pentru bovine și porcine adulte care refuză să se miște și numai
atunci când au spațiu suficient pentru a înainta. Șocurile nu trebuie să durează mai mult de o
secundă, se aplică numai pe mușchii crupei animalelor și nu se administrează în mod repetat
dacă animalul nu reacționează.
Animalele nu sunt legate de coarne sau de belciuge, nici cu picioarele legate
împreună, vițeilor nu li se pune botniță, iar în timpul transportului ecvideele domestice mai
mari de opt luni pot purta căpăstru, cu excepția cailor neîmblânziți. Când este necesară
legarea, funiile, pripoanele sau alte mijloace utilizate trebuie să fie: suficient de solide pentru
a nu se rupe în condiții normale de transport; de natură să le permită animalelor să se așeze,
să se adape și să se hrănească, atunci când este necesar; proiectate astfel încât să se elimine
pericolul de strangulare sau rănire și să permită dezlegarea rapidă a animalelor.
Animalele pot fi manipulate și transportate separat când provin din specii diferite;
talia și vârsta diferă considerabil; sunt vieri și armăsari adulți de reproducere; sunt masculi
maturi din punct de vedere sexual separat de femele; sunt animale cu coarne separat de
animale fără coarne; sunt animale care manifestă ostilitate unul față de altul; sunt animale
legate separat de animale dezlegate cu excepția animalelor care au fost crescute în grupuri
compatibile, sunt obișnuite unele cu altele, iar separarea ar produce anxietate sau femelele
sunt transportate împreună cu puii lor.
În timpul transportului trebuie să fie asigurate spații corecpunzătoare animalelelor și
mijloacele de transport prevăzute. Ecvideele domestice, cu excepția iepelor însoțite de mânjii
lor, sunt transportate în boxe individuale atunci când vehiculul este încărcat pe o navă roll-
on-roll-off și nu sunt transportate în vehicule cu platforme multiple, cu excepția cazului în
care animalele sunt încărcate pe platforma de la cel mai jos nivel, iar pe platforma superioară
nu sunt încărcate animale. Înălțimea minimă din interiorul compartimentului este cu cel puțin
75 cm mai mare decât înălțimea la greabăn a celui mai înalt animal. Cele neîmblânzite nu
sunt transportate în grupuri mai mari de patru indivizi.
Pe timpul transportului, se asigură o ventilație suficientă pentru a satisfacerea
necesităților animalelor, având în vedere în special numărul și tipul de animale care urmează
să fie transportate și condițiile meteorologice prognozate pe perioada călătoriei. Containerele
sunt depozitate astfel încât să nu se împiedice ventilarea acestora. De asemenea, animalelor li
se oferă apă, hrană și posibilitatea de a se odihni în mod corespunzător speciei și vârstei lor,
la intervale corespunzătoare. În cazul în care nu există dispoziții contrare, mamiferele și
păsările sunt hrănite cel puțin la intervale de 24 ore și adăpate cel puțin la intervale de 12 ore.
Apa și hrana sunt de calitate bună și sunt furnizate animalelor într-un mod în care să
minimizeze contaminarea. Se acordă atenția cuvenită necesității animalelor de a se obișnui cu
modul de furnizare a hranei și apei.

122
 10.1.2. Intervale de hrănire și adăpare, durata călătoriei și perioade de repaus
 vițeii, mieii, iezii și mânjii neînțărcați, care încă au o alimentație pe bază de lapte,
și purceii neînțărcați, după nouă ore de călătorie, trebuie să beneficieze de o perioadă
suficientă de repaus, de cel puțin o oră, în special pentru a fi adăpați și, atunci când este
necesar, hrăniți. După perioada de repaus, transportul poate fi reluat pentru alte nouă ore;
 porcii pot fi transportați pentru o perioadă de cel mult 24 ore. În timpul călătoriei,
aceștia trebuie să aibă acces continuu la apă;
 ecvideele domestice pot fi transportate pentru o perioadă de cel mult 24 ore. În
timpul călătoriei, acestea trebuie să fie adăpate și, atunci când este necesar, hrănite, la fiecare
opt ore;
 toate celelalte animale trebuie să beneficieze, după 14 ore de călătorie, de o
perioadă suficientă de repaus, de cel puțin o oră, în special pentru a fi adăpate și, atunci când
este necesar, hrănite. După perioada de repaus, transportul poate fi reluat pentru alte 14 ore.
După încheierea duratei călătoriei, animalele trebuie descărcate, hrănite și adăpate și
trebuie să beneficieze de o perioadă de repaus de cel puțin 24 ore.
Animalele nu trebuie transportate pe cale ferată și pe cale maritimă, în cazul în care
durata maximă a călătoriei depășește durata prevăzută.
Statele membre sunt autorizate să stabilească o durată maximă de călătorie de opt ore,
care nu poate fi prelungită, pentru transportul de animale destinate sacrificării, atunci când
transportul se desfășoară exclusiv între un loc de plecare și un loc de destinație situate pe
propriul lor teritoriu.
Păsărilor de curte, păsărilor domestice și iepurilor domestici li se asigură apă și hrană
adecvate, în cantități suficiente, cu excepția cazului în care călătoria durează mai puțin de:
 12 ore, exclusiv timpul de încărcare și descărcare sau
 24 ore pentru puii din toate speciile, cu condiția ca transportul să fie încheiat în
termen de 72 ore de la ecloziune.
În cursul transportului, câinii și pisicile sunt hrănite la intervale de cel mult 24 ore și
primesc apă la intervale de cel mult opt ore și există instrucțiuni precise în scris cu privire la
hrană și apă.

10.1.3. Documentaţia de transport

Transportul animalelor vii trebuie să fie însoțit de documentația din care să rezulte:
 originea și proprietarul animalelor;
 locul de plecare al animalelor;
 data și ora plecării;
 locul de destinație prevăzut;
 durata estimată a călătoriei preconizate.
Conform legislaţie comunitare şi naţionale în vigoare, transportul animalelor
identificate trebuie să fie însoţit de:
 Paşaport (în cazul bovinelor);
 Formular sau document de mişcare;
 Certificat sanitar veterinar de sănatate (pentru animalele destinate abatorizării);
 Documentul de lanţ alimentar (pentru animalele destinate abatorizării);
 Autorizaţia transportatorului;
 Certificatul de autorizare/înregistrare a mijlocului de transport;
 Certificatul de competenţă pentru conducătorii şi însoţitorii de pe vehiculele rutiere
care transportă animale vii

123
 Documentele incomplete şi cele completate neclar sau superficial, pot da naştere unor
întârzieri considerabile la frontieră, motiv pentru care intocmite corect şi cu o exactitate
absolută, încât să poată fi înţelese în ţara de origine, în ţara de destinaţie şi în toate ţările
tranzitate.
Nu sunt transportate animalele rănite, cele care prezintă slăbiciuni fiziologice sau
procese patologice; care nu se pot deplasa singure; femelele gestante care au depășit 90 % sau
mai mult din perioada de gestație preconizată sau femelele care au fătat în cursul săptămânii
precedente, sau sunt mamifere nou-născute a căror cicatrice ombilicală nu s-a vindecat
complet (cu excepția ecvideelor înregistrate în cazul în care scopul călătoriei este
îmbunătățirea condițiilor de sănătate și bunăstare la naștere sau pentru mânjii nou-născuți și
iepele înregistrate, cu condiția ca acestea să fie însoțite în permanență de un însoțitor care se
ocupă de ele pe durata călătoriei); animalele cu plăgi deschise sau cu prolaps; porci mai mici
de trei săptămâni, miei mai mici de o săptămână și viței mai mici de zece zile, în afara cazului
în care sunt transportați pe o distanță mai mică de 100 km; câini și pisici mai mici de opt
săptămâni, în afara cazului în care sunt însoțiți de mama lor; pui de cervide.
Sunt considerate apte pentru transport animalele: bolnave sau rănite ușor pentru care
transportul nu le provocă suferințe suplimentare (când există îndoieli, se solicită opinia unui
medic veterinar); cele în care boala sau rănirea constituie parte a unui program de cercetare;
sub supravegherea medicului veterinar în scopul sau ca urmare a unui diagnostic sau
tratament veterinar; sunt animale care au fost supuse unor proceduri veterinare în legătură cu
practicile de creștere a animalelor, precum decornarea sau castrarea, cu condiția ca rănile să
fie vindecate complet.
Acele animale care se îmbolnăvesc sau se rănesc în timpul transportului trebuie să fie
separate de celelalte şi beneficiază de tratament veterinar adecvat sau dacă situaţia o impune
sunt sacrificate sau ucise de urgență într-un mod care să nu le producă suferințe inutile. Pe
timpul transportului animalelor, nu se administrează sedative numai dacă sedarea este strict
necesar pentru bunăstarea animalelor şi sub supravegherea medicului veterinar. Femelele în
lactaţie (bovine, caprine, ovine) aflate în perioada de lactație și transportate fără puii lor
trebuie mulse la intervale care să nu depăşească 12 ore.

10.1.4. Controale și alte măsuri privind jurnalul de călătorie care trebuie efectuate de
către autoritatea competentă înaintea călătoriilor de lungă durată
În cazul călătoriilor de lungă durată între state membre și cu țări terțe pentru ecvidee
domestice și animale domestice din speciile bovină, ovină, caprină și porcină, autoritatea
competentă de la locul de plecare trebuie să efectueze controalele necesare pentru a verifica
dacă:
 transportatorii menționați în jurnalul de călătorie dețin autorizații valabile de
transportator, certificate valabile de autorizare pentru mijlocul de transport utilizat pentru
călătorii de lungă durată și certificate de competență profesională valabile pentru conducători
și însoțitori;
 jurnalul de călătorie prezentat de organizator este realist și indică respectarea
prezentului regulament
 atunci când rezultatul controalelor prevăzute la litera (a) nu este satisfăcător, să
solicite organizatorului să modifice aranjamentele pentru călătoria de lungă durată
preconizată, astfel încât să respecte prezentul regulament;
(c) atunci când rezultatul controalelor prevăzute la litera (a) este satisfăcător, să aplice
ștampila pe jurnalul de călătorie;
(d) să trimită detalii, cât mai curând posibil, privind călătoriile de lungă durată prevăzute
în jurnalul de călătorie autorității competente de la locul de destinație, de la punctul de ieșire

124
sau de la punctul de control prin sistemul de schimb de informații prevăzut la articolul 20 din
Directiva 90/425/CEE.
(2) Prin derogare de la alineatul (1) litera (c), aplicarea ștampilei pe jurnalul de călătorie nu
este necesară în cazul transportatorilor care utilizează sistemul prevăzut la articolul 6
alineatul (9).
Articolul 15
Controale care trebuie efectuate de autoritatea competentă în orice etapă a unei călătorii de
lungă durată
(1) Autoritatea competentă efectuează, în orice etapă a unei călătorii de lungă durată,
controale adecvate, aleatoriu sau asupra unui anumit transport pentru a verifica dacă duratele
de călătorie declarate sunt realiste și dacă respectiva călătorie respectă prevederile prezentului
regulament și, în special, dacă perioadele de călătorie și perioadele de repaus au respectat
limitele prevăzute de capitolul V din anexa I.
(2) În cazul călătoriilor de lungă durată între state membre și cu țări terțe, controalele la
locul de plecare prin care se verifică dacă animalele sunt apte pentru transport, în
conformitate cu capitolul I din anexa I, se efectuează înainte de încărcare, în cadrul
controalelor privind sănătatea animalelor prevăzute de legislația sanitar-veterinară comunitară
relevantă, în termenele prevăzute de legislația în cauză.
(3) În cazul în care locul de destinație este un abator, controalele prevăzute la alineatul (1)
pot fi efectuate în cadrul inspecției privind bunăstarea animalelor prevăzute de Regulamentul
(CE) nr. 854/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire
a unor norme specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine
animală destinate consumului uman (18).
(4) Înregistrările circulației mijloacelor de transport rutier obținute cu sistemul de navigație
pot fi utilizate la efectuarea acestor controale atunci când este cazul.

10.2. TRANSPORTUL RUTIER AL ANIMALELOR VII

Noţiunea de transport a animalelor, se referă atât la operaţiunile prealabile

transportului (pregătirea animalelor şi a mijloacelor de transport), la deplasarea propriu-zisă
cu mijlocul de transport, cât şi la comportamentul oamenilor faţă de animale la îmbarcarea şi
debarcarea acestora în și din mijlocul de transport.
Transportul în scop comercial nu este limitat la transportul care implică schimbul
imediat de bani, bunuri sau servicii. Transportul în scop comercial include, în special,
transportul care implică sau vizează, direct sau indirect, un câștig financiar.
Transportul de animalele efectuat de către fermierii cu vehicole agricole sau mijloace
proprii de transport pentru transhumanţa sezonieră a animalelor, sau pe distanţe mai mici de
50km de la fermă trebuie să îndeplinească anumite condiţii care se referă la:
 minimalizarea pe cât posibil a duratei călătoriei şi asigurarea bunăstării animalelor pe
timpul transportului;
 transportul de animale să fie efectuat fără întârziere la locul de destinţie;
 mijloacele de transport trebuie proiectate, construite şi menţinute în aşa fel încât să
asigure siguranţa animalelor, să nu se rănească şi să nu le producă suferinţă;
 rampele de încărcare şi descărcare să fie proiectate, construite şi menţinute în aşa fel
încât să asigure siguranţa animalelor şi integritatea lor;
 asigurarea suprafeţelor recomandate pentru fiecare mijloc de transport şi animalele
transportate;
 animalele trebuie să fie pregătite pentru călătorie;

125
  asigurarea apei, furajelor (cantitativ şi calitativ) şi odihnei la intervalele de timp
recomandate;
 persoanele ce însoţesc animalele trebuie să fie competente pentru acest scop şi să aibă
un comportament uman faţă de animale pe tot timpul călătoriei.

10.2.1. Organizarea transportului de animale

Organizarea transportului de animale presupune cunoaşterea tuturor detaliilor
referitoare la documentele însoţitoare, durata, distanţa, traseul urmat, prognoza
meteorologică, orele de funcţionare a birourilor vamale, a posturilor de control, necesarul de
materiale şi echipament pentru pază, hrănire, adăpare, mulgere etc. planificarea transportului,
locul de plecare, locul de destinaţie, declaraţia transportatorului, raport anomalie specimen.

10.3. OBLIGAȚIILE TRASPORTATORILOR

În conformitate cu legislaţia europeană transportatorul are următoarele obligaţii:

- să se asigure că animalele se vor transporta fără întârziere la locul de destinaţie,
- să stabilească ruta de transport, punctele de oprire şi de transfer, când transportul
depăşeşte 8 ore şi să completeze jurnalul de călătorie
- să pretindă personalului care însoţeşte transportul să înscrie în jurnalul de călătorie
timpul şi locul în care animalele transportate au fost hrănite şi adăpate.
- să păstreze pentru o perioadă de timp, fixată de autoritatea veterinară, o copie a
jurnalul de călătorie, pentru a fi trimisă la cerere autorităţii veterinare , în scop de verificare.
Alte obligaţii ale transportatorilor dar care însă nu se aplică şi pentru transporturile de
animale până la o distanţă maximă de 50 km de la locul de plecare (locul în care animalul
este prima dată încărcat într-un mijloc de transport cu condiţia ca acesta să fi fost obişnuit cu
48h înainte de plecare) şi până la desinaţie (locul în care animalul este descărcat din mijlocul
de transport şi adăpat pentru cel puţin 48h înainte de timpul de plecare sau tăiere) sunt:
- să posede autorizaţie emisă de autoritatea competentă pentru transportul animalelor
pe distanţe scurte sau lungi, autorizaţie care trebuie să însoţească transportul,
- şoferii acestor mijloace de transport trebuie să posede un certificat de competenţă,
care trebuie să însoţească transportul,
- să încredinţeze transportul persoanelor care posedă abilitatea necesară, cunosc legile,
au competenţă profesională şi au fost instruiţi în acest scop,
- să posede autorizaţie emisă de autoritatea competentă pentru transportul animalelor
pe distanţe scurte sau lungi, autorizaţie care trebuie să însoţească transportul,
- şoferii acestor mijloace de transport trebuie să posede un certificat de competenţă
- să încredinţeze transportul persoanelor care posedă abilitatea necesară, cunosc legile,
au competenţă profesională şi au fost instruiţi în acest scop,
- să folosească mijloace de transport curăţate şi decontaminate cu dezinfectate oficiale
autorizate de autoritatea competentă; construite în aşa fel încât dejecţiile animalelor,
aşternutul şi furajele nu pot să cadă; cu posibilităţi de depozitare a aşternutului şi dejecţiilor
sau dacă nu să facă dovada documentară că o a treia parte care este autorizată de autoritatea
competentă face acest lucru,
- să înscrie într-un registru fiecare vehicol folosit în transportul animalelor; locurile,
datele şi orele de preluare a animalelor; persoanele şi adresa fermei sau a centrului de
colectare a animalelor; locurile, datele şi orele de livrare a animalelor, persoana şi adresa de
destinaţie; specia şi numărul animalelor transportate; data şi locul decontaminării; durata
probabilă a fiecărei călătorii,

126
 - să asigure că animalele transportate între fermă sau centrul de colectare şi locul de
destinaţie nu vin în contact cu alte animale cu stare de sănătate inferioară lor,
- să folosească un sistem de navigaţie (excepţie face transportul ecvideelor
înregistrate) pentru mijloacele de transport rutiere, cu obligaţia de a păstra înregistrările cel
puţin 3 ani.
Centrele de colectare (pot fi considerate locuri de plecare dacă distanţa între acesta şi
primul loc de încărcare este de cel puţin 100 km, sau dacă animalele aici nu sunt legate, au
sufient aşternut şi sunt adăpate cu cel puţin 6 h înainte de plecarea lor din centru).
Punctele de control şi cele de transfer (înseamnă orice oprire în timpul călătoriei care
nu este locul de destinaţie, sau locul unde animalele au schimbat mijlocul de transport fiind
sau nu descărcate – animalele sunt odihnite pentru cel puţin 12 h sau mai mult) de pe
teritoriul țării noastre sunt aprobate de administraţia veterinară centrală şi ele trebuie să
îndeplinească următoarele criterii:
- să fie amplasate în zone ce nu sunt supuse restricţiilor sanitare veterinare din motive
de sănătate animală;
- să fie localizate, proiectate şi construite pentru asigurarea biosecurităţii în vederea
prevenirii răspândirii bolilor transmisibile la alte transporturi ce trec prin punctul respectiv,
- să fie sub controlul unui medic veterinar oficial,
- să fie controlate de cel puţin de 2 ori pe an pentru verificarea respectării
conformităţii cu cerinţele iniţiale,
- înaintea plecării transportului de animale medicul veterinar trebuie să confirme că
acestea sunt apte pentru continuarea călătoriei,
- să posede echipamente şi amenajări necesare pentru îmbarcarea, debarcarea şi
examinarea animalelor: rampă nealunecoasă cu bare de protecţie laterală, poduri mobile,
culoare de dirijare a circulaţiei animalelor, instalaţii pentru contenţia şi examinarea
animalelor, sisteme de iluminare artificială;
- să posede amenajări corespunzătoare pentru colectarea dejecţiilor, tratarea
corespunzătoare în scopul evitării răspândirii bolilor şi apoi depozitarea lor, precum şi
amenajări pentru ecarisarea zonei, până la preluarea şi distrugerea reziduurilor animaliere de
către unităţile specializate;
- persoanele care au venit în contact cu animalele, sau dejecţiile acestora trebuie să se
spele şi să se dezinfecteze,
- adăposturile să fie decontaminate înainte şi după fiecare utilizare şi să fie prevăzute
cu aşternut proaspăt şi de calitate corespunzătoare;
- să fie utilizate exclusiv pentru primirea, furajarea, adăparea, odihna, cazarea şi
îngrijirea animalelor ce trec prin aceste puncte;
- să posede echipament corespunzător pentru curăţirea şi dezinfecţia construcţiilor şi
vehiculelor care să fie operaţionale în orice condiţii de climă,
Posturile de control după o perioadă de folosinţă maximă de 6 zile trebuie să fie
complet golite după decontaminarea lor pentru cel puţin 24h până la sosirea următorului
transport de animale.
Pentru circulaţia animalelor se vor folosi culoarele mobile şi se va exploata spiritul de
turmă al animalelor. Se interzice folosirea bastoanelor care produc şocuri electrice, dureroase,
lovirea animalelor în zonele foarte sensibile ale corpului şi nici înţeparea lor cu obiecte
ascuţite sau răsucirea cozii sau alte manevre brutale, care produc suferinţă inutilă şi stres.
Animalele ajunse la destinaţie trebuie să fie debarcate imediat şi să beneficieze de cel
puţin 24 ore de odihnă şi să primească apă şi hrană de calitate corespunzătoare.

10.3. COMPORTAMENTUL ANIMALELOR LA ÎMBARCARE ȘI DEBARCARE

127
 În afară de condiţiile pe care trebuie să le indeplinească autovehiculele, atat ingrijitorii
cat si şoferii trebuie să cunoască comportamentul animalelor, pentru a le putea mişca cu
uşurinţă, pentru a le identifica pe cele bolnave, in suferinţă, infometate sau insetate.
Comportamentul animalelor este diferit in funcţie de specie. Caracteristic pentru
bovine, este faptul că au un puternic instinct de turmă şi dezvoltă o ordine socială anume in
interiorul grupului. Nu le place să fie izolate iar dacă sunt amestecate mai multe efective la un
loc în mod sigur vor avea loc confruntări; sunt animale mari care se mişcă repede in ciuda
mărimii şi a greutăţii corporale; au acuitate olfactivă bună, un câmp vizual larg (3400) cu
limite foarte înguste drept în faţă şi percep sunetele cu frecvenţa similară sau mai înaltă decât
oamenii; evalueazǎ necorespunzǎtor detaliile şi distanţele; nu le place întunericul, umbrele şi
dau înapoi la cea mai mică provocare; nu au siguranţă în picioare când coboarǎ o pantă.
Ovinele si caprinele sunt animale de turmă caracterizate printr-o acuitate auditivă
bună, ele speriindu-se uşor de zgomotele puternice; sunt docile dar în acelaşi timp pot fi şi
zburdalnice sau agitate; au un câmp vizual larg (3400) şi pot vedea la distanţă numai obiectele
în mişcare şi pot fi mişcate uşor.
Caracteristicile comportamentale ale suinelor rezidă din faptul că aceştia provin din
mediul pădurilor, iar simţurile s-au dezvoltat în consecinţă; au o acuitate olfactivă bună, le
place să exploreze diferitele locuri; câmpul vizual este larg (3100) putând să se reducă la
unele rase, datorită caracteristicilor fizice;nu văd bine la distanţă; perceperea sunetelor este
bună, comunicâd între ele prin guiţuri şi grohăieli; nu au instinctul de turmă dezvoltat ca la
alte specii, de aceea sunt greu de condus într-o direcţie iar dacă sunt grăbiţi au o reacţie
puternică de teamă şi se urcă unii peste alţii ca să scape. Sunt predispuşi la stres motiv pentru
care trebuie dirijaţi şi mişcaţi cu mare grijă.
Cunoscând toate acestea, personalul care deplaseaza animalele spre imbarcare/
debarcare ştiu cum să le urce şi să le coboare uşor in si din mijlocul de transport, fără ca
operaţiunile să devină periculoase. Bruscarea sau agresarea animalelor le face să fie
inabordabile şi dificil de dirijat, hipersensibile şi predispuse să cauzeze accidentarea
îngrijitorilor. Acestea se pot produce si atunci cand ingrijitorul nu cunoaste zona personala a
animalelor. Aceasta reprezinta un cerc imaginar in jurul animalului in care daca se inainteaza
prea mult, animalul isi poate schimba directia de mers sau se poate opri atunci cand
ingrijitorul se gaseste pozitionat la limita acestei zone.

10.4. DURATA TRANSPORTULUI SI MANOPERELE CONEXE ACESTUIA

10.4.1. Îmbarcarea și debarcarea

Îmbarcarea, deplasarea şi debarcarea animalelor în şi din autovehicule, sunt operaţiuni
dificile din puctul de vedere al protecţiei animalelor. Având in vedere că sunt puţine animale
de fermă care să fi trecut suficient de des prin această experienţă încât să o fi deprins,
îngrijitorii au de-a face la imbarcare cu animale stresate şi neantrenate, crescând astfel riscul
de accidente. Condiţiile ideale la imbarcarea animalelor sunt stabilirea zonelor de îmbarcare,
debarcare şi mişcarea animalelor care trebuie sa se realizeze in mod simultan având in vedere
numărul de animale, specia şi numărul îngrijitorilor necesari. În acest sens ţarcurile de
colectare, culoarele de tranzit şi zonele de imbarcare/debarcare trebuie să aibă pardoseala
nealunecoasa pentru ca animalele să aibă stabilitate bună pe picioare. Gardurile ce limitează
ţarcurile şi culoarele trebuie să fie solide, iar porţile metalice ale acestora trebuie căptuşite ca
să nu facă zgomot şi să fie uşor de manevrat. Rampele nu trebuie să aibă unghiul de
înclinaţie peste 200 sau 36,4% faţă de orizontală pentru suine, viţei şi cai şi 260 sau 50% faţă
de orizontală pentru ovine şi bovine. Acolo unde panta este mai încinată 100 sau 17,6% faţă

128
de orizontală, rampele trebuie prevăzute cu un sistem ce asigură urcarea sau coborârea
animalelor fără dificultate (sipci).
Atunci când îmbarcarea/debarcarea durează mai mult de 4h, cu excepţia păsărilor,
iepurilor, trebuie să se asigure furajarea, adăparea şi menţinerea animalelor înafara mijlocului
de transport fără să fie legate, iar operaţiunile să fie supravegheate de medicul veterinar
autorizat.
Animalele trebuie să aibă o direcţie evidentă in care să meargă şi aceasta trebuie să fie
către autovehicul sau către ţarcurile de colectare sau adăpost in cazul descărcării lor.
Majoritatea animalelor merg singure de la întuneric spre lumină, dar sunt deranjate de
soarele orbitor sau lumina artificială puternică. În zonele de mişcare a animalelor, trebuie
eliminate umbrele, gurile de canalizare, alte obiecte aparente, care pot intimida animalele
împiedicându-le în avansarea lor.
În momentul îmbarcării este mai uşor de deplasat mai multe efective mici decât unul
mare. La imbarcare nu trebuie să existe oameni pe culoarele de mişcare către vehicul cu
excepţia cazului în care aceştia se găsesc în spatele animalelor; animalele trebuie lăsate să
avanseze singure, în ritmul lor, conducându-le cu vocea, folosind saci, cartoane şi evitând pe
cât posibil zgomotele, graba şi panica; de asemenea se evită prinderea picioarelor sau coada
animalelor între panourile despărţitoare, atunci când se inchid boxele, pereţii laterali sau
rampele autovehiculelor. Se interzice cu desăvârşire lovirea animalelor, ridicarea sau
tragerea lor de cap, urechi, coarne, picioare, coadă sau lână, folosirea bastoanelor sau altor
obiecte ascuţite, folosirea instrumentelor care produc şocuri electrice excepţie fac bovinele şi
suinele care refuză să se mişte, iar şocul să nu dureze mai mult de o secundă, să nu se repete
şi să fie aplicat pe sferturile zonei posterioare.
La debarcare, animalele se lasă să coboare din vehicul fără a fi grăbite, folosind
rampele cu o pantă cât mai lină şi un culoar evident de la autovehicul până la adapost sau
ţarcul de colectare. In cazul debarcării animalelor din vehicule pe mai multe nivele se acordă
o atenţie deosebită, pentru ca animalele să nu fie tentate să sară de pe rampă.

10.4.2. Durata transportului

Durata transportului în mod obişnuit nu trebuie să depăşească opt ore. În cazul
depăşirii duratei maxime de transport, viţeii pot fi transportaţi dacă au peste vârsta de 14 zile,
purceii peste 10 kg, iar mieii, iezii şi mânji neînţărcaţi, trebuie să beneficieze după primele
nouă ore de cel puţin o oră de odihnă, pentru a li se administra lichide şi altfel de hrană dacă
este necesar, după care transportul poate continua încă cel mult nouă ore.
Suinele pot fi transportate pe o durată de cel mult 24 ore, dacă pe parcursul
transportului pot beneficia de apă la discretie.
Solipedele domestice pot fi transportate pe o durată de cel mult 24 ore, dacă depăşesc
vârsta de 4 luni (excepţie face cele înregistrate) şi dacă pe parcurs pot fi adăpate şi furajate la
fiecare 8 ore.
Celelalte specii de animale domestice trebuie să beneficieze la cel mult 14 ore de
călătorie de o oră de odihnă, timp în care li se administrează lichide şi furaje. După aceasta
pot fi transportate încă 14 ore. Animalele după călătorie sunt descărcate imediat, furajate,
adăpate şi lăsate să se odihnească cel puţin 24 de ore, până la următoarea călătorie.

10.4.3. Conditii speciale ale mijloacelor de transport

Cu acordul serviciului veterinar oficial, durata transportului poate fi depăşită, numai
dacă sunt întrunite anumite conditii speciale cum ar fi:
- echiparea mijloacelor de transport cu tavan corect izolat şi de culoarea luminii,

129
 - existenţa unui spaţiu suficient în vehicul pentru animale, acoperit cu aşternut de
calitate care să asigure absorbţia purinului şi a lichidelor din dejecţii,
- existenţa unei cantităţi suficiente de furaj corespunzător animalelor transportate şi
lungimii călătoriei, depozitat pentru a fi ferit de contactul cu praful, carburantul, gazele de
eşapament, dejecţiile animalelor, precipitaţii,
- existenţa unui echipament de furajare în mijlocul de transport proiectate în aşa fel
încât să poată fi depozitat separat de animale când mijlocul de transport se află în mişcare,
- dotarea mijlocului de transport cu mijloace de compartimentare mobile ce pot fi
plasate în aşa fel încât să asigure spaţiul necesar cerinţelor animalelor transportate,
- transportarea ecvideelor în compartimente separate cu excepţia iepelor care
călătoresc cu mînjii,
- dotarea mijloacelor şi a containerelor marine cu sisteme de adăpare pentru ca
animalele să aibă acces la apă de câteori este necesar pe timpul călătoriei,
- proiectarea şi amplasarea corespunzătoare a adăpătorilor în mijlocul de transport ,
- proiectarea tancurilor de apă în aşa fel încât să poată fi uşor golite şi curăţate după
fiecare călătorie, prevăzute cu sistem pentru controlul nivelului apei, sistem de conectare la
adăpătorile din mijloul de transport iar capacitatea lor trebuie să fie egală cu 1,5% din
încărcătura maximă,
- proiectarea, construirea şi menţinerea în mijloacele de transport a unui sistem de
ventilaţie capabil să menţină o temperatură pentru animale de la 50C la 300C pe timpul
călătoriei, indiferent dacă mijlocul de transpotrt stă pe loc sau se mişcă şi în funcţie de
temperatura exterioară,
- asigurarea de către sistemul de ventilaţie o distribuire egală a aerului la o capacitate
nominală de 60m3/h/KN încărcătură şi care să poată funcţiona cel puţin 4 ore independent de
motorul vehiculului.
Amenajarea spaţiului în boxe din interiorul autovehiculelor, este foarte importantă în
ceea ce priveşte protecţia animalelor. În cazul in care boxele sunt prea strâmte, animalele se
pot strivi sau sufoca, iar daca sunt prea largi, orice mişcare bruscă a autovehiculului poate
expune animalele la riscul unor căzături si accidente. Vehiculele mari se impart in boxe
folosind panouri despărtitoare potrivite. Când boxele nu sunt ocupate la întreaga lor
capacitate, panourile sunt plasate în aşa fel încât animalele să nu poată să se balanseze când
vehiculul este in mişcare. Lungimea maximă recomandată a boxelor este de 3,7m pentru
bovine adulte, pentru viţei de 2,5m, şi 3,1m pentru ovine, caprine şi suine. În stabilirea
suprafeţei boxelor se au în vedere: condiţiile meteorologice, calitatea drumului şi condiţiile
de condus, durata transportului, tipul şi construcţia autovehiculului, greutatea şi categoria
animalelor. Acestă suprafaţă trebuie mărită cu aproximativ 20% in condiţii de vreme foarte
caldă, in cazul călătoriilor lungi, când traseul traversează o zona locuită sau când sunt
probabile blocaje rutiere. Ca aşternut în boxe se poate folosi: rumeguşul, paiele tocate, sau
nisipul pe timp de vară.
Când se planifică transportul de animale, dimensionarea şi aranjarea boxelor, se
realizează ţinând seama de necesitatea separării anumitor grupuri de animale şi anume: când
sunt specii şi categorii de animale diferite (mai ales suine cu bovine), când se transportă
masculi, animale sensibile mai ales cele cu pui, animale cu coarne, fără coarne, legate sau
nelegate, etc.
Pe lângă aceste condiţii pe care trebuie să le indeplinească autovehiculele, este
importantă asigurarea suprafeţei minime de odihnă pentru animale, prevăzută în Norma
sanitară veterinară.
Cabalinele se vor transportǎ de preferinţǎ în compartimente sau boxe individuale. În
timpul cǎlǎtoriilor lungi mânjii şi tineretul cabalin trebuie sǎ aibǎ posibilitatea sǎ stea culcaţi.

130
Cifrele indicate pot varia cu maximum 10% pentru caii adulţi şi ponei şi cu maximum 20%
pentru tineretul cabalin şi mânji.
Porcinele trebuie sǎ aibǎ posibilitatea sǎ stea culcaţi. Din aceste motive densitatea la
încarcare a porcilor nu trbuie sǎ depǎşeascǎ 235kg/m2. Suprafeţele depind nu numai de
mǎrimea animalelor, dar şi de condiţia lor fizicǎ şi de starea timpului, serviciul veterinar
putând solicita o creştere a suprafeţei pe cap de animal cu pânǎ la 20%.
Această suprafaţă trebuie să asigure poziţia patrupedală în aşa fel încât animalele mari
să nu se sprijine de obloane, iar cele mici să dispună de spaţiu suficient pentru odihnă în
decubit fără a se călca reciproc.
Animalele trebuie deplasate şi transportate separat atunci când sunt:
- din specii diferite,
- de mărimi sau categorii de vârstă semnificativ diferite,
- animale cu coarne şi fără coarne,
- animale legate şi nelegate,
- vieri sau armăsari adulţi de reproducţie,
- masculii de femele, cu excepţia când au fost crescute în grupuri compatibile, sunt
obişnuite unele cu altele, sau când separarea poate produce disconfort.
După fiecare transport de animale, autovehiculele se supun decontaminării în locurile
special amenajate.

10.5. CONSECINŢELE TRANSPORTULUI ANIMALELOR

Pe timpul transportului, animalele sunt supuse stresului fiziologic şi psihologic,

manifestat în general prin oboseală musculară, senzaţie de disconfort şi teamă. Cauzele care
determină apariţia stresului la animale pe timpul transportului, pot fi legate de:
 mişcarea animalelor (spre a fi îmbarcate sau debarcate din mijlocul de transport, diferite
alte operaţiuni cum ar fi: identificarea animalelor, examinarea lor, recoltarea de sânge
etc.)
 vehiculul în sine (vibraţiile autovehiculelor, diferitele mişcări în staţionare sau în mers,
accelerările sau opririle bruşte, tangajul în cazul vapoarelor),
 ruperea relaţiilor sociale stabilite în timpul creşterii şi exploatării în unităţile din care
provin (contactul cu îngrijitori noi, cu spaţii noi, animale noi)
 macroclimă şi microclimă ( temperatura şi umiditatea relativă a aerului în afara zonei
de confort, curenţi de aer, ventilaţia necorespunzătoare),
 privarea animalelor de hrană , apă şi odihnă.
Modificările generate de stresul de transport la animale, se înregistrează la nivelul
sistemului nervos, cardiovascular, respirator şi locomotor şi la nivelul organelor interne.
Indiferent de specie, animalele pe timpul transportului fac eforturi pentru menţinerea poziţiei
prin întinderea aripilor, bătutul din aripi, ghemuire şi imobilitate, toate acestea realizându-se
cu consum de energie.
În cele mai multe cazuri consecinţele transportului animalelor se traduc prin pierderi
în greutate, îmbolnăviri sau mortalităţi (dacă apar pe timpul efectuării lui, imediat după
debarcare sau la câteva zile de la ajungerea la destinaţie), punctul de plecare fiind reprezentat
de factorii de stres la acţiunea cărora sunt expuse animalele.
Cea mai frecventă şi practic inevitabilă consecinţă a transportului de animale este
pierderea în greutatea vie, denumită calou. Valorile acestuia depind de o serie de factori care
se referă la specia şi categoria de animale transportate, la mijloacele de transport folosite, la
distanţa parcursă, modul de organizare şi desfăşurare a transportului şi la condiţiile
meteorologice pe durata acestuia. În ţara noastră caloul este recomandat în funcţie de specie,
durata transportului şi distanţa de la care se efectuează. Caloul este scăzământul de transport

131
şi este egal cu raportul dintre scăderea în greutate a animalului pe perioada transportului şi
postului şi masa vie la expediţie; se exprimă în procente.
Pe lângă pierderea în greutate a animalelor, transportul poate avea consecinţe negative
şi asupra cărnii. Fenomenul se întâlneşte frecvent la porcii graşi şi la tineretul taurin
sacrificaţi imediat după ajungerea lor la abator, datorită scăderii conţinutului în hidraţi de
carbon şi chiar a glicolizei în majoritatea musculaturii, ca urmare a „oboselii” produse de
transport. Carnea în aceste cazuri are un aspect palid, este moale şi exudativă, de unde şi
denumirea acesteia de carne PSE –pale, soft, exudativ. De asemenea s-a observat la păsările
transportate pe distanţe mai lungi că după sacrificare carnea prezintă o acidifiere intensă.
Alte consecinţe ale transportului animalelor sunt accidentele, care se produc atât la
îmbarcarea animalelor, pe parcursul transportului cât şi la debarcarea lor din mijloacele de
transport. Dintre acestea cele mai întâlnite sunt traumatismele (contuzii, entorse, luxaţii,
fracturi, diferite plăgi, etc.), arsurile de diferite grade, asfixiile prin strangulare, înghesuire
sau şoc termic, etc. La animale sunt favorizate prin transport bolile respiratorii şi digestive
cum ar fi: „febra de transport” -formă a parainfluenţei bovine-, tetania de transport (întâlnită
frecvent la bovine şi ovine, pe timpul transportului cu trenul şi cu vaporul), bolile afrigore şi
de purtător, şocul caloric etc.
Efectele nefavorabile ale transportului pot fi reduse ca frecvenţă prin mişcarea
corespunzătoare a animalelor la îmbarcare şi debarcare, prin folosirea mijloacelor de
transport corespunzătoare şi printr-o furajare moderată şi adăpare abundentă a animalelor

Valoarea caloului pe specii, admisă la transportul animalelor

Durata transportului şi distanţa Pierderi în greutate %
parcursă bovine ovine porcine
24 ore de la 101-200 km 3 4 3
48 ore de la101-200 km 4 5 4
72 ore de la 201-300 km 5 5 4
96 ore de la 301-500 km 5 6 5
96 ore peste 500 km 6 7 6

Pierderile din greutatea corporală (caloul) în timpul transportului cu durata de 24-48 ore
(Gligor,1969; Dinu,1973)
Categoria de porcine Greutatea vie, kg Durata transportului
24h 48h
Tineret porcin 30-40 7,5-8,5% %

Tineret porcin 40-60 6,0-10,0% 7,5-12,5%

Porcine îngrăşate 120-125 3,5-4% 10,0-12,0%

Porcine îngrăşate 175-200 2,3-2,5% 2,5-4%

10.6. TRANSPORTUL ANIMALELOR PE CALEA FERATĂ

Transportul pe calea ferată se practică în cazul distanţelor mari (sute km) în cazul
importului şi exportului de animale.
Animalele de fermă pot fi transportate în vagoane de marfă acoperite (tip G) sau în
vagoane etajate (tip E, cu caturi). Acestea din urmă sunt utilizate în cazul oilor, caprelor şi

132
porcilor. Animalele mici şi păsările, când sunt în număr mic, pot fi transportate în vagoane de
mesagerie sau coletărie rapidă, în cuşti sau containere speciale. Atât containerele cât şi cuştile
sunt astfel construite încât dejecţiile şi aşternutul să nu se răspândească înafară, când ele se
vor deschide. Ele trebuie să fie prevăzute cu simbol care să indice prezenţa animalelor vii şi
poziţia în care se găsesc acestea.
Câinii utilitari si nu numai, pot fi transportaţi şi pe culoarele frontale ale vagoanelor
de călători cu conditia sa fie însoţiţi in mod obligatoriu de persoane autorizate si sa aiba
botniţe.
Vagoanele destinate pentru transportul animalelor trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii:
- să fie spălate şi dezinfectate în cadrul staţiilor de spălare şi dezinfecţie a vagoanelor,
având aplicată în exterior o etichetă specială.
- să aibă acoperişul, pereţii şi pardoseala integre, cu posibilităţi de închidere şi
deschidere a uşilor şi gurilor de ventilaţie.
- pardoseala să nu fie alunecoasă, să nu prezinte corpuri ascuţite, care pot răni
animalele.
- să se asigure aşternut şi furaje după necesităţi.
- să fie marcate cu un simbol care să indice prezenţa animalelor vii.
Obligatoriu rampele de încărcare, descarcare (fixe sau mobile) trebuie să prezinte
balustrade laterale, pentru a se evita căderea animalelor in timpul miscarii lor in aceste
scopuri si sa nu fie alunecoase. Îmbarcarea animalelor se face grupat pe specii, sexe şi
categorii de vârstă si numai în staţiile autorizate de organele sanitare veterinare de stat.
Acestea sunt prevăzute cu amenajări speciale, care să permită staţionarea şi examinarea
animalelor, îmbarcarea şi debarcarea pe rampe fixe sau mobile.
Animalele sunt aduse în staţia de îmbarcare cu cel puţin 2 ore înainte, pentru a fi
examinate de medicul veterinar care eliberează Certificatul sanitar veterinar de transport
animale vii. Examinarea şi îmbarcarea animalelor se face ziua şi numai în situaţii
excepţionale noaptea, când se va asigura o iluminare artificială corespunzătoare de
aproximativ 500 lucşi.
Dacă animalele provin din adăposturi diferite şi nu poate fi evitat amestecul lor pe
durata transportului, se recomandă constituirea de grupuri, cu cel puţin 24 ore înaintea
îmbarcǎrii. Urcarea animalelor se face cu blândeţe, fără a fi maltratate şi începe totdeauna cu
animalele cele mai docile. Pentru cele retive sau speriate, medicul veterinar va decide
folosirea mijloacelor adecvate de liniştire (acoperirea vederii, medicaţie sedativă). În
principiu, nu se recurge la tranchilizante, numai dacă sunt absolut indispensabile.
Numărul de animale ce poate fi transportat într-un vagon, depinde de specie, vârsta şi
masa corporală a animalelor.
În timpul cǎlǎtoriilor lungi mânjii şi tineretul cabalin trebuie sǎ aibǎ posibilitatea sǎ
stea culcaţi. Cifrele indicate pot varia cu maximum 10% pentru caii adulţi şi ponei şi cu
maximum 20% pentru tineretul cabalin şi mânji. Toţi porcii trebuie sǎ aibǎ posibilitatea sǎ
stea culcaţi. Din aceste motive densitatea la încarcare a porcilor nu trbuie sǎ depǎşeascǎ
235kg/m2. Suprafeţele depind nu numai de mǎrimea animalelor, dar şi de condiţia lor fizicǎ şi
de starea timpului, serviciul veterinar putând solicita o creştere a suprafeţei pe cap de animal
cu pânǎ la 20%.
Animalele pe timpul transportului sunt însoţite de persoane instruite (o persoană la 2-
3 vagoane) care ajută la îmbarcarea şi debarcarea animalelor, execută hrănirea şi adăparea lor
şi anunţă şeful staţiei cazurile de îmbolnăvire, de moarte şi sacrificările de necesitate. Acesta
anunţă medicul veterinar oficial, care va hotărî asupra măsurilor ce se impun. În cazul în care
animalele sunt transportate în cuşti, sau containere închise, sau când expeditorul a angajat un

133
mandatar să acorde îngrijiri animalelor în locurile de oprire, nu este nevoie de prezenţa
însoţitorilor.
În timpul transportului furajele se administrează de cel puţin 2 ori pe zi, iar apa de 2
ori pe zi vara şi 1 pe zi iarna. Staţiile în care se face adăparea se stabilesc de comun acord cu
conducerea cǎilor ferate înainte de începerea călătoriei.
Dejecţiile şi aşternutul murdar se adună în grămezi, fiind interzisă atat aruncarea lor
cat şi a cadavrelor pe parcurs sau în staţii. Ventilaţia se asigură prin neetanşietatea uşilor şi
prin deschiderea gurilor de ventilaţie din pereţii longitudinali spre capetele vagonului.
Descărcarea animalelor se face în maximum 2 ore iar gunoiul şi resturile furajere se
colectează în mijlocul vagonului, după care acesta se închide şi se dirijează la staţia de
spălare şi dezinfecţie a vagoanelor.

10.7. TRANSPORTUL ANIMALELOR CU VAPORUL

Animalele sunt transportate cu vapoare construite special, pe distanţe mari, în cazul

importului şi exportului de animale de reproducţie sau pentru sacrificare. În acestea animalele
sunt transportate fie în interiorul calei vaporului, loc în care se amenajează boxe, fie încǎrcate
în autovehicule . Boxele se pot găsi pe un nivel sau suprapuse pe mai multe nivele si sunt
dotate cu jgheaburi pentru hrănire, adăpători, sisteme de colectare şi evacuare a dejecţiilor,
sisteme de iluminat şi de ventilaţie artificială.
Animalele mai pot fi transportate şi cu vapoare cu altă destinaţie, pe care se fac
amenajări corespunzătoare speciei şi categoriei de vârstă ce urmează a fi transportată.
Amenajările se fac atât în cală cât şi pe covertă, suprafaţa minimă trebuie asigurată pe animal
conform tabelului.
Îmbarcarea animalelor se face în porturi care prezintă dane speciale amenajate cu
padocuri, canalizare, jgheaburi de furajare şi adăpare a animalelor, rampe mobile cu pereţi
laterali care fac legătura între chei şi puntea navei. Când animalele sunt îmbarcate şi
debarcate prin ridicarea lor, se folosesc containere speciale solide şi nepericuloase. In acest
caz este de preferat ca animalele să nu poată privi afară cât timp se găsesc suspendate în aer,
iar conducătorul macaralei să realizeze operaţia de transbordare fara miscari bruste, fără
balansări şi hopuri inutile.
Odată cu animalele se îmbarcă furajele şi apa necesară, aşternutul şi uneltele pentru
îngrijirea animalelor. Hrănirea şi adăparea pe timpul transportului se face de 2 ori pe zi.
În cazul apariţiei îmbolnăvirilor, animalele se izolează, după care comandantul navei,
cere prin radio instrucţiuni de la portul de îmbarcare. În acord cu prevederile legale, pe navă
trebuie să existe dotările necesare pentru sacrificarea animalelor, în caz de necesitate.
Atât îmbarcarea cât şi debarcarea se face numai în prezenţa medicului veterinar
oficial.

10.8. TRANSPORTUL ANIMALELOR CU AVIONUL

Acesta tip de transport este restrâns datorită costurilor ridicate, totuşi se transportă
puii de o zi, cai de sport, animale de agrement şi mai rar ovine, taurine, suine, sau alte specii
sălbatice pentru parcurile zoologice, circuri, laboratoare.
Avioanele folosite pot fi tip cargo - transport de mărfuri şi tip mixt - pasageri şi
mărfuri animalele putand fi transportate in custi, boxe, cutii de carton, containare.

134
 Containerele sau boxele, se încarcă fie manual de pe rampe, fie cu utilaje speciale
(port cuşti sau autolift) numai după ce au fost cântărite individual, pentru a putea fi aşezate în
avion în mod echilibrat de-a lungul fuselajului.
În special caii pentru curse sunt transportati în boxe individuale, prevăzute cu roti
pentru a putea fi deplasate si apoi fixate pe pardoseala avionului. Acestia pe timpul
transportului sunt orientaţi cu capul pe direcţia de zbor si trebuie protejaţi cu harnaşamente
speciale, bandaje din vată şi tifon la picioare. Pentru cei agitaţi se pot folosi medicamente cu
efect sedativ şi tranchilizant.
Ovinele şi viţeii se transportă în ţarcuri (10 animale) acoperite cu o plasă, bovinele în
boxe amplasate transversal faţă de axa navei, iar suinele în containere.
Puii de o zi se transportă în cutii de carton.
În cazul zborului la altitudini de peste 5000 m trebuie să se asigure o presurizare,
pentru ca în interiorul aeronavei presiunea să corespundă tot timpul zborului (indiferent de
altitudine) înălţimii de 2000-2500 m pe care în mod obişnuit animalele o suportă uşor.
Insuflarea de aer, trebuie să se facă ţinând cont de, valorile de temperatură şi umiditate
relativă ce trebuie asigurate, stiind că aceşti factori variază în funcţie de altitudine. La
calculul ventilaţiei se iau în considerare datele referitoare la condiţiile particulare ale aerului
atmosferic, biomasa transportată, degajările de căldură, vaporii de apă şi unele gaze provenite
din respiraţia şi descompunerea dejecţiilor.

10.9. TRANSPORTUL ANIMALELOR CARE SE DEPLASEAZĂ PE JOS

Se practică în mod frecvent în cazul turmelor de oi şi cirezilor de bovine, care se

deplasează spre şi de la păşune, se mai practică pe distanţe scurte până la locurile de
îmbarcare în vagoane sau autocamioane.
Circulaţia animalelor pe jos trebuie evitată, deoarece este urmată de pierderi
ponderale mari şi poate ocaziona contractarea şi difuzarea unor boli infectocontagioase,
motiv pentru care trebuie precedată de unele activităţi premergătoare.
Deplasarea se va planifica într-o perioadă cu prognoză meteorologică favorabilă,
evitându-se ploile abundente, frigul sau căldura excesivă. Traseul de deplasare cât şi locurile
de odihnă, hrănire şi adăpare sunt alese prin consultarea primăriilor, în aşa fel încât animalele
să nu vină în contact cu cele autohtone.
Se evită şoselele circulate intens, deplasarea făcându-se pe drumuri lăturalnice,
neaccidentate şi fără noroi mare. Grupurile de animale vor fi însoţite de un număr de
îngrijitori bine instruiţi. Deplasarea se face numai ziua, parcurgându-se cel mult 12 km pentru
bovinele la îngrăşat şi tineret ovin, 18 km pentru bovine de reproducţie şi 25 km pentru ovine
şi caprine. Nu se deplasează pe jos animalele bolnave, cele vindecate dar care prezintă
sechele importante, femelele în ultima lună de gestaţie şi prima lună după parturiţie, tineretul
neînţărcat şi animalele bătrâne.

135
 11. PROTECŢIA ANIMALELOR ÎN MOMENTUL SACRIFICĂRII SAU
UCIDERII LOR

Contactul animalelor transportate în condiţii de stres prelungit cu mediul abatoarelor

caracterizat prin prezenţa animalelor străine, speriate, care emit sunete de alarmă, cu mirosuri
nefamiliare, conduce la alertă maximă, la suprasolicitarea atenţiei şi activarea la maximum a
metabolismului, cu tulburări de comportament şi alte manifestări.

11.1. CONSIDERATII GENERALE

Modalitatea în care animalele destinate tăierii sunt deplasate în ferme, pe timpul

transportului şi în perioada de aşteptare înainte de sacrificare, reflectă ţinuta etică a oamenilor
în raport cu animalele. Acesta este şi motivul pentru care, în toate ţările civilizate există şi se
aplică reguli privind mişcarea, îngrijirea şi protecţia animalelor pe tot timpul cât acestea sunt
în viaţă. Regulile au fost elaborate în acord cu recomandările Comisiei FAO/OMS pentru
Codex Alimentarius şi cu convenţiile internaţionale privind protecţia animalelor. În 2007,
Organizația Mondială pentru Sănătatea Animalelor (OIE) a adoptat Codul sanitar pentru
animale terestre, care include orientări privind sacrificarea animalelor, precum și privind
uciderea animalelor în scop de control al bolilor. Orientările internaționale respective conțin
recomandări privind manipularea, imobilizarea, asomarea și sângerarea animalelor în
abatoare și privind uciderea animalelor în cazul apariției focarelor de boli contagioase.
Reglementările în vigoare aplicabile pe teritoriul ţării noastre privin măsurile de
protecţie a animalelor în momentrul sacrificării sau uciderii sunt:
 Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 privind protecţia animalelor în momentul uciderii
 Ordinul nr. 74/2009 privind asigurarea condiţiilor tehnice pentru aplicarea Normei
sanitare veterinare privind protecţia animalelor în timpul sacrificării şi uciderii,
aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor nr. 180/2006
 Ordinul nr. 180/2006 protecţia animalelor în timpul sacrificării şi uciderii
 Directiva 93/119/CE, privind protecţia animalelor în momentul sacrificării sau
uciderii
Regulamentul introduce norme de bunăstare pentru uciderea sau sacrificarea
animalelor deținute în scopul producerii de alimente și produse precum blana și pielea si
vizează uciderea animalelor în ferme în alte contexte, precum situațiile de control al bolilor.
Regulamentul nu se aplică animalelor ucise în mediul natural sau în cadrul
experimentelor științifice, al activităților de vânătoare, al evenimentelor culturale sau sportive
și al eutanasierii practicate de medicul veterinar, nici păsărilor de crescătorie, iepurilor de
crescătorie sau iepurilor de câmp pentru consumul personal intern. În timpul uciderii
animalelor, acestea trebuie ferite de orice durere, chin sau suferință evitabile. Operatorii
economici, precum abatoarele, trebuie să garanteze că animalele:
 beneficiază de confort fizic și de protecție, prin menținerea curățeniei, sunt protejate
de leziuni și sunt tratate și adăpostite ținându-se cont de comportamentul lor normal;
 nu manifestă semne de durere sau de teamă care pot fi evitate sau de comportamente
anormale;
 nu suferă din cauza unei privări prelungite de hrană sau de apă;
 sunt ferite de interacțiuni care pot fi evitate cu alte animale care le-ar putea afecta
bunăstarea.
Regulamentul stabilește norme detaliate cu privire la imobilizarea și asomarea
animalelor, inclusiv formarea operatorilor și întreținerea corespunzătoare a echipamentului.

136
 Legislatia vizează aplicarea de metode diferite pentru animale diferite. În special,
animalele asomate trebuie să rămână inconștiente până survine moartea, cu excepția cazului
în care acestea sunt supuse unor metode speciale prevăzute de ritualuri religioase, care trebuie
să aibă loc într-un abator. Uciderea și operațiile aferente pot fi efectuate numai de către
persoane cu un nivel de competență adecvat, fără a provoca animalelor niciun fel de durere,
chin sau suferință evitabile. Unele operații necesită certificate individuale de competență, de
exemplu:
 manipularea și îngrijirea animalelor înainte de imobilizare;
 imobilizarea animalelor în vederea asomării și uciderii;
 asomarea animalelor și evaluarea eficacității asomării;
 imobilizarea sau suspendarea sau sângerarea animalelor vii;
 sacrificarea în conformitate cu practicile religioase.
Certificatul de sănătate care însoțește carnea importată din țările din afara UE trebuie
să certifice conformitatea cu cerințele echivalente.
Normele in vigoare, detaliaza aspecte ce vizeaza construcți, echiparea și funcționarea
abatoarelor. Procedurile trebuie să fie monitorizate în permanență de operatorii de abatoare,
care trebuie să numească și un responsabil cu bunăstarea animalelor care să acorde asistența
necesară pentru respectarea normelor.
Toate abatorarele care sacrifica cel putin 1000 unitati animal viu – mamifere (mai
putin iepuri) si cel putin 150.000 unitati animal viu – pasari sau iepuri de crescatorie vor avea
obligatoriu un responsabil cu bunastarea animalelor, care acorda asistenta necesara pentru
conformarea la normele stabilite de regulament, pentru fiecare abator.

11.1.1. Facilitățile de cazare/deplasare ale animalelor în abator

Abatoarele care funcționează după data de 1 ianuarie 2013 sau cele care au fost
amenajate, modernizate sau dotate cu echipamente noi, trebuie să:
 dispună de sisteme de ventilație proiectate, construite și întreținute în așa fel încât să
asigure bunăstarea animalelor și de instalații alternative de alarmă și urgență în eventualitatea
unei avari în cazul în care sunt necesare mijloace mecanice de ventilație,
 fie proiectate și construite încât să reducă la minimum riscul rănirii animalelor și
apariția de zgomote bruște.
 fie proiectate și construite astfel încât să faciliteze inspecția animalelor, să se asigure
un iluminat corespunzator pentru a permite inspecția animalelor în orice moment cu surse de
lumină fixe sau portabile.
 fie dotate cu țarcuri și culoare de deplasare pentru ca animalele să se miște în mod
liber în direcția cerută, fără să fie agitate și exploatând comportamentul lor natural; porcinele
și ovinele să se deplaseze unele lângă altele, cu excepția cazurilor în care culoarele de
deplasare conduc la echipamentul de imobilizare.
 rampele echipate cu protecție laterală pentru a se asigura că animalele nu cad.
 dispună de sistem de furnizare a apei în țarcuri, proiectat, construit și întreținut ca
să permită accesul animalelor la apă curată în orice moment, fără ca acestea să se rănească
sau să le fie limitate mișcarile.
Țarcurile de așteptare, în situația în care se folosesc, vor avea pardoseaua netedă și
părțile laterale solide, iar între țarcuri și culoarul de deplasare ce duce la locul asomării,
animalele nu trebuie să fie blocate sau să se calce în picioare.
Pardoselile trebuie construite și întreținute astfel încât să reducă la minimum riscul
alunecării animalelor, a căderii lor sau rănirii picioarelor acestora.
În cazul în care abatoarele au adăposturi fără refugiu natural sau umbrar, trebuie
asigurată o protecție adecvată împotriva intemperiilor. În cazul în care nu există astfel de

137
protecție, acestea nu vor fi utilizate când condițiile meteorologice sunt nefavorabile. În lipsa
unei surse naturale de apă se vor asigura facilități pentru adăpare.
Există norme suplimentare pentru mamiferele din adăposturi (excepție iepuri de
crescătorie și iepuri de câmp), care se referă la:
 fiecare animal trebuie să aibă suficient spațiu pentru a se ridica, a se așeza, pentru
a se întoarce, excepție fac bovinele cazate individual,.
 animalele trebuie să fie ținute în siguranță în adăpost, luând măsuri pentru a le
împiedica să scape și pentru a le proteja de pradători.
 pentru fiecare țarc trebuie să se indice printr-un mod vizibil, data și ora sosirii, cu
excepția vitelor cazate individual, numărul maxim de animale care pot fi ținute.
 în toate zilele în care abatorul funcționează și înainte de sosirea animalelor,
trebuie sa fie pregătite și păstrate gata de utilizare boxe de izolare pentru animalele care
necesită îngrijiri specifice
Starea generală și de sănătate a animalelor dintr-un adăpost este controlată periodic de
responsabilul cu bunăstarea animalelor sau de o persoană având competențe adecvate.
Abatoarele care funcționau înainte de 1.01.2013 și care n-au fost modernizate sau
dotate cu echipamente noi, trebuie să se alinieze în totalitate prevederilor Regulamentului
1099/2009/CE începând cu 8.12.2019.

11.1.2. Debarcarea, manipularea și imobilizarea animalelor

Animalele trebuie să fie transportate către abator cu mijloace de transport specializate
ce corespund prevederilor Regulamentului 1/2005/CE privind protecția animalelor în timpul
transportului. Acestea trebuie să fie înregistrate/autorizate sanitar-veterinar, conform
Ordinului ANSVSA nr. 16/2010 și trebuie să fie însoțite de documente.
Odată ajunse la destinaţie, animalele trebuie descărcate din mijlocul de transport cât
mai repede posibil și sacrificate fără întârzieri nejustificate. Mijlocul de transport, trebuie să
fie dotat cu rampa de îmbarcare/debarcare prevazută cu parapeți laterali a căror înălțime să
corespundă cu specia pentru care este autorizat mijlocul de transport, iar pardoseala acesteia
să fie nealunecoasă. Platformele ascensor şi puntea superioară a mijloacelor de transport,
trebuie prevăzute cu bariere de siguranţă pentru a evita căderea şi evadarea animalelor în
timpul operaţiilor de îmbarcare/debarcare.
Rampele pot avea următoarele înclinaţii: 20º adică 36,4% faţă de planul orizontal
pentru porci, viţei şi cai; 26º și 34' adică 50 % faţă de planul orizontal pentru oi şi bovine
adulte.
Condițiile de bunăstare pentru fiecare transport de animale sunt evaluate în mod
sistematic de responsabilul cu bunăstarea animalelor sau de o persoană direct subordonată
acestuia la sosirea animalelor, în vederea identificării priorităților, în special stabilind care
sunt animalele cu necesități de bunăstare specifice și ce măsuri adecvate se impun:
 debarcarea poate fi un proces stresant, animalele sunt agitate iar riscul de accident este
mare atât pentru ele cât şi pentru cei din jurul lor.
 când debarcați animale trebuie să aveți cunoștințe minime privind comportamentul
animalelor.
 trebuie să eliminaţi orice obstacol din calea animalelor care ar putea determina
animalele să se întoarcă înapoi sau să se sperie.
 la debarcare, trebuie să existe surse de iluminat adecvate.
 manipularea cu duritate, agresivitate a animalelor face ca acestea să fie: excitabile şi
hipersensibile; inabordabile şi dificil de manipulat; predispuse să cauzeze accidentarea
persoanei care le manipulează.
În timpul manipulării este interzisă:

138
  lovirea animalelor cu mâna sau piciorul;
 aplicarea de presiune într-o zonă sensibilă care produce dureri/suferinţe inutile;
 ridicarea/târârea animalelor de cap, coarne urechi, picioare, coadă, lână sau
manipularea care determină suferinţe/dureri inutile;
 folosirea vergelelor/instrumentelor ascuţite;
 blocarea cu bună ştiinţă a unui animal care este condus sau ghidat către orice
parte a zonei în care sunt manipulate animalele;
 folosirea instrumentelor electrice se pot folosi doar pentru bovine şi porcine
adulte, care refuză să se mişte, prin aplicarea numai pe muşchii crupei, nu mai mult de o
secundă şi nu în mod repetat chiar dacă animalele nu reacţionează și numai în situația în care
animalele au suficient spațiu pentru a înainta.
La destinaţie, păsările sunt descărcate cât mai repede posibil din cuști, dacă nu
vehiculul trebuie parcat, menţinând în acelaşi timp ventilaţia adecvată pentru a feri păsările
de condiţiile extreme ale vremii (intensificarea stresului). În zona de descărcare trebuie să
existe surse de lumină fixe sau portabile, care să permită inspecția păsărilor în orice moment.
Cuștile/containerele trebuie să fie descărcate mecanic și pe orizontală, după care
păsările sunt scoase cu grijă din cuști/containere, pentru a preveni rănirea picioarelor şi
aripilor, iar cele care scapă trebuie prinse imediat. Păsările aduse pentru abatorizare sunt
sacrificate cât mai repede posibil, prioriate având întotdeauna cele rănite. Cele care nu se
sacrifică imediat după sosire, vor fi examinate cu atenţie de medicul veterinar şi vor fi
adăpate şi hrănite.
Personalul responsabil cu descarcărea custilor, trebuie să le manipuleze cu grijă, să
nu le arunce sau să le scape pe jos. Cuștile cu pardoseaua perforată sau flexibilă, trebuie
descărcate cu grijă pentru a evita rănirea păsărilor.
Programul de livrare trebuie planificatîn așa fel încât să se asigure sacrificarea cât mai
curând posibil a păsărilor, iar timpul de așteptare să fie menținut la un nivel minim.
Manipularea păsărilor se realizează numai de personal instruit, cu calm, în liniște,
păstrând astfel un nivel minim al stresului. Orice manipulare dură, agresivă, poate duce la
agitație și la rănirea păsărilor. În zona de descărcare și de suspendare a lor, se recomandă
utilizarea luminii de culoare albastră sau de intensitate mică, care ajută la menținerea
păsărilor calme și liniștite în timpul manipulării.
Mamiferele, cu excepția iepurilor de crescătorie și a iepurilor de câmp care nu sunt
sacrificare imediat după sosire, trebuie să fie adăpostite și să aibă acces tot timpul la apă de
băut din instalații corespunzătoare.
Animalele care nu sunt sacrificate în termen de 12 ore de la sosire, trebuie hrănite și
furajate cu cantități moderate de hrană la intervale de timp corespunzătoare, primesc o
cantitate adecvată de așternut sau de materiale echivalente care să garanteze un nivel de
confort corespunzător speciei și numărului de animale în cauză. Materialul respectiv trebuie
să garanteze un drenaj eficient sau să asigure o absorbție adecvată a urinei și fecalelor.
Animalele neînțărcate, femelele în lactație, cel care au fătat în timpul transportului sau
animalele livrate în containere, au prioritate față de celelalte animale. Dacă acest lucru nu este
posibil, se adoptă măsuri care să le atenueze suferința, mulgând animalele de lapte la
intervale de maximum 12 ore și asigurând condiții adecvate pentru sugar și pentru bunăstarea
animalului nou-născut în cazul femelelor care au fătat.
Animalele nu trebuie să fie legate de coarne sau de inelul nazal și nici să fie
imobilizate prin legarea picioarelor împreună. Dacă este necesară legarea, frânghiile, funiile
sau orice alte mijloace utilizate trebuie să:
 fie suficient de rezistente pentru a nu se rupe;
 permită animalelor să se așeze, să mănânce și să se adape, dacă este necesar;

139
  fie proiectate astfel încât să elimine orice risc de strangulare sau rănire și să
permită dezlegarea rapidă a animalelor.
Animalele care nu se pot deplasa, nu sunt târâte până la locul sacrificării, ci sunt ucise
de urgență acolo unde se află.
În abator reducerea stresului animalelor depinde de cât de repede se adaptează la noul
mediu de viață, de proiectarea, construcția și întreținerea facilităților de adăpostire și de
deplasare și de metodele de deplasare practicate de îngrijitori.

Factorii care afectează

nivelul stresului de
manipulare la pre-sacrificare

11.2. ASOMAREA ANIMALELOR

Conform reglementărilor în vigoare, înaintea asomării animalele trebuie obligatoriu ca

acestea să fie imobilizate. Imobilizarea reprezintă aplicarea unei proceduri menite să
restricționeze mișcările animalului, care îl ferește de orice fel de durere, teamă sau agitație,
pentru a facilita asomarea sau uciderea acestuia. Animale se imobilizează sau nu în funcție de
metoda de asomare utilizată. În cazul abatoarelor în care asomarea se face în grup (oi, porci,
vitei si capre), nu se practică imobilizarea individuală a animalelor.
Echipamentele și structurile de imobilizare trebuie să fie proiectate, construite și
întreținute pentru a: optimiza aplicarea metodei de asomare sau ucidere; preveni rănirea sau
contuzionarea animalelor; reduce la minimum agitația animalelor și sunetele emise de acestea
când sunt imobilizate; reduce la minimum timpul de imobilizare.
Sunt interzise următoarele metode de imobilizare:
 suspendarea sau ridicarea animalelor conștiente;
 fixarea mecanică sau legarea picioarelor animalelor;
 secționarea măduvei spinării, de exemplu cu ajutorul unui stilet sau pumnal;
 utilizarea curentului electric pentru imobilizarea animalului la intensități care nu îl
asomează sau ucid în circumstanțe controlate, în particular orice aplicare a curentului electric
care nu înconjoară creierul.
Există unele excepții în care este permisă o poziție inversată în cazul păsărilor de
crescătorie sau în contextul sacrificării pentru ritualuri religioase.
Imobilizarea păsărilor presupune restricționarea mișcărilor acestora ferindu-le de
durere, teamă sau agitație și care facilitează asomarea sau uciderea lor. Păsările sunt
imobilizează sau nu în funcție de metoda de asomare utilizată - spre exemplu, în cazul
păsărilor asomate prin folosirea de gaze, acestea sunt transportate pe bandă către instalația de
asomare. Pentru sacrificarea struților se recomandă utilizarea unei boxe de asomare.

140
 Multe metode de ucidere pot provoaca durere animalelor, din acest motiv, asomarea
este necesară pentru a determina pierderea cunoștinței și a sensibilității înaintea sau în
momentul uciderii animalelor. Măsurarea gradului de pierdere a cunostinței și a sensibilității
unui animal este complexă și se poate monitorizata prin intermediul indicatorilor pentru a
evalua eficiența metodei respective în condiții practice. Monitorizarea eficienței asomării se
bazează în special pe evaluarea gradului de cunoștință și de sensibilitate a animalelor.
Cunostinta unui animal rezultă din posibilitatea acestuia de a simți emoții și de a-și controla
mișcările voluntare. Sensibilitatea unui animal constă în principal în posibilitatea sa de a simți
durerea. În general, se poate presupune că un animal este lipsit de sensibilitate atunci când
acesta nu manifestă reflexe sau reacții la stimuli cum ar fi sunetele, mirosurile, lumina sau
contactul fizic. Noi metode de asomare sunt create și propuse spre utilizare în mod regulat,
pentru a răspunde noilor provocări din sectoarele creșterii animalelor și industriei cărnii.
Asomarea, reprezintă procesul provocat în mod intenționat care determină pierderea
cunoștinței și a sensibilității animalului, fără durere, inclusiv orice proces care determină
moartea imediată.
Asomarea animalelor se poate realiza prin utilizarea metodelor: mecanice, electrice
sau în atmosferă controlată.
Pentru a garanta eficiența echipamentului de asomare, acesta trebuie să fie întreținut
în mod adecvat. În cazul echipamentului folosit în mod intensiv, ar putea fi necesară
înlocuirea anumitor părți; în plus, chiar echipamentul folosit în mod ocazional ar putea să
devină mai puțin eficient datorită coroziunii sau altor factori de mediu. În mod similar,
anumite tipuri de echipament trebuie să fie reglate cu precizie. Prin urmare, operatorii
economici sau orice altă persoană implicată în uciderea animalelor trebuie să aplice proceduri
de întreținere pentru echipamentul respectiv. Produsele comercializate sau prezentate prin
intermediul publicității ca echipamente de imobilizare sau de asomare se vând numai atunci
când sunt însoțite de instrucțiuni adecvate privind utilizarea lor, într-un mod care să asigure
un nivel optim al bunăstării animalelor. De asemenea, aceste instrucțiuni se pun la dispoziția
producătorilor în mod public, prin intermediul internetului.

11.2.1. Metodele mecanice

a. Utilizarea dispozitivului cu bolț captiv penetrant: produce o leziune gravă și
ireversibilă la nivelul creierului, datorită șocului și a penetrării bolțului captiv. Metoda se
poate utiliza la toate speciile. Parametrii cheie sunt reprezentați de: poziția și direcția de
împușcare; viteza, lungimea și diametrul bolțului, acesta trebuind să corespundă dimensiunii
și speciei animalului; intervalul maxim dintre asomare și sângerare (secunde).
Locul şi modul de poziţionare a dispozitivului cu bolț captiv, diferă în funcţie de
specia care urmează a fi asomată, astfel:
Bovinele pot fi asomate prin poziţionarea dispozitivului perpendicular pe craniu, într-
un punct situat la intersecţia a două linii imaginare, fiecare linie pornind din dreptul ochiului
spre centrul bazei cornului de pe partea opusă. Extrem de important pentru asomarea
bovinelor, este ca animalul să fie imobilizat iar capul poziționat astfel încât, dispozitivul cu
bolț captiv să poată fi aplicat și utilizat corespunzător. Dacă asomarea nu s-a realizat
corespunzător, se recomandă reluarea procedurii de asomare.
Solipedele pot fi asomate prin poziţionarea dispozitivului, uşor înclinat, cu gura ţevii
spre coadă, într-un punct situat la aproximativ 1 cm deasupra intersecţiei a două linii
imaginare, fiecare linie pornind din dreptul ochiului spre urechea de pe partea opusă.
Ovinele se asomează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa coarnelor. Pentru
ovinele fără coarne, dispozitivul se poziţionează în punctual central cel mai înalt al craniului,
cu ţeava îndreptată în jos. Pentru ovinele cu coarne, metoda de asomare este aceeaşi cu cea
utilizată pentru caprine.

141
 Caprinele și ovinele cu coarne, se asomează prin poziţionarea dispozitivului în spatele
protuberanţei dintre coarne, pe mijloc, cu ţeava orientată către baza limbii.
Porcinele, se asomează dificil prin această metodă, datorită poziţiei creierului în cutia
craniană, fapt ce creşte riscul ca asomarea să fie ineficientă. Din acest considerent,
dispozitivul cu bolț captiv se foloseşte doar atunci când celelalte metode de asomare nu pot fi
aplicate şi preferabil numai pentru cele adulte. Dispozitivul va fi poziţionat într-un punct
situat la aproximativ 2 cm deasupra nivelului ochilor, pe mijloc, cu vârful ţevii orientat spre
coadă. La scroafele de talie mare, poziționarea dispozitivului trebuie să se facă la 3-4 cm
deasupra nivelului ochilor, pe linia mediană. Metoda nu se poate utiliza la vieri de talie mare,
deorece sinusurile acestora sunt extrem de largi, creierul fiind situat în adâncime, ceea ce face
ca asomarea să nu se poate realiza.
b. Utilizarea dispozitivului cu bolț captiv nepenetrant, produce o leziune gravă a
creierului provocată de șoc, fără a fi penetrat de către dispozitiv. Metoda se poate utiliza doar
la rumegatoarele până în 10 kg.
Parametrii cheie sunt reprezentați de: poziția și direcția de împușcare; viteza,
diametrul și forma bolțului; intervalul maxim dintre asomare și sângerare (secunde).
La utilizarea acestei metode, operatorii trebuie să acorde o atenție deosebită pentru a
evita fracturarea craniului.
În cazul asomării păsărilor, metoda de asomare, nu se utilizează ca metodă de rutină
pentru puii de carne, găini, rațe, gâște și curci/curcani, ci ca o metodă de asomare de rezervă,
sau în cazul în care păsările sunt ucise de urgență. Metoda nu se utilizează pentru prepelițe,
dar este utilizată ca metodă de rutină în cazul sacrificării struților.
Locul de penetrare ideal în cazul păsărilor este perpendicular pe suprafața frontală a
capului. Metoda produce distrugerea craniului și a creierului.
c. Lovitura puternică penetrativă la nivelul capului, folosește un dispozitiv cu ajutorul
căruia se aplică o lovitura fermă și precisă la nivelul capului, ce provoacă vătămarea gravă a
creierului. Metoda se poate utiliza la porcinele tinere, miei și iezi. În abatoare metoda se
aplică doar ca metodă de rezervă pentru asomare și nu ca una de rutină. Nicio persoană nu
poate ucide prin acesta metodă mai mult de 70 de animale/zi. Parametrii cheie sunt
reprezentați de forța și localizarea loviturii.
În cazul păsărilor, se realizează cu ajutorul unui instrument acționat mecanic, care
penetrează creierul. Lovitura fermă și precisă provoacă vătămarea gravă a creierului. În cazul
folosirii metodei, sunt foarte importante forța și localizarea loviturii, instrumentele folosite,
trebuie poziționate în așa fel încât să se asigure că proiectilul pătrunde în cortexul cerebral.
Metoda nu este recomandată ca metodă de rutină, ci numai dacă nu se poate utiliza o altă
metodă de asomare sau pentru uciderea de urgență și se aplică doar păsărilor ce cântăresc
maxim 5 kg în viu. Metoda este permisă numai dacă este urmată imediat de sângerare. Nicio
persoană nu va ucide prin lovitură puternică penetrativă la nivelul capului mai mult de 70 de
păsări pe zi.
d. În cazul asomării mecanice a păsărilor, se aplică dislocarea cervicală, care
presupune întinderea şi răsucirea manuală sau mecanică a gâtului, provocând ischemia
cerebrală. Metoda nu se utilizează ca procedură de rutină, ci numai ca metodă de asomare de
rezervă sau dacă nu sunt disponibile alte metode de ucidere și se realizată numai de către
personal calificat, printr-o mișcare bruscă și hotărâtă. Nici o persoană nu poate ucide prin
dislocare cervicală manuală mai mult de 70 de păsări pe zi. Se poate utiliza doar în cazul
păsărilor care cântăresc maxim 5 kg în viu.

11.2.2. Metodele electrice

a. Asomarea electrică aplicată exclusiv la nivelul capului, prin care creierul este expus
acțiunii curentului electric ce produce o formă de epilepsie generalizată pe

142
electroencefalograma (EEG). Metoda se poate utiliza la toate speciile, cu excepția
cabalinelor. Parametrii cheie sunt reprezentanți de: curentul minim (A sau mA), tensiunea
minimă (V), frecvența maximă (Hz), durata minimă a expunerii, intervalul maxim dintre
asomare și sângerare (secunde), frecvența reglării echipamentului, optimizarea fluxului de
curent, evitarea unor șocuri electrice înainte de asomare, poziționarea și zona suprafeței de
contact a electrozilor.
 Metoda necesită imobilizarea animalelor,
 Persoana care realizează metoda trebuie să fie bine instruită,
 Electrozii care înconjoară capul animalului sunt adaptați dimensiunii acestuia.
Asomarea electrică exclusiv la nivelul capului, se efectuează respectând limitele
minime de curent din tabelul următor:

Categorie de Bovine cu vârsta de Bovine cu vârsta Ovine si Miei Porcine

animale cel puțin 6 luni sub 6 luni caprine
Curent minim 1,28A 1,25A 1,00A 0,7A 1,30A

În toate cazurile, nivelul corect de curent trebuie atins într-o secundă de la iniţierea
asomării şi menţinut cel puţin între 1 şi 3 secunde, conform instrucţiunilor producătorului.
Metoda se utilizeaza cel mai frecvent la porcine și ovine/caprine.
Porcine: electrozii trebuie să fie plasaţi astfel încât să cuprindă cutia craniană,
amplasaţi la baza urechilor, în spatele acestora, pe cât posibil între urechi şi ochi:
Avantaj: dacă este bine realizată, animalul devine inconștient în scurt timp.
Dezavantaj: porcii trebuie imobilizați unul câte unul pentru a putea aplica
corespunzător electrozii și a realiza o asomare eficientă.
Ovine/caprine: În cazul ovinelor/caprinelor poziţionarea electrozilor între urechi şi
ochi este mai facilă. În cazul animalelor cu lână, pentru a asigura un contact electric bun,
operatorul trebuie să îndepărteze lâna de la nivelul respectiv şi să umecteze zona pe care
urmează a fi plasaţi electrozii. Cel mai utilizat tip de aparat pentru asomarea electrică, este cel
care are electrozii tip cleşte. Braţele cleştelui sunt conectate printr-un cordon electric la
dispozitivul care furnizează curent cu parametrii corespunzători. Porţiunea electrozilor care
intră în contact cu pielea animalului, prezintă diferite soluţii constructive în funcţie de specia
care urmează să fie asomată. Braţele cleştelui au de obicei o lungime de 75 cm, iar distanţa
maximă dintre braţe este de aproximativ 30 cm. Dispozitivul care furnizează curentul electric
trebuie să respecte următoarele cerinţe:
 să încorporeze un dispozitiv care va măsura impedanţa curentului şi nu va permite
utilizarea aparatului atunci când nu sunt asigurate intensitatea şi puterea minimă ale
curentului electric.
 să încorporeze un dispozitiv sonor sau vizual care va indica durata timpului de
aplicare pentru fiecare animal.
 să fie conectat la un dispozitiv care indică voltajul şi intensitatea curentului electric ce
trebuie poziţionat astfel încât să poată fi uşor vizualizat.
 durata de aplicare a curentului electric trebuie să fie de cel puţin 4 secunde.
 se poate aplica pentru asomarea ratitelor (struților), capul acestora fiind introdus într-o
boxă de asomare electrică.
 se poate aplica pentru asomarea puilor de carne, a curcanilor, rațelor și gâștelor. În
cazul asomării electrice exclusiv la nivelul capului, electrozii cuprind capul și sunt
adaptați dimensiunii acestuia.
 păsările trebuie asomate minim șapte secunde, asigurând un contact direct între
electrozi și piele, iar intensitatea minimă a curentului aplicat exlusiv la nivelul capului
diferă în funcție de specie.

143
 Specie Pui de carne Curcani Rațe și gâște Struți
Curent minim 240mA 400 mA 400 mA 500

b. Asomarea electrică aplicată la nivelul capului și corpului, constă în expunerea

corpului la un curent care generează simultan o formă de epilepsie generalizată pe EEG și
fibrilație sau oprirea inimii. Metoda se poate utiliza la: ovine, caprine și porcine.
Parametrii cheie sunt reprezentanți de: curentul minim (A sau mA), tensiunea minimă
(V), frecvența maximă (Hz), durata minimă a expunerii, frecvența reglării echipamentului,
optimizarea fluxului de curent, evitarea unor șocuri electrice înainte de asomare, poziționarea
și zona suprafeței de contact a electrozilor, intervalul maxim dintre asomare și sângerare
(secunde).
Nivelul minim al curentului pentru asomarea electrică aplicată la nivelul capului și
corpului este de:
 1 A pentru ovine și caprine,
 1,3 A pentru porcine.
În cazul păsărilor, se practică Asomarea electrică în baie de apă se realizează prin
expunerea întregului corp la un curent, care generează o formă de epilepsie generalizată pe
EEG și o posibilă fibrilație sau oprire a inimii prin intermediul apei. Echipamentul pentru
asomarea electrică în baie de apă trebuie să aibă:
• linii de suspendare proiectate și poziționate în așa fel încât păsările suspendate să
nu întâlnească niciun obstacol și să reducă la minimum disconfortul acestora.
• dispozitive de suspendare, care se umezesc înaintea suspendării și expunerii
păsărilor vii la curent. Suspendare se face de ambele picioare.
• linii de suspendare trebuie proiectate în așa fel încât păsările să nu rămână atârnate
în stare de conștiență mai mult de un minut, iar rațele, gâștele și curcile mai mult de două
minute.
• curcanii care cântăresc mai mult de 15 kilograme necesită o imoblilizare eficientă
realizată prin întrebuințarea unei curele care să sprijine pieptul acestora.
• linia de suspendare de la punctul de intrare până la bazinul de opărire, să fie ușor
accesibilă în cazul în care păsările trebuie să fie înlăturate de pe linia de abataj.
• dimensiunea și forma inelelor metalice să corespundă picioarelor păsărilor ce
urmează să fie asomate pentru a garanta o asomare nedureroasă.
• echipamentul de asomare trebuie prevăzut cu rampă de intrare izolată electric,
proiectată și întreținută ca să prevină revărsarea apei la intrare.
• în baia de apă nivelul de scufundare a păsărilor trenuie să fie adaptat cu ușurință
(dimensiune și adâncime) pentru specia ce urmează să fie asomată.
• electrozii echipamentului de asomare să fie prezenți pe toată lungimea bazinului,
iar dispozitivele de prinderea picioarelor păsărilor ce trec pe deasupra apei din bazin să
asigure contactul continuu cu bara de interacțiune împământată.
• în scopul de a calma păsările trebuie să existe un sistem în contact cu pieptul lor, de
la punctul de suspendare până când acestea intră în asomator.
• echipamentul de asomare să fie ușor accesibil pentru a permite sângerarea păsărilor
asomate când acestea rămân în bazin datorită unei avarii sau a unei întârzieri pe linie.
• echipamentul de asomare să fie fixat printr-un dispozitiv care afișează și
înregistrează detalii privind parametrii-cheie electrici utilizați, înregistrări care se păstrează
cel puțin un an.
• abatoarele trebuie să fie echipate cu sistem de asomare de rezervă care să poată fi
acţionat manual în situaţiile în care se impune.

144
 • operatorul trebuie să verifice dacă păsările prezintă semne ce indică că au fost
asomate corect, înainte de sângerare.
• în cazul în care există semne că o pasăre nu a fost asomată corect, trebuie să fie
ucisă sau reasomată imediat folosind o metodă de rezervă, înainte de sângerare.
• dacă păsările sunt prea mici în raport cu asomatorul sau dacă fixarea poate
determina sau crește durerea (exemplu, păsări rănite, acestea nu se suspendă și sunt ucise
print-o metodă alternativă.
• pentru speciile enumerate mai jos asomarea în baie de apă se efectuează în
conformitate cu nivelul minim al curentului stabilit în tabelul următor, iar păsările sunt
expuse la curent pentru o durată minimă de cel puțin patru secunde.

Frecvența (Hz) Pui de carne și gâini Curcani Rațe și Prepelițe

gâște
< 200 Hz 100 mA 250 mA 130 mA 45 mA
De la 200 la 400 Hz 150 mA 400 mA Interzis Interzis
De la 400 la 1 500 200 mA 400 mA Interzis Interzis
Hz*

11.2.3. Metode de asomare în atmosferă controlată

Acestea sunt utilizate doar pentru porcine și păsări
a. Utilizarea dioxidului de carbon în concentrație ridicată, constă în expunerea directă
sau progresivă a animalelor conștiente la un amestec de gaz, ce conține peste 40 % dioxid de
carbon. Metoda poate fi folosită în bazine, saci, tuneluri, containere sau clădiri etanșeizate în
prealabil. Datorită faptului că dioxidul de carbon este mai greu decât aerul atmosferic, porcii
sunt introduși în boxe, iar acestea sunt manipulate în zone în care concentrația dioxidului de
carbon este foarte mare.
În practică, se utilizează două tipuri distincte de instalații de asomare în atmosferă
controlată:
În varianta 1, animalele sunt introduse în grupuri de 4-6 într-o boxă, acesta se închide
și coboară pentru ca animalele să fie supuse concentrației ridicate de dioxid de carbon. După
aceea, animalele inconștiente, sunt ridicate și suspendate în vederea verificării eficienței
asomării și sângerării. Acesta metoda este discontinuă: se introduc animalele, se coboară,
apoi se scot.
Varianta 2, cel mai frecvent întalnită în abatoare, constă în introducerea continuă a
animalelor în boxe individuale, similare unui carusel. Modelele mai vechi, erau destinate
asomării a 1-3 porci, iar variantele noi sunt pentru 6-8 porci. Concentratia de dioxid de
carbon variază, crescând de sus în jos, iar timpul de expunere depinde de instalație. Cu cât
durata de expunere este mai mare, cu atât perioada în care animalul este inconștient este mai
lungă, iar sângerarea se poate face mai târziu.
Pentru a se reazliza o asomare corespunzătoare indiferent de tipul echipamentului
utilizat, se recomandă o expunere de minim 100 de secunde. Sângerarea, se recomandă să se
realizeze în cel mai scurt timp și să fie rapidă, profundă și completă.
Parametrii cheie sunt reprezentați de: concentrația dioxidului de carbon, durata de
expunere, intervalul dintre asomare și sângerare (secunde), calitatea gazului, temperatura
gazului.
Instalația trebuie să fie doată cu un sistem de măsurare a concentrației dioxidului de
carbon și cu un sistem de alarmă (vizuală sau sonoră) pentru a semnaliza scăderea
concentrației gazului. În cazul porcinelor, concentrație minimă de dioxid de carbon este de 80

145
%. Avatajul acestei metode constă în faptul că animalele nu trebuie imobilizate. O atenție
deosebită se acordă temperaturii gazului, pentru a nu provoca animalelor arsuri sau agitație
datorită înghețării sau a lipsei de umiditate.
b. Utilizarea dioxidului de carbon asociat cu gaze inerte, constă în expunerea directă sau
progresivă a animalelor conștiente la un amestec de gaz, conținând până la 40 % dioxid de
carbon, asociat cu gaze inerte, care duce la anoxie. Metoda poate fi folosită în bazine, saci,
tuneluri, containere sau clădiri etanșeizate în prealabil. Asomare simplă a porcinelor se
realizează în cazul în care durata expunerii la o concentrație a dioxidului de carbon de minim
30 % este mai mică de 7 minute.
Parametrii cheie sunt reprezentați de: concentrația dioxidului de carbon, durata de
expunere, intervalul dintre asomare și sângerare (secunde), calitatea gazului, temperatura
gazului, concentrația de oxigen.
O atenție deosebita trebuie acordată temperaturii gazului pentru a nu provoca
animalelor arsuri sau agitație din cauza înghețării sau a lipsei de umiditate. Instalațiile în care
se utilizează metoda, sunt identice cu cele descrise mai sus.
c. Utilizarea gazelor inerte, constă în expunerea directă sau progresivă a animalelor
conștiente, la un amestec de gaz inert precum argon sau azot, care duce la anoxie. Metoda
poate fi folosită în bazine, saci, tuneluri, containere sau clădiri etanșeizate în prealabil.
Parametrii cheie sunt reprezentați de: concentrația de oxigen, durata de expunere,
calitatea gazului, intervalul maxim dintre asomare și sângerare/ucidere în cazul asomării
simple (secunde), temperatura gazului.
O atenție deosebită trebuie acordată temperaturii gazului, pentru a nu provoca
animalelor arsuri sau agitație din cauza înghețării sau a lipsei de umiditate.
În cazul asomării păsărilor, metoda permite evitarea stresului asociat cu manipularea
păsărilor conştiente în timpul pregătirii acestora pentru asomarea în baie de apă. Este
aplicabilă pentru păsările transportate în containere. Struții nu pot fi asomați prin metode
gazoase.
Asomatoarele cu expunerea la gaz inclusiv benzile transportoare, trebuie să:
 optimizeze aplicarea metodei de asomare;
 prevină rănirea sau lezionarea păsărilor;
 reducă la minimum agitația animalelor și sunetele emise de acestea când sunt
imobilizate.
 să fie echipate pentru a măsura, afișa și înregistra concentrația de gaz, timpul de
expunere și pentru a emite un avertisment vizual sau sonor când concentrația gazului scade
sub nivelul cerut. Dispozitivul se amplasează astfel încât să existe o vizibilitate clară pentru
personal. Înregistrările se păstrează cel puțin un an.
 să fie proiectate astfel încât păsările să nu se suprapună chiar și atunci când linia
este exploatată la capacitatea maximă.
 păsările trebuie să ajungă la concentrația maximă a gazelor în termen de maximum
zece secunde.
 sistemul trebuie să mențină concentrația necesară de gaze în cadrul bazinului,
tunelului, containerului sau clădirii și o aerisire în cazul în care apar probleme.
 tunelele prin care trec păsările trebuie să fie proiectate, construite și întreținute
pentru a se asigura că păsările nu sunt rănite atunci când trec prin ele și să existe posibilitatea
monitorizării vizuale a păsărilor.
Pentru o asomare eficientă trebuie respectate următoarele cerinţe:
 gazele vor fi vaporizate anterior introducerii cuştilor pentru a avea temperatura
camerei în momentul asomării;
 nu se admite introducerea gazelor sub formă solidă (gheaţă) în camera de asomare;

146
  amestecurile de gaze vor fi umidificate;
 concentraţia gazelor va fi monitorizată permanent la nivelul capetelor păsărilor.

11.2.4. Verificarea eficienței asomării

Operatorii economici trebuie să se asigure de faptul că persoanele responsabile de
asomare sau alte persoane desemnate în acest sens, desfășoară verificări periodice pentru a se
convinge că animalele nu prezintă niciun semn de conștiență/sensibilitate în intervalul de
timp dintre procesul de asomare și moarte. Aceste verificări, se realizează pe unui eșantion de
animale reprezentativ, iar frecvența lor se stabilește ținând cont de rezultatul verificărilor
precedente și de orice factori care ar putea afecta eficiența procesului de asomare. În cazul în
care, rezultatul verificărilor indică că un animal nu este asomat în mod corespunzător,
persoana responsabilă cu asomarea trebuie să ia imediat măsurile corespunzătoare, așa cum
este specificat în procedurile standard de operare (PSO).
În cazul animalelor supuse unor metode speciale de sacrificare prevăzute de ritualurile
religioase, acestea se sacrifică fără asomare.
Persoanele responsabile cu sacrificarea, trebuie să efectueze verificări sistematice
pentru a se asigura că animalele nu prezintă niciun semn de conștiință/sensibilitate înainte de
a fi eliberate din imobilizare și că nu prezintă niciun semn de viață înainte de a se trece la
eviscerare sau opărire.
Este important ca operatorul ce efectuează asomarea să cunoască semnele distinctive
ale unei asomări eficiente, cum ar fi:
 animalul se prăbuşeşte
 absenţa respiraţiei ritmice
 pupile dilatate, fixe
 absenţa reflexului cornean (se poate atinge cornea animalului fără ca acesta să
clipească)
 mandibula relaxată
 limba atârnă
Lipsa parţială a acestor semne semnalează o asomare ineficientă, caz în care se va
proceda imediat la o nouă asomare, prin aceeași metodă sau printr-o metodă de rezervă.
În cazul asomării electrice, cand aceasta este eficientă, se observă următoarele semne,
ce pot fi încadrate în două faze:
 faza tonică:
 animalul se prăbuşeşte şi devine rigid
 absenţa respiraţiei ritmice
 capul este ridicat spre spate
 picioarele din faţă sunt întinse iar cele din spate flexate sub corp
 faza clonică:
 relaxare treptată a musculaturii
 mişcări involuntare ale membrelor (pedalare)
 mişcarea globilor oculari în jos
 urinare şi defecare
O fază tonică exagerată, indică faptul că asomarea electrică este eficientă.

11.3. SÂNGERAREA

Sângerarea trebuie efectuată imediat după asomare.

Intervalul de timp între asomare şi sângerare, diferă în funcție de metoda utilizată
după cum urmează:

147
 Metoda de asomare utilizată
Metoda electrică sau utilizarea
dispozitivului cu bolț captiv
Dioxidul de carbon
Intervalul maxim între asomare și sângerare (în
secunde)
20 de secunde
60 de secunde (dupa iesirea din camera)

Personalul trebuie să se asigure că moartea survine în timp ce animalele sunt încă

inconștiente. Atunci când sângerarea se efectuează cu ajutorul cuterelor automate, trebuie să
se asigure existenţa unor dispozitive manuale de rezervă ce pot fi folosite în cazul unei pene
de curent. Sângerarea se realizează prin incizarea cel puţin a unei artere carotide sau a vaselor
de la originea acesteia, recomandată fiind secţionarea tuturor vaselor sanguine principale din
zona gâtului (arterele carotide, venele jugulare). Pierderea de sânge trebuie să fie rapidă,
profundă și completă.
Când operaţiunile de asomare, prindere, agăţare şi sângerare a animalelor se
efectuează de către o singură persoană, aceasta va efectua operaţiunile fără întrerupere la
fiecare animal, înainte de a trece la animalul următor.
În cazul asomării simple sau al sacrificării religioase, cele două artere carotide sau
vasele din care apar acestea sunt secționate în mod sistematic.
Stimularea electrică se efectuează numai după ce s-a verificat că animalul se află în
stare de inconștiență. Eviscerarea sau opărirea ulterioară se efectuează numai după verificarea
absenței semnelor de viață ale animalului.

11.4. RESPONSABILUL CU BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Operatorii abatoarelor trebuie să desemnează o persoană calificată, numită

responsabilul cu bunăstarea animalelor, care asigură punerea în aplicare a procedurilor
standard de operare, asigură înțelegerea și aplicarea normelor privind bunăstarea animalelor
în mod corespunzător așa cum este precizat și în broșura editată de Comisia Europenă -
Responsabilul cu bunăstarea animalelor, în timp ce răspunderea juridică globală pentru
respectarea normelor UE, revine operatorului abatorului. Responsabilul cu bunăstarea
animalelor este cel care asigură transpunerea acestei obligații în practică. Responsabilul cu
bunăstarea animalelor, nu este necesar în abatoarelor în care se sacrifică mai puțin de 1.000
de unități animal viu pentru mamifere. Responsabilul cu bunăstarea animalelor în abator este
 persoana cheie numită în mod oficial, care deține calificări specifice și garantează că
toate operațiunile efectuate în abator.
 acționează în numele operatorului abatorului ca persoană de contact pentru autoritățile
competente,
 oferă îndrumare personalului care lucrează în cadrul liniei de sacrificare și
verificăpunerea lor în practică,
 are un rol operațional, fiind cel mai bine plasat pentru a consilia operatorul abatorului
în ceea ce privește investițiile pentru renovarea și dotarea cu echipamente noi. Unele cerințe
ale UE privind amenajarea, construcția și echipamentele abatoarelor existente, se vor aplica
începând cu decembrie 2019 și prin urmare, pregătirile necesare ar trebui să fie deja efectuate
astfel încât abatorul să fie în conformitate până la acea dată, lucru care necesită expertiză.
 deține autoritate și competență tehnică suficiente,
 cunoaște în detaliu normele UE, pentru a îndruma personalul ce lucrează în cadrul
liniei de sacrificare.

148
  elaborează proceduri de lucru standardizate, numite proceduri standard de operare
(PSO) pentru abatorul unde este responsabil și se asigură că acestea sunt respectate,
menținând în același timp evidența corectă a acțiunilor întreprinse. Procedurile standard de
operare pentru linia de sacrificare sunt:
 parametrii cheie pentru asomare,
 verificarea eficienței asomării,
 menținerea și utilizarea echipamentelor de imobilizare și de asomare,
 procedura de monitorizare specifică pentru linia de sacrificare.
Procedurile standard de operare (PSO), trebuie să cuprindă procedurile operaționale
din abator cu impact asupra bunăstării animalelor, care să acopere sosirea, deplasarea și
manipularea animalelor, inclusiv:
 descărcarea și sacrificarea rapidă și fără întârzieri nejustificate;
 modalitățile de adăpostire, hrană, odihnă și indicații clare ale orei de sosire la fiecare
adăpost;
 cunoașterea metodelor interzise de manipulare a animalelor (lista acțiunilor care
provoacă durere, suferință sau care prezintă pericol de vătămare) și pe cele permise indicând
în mod clar limitele și condițiile conexe;
 metodologia și practica asomării, sacrificării și a manipulării animalelor.
Sarcinile responsabilului cu bunăstarea animalelor sunt prevăzute în procedurile
standard de operare ale abatoarelor, iar personalul interesat este informat cu privire la aceste
atribuții.-aitar
Responsabilul cu bunăstarea animalelor nu este necesar în cazul tuturor abatoarelor,
dar cu toate acestea, obligațiile legate de atribuțiile acestuia cum sunt descrise anterior, rămân
și trebuie să puse în aplicare de operatorii abatoarelor.), și
alele livra tîn containere), și

11.4.1. Procedurile standard de operare

Operatorii economici trebuie să planifice din timp uciderea animalelor și operațiile
aferente, iar acestea trebuie efectuate în conformitate cu procedurile standard de operare
(PSO).
Responsabilul cu bunăstarea animalelor sau în cazul abatoarelor de capacitate mică
operatorii economici, concep și pun în aplicare procedurile standard de operare care
garantează faptul că uciderea și operațiile aferente, nu afectează animalele, iar acestea:
 beneficiază de confort fizic și protecție prin menținerea curățeniei, a condițiilor
termice adecvate și prin evitarea căderii și alunecării lor pe culoarele de deplasare;
 sunt protejate de leziuni;
 sunt tratate și adăpostite ținând cont de comportamentul lor normal;
 nu manifestă semne ale durerii, teamă, sau afișează comportamente anormale;
 nu suferă datorită privării prelungite de hrană sau de apă;
 sunt ferite de interacțiuni cu alte animale, care le-ar putea afecta bunăstarea.
În ceea ce privește asomarea, procedurile standard de operare trebuie să:
 țină cont de recomandările producătorului;
 definească pentru fiecare metodă de asomare utilizată parametrii cheie, care asigură
eficacitatea asomării animalelor;
 specifice măsurile care trebuie luate în cazul în care la verificarea eficienței asomării,
se constată că un animal nu este asomat corespunzător sau, în cazul animalelor
sacrificate ritual, că animalele încă mai prezintă semne de viață.
Operatorii economici trebuie să pună la dispoziția autorității competente procedurile
standard de operare, la cererea acesteia. Anumite PSO-uri sunt impuse explicit de legislație:
1. parametrii – cheie pentru asomare,

149
 2. verificarea eficienței asomării,
3. menținerea și utilizarea echipamentelor de imobilizare și de asomare

11.4.2.Procedurile de monitorizare în cadrul abatoarelor

Pentru a verifica eficiența asomării, operatorii economici adoptă și pun în aplicare
proceduri de monitorizare adecvate în cadrul abatoarelor.
Procedurile de monitorizare menționate la alineatul anterior descriu modalitatea în
care trebuie efectuate verificarea eficienței asomării și includ cel puțin următoarele
informații:
 numele persoanelor responsabile de procedura de monitorizare;
 indicatorii destinați să detecteze semnele absenței sau prezenței conștienței/
sensibilității animalelor; indicatorii destinați detectării absenței semnelor de viață la animalele
sacrificate prin sacrificare rituală;
 criteriile în funcție de care să se determine dacă rezultatele arătate de indicatori sunt
satisfăcătoare;
 circumstanțele și/sau momentul în care trebuie să aibă loc monitorizarea;
 numărul de animale din fiecare eșantion care să fie verificate în cursul monitorizării;
 proceduri adecvate pentru a garanta că, în cazul în care criteriile menționate nu sunt
îndeplinite, operațiile de asomare sau de ucidere sunt reexaminate pentru a identifica
motivele oricărui tip de imperfecțiune și schimbările necesare ale acestor operații.
Operatorii economici trebuie să elaboreze câte o procedură de monitorizare specifică
pentru fiecare linie de sacrificare.
Frecvența verificărilor ține cont de principalii factori de risc, cum ar fi schimbările
legate de tipul sau dimensiunea animalelor sacrificate sau de organizarea activității
personalului, fiind stabilită în vederea garantării unor rezultate cu un nivel ridicat de
siguranță.
Fiecare abator trebuie să conțină o procedură de monitorizare a măsurilor intreprinse
în vederea asigurării bunăstării animalelor din abator. Acestă monitorizare trebuie păstrată cel
puțin un an și se pune la dispoziția serviciilor veterinare, la solicitarea acestora.

11.5. SACRIFICAREA ŞI UCIDEREA ANIMALELOR ÎN AFARA ABATOARELOR

Regulamentul în vigoare nu se aplică în cazul păsărilor de crescătorie, iepurilor de

crescătorie și iepurilor de câmp sacrificați în afara unui abator de către proprietarul lor, pentru
consumul personal intern. În cazul sacrificării animalelor, altele decât păsările de crescătorie,
iepurii de crescătorie și iepurii de câmp și al operațiilor conexe efectuate în afara unui abator
de către proprietarul acestora sau de către o persoană aflată sub responsabilitatea și
supravegherea proprietarului pentru consumul personal intern:
 animalele trebuie ferite de orice durere, chin sau suferință evitabile
 animalele trebuie ucise doar după asomare, în conformitate cu metodele și
cerințele specifice referitoare la aplicarea metodelor respective, iar pierderea cunoștinței și
sensibilității se menține până la moartea animalului.
 „asomare simplă”să fie urmată cât de repede posibil de o procedură care să
asigure moartea, cum ar fi sângerarea, spinalizarea, electrocutarea sau expunerea prelungită la
anoxie.
 uciderea și operațiile aferente să fie efectuate numai de către persoane cu un nivel
de competență adecvat, fără a provoca animalelor niciun fel de durere, chin sau suferință
evitabile.

150
 Cu toate acestea, în cazul unei sacrificări de animale, altele decât păsările de
crescătorie, iepurii de crescătorie și iepurii de câmp, porcii, oile și caprele, în afara unui
abator, de către proprietarul acestora sau de către o persoană aflată sub responsabilitatea și
supravegherea proprietarului, pentru consumul personal intern:
 sunt interzise următoarele metode de imobilizare: suspendarea sau ridicarea
animalelor conștiente și/sau fixarea mecanică sau legarea labelor sau picioarelor animalelor
(nu se aplică dispozitivelor de suspendare utilizate pentru păsările de crescătorie); secționarea
măduvei spinării cu ajutorul unui stilet sau pumnal; utilizarea curentului electric pentru
imobilizarea animalului la intensități care nu îl asomează sau ucid în circumstanțe controlate,
în particular orice aplicare a curentului electric care nu înconjoară creierul.
 în asomarea simplă se interzice: lovirea animalelor cu mâna sau cu piciorul;
aplicarea unei presiuni într-o zonă sensibilă a corpului animalelor, în urma căreia animalele
să sufere dureri sau suferințe evitabile; ridicarea sau târârea animalelor de cap, urechi, coarne,
picioare (excepție fac păsările de crescătorie, iepurii de crescătorie și iepurii de câmp), coadă
sau lână sau manipularea acestora într-un mod care le produce dureri sau suferințe; utilizarea
țepușelor sau a altor instrumente ascuțite; răsucirea, strivirea sau ruperea cozilor animalelor
sau lovirea ochilor animalelor.
 se evită pe cât posibil, utilizarea instrumentelor care administrează șocuri
electrice în cazul bovinelor și porcinelor adulte care refuză să se miște și numai dacă acestea
au spațiu suficient pentru a înainta, șocurile nu durează mai mult de o secundă, repartizate la
intervale adecvate, aplicate exclusiv pe mușchii membrelor posterioare. Dacă animalul nu
reacționează, șocurile nu se administrează în mod repetat.
 animalele să nu fie legate de coarne, de cornițe sau de inelul din nas și nici să nu
fie imobilizate prin legarea picioarelor împreună. Dacă este necesară legarea animalelor,
frânghiile, funiile sau orice alte mijloace utilizate: să fie suficient de rezistente pentru a nu se
rupe; să permită animalelor să se așeze, să mănânce și să se adape, dacă este necesar; să fie
proiectate astfel încât să elimine orice risc de strangulare sau rănire și să permită dezlegarea
rapidă a animalelor.
 animalele care nu se pot deplasa nu sunt târâte până la locul sacrificării, ci sunt
ucise acolo unde se află.
Sângerarea se realizează imediat (consecutiv) asupra animalului de către persoana
responsabilă de asomare, încătușarea și suspendare,înainte ca aceasta să efectueze oricare
dintre operațiunile amintite asupra unui alt animal. În cazul asomării simple, cele două artere
carotide sau vasele din care apar acestea sunt secționate în mod sistematic. Stimularea
electrică se efectuează numai după ce s-a verificat că animalul se află în stare de inconștiență.
Eviscerarea sau opărirea ulterioară se efectuează numai după verificarea absenței semnelor de
viață ale animalului.

151
 12. PROTECŢIA ANIMALELOR DE COMPANIE ŞI AGREMENT

Prin animal de companie conform Convenţiei Europene pentru Protecţia Animalelor

de Companie şi Agrement de la Strasbourg, se înţelege orice animal aflat în proprietatea
omului sau care urmează a fi păstrat de om în casa lui, pentru companie şi pentru agrement.
Din categoria animalelor de companie şi agrement fac parte: câinii, pisicile, păsările de
colivie, iepurii, hamsterii, porcuşorul de Guineea, peştii, maimuţele, reptilele, caii, poneii etc.
Animalele de companie nu pot fi vândute persoanelor sub 16 ani fără consimţământul
părinţilor sau al altor persoane care exercită responsabilităţi parentale.

12.1. PROTECŢIA ANIMALELOR DE COMPANIE ŞI AGREMENT ÎN UNIUNEA

EUROPEANA

Problema protecţiei animalelor de companie în ţările europene, s-a pus odată cu

creşterea excesivă a numărului de animale fără stăpân (câini şi pisici), apărută atât în statele
slab dezvoltate cât şi în cele dezvoltate ca urmare a gradului redus de civilizaţie sau a
nepunerii în practică a măsurilor ce urmăresc controlul reproducţiei animalelor. Primele
probleme privind populaţia tot mai mare de animale fără stăpân, au fost discutate în 1979 de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, şi au făcut referire la riscurile pe care acestea
le reprezintă privind difuzarea de boli atât la om cât şi animale şi de poluare a mediului.
Pentru a evita multele neajunsuri la care ar putea fi supuse animalele de companie,
Statele Membre ale Consiliului Europei, realizând o cooperare între ele în ceea ce privesc
problemele de protecţie a animalelor de companie şi agrement, au elaborat, semnat şi pus în
practică Convenţiei Europene pentru Protecţia Animalelor de Companie şi Agrement la
Strasbourg în 13 noiembrie 1987. Motivaţia acesteia a fost importanţa pe care o prezintă
animalele pentru societate în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii acesteia; riscurile pentru
sănătatea şi securitatea oamenilor şi a animalelor ce apar datorită creşterii excesive a
numărului acestora; condiţiile improprii de deţinere a animalelor care nu duc întotdeauna la
realizarea bunăstării şi implicit a sănătăţii lor; atitudinea diferită a deţinătorilor de animale de
companie şi agrement faţă de acestea datorită unei lipse de cunoştinţe sau de conştiinţă a
acestora. Această convenţie mai are în vedere faptul că nu se doreşte încurajarea deţinerii
specimenelor din fauna sălbatică în calitate de animale de companie şi totodată condiţiile
diferite ce guvernează achiziţionarea, deţinerea şi creşterea în scop comercial sau nu,
cesiunea sau comerţul cu animale de companie.
Convenţia cuprinde şapte capitole: dispoziţii generale, principii respectate de către
deţonătorii de animale de companie, măsuri suplimentare referitoare la animalele fără stăpân,
informare şi educare, consultări multilaterale, amendamente, dispoziţii finale.
În termenii acestei Convenţii la articolul 1, primul capitol sunt definite:
 animalele de companie reprezentate de acele animale ce se găsesc în proprietatea
unei persoane sau care urmează a fi ţinute în casa acesteia, pentru companie şi
agrement.;
 comerţul cu animale de companie care reprezintă ansamblul de tranzacţii realizate
în mod regulat, într-un număr mare şi în scopuri lucrative care presupune
transferul proprietăţii animalelor;
 creşterea şi îngrijirea animalelor de companie cu scop comercial se referă la
creşterea şi îngrijirea acestora practicate în special în scop comercial şi în număr
mare;

152
  refugiu pentru animale defineşte unitatea cu scop nelucrativ în care animalele de
companie pot fi deţinute în număr considerabil. În cazul în care legislaţia
naţională şi/sau măsurile administrative o permit, o astfel de unitate poate primi
animale fără stăpân;
 animal fără stăpân este orice animal de companie care nu are adăpost, se găseşte
în afara proprietăţii deţinătorului său şi care nu este sub controlul sau
supravegherea directă a acestuia;
Domeniu de aplicare şi punere în practică a acestor dispoziţii se referă la: animalele
de companie deţinute de către o persoană fizică sau juridică pe orice proprietate şi în orice
unitate care sunt destinate comercializării, creşterii şi deţinerii în scop comercial a acestora,
precum şi cele aflate în orice refugiu pentru animale; animalele fără stăpân.
Deţinătorii de animale au datoria de a le crea acestora condiţii optime pentru
bunăstarea lor (să-i asigure în cantitate suficientă hrană şi apă, să-i asigure posibilitatea de
mişcare) siguranţa lor şi pentru a preveni pierderea sau accidentarea acestora. De asemenea
au obligaţia de a avea faţă de ele "un comportament omenos" care să nu cauzeze durere
inutilă, suferinţe fizice sau psihice şi de a nu le abandona.
Persoanele care selecţionează un animal de companie pentru reproducţie trebuie să
ţină seama de caracteristicile anatomice, fiziologice şi comportamentale acestuia, care ar
putea influenţa sănătatea şi bunăstarea descendenţilor sau a femelei.
Animalele de companie conform Convenţiei, nu trebuie să fie dresate prin metode
care influenţează sănătatea sau bunăstarea animalului şi nu trebuie forţate să-şi depăşească
capacitatea şi forţa naturală. De asemenea se interzice folosirea mijloacelor artificiale de
dresaj care pot provoca răni sau dureri inutile, suferinţe sau teamă. Este de preferat ca
animalele să fie dresate de persoane calificate sau care să îndrume o astfel de acţiune ştiind că
aceasta se realizează în cele mai multe cazuri prin determinarea şi pedepsirea animalelor.
În textul acestei Convenţii, persoanele care comercializează sau cresc animale de
companie în scopuri comerciale sau care administrează un refugiu pentru animale, trebuie să
facă o declaraţie în acest scop autorităţii competente a statului într-un interval stabilit, în care
trebuie să menţioneze:
 speciile animalelor de companie care sunt sau vor fi implicate;
 persoana responsabilă, pregătirea şi experienţa sa;
 descrierea instalaţiilor şi echipamentelor care sunt sau vor fi utilizate.
Autoritatea competentă în conformitate cu legislaţia naţională, trebuie să controleze
dacă condiţiile menţionate mai sus sunt îndeplinite sau nu şi să elibereze ulterior avizele şi
autorizaţiile necesare.
În ceea ce priveşte participarea animalelor de companie la diferite spectacole,
expoziţii, competiţii sau în spoturi publicitare, conform acestei Convenţii se face numai dacă
sănătatea şi bunăstarea lor nu sunt puse în pericol. În cadrul acestor manifestări, animalelor
de companie nu li se administreze nici un tratament sau substanţă, nu trebuie să fie supuse
nici unui procedeu în scopul creşterii sau diminuării nivelului natural al performanţelor sale
dacă acestea ar constitui un risc pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor.
Prin Convenţia Europeană pentru Protecţia Animalelor de Companie şi Agrement,
sunt interzise intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal de
companie sau altor scopuri necurative cum ar fii: codotomia(amputarea cozii);
otectomia(cuparea urechilor); extirparea corzilor vocale; amputarea pintenilor; ablaţia
ghearelor şi dinţilor. Excepţiile de la aceste interdicţii pot fi autorizate doar de către medicul
veterinar dacă acesta consideră că este o intervenţie curativă necesară (fie din motive de
medicină veterinară, fie în interesul unui animal deosebit) sau pentru a împiedica reproducţia
(sterilizare). Intervenţiile chirurgicale în cursul cărora animalul va suferi sau riscă să sufere
dureri considerabile trebuie să fie efectuate numai de către medicul veterinar sau sub

153
controlul său şi sub anestezie. Intervenţiile care nu necesită anestezie pot fi efectuate de către
o persoană competentă, în conformitate cu legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte uciderea animalelor de companie, conform articolului 11 din
Convenţie, trebuie să se facă cu un minim de suferinţă fizică şi psihică, metoda aleasă
(exceptată în caz de urgenţă) trebuind fie să provoace o pierdere imediată a conştienţei,
urmată de moarte, fie să înceapă prin realizarea unei anestezii generale profunde urmată de un
procedeu care va cauza apoi moartea cu certitudine. Persoana responsabilă cu uciderea
trebuie să fie medicul veterinar sau o altă persoană competentă, excepţie făcând cazurile de
urgenţă când pentru a pune capăt suferinţelor unui animal, ajutorul unui medic veterinar sau
al altei persoane competente nu poate fi obţinut rapid sau în alte cazuri de urgenţă prevăzute
de legislaţia naţională. Persoana responsabilă cu ucidere trebuie să se asigure că animalul este
mort înainte să se realizeze jupuirea (pentru animalele la care este permisă). Sunt interzise
următoarele metode de ucidere:
 înecul şi alte metode de asfixie care nu produc o pierdere imediată a conştienţei;
 utilizarea otrăvurilor sau drogurilor al căror dozaj şi aplicare nu pot fi controlate în
scopul obţinerii efectele menţionate;
 electrocutarea atunci când nu este precedată de pierderea imediată a cunoştinţei.
Când numărul mare de animale fără stăpân constituie o problemă, să iau măsuri
legislative şi/sau administrative necesare pentru reducerea numărului acestora prin metode
nedureroase şi fără producerea de suferinţe inutile. În cazul în care astfel de animale trebuie
să fie capturate, aceasta se face fără să producă minimum de suferinţe fizice şi psihice
animalelor. În cazul în care animalele capturate sunt adăpostite sau ucise, trebuie să se
respecte:
 identificarea permanentă a câinilor şi pisicilor prin mijloace corespunzătoare (să
nu producă durere, suferinţă sau teamă) cum ar fi tatuarea însoţită de înregistrarea
numărului, numele şi adresele proprietarilor;
 reducerea reproducţiei neplanificate a câinilor şi pisicilor şi încurajare sterilizării
acestora;
 încurajarea persoanelor care au găsit un câine sau o pisică fără stăpân să
semnaleze acest lucru autorităţii competente.
Excepţiile de la aceste principii referitoare la capturarea, deţinerea şi uciderea
animalelor fără stăpân pot fi admise în cadrul programelor guvernamentale de control ale
bolilor.
Programele de informare şi educare a populaţiei elaborate de către Părţile cu
responsabilitate în acest domeniu, au ca scop conştientizarea şi cunoaşterea dispoziţiilor şi
principiilor prezentei Convenţii de către organizaţiile şi indivizii implicaţi în deţinerea,
creşterea, dresajul, comerţul şi adăpostirea animalelor de companie. Atenţia cestor programe
trebuie să se îndrepte în special asupra următoarelor subiecte:
 dresajul animalelor de companie în scop comercial sau pentru competiţii, care
trebuie să se efectueze numai de către persoanele care au cunoştinţe şi competenţe
corespunzătoare în acest domeniu;
 descurajearea încredinţării animalelor de companie persoanelor până la vârsta de
16 ani fără consimţământul părinţilor sau altor persoane care deţin responsabilităţi parentale;
 acordarea animalelor de companie ca premii, recompense sau prime; înmulţirea
necontrolată a animalelor de companie;
 consecinţele negative pentru sănătatea şi bunăstarea animalelor sălbatice, pe care
le au în cazul achiziţionării sau introducerii lor ca animale de companie;
 riscurile care decurg din achiziţionarea iresponsabilă a animalelor de companie,
ceea ce duce de cele mai multe ori la creşterea numărului animalelor nedorite şi abandonate.

154
 La fiecare cinci ani şi de fiecare dată când majoritatea reprezentanţilor Părţilor o cer,
în cadrul Consiliului Europei (în cursul reuniunilor convocate de către Secretarul General al
Consiliului Europei) se examinează aplicarea Convenţiei şi oportunitatea revizuirii ei sau a
extinderii aplicării oricăreia dintre dispoziţiile sale. Orice Parte are dreptul să desemneze un
reprezentat care să participe la aceste consultări iar orice Stat Membru al Consiliului Europei
care nu este Parte a Convenţiei are dreptul de a fi reprezentat la aceste consultări de un
observator.

12.2. PROTECŢIA ANIMLELOR DE COMPANIE ŞI AGREMENT ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, există puţine reglementări referitoare exclusiv la protecţia animalelor

de companie şi agrement majoritatea dintre ele vizand protectia animalelor in general, la
acestea adaugandu-se decizii ale primăriilor şi doar câteva prevederi legislative dintre care
cele mai importante sunt:
 Legea 227/2002 pentru aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân
 Ordonanţa de Urgenţă 155/2001 pentru privind aprobarea programului de gestionare a
câinilor fără stăpân – actualizată 2014
 Hotărâre de Guvern 1059/2013 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de
gestionare a cainilor fara stapan
 Regulamentul privind organizarea expoziţiilor şi concursurilor canine ale Federaţiei
Chinologice din România,
 Regulamentul de utilizare a câinilor de vânătoare,
 Regulamentul Asociaţiei naţionale a deţinătorilor de păsări de colivie - metodologii de
creştere şi de întreţinere,
 Regulamentul Asociaţiei Columbofile din România- regulament veterinar şi de utilizare a
porumbeilor de curse,
 Regulamentul Federaţiei Ecvestre Române privind concursurile hipice,
 Programul de gestionare a câinilor fără stăpân aprobat prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului României nr.155/2001, care atribuie Consiliilor locale ale unităţiilor
administrativ teritoriale, obligativitatea înfiinţării şi amenajării de adăposturi pentru câinii
fără stăpân, pentru cei care circulă liberi, fără însoţitori în locurile publice. Câinii fără
stăpân pot fi cazaţi şi în adăposturile aparţinând asociaţiilor şi fundaţiilor de protecţia
animalelor dacă sunt sterilizaţi, tatuaţi şi vaccinaţi antirabic.
Adăposturile pentru animale trebuie să îndeplinească anumite condiţii de construcţie
şi igienă, pentru a corespunde cerinţelor animalelor cazate. Acesta trebuie să fie dotat cu
sistem de iluminare mixt, sistem de ventilaţie naturală sau artificială, sitem de canalizare.
Cuştile individuale pentru câinii de talie mare, trebuie să aibă o suprafaţă de cazare minimă
de 1,92m2 (120 /160 cm), pentru câinii de talie mijlocie 1,92m2 (110/148 cm), iar pentru
câinii de talie mică 1,10m2 (91/122 cm). Cuştile comune nu trebuie să adăpostească mai mult
de patru câini pe o suprafţă de 6,5m2. Pardoseaua cuştilor trebuie construită cu o pantă pentru
a împiedica acumularea apei în zonele de acces. Pereţii pot fi construiţi din diferite materiale
cum ar fi: cărămidă tencuită şi vopsită, metal încastrat în beton, beton, plasă de sârmă. Pereţii
despărţitori ai cuştilor trebuie să aibă cel puţin 1,85m înălţime şi să împiedice scurgerea apei
şi a dejecţiilor de la o cuşcă la alta iar deasupra lor se pune plasă de sârmă. Cuştile exterioare
pot fi confecţionate din plasă de sârmă, pe stâlpi metalici sau din lemn şi trebuie să aibe
acoperiş.
Adăposturile mai trebuie să aibă una sau mai multe săli de chirurgie, în care se vor
face sterilizarea şi eutanasierea câinilor. Sala de eutanasiere şi locul de depozitare a

155
cadavrelor nu sunt accesibile publicului. Se recomandă spre a fi eutanasiate animalele
nerevendicate, care nu au fost adoptate, cele care prezintă comportament foarte agresiv, boli
cronice şi boli incurabile. Eutanasierea se face numai de medicii veterinari care posedă
atestatul de liberă practică eliberat de Colegiul Medicilor Veterinari din România, în prezenţa
reprezentanţilor societăţilor de protecţia animalelor dacă aceştia solicită acest lucru.
Cadavrele animalelor eutanasiate sau colectate de pe străzi se vor incinera şi nu vor fi folosite
pentru obţinerea de piei, grăsimi, carne, făină proteică şi alte produse.
În cazul în care există terenuri de alergare în aer liber, ele trebuiesc împrejmuite cu
gard şi închise cu o poartă pentru a se evita ieşirea neautorizată a câinilor din adăpost. În
locurile împrejmuite trebuie să existe apă potabilă în pemanenţă, vase pentru hrănire şi
adăpare aşezate în aşa fel încât animalele să nu poată urina sau defeca în ele şi să poată fi
totodată curăţate şi decontaminate uşor.
Capturarea câinilor fără stăpân, se face de către personalul consiliilor locale care se
vaccinează antirabic, prin utilizarea unor crose speciale sau plase fiind interzis folosirea unui
tratament brutal în aceste acţiuni. Armele de captură cu săgeată sau cele cu cartuşe, se
folosesc numai în cazul câinilor foarte agresivi care se găsesc în spaţii inaccesibile sau
suspecţi de turbare. Câini astfel capturaţi sunt transportaţi spre adăposturi în vehicule închise
tip camionetă, bine ventilate şi care să protejeze animalele de intemperii. În mijlocul de
transport câinii sunt închişi în cuşti pentru transport corespunzătoare taliei fiecăruia.
Câinii capturaţi pe perioada cazării, sunt examinaţi de către medicul veterinar, iar cei
care sunt agresivi, bolnavi cronici şi incurabili sunt eutanasiaţi. Revendicarea sau adopţia
animalelor din aceste adăposturi se face pe baza unei declaraţii – angajament din partea
persoanei care revendică sau adoptă şi numai după ce animalul a fost identificat, sterilizat,
deparazitat şi vaccinat antirabic.
 Circulaţia carnasierelor cu stăpân şi în special a câinilor periculoşi (de luptă şi
atac), agresivi, care este permisă doar dacă aceştia sunt însoţiţi de către proprietar, dacă sunt
legaţi în lesă şi au botniţă iar proprietarul are asupra lui carnetul de sănătate al animalului
(Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 55/2002),
 Programul acţiunilor de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la
animale, de prevenire a tramsmiterii de boli de la animale la om şi protecţia animalelor, prin
care sunt prevăzute acţiuni de supraveghere a carnasierelor faţă de rabie, prevenirea
intoxicaţiilor şi supravegherea veterinară a animalelor sălbatice.
Protecţia animalelor de companie presupune nu în ultimul rând aplicarea de programe
de informare şi educare a populaţiei atât în rândul adulţilor cât şi a copiilor despre importanţa
animalelor de companie şi agrement şi despre riscurile pe care le prezintă. Deasemenea aceste
programe mai trebuie să urmărească atât numărul populaţiei canine cât şi supravegherea
acesteia, apoi foarte important identificarea şi înregistrarea câinilor. În colaborare cu
serviciile sanitare veterinare trebuie avut un control strict al circulaţieişi vânzărilor acestora,
prinderea şi eutanasierea lor după caz.

156
 13. PROTECȚIA ANIMALELOR SĂLBATICE ÎN CAPTIVITATE

13.1. DISPOZIŢII GENERALE

Reglementările în vigoare aplicabile animalelor sălbatice în captivitate sunt la nivel

european Directiva 1999/22/CE a Consiliului și național Legea 191/2002, grădinilor
zoologice și acvariilor publice. Acestea, se referă la protejarea faunei sălbatice şi conservarea
biodiversităţii prin măsurile ce trebuie luate pentru organizarea autorizării şi inspectării
grădinilor zoologice, sporind astfel rolul acestora în conservarea biodiversităţii. Grădinile
zoologice se pot înfiinţa de către persoane fizice sau juridice, în baza acordului şi a
autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei sanitare veterinare, eliberate de autorităţile
teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale sanitare veterinare, conform
legislaţiei în vigoare.
Obligaţii şi răspunderi privind conservarea vieţii sălbatice revin administratorilor care
trebuie să:
 participe la activităţi de cercetare ce sporesc beneficiile pentru conservarea speciilor
şi/sau de formarea cunoştinţelor de conservare relevante, precum şi/sau la schimburi de
informaţii referitoare la conservarea speciilor şi/sau, acolo unde este cazul, la înmulţirea în
captivitate, repopularea ori reintroducerea speciilor în mediul sălbatic natural;
 promoveze educarea şi sensibilizarea publicului cu privire la conservarea
biodiversităţii, în special prin oferirea de informaţii referitoare la speciile expuse şi la
habitatele lor naturale;
 adăpostească animalele în condiţii care să răspundă cerinţelor biologice şi de
conservare pentru speciile individuale, între altele, prin îmbunătăţiri specifice speciilor, aduse
ţarcurilor;
 menţină un standard ridicat de creştere a animalelor, cu un program preventiv şi
curativ dezvoltat pentru îngrijire veterinară şi alimentară;
 prevadă evadarea animalelor, pentru a evita posibilele pericole ecologice pentru
speciile indigene şi prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor şi epidemiilor;
 păstreze unele informaţii actualizate cu privire la colecţia grădinii zoologice
respective, adecvate speciilor înregistrate.
În vederea asigurării criteriilor de conduită internaţionale acceptate pentru obţinerea,
transportul şi manipularea colecţiilor de animale vii, administratorii grădinilor zoologice şi ai
acvariilor au următoarele obligaţii:
 să îngrijească corespunzător animalele din proprietate în interesul existenţei şi
reproducerii acestora;
 să respecte şi să afişeze la loc vizibil pentru angajaţi şi vizitatori regulamentul
propriu de organizare şi funcţionare al instituţiei;
 să marcheze clar cuştile sau orice mijloace de limitare a libertăţii animalelor din
colecţii cu următoarele date: numele animalului expus (ştiinţific şi autohton, dacă există),
locul de provenienţă, arealul speciei, temperatura la care este obişnuit să trăiască, cerinţele
alimentare;
 să marcheze clar, la loc vizibil din orice punct de vizitare sau de acces,
amplasamentele de expunere a animalelor considerate periculoase, incluzând şi explicaţia
asupra naturii pericolului pe care acestea îl prezintă.

157
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. APPLEBY M.C, WEARY D.M.&FRASER D. - Responses of piglets to early

separation from the sow. Can ethological research contribute to standards in marketing
schemes? ISAE UK/EIRE Winter Meeting, The International Society for Applied Ethology,
1998.
2. APPLEBY M.C. – What should we do about animal welfare? Black Science,
1999.
3. ANDRONIE IOANA, ANDRONIE V. – Bunăstarea animalelor, o nouă
provocare pentru serviciile veterinare. Sesiunea Ştiinţifică a Facultăţii de Medicină
Veterinară, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 2002.
4. ANDRONIE IOANA, ANDRONIE V. – Efectele benefice ale transportului
animalelor. Sesiunea Ştiinţifică a Facultăţii de Medicină Veterinară, Universitatea „Spiru
Haret”, Bucureşti, 2002.
5. ANDRONIE IOANA, JIRU IULIANA, ANDRONIE V. - Studii privind protecţia
ovinelor pe timpul transportului cu autovehiculele. Analele Universităţii Spiru Haret, seria IV
Medicină Veterinară, 2003.
6. BABA A.I., GIURGEA RODICA – Stresul, adaptare şi patologie. Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993.
7. BATESON P. – Assessment of pain in animals. Animal Behavior, 42, 827-40,
1991.
8. BLACKMORE D.K. - Effects of different Slaughter Methods on Bleeding Sheep.
Veterinary Record 99: 312-316, 1976.
9. BLACKMORE D.K. -Differences in Behaviour between Sheep and Cattle during
Slaughter. Research Veterinary Science, 37, 223-226, 1984.
10. BROOM D.M. - Indicators of poor welfare. British Veterinary Journal 142, 524 –
526, 1986.
11. BROOM D.M. – Animal welfare: concepts and measurement. Journal of Animal
Science 69,41467-4175, 1991.
12. BROOM D.M. & Fraser A.F. - Farm Animal Behaviour & Welfare. Bailliere
Tindall, 1996.
13. BYWATER H.E. 1968 Humane Slaughtering of Food Animals - Current
Developments; Ritual Slaughter. Veterinary Annual 34-41, 1968.
14. CHENZBRAUN EUGENIA – Comportamentul animalelor. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
15. CIUDIN Elena, MARINESCU D. – Animale de laborator. Ed. All, Bucuresti,
1996.
16. CLUTTON - BROCK J. – A natural history of domesticated mammals.
Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
17. COCIU M. – Etologie, comportamentul animalelor. Ed. All, Bucureşti 1999.
18. COCKRAM M. S., and col. - Effect of space allowance during transport on the
behavioural and physiological responses of lambs during and after transport. Animal Science
62: 3, 461-477, 1996.
19. CURCĂ C.D. – Fiziopatologie generală, vol.II. Ed. Printech, Bucureşti, 2003.
20. DALY C.C. et al. - Cortical Function in Cattle during Slaughter: Comparison of
Conventional Captive Bolt Stunning followed by exsanguinations with Shechita Slaughter.
Veterinary Science 122, 325, 1988.
21. DECUN M., KRUTSCH H.W. - Vulnerabilitatea şi protecţia animalelor. Ed.
Mirton, Timişoara, 2001.

158
 22. DECUN M., - Etologia, bunăstarea şi protecţia animalelor. Ed. Mirton,
Timişoara, 2004.
23. DRĂGHICI C. – Igiena animalelor şi protecţia mediului. Tipo Agronomia Cluj
Napoca, 1989.
24. GRADIN T. – Livestock handling and transport. CAB International, Wallingford,
1994.
25. HAGIU N., HAGIU B.AL. – Comportamentul agresiv la câine şi tipuri de
agresiune. Revista Română de Medicină Veterinară, vol. 10, nr.4, 2000.
26. HEMSWORTH P.H., COLEMAN G.J. – Human-livestock interactions: the
stockperson and the productivity of intensively farmed animals. CAB International,
Wallingford 1998.
27. HODGES J., HAN I.K.- Livestock, ethics and quality of life. CAB International,
Wallingford, 1999.
28. JENSEN P. – The ethology of domestic animals: an introductory text. CAB
International, Wallingford, 2002.
29. KUZNEŢOV A.F., BLANIN V.I. – Spravocinik po veterinarnoi ghighiene. Ed.
Kolos, Moscova, 1984.
30. LORENTZ K. - Istoria naturală a agresiunii. Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978.
31. LORENTZ K. – Vergleichende Verhaltensforschung. Grundlagen der Ethologie.
Spinger, Wien, 1978.
32. ONŢANU GHE. - Un viitor pentru Europa (grupul de reflexie al Comisiei
Uniunii Europene). Bucureşti, 2001.
33. PALICICA R., COMAN I. – Etologie – comportamentul animalelor domestice.
Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.
34. Sîrbu I., A.M. Benedek –ETOLOGIA - biologia comportamentului animal si
uman suport de curs si lp.
35. TEUŞDEA V. - Igienă veterinară, adăpostirea animalelor vol I. Ed. Omega Print,
Bucureşti, 2003.
36. TEUŞDEA V. – Igienă veterinară, adăpostirea animalelor vol II. Ed. Omega
Print, Bucureşti, 2003.
37. THORTON J. – Effect of the microclimate on horses during international air
transportation in an enclosed container. Australian Veterinarian Journal vol.78, nr.7, 2000.
38. WEBSTER J. – Animal welfare - a cool eye towards Eden. Black Science, 1994.
39. *** Codul de deontologie medicală veterinară. Colegiul Medicilor Veterinari din
România. Buletin informativ, nr.1, 1999.
40. *** Council Directive 88/609/EEC (1986) Council Directive of 24 November
1986 on the Approximation of Laws, Regulations and Administrative Provisions of the
member states regarding the Protection of Animals used for Experimental and other Scientific
Purposes.
41. *** Council Directive 88/166/EEC (1988) Council Directive of 7 March 1988
complying with the judgment of the Court of Justice in Case 131/86 (annulment of Council
Directive 86/113/EEC of 25 March 1986 laying down minimum standards for the protection
of laying hens kept in battery cages) (OJ No L 74, 19.3.88, p. 83).
42. *** Council Directive 91/628/EEC (1991) Council Directive of 19 November
1991 on the Protection of Animals during Transport and amending Directives 90/425/EEC
and 91/496/EEC (OJ No L 340, 11.12.91, p. 17).
43. *** Council Directive 91/629/EEC (1991) Council Directive of 19 November
1991 laying down Minimum Standards for the Protection of Calves (OJ No L 340, 11.12.91,
p. 28).

159
 44. *** Council Directive 91/630/EEC (1991) Council Directive of 19 November
1991 laying down Minimum Standards for the Protection of Pigs (OJ No L 340, 11.12.91, p.
33).
45. *** Council Directive 93/119/EC (1993) Council Directive of 22 December 1993
on the Protection of Animals at the time of Slaughter or Killing (OJ No L 340, 31.12.93, p.
21).
46. *** Council Directive 95/29/EC (1995) Council Directive of 29 June 1995
amending Directive 91/628/EEC on the Protection of Animals during Transport (OJ No L
148, 30.6.95. p. 52).
47. *** Council Directive 97/2/EC (1997) Council Directive of 20 January 1997
amending Directive 91/629/EEC laying down Minimum Standards for the Protection of
Calves (OJ No L 25, 28.1.97, p. 24).
48. *** Hotărârea Guvenului României nr.267/1991, de aderare la Convenţia
Europeană privind protecţia animalelor în transportul internaţional semnată în anul 1968 de
Consiliul Europei;
49. *** Norma sanitară veterinară privind protecţia porcilor, aprobată prin Ordinul
M.A.A.P nr. 171/2000.
50. *** Norma sanitară veterinară privind protecţia viţeilor, aprobată prin Ordinul
M.A.A.P nr. 169/2000.
51. *** Norma sanitară veterinară privind protecţia animalelor de fermă, aprobată
prin Ordinul M.A.A.P nr. 168/2000.
52. *** Norma sanitară veterinară privind standardele minime pentru protecţia
găinilor ouătoare, aprobată prin Ordinul M.A.A.P. nr. 462/2001.
53. *** Norma sanitară veterinară privind protecţia animalelor folosite în scopuri
ştiinţifice sau alte scopuri experimentale, aprobată prin Ordinul M.A.A.P. nr. 143/2002.
54. *** Norma sanitară veterinară privind protecţia animalelor în timpul tăierii sau
uciderii, aprobată prin Ordinul M.A.A.P. nr. 425/2002.
55. *** Ordinul MAIA nr.1370/1960 – valorile caloului admise la transportul
animalelor.
56. *** Programul anual al acţiunilor de supraveghere, profilaxie şi combatere a
bolilor la animale.
57. *** Universal Declaration for the Welfare of Animals WSPA.
58. *** TAIEX - birou al Comisiei Europene. Drumul înainte. Protecţia animalelor în
timpul transportului.
5. *** Legea 191/ 2002 grădinilor zoologice şi acvariilor publice.
6. *** Legea 9/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 205/2004 privind
protecţia animalelor;
7. ***Legea 258/2013 privind programul de gestionare a câinilor fără stăpân care
modifică si completează OUG 155/2001.
8. *** Ordin ANSVSA 13/2008 privind animalele tinute pentru scopuri zootehnice.
9. *** Ordin ANSVSA 75/2005 privind protectia animalelor de ferma.
10. *** Ordin ANSVSA 72/2005 privind standarde minime pentru protectia viteilor.
11. *** Ordin ANSVSA 202/2006 privind standarde minime pentru protectia
porcinelor.
12. *** Ordin ANSVSA 73/2005 privind inregistrarea exploatatiilor care detin gaini
ouatoare.
13. *** Ordin ANSVSA 136/2006 privind standardele minime pentru protectia
gainilor ouatoare.
14. *** Ordin ANSVSA 30/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare
privind stabilirea normelor minime de protectie a puilor destinati productiei de carne

160
 15. *** Ordin ANSVSA 42/2010 pentru modificarea Normei sanitare veterinare
privind standardele minime pentru protectia gainilor ouatoare, aprobata prin Ordinul
presedintelui ANSVSA nr. 136/2006
16. *** Ordin ANSVSA 20/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de
monitorizare a standardelor de microclimat, precum şi a necesarului de apă şi de hrană, în
vederea asigurării statusului minim de bunăstare a porcinelor din exploataţiile comerciale
17. *** Ordin ANSVSA 57/2012 pentru modificarea şi completarea Ordinului
preşedintelui ANSVSA nr. 202/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare care
stabileşte standarde minime pentru protecţia porcinelor
18. *** Ordin ANSVSA 63/2012 - pentru aprobarea normei sanitare veterinare care
stabileşte standardele minime pentru protecţia păsărilor în fermă şi în timpul transportului
19. *** Regulamentul CE nr. 1/2011, privind protectia animalelor in timpul
sacrificarii si uciderii
20. *** Regulamentul CE nr.1/2005, privind protecţia animalelor în timpul
transportului;

161
 CUPRINS

1. Introducere în bunăstarea animalelor ...................................................................... 2

1.1. Etimologia bunăstării
1.2. Importanţă bunăstării animalelor
1.2.1. Motivația etică a bunăstării animalelor
1.2.2. Motivația politică a bunăstării animalelor
1.2.3. Motivația economică a bunăstării animalelor
1.2.4. Motivația socială a bunăstării animalelor
2. Istoricul relaţiilor dintre om şi animale ................................................................... 7
2.1. Înţelegerea raporturilor om-animale
2.2. Interrelaţiile dintre oameni şi animale
3. Etica și bunăstarea animalelor ................................................................................ 10
3.1. Etica personală
3.2. Etica profesională
3.3. Etica socială
3.4. Aplicarea teoriilor etice în bunăstarea animalelor
4. Rolul profesiei veterinare şi a medicului veterinar în bunăstarea animalelor ... 17
5. Conceptul de bunăstare al animalelor ................................................................... 23
5.1. Teorii ştiinţifice ce definesc bunăstarea animalelor
5.1.1. Teoria antropocentrică
5.1.2. Teoria patocentrică
5.1.3. Teoria zoocentrică
5.1.4. Teoria biocentrică
5.1.5. Teoria ecocentrică
5.2. Clasificarea și modul de evaluare a bunăstării animalelor
5.2.1. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza sistemelor numerice
integrative
5.2.2. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza celor ”5 necesități” ale
animalelor
5.2.3. Măsurarea bunăstării animalelor de fermă
5.2.4. Evaluarea bunăstării animalelor şi sistemul HACCP
5.2.5. Evaluarea globală a bunăstării animalelor pe baza protocolului Welfare
Quality®
5.2.6. Evaluarea bunăstării animalelor în practică
6. Etica – biologia comportamentul animalelor
6.1.
7. Aspecte ale bunăstării animalelor şi cele „cinci necesități” ....................................... 41
7.1. Identificarea cauzelor deprecierii nivelului de bunăstare al animalelor în
sistemul intensiv și extensiv de creștere
7.2. Bunăstarea animalelor de muncă
7.2.1. Bunăstarea ecvideelor de muncă
7.2.2. Bunăstarea rumegătoarelor de muncă
7.2.3. Bunăstarea elefanților
7.2.4. Bunăstarea câinilor utilitari
7.2.5. Soluții pentru bunăstarea animalelor de muncă
7.3. Bunăstarea peștilor
7.3.1. Bunăstarea peștilor prinși în mediul lor natural
7.3.2. Etica pescuitului comercial

162
 7.3.3. Bunăstarea peștilor prinși din exploatații
7.4. Bunăstarea animalelor de companie
7.5. Bunăstarea animalelor sălbatice
7.6. Bunăstarea animalelor pe timpul transportului
8. Protecţia animalelor - definiţii, importanţă, istoric ................................................... 71
8.1. Acte legislative privind protecţia animalelor
8.2. Legea 205/2004 privind protecţia animalelor
9. Protecţia animalelor de fermă ...................................................................................... 76
9.1. Importanţa măsurilor de protecţie
9.2. Ordinul ANSVSA 75/2005 - standardele minime pentru protecţia animalelor
crescute sau ţinute în fermă
9.3. Protecția vițeilor
9.4. Protecția suinelor
9.4.1. Condiţii generale
9.4.2. Particularități de protecţie pentru vieri
9.4.3. Particularități de protecţie pentru scroafe și scofițe
9.4.4. Particularități de protecţie pentru purcei
9.4.5. Particularități de protecţie pentru tineretul porcin
9.5. Protecția găinilor ouătoare
9.5.1. Condiții generale
9.5.2. Particularități de protecție a găinilor în sistemele alternative de creștere
9.5.3. Particularități de protecție a găinilor în sisteme de cuşti îmbunătăţite
9.5.4. Transportul găinilor ouătoare la sfârșitul perioadei de ouat
9.6. Protecția puilor crescuți pentru carne
9.6.1. Condiții generale
9.6.2. Particularități de protecție
9.6.3. Cerințe de practicare a unei densităţi de populare sporite
9.6.4. Transportul puilor destinați producției de carne
10. Protecția și bunăstarea animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte
scopuri experimentale ............................................................................................. 92
10.1. Considerații generale
10.2. Particularitățile de comportament ale animalelor de laborator
10.3. Competența și comportamentul personalului implicat
10.4. Proceduri
10.5. Principiul înlocuirii, reducerii utilizării animalelor în proceduri
10.6. Metode de ucidere
10.7. Îmbunătățirea metodelor de creștere, adșpostire, îngrijire și utilizare a
animalelor în proceduri
10.7.1. Spații pentru proceduri generale și specifice
10.7.2. Îngrijirea animalelor
10.8. Etica animalelor de laborator
10.9. Particularităţi de comportament şi de protecţie
11. Protecţia animalelor pe timpul transportului ................................................ 108
11.1. Transportul rutier al animalelor vii
11.1.1. Organizarea transportului de animale
11.1.2. Particularități ale comportamentul animalelor pe durata transportului
11.1.3. Durata și condițiilor de transport
11.1.4. Consecințele transportului de animale
11.2. Transportul animalelor pe calea ferată
11.3. Transportul animalelor cu vaporul

163
 11.4. Transportul animalelor cu avionul
11.5. Transportul animalelor pe jos
12. Protecţia și bunăstarea animalelor în timpul sacrificării lor ............................. 124
12.1. Considerații generale
12.1.1. Facilitățile de cazare/deplasare ale animalelor în abator
12.1.2. Debarcarea, manipularea și imobilizarea animalelor
12.2. Asomarea animalelor
12.2.1. Metodele mecanice
12.2.2. Metodele electrice
12.2.3. Metode de asomare în atmosferă controlată
12.2.4. Verificarea eficienței asomării
12.3. Sângerarea
12.4. Responsabilul cu bunăstarea animalelor
12.4.1. Procedurile standard de operare
12.4.2. Procedurile de monitorizare în cadrul abatoarelor
12.5. Sacrificarea şi uciderea animalelor în afara abatoarelor
12.6. Metodele folosite pentru suprimarea vieţii animalelor
12.7. Sacrificarea şi uciderea animalelor în afara abatoarelor
12. Protecţia animalelor de companie şi agrement .........................................
12.1. Protecţia animalelor de companie şi agrement în statele membre ale Uniunii
Europene
12.2. Protecţia animalelor de companie şi agrement în România
13. Protecţia și bunăstarea animalelor sălbatice în captivitate ................................144

Bibliografie

164