Notite LP - Fiziologie II

Fiziologie II – Notițe lucrări practice
ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCATIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINA VETERINARĂ A BANATULUI
“REGELE MIHAI I AL ROMANIEI”
DIN TIMIȘOARA
FIZIOLOGIE
PARTEA a II-a – Notițe lucrări practice
Pentru studenții anului II – Programul de studii ZOOTEHNIE

(semestrul II)
Conf.dr.ing.Nicula Marioara
Timișoara 2022
1
8. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Ca funcţie vitală a organismelor vii, respiraţia reprezintă ansamblul fenomenelor fizice, chimice
şi biologice prin care se realizează preluarea oxigenului din aerul atmosferic, transportul lui prin sânge
spre ţesuturi (unde este utilizat în respiraţia celulară) şi eliminarea concomitentă a dioxidului de carbon
rezultat din respiraţia celulară pe aceleaşi căi care au asigurat aportul de oxigen (dar parcurse în sens
invers). Deci, funcţia de respiraţie constă în succesiunea următoarelor etape fiziologice: ventilaţia
pulmonară, transferul alveolo-capilar al gazelor respiratorii, transportul lor sanguin şi transferul capilaro-
tisular al acestor gaze (figura 95).
Figura 95. Schema schimburilor gazoase alveolo-capilare şi capilaro-tisulare

p - presiunile parţiale în mm Hg pentru fiecare componentă (O2, CO2, H2O, N2).
Figura 95. Schema schimburilor gazoase alveolo-capilare şi capilaro-tisulare

p - presiunile parţiale în mm Hg pentru fiecare componentă (O 2, CO2, H2O, N2).
Practic, sistemul respirator are doi poli:

- polul pulmonar, unde are loc respiraţia externă (vehicularea aerului prin sistemul de conducte
şi schimburile gazoase aer-sânge);
- polul tisular, unde au loc pe de o parte, schimbul de gaze respiratorii sânge-ţesut prin
intermediul lichidului interstiţial, iar pe de altă parte, respiraţia internă celulară (utilizarea oxigenului şi
generarea dioxidului de carbon de către celule).
Schimburile gazoase la nivelul alveolo-capilar sunt supuse legilor fizice ale difuziunii prin care
se asigură deplasarea gazelor respiratorii (O2 şi CO2) din teritoriul cu concentraţie şi presiune mai mari
spre teritoriul cu concentraţie şi presiune mici; intensitatea difuziunii depinde de gradientul de
concentraţie, de presiunea parţială şi de coeficientul de difuziune şi solubilitate a gazului respectiv.
2
8.1. Mecanica respiraţiei. Experimentul lui Donders

Organ fibro-elastic, pulmonul este dispus în cavitatea toracică de care este separat prin două foiţe
pleurale: foiţa viscerală şi cea parietală, care împreună formează spaţiul pleural. Acesta conţine un film
fluid - lichidul pleural - care previne separarea foiţelor pleurale şi permite glisarea lor reciprocă asigurând
aderenţa funcţională a celor două foiţe şi contactul relativ uniform al tuturor lobilor pulmonari cu peretele
cutiei toracice.
Aderenţa funcţională a foiţelor pleurale poate fi reprodusă dacă se afrontează două lame de
sticlă, umectate în prealabil pe suprafaţa de contact, în vederea formării unui film de lichid. Separarea
celor două lame este dificilă datorită aderenţei create de presiunea negativă dintre ele.
Mişcările respiratorii sunt deplasări caracteristice ale pereţilor cutiei toracice care determină
modificări ciclice ale volumului acesteia şi implicit şi a pulmonilor, datorită solidarităţii lor interne cu
aceasta (foiţele pleurale şi vidul interpleural). Un ciclu respirator cuprinde o fază de inspiraţie urmată de
faza de expiraţie şi o pauză, care desparte ciclul respirator respectiv de faza de inspiraţie a următorului
ciclu.
Inspiraţia se realizează în mod activ prin contracţia muşchilor inspiratori (intercostali externi şi
diafragm), ce determină creşterea volumului cutiei toracice prin mărirea diametrelor acesteia. Astfel,
contracţia diafragmului, care este considerat principalul muşchi inspirator, realizează o creştere cu 60-70
% a volumului cutiei toracice şi implicit scăderea presiunii intrapleurale. La rândul ei, presiunea
intrapleurală antrenează şi destinde pulmonii obligându-i să urmărească deplasările pereţilor cutiei
toracice. Consecutiv destinderii pulmonilor, presiunea intrapleurală scade şi aerul atmosferic este inspirat
în pulmoni.
Expiraţia este în mare parte un act pasiv, constând în revenirea cutiei toracice la volumul iniţial
în momentul în care încetează acţiunea muşchilor inspiratori. Această revenire este determinată de forţa
de tensiune elastică dezvoltată în cursul inspiraţiei în plămâni, în pereţii cutiei toracice şi în viscerele
abdominale comprimate prin contracţia diafragmului. Singurii muşchi activi în cursul expiraţiei obişnuite
sunt muşchii intercostali interni.
Rolul difragmei în mecanica respiratorie poate fi demonstrat prin experimentul lui Donders.
Materiale necesare:
 aparat Donders (figura 96).
Mod de lucru. Aparatul Donders se prezintă sub forma unui clopot de sticlă, prevăzut în interior
cu două balonaşe de cauciuc care imită plămânii şi care comunică cu exteriorul prin intermediul unui tub
de sticlă în forma literei Y, iar la partea inferioară cu o membrană elastică cu cârlig, care imită
diafragmul. Spaţiul dintre pereţii clopotului de sticlă şi balonaşele de cauciuc corespunde spaţiului
pleural.
Ori de câte ori se măreşte capacitatea (volumul) clopotului prin tracţiunea exercitată asupra
membranei elastice, are loc şi destinderea (creşterea volumului) balonaşelor, ca urmare a pătrunderii
aerului atmosferic. Prin încetarea tracţiunii, membrana revine la poziţia iniţială, iar cele două balonaşe
expulzează aerul, volumele lor şi ale clopotului de sticlă revenind la valoarea iniţială. Se demonstrează
astfel că, inspiraţia este un proces activ, în care rolul diafragmului este preponderent, iar expiraţia este un
proces cu precădere pasiv.
3
Figura 96. Aparat Donders
8.2. Toracografia
Contracţia muşchilor respiratori antrenează în mod obligatoriu modificarea diametrelor cutiei
toracice (antero-posterior, transversal şi cranio-caudal). Funcţie de predominanţa participării diafragmei
sau a muşchilor intercostali în această acţiune, mişcărila respiratorii pot fi de tip costal (la câine şi cai de
rase uşoare), costo-abdominal (la cai de rase grele, rumegătoare, porci) şi difragmatic (la iepure).
Mişcările respiratorii pot fi înscrise grafic, obţinându-se o toracogramă sau pneumogramă.
Materiale necesare:
 pneumograf;
 capsulă Marey înscriitoare;
 chimograf;
 cronograf;
 animal de experiment (câine, oaie, iepure).
Mod de lucru. Se potriveşte pneumograful pe stern, iar cu ajutorul a două benzi inextensibile se
fixează la torace, astfel încât să nu stânjenească cursele respiratorii. Prin intermediul tubulaturii laterale,
se racordează pneumograful la capsula Marey înscriitoare, a cărei peniţă se potrivaşte pe suprafaţa de
înscriere a cilindrului chimografului deasupra peniţei cronografului (reglat pentru 1,5 secunde).
Chimograful se pune în funcţie cu o viteză moderată de rotaţie şi se înregistrează ciclurile respiratorii
timp de câteva minute, concomitent cu înregistrarea toracogramei.
Dacă experimentul se realizează pe oaie, se va observa că mişcările abdomenului sunt sincrone
cu cele ale toracelui.
La examinarea graficului obţinut se constată că, fazele ciclului respirator (inspiraţie reprezentată
de linia ascendentă, iar expiraţia de linia descendentă) sunt inegale ca durată şi prezintă o simetrie în
dinamica lor (figura 97), perimetrele toracic şi abdominal variind concomitent, în acelaşi sens.
Figura 97. Pneumograma

4
Raportul fazelor ciclului respirator (I/E) în cursul unei respiraţii calme este dependent de specie:
1/1,2 la ovine şi suine, 1/2,7 la caprine şi 1/1,6 la câine.
Numărul ciclurilor respiratorii pe minut reprezintă frecvenţa respiraţiilor (tabelul 11) pe minut,
iar valoarea lui este variabilă în funcţie de un număr mare de factori de influenţă: specia, masa corporală,
vârsta, sexul, starea fiziologică, temperatura ambiantă şi cea internă, postura, etc.
Tabelul 11. Frecvenţa ventilaţiei pulmonare (cicluri / minut)

Specia Frecvenţa respiraţiilor
Cal 8-16
Vacă 18-30
Oaie, capră 12-20
Porc 10-20
Câine 10-30
Pisică 20-30
Iepure 40-150
Păsări 20-70
Respiraţia liniştită de repaus poartă numele de eupnee. Accelerarea frecvenţei respiraţiilor peste
limitele fiziologice corespunzătoare speciei, vârstei, sexului şi stării de antrenament se numeşte tahipnee,
iar scăderea frecvenţei respiraţiilor, bradipnee.
Respiraţia dificilă, dureroasă este o respiraţie dispneică. Se manifestă prin: mişcări respiratorii
forţate, luarea de poziţii aparte (ortopnee, îndepărtarea membrelor anterioare, atitudine de câine
„şezând“), facies speriat, transpiraţie, uneori cianoza mucoaselor aparente.
Respiraţiile care se desfăşoară cu frecvenţă foarte mare, au o amplitudine foarte mică, rezultând
o respiraţie superficială în care se ventilează numai spaţiul mort anatomic - respiraţie polipneică.
8.3. Reglarea respiraţiei

Adaptarea permanentă a ventilaţiei pulmonare la cerinţele variabile ale organismului privind
aportul de oxigen şi eliberarea dioxidului de carbon, se realizează prin modificarea corespunzătoare a
frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor respiratorii.
Reglarea respiraţiei se realizează pe cale nervoasă şi umorală.
Centrii nervoşi respiratori sunt reprezentaţi de centrii inspiratori şi expiratori din bulb, precum şi
de centrul apneustic şi pneumotaxic din punte. Centrii nervoşi bulbari şi centrul apneustic sunt
responsabili de amplitudinea respiraţiilor; centrul pneumotaxic deţine un rol secundar în reglarea
mişcărilor respiratorii, fiind responsabil de frecvenţa respiraţiilor. Centrii nervoşi bulbari şi pontini sunt
interconectaţi (figura 98).
Nivelele sannguine ale O2 şi CO2, constitue factori declanşatori ai mecanismelor de control a
ventilaţiei, prin mecanisme feed-back, de autoreglare. Modificările presiunii gazelor respiratorii sunt
înregistrate de chemoreceptorii specializaţi, periferici sau centrali şi declanşează activităţi reglatorii
reflexe prin intermediul centrilor respiratori. Astfel, la mamifere, chemoreceptorii corpusculului
carotidian şi arcului aortic transmit semnale centrilor respiratori pentru a ajusta reglarea ventilaţiei la
necesităţile variabile ale organismului în O2 şi CO2.
Scăderea PO2 şi creşterea PCO2 în sânge determină creşterea amplitudinii şi/sau a frecvenţei
respiraţiilor.
5
Figura 98. Diagrama controlului nervos al ritmicităţii fazelor ciclului respirator
8.3.1. Demonstrarea automatismului centrului respirator la broască
Neuronii centrului inspirator bulbar descarcă potenţiale de acţiune cu amplitudine crescândă în

cursul inspiraţiei, ceea ce determină, excitarea şi contracţia progresivă a muşchilor inspiratori (diafragm şi
intercostali externi), mărind progresiv amplitudinea inspiraţiei.
În eupnee, amplitudinea inspiraţiilor este reglată prin mecanism feed-back: baroreceptorii
parenchimului pulmonar activează centrul expirator bulbar, care la rândul lui inhibă centrul inspirator
bulbar; efectul este oprirea inspiraţiei, urmată de expiraţie. Prin activitatea lor fazică, neuronii centrului
inspirator şi expirator asigură producerea inspiraţiei şi expiraţiei.
Automatismul şi ritmicitatea mişcărilor respiratorii depind de activitatea specifică a centrilor
nervoşi respiratori, automatism ce poate fi demonstrat pe broască.
Broasca, în desfăşurarea mecanicii respiratorii, „înghite aerul“ (figura 99).
Figura 99. Desfășurarea mecanicii respiratorii la batracieni

https://s3.amazonaws.com/classconnection/998/flashcards/6258998/png/screen_shot_2015-10-30_at_75746_pm-
150BB9E26BE54551838.png
Acesta este introdus în cavitatea orofaringiană prin orificiile nazale, în urma negativizării
presiunii din această cavitate datorată relaxării musculaturii planşeului. De aici, aerul este deplasat în
pulmoni prin contracţia musculaturii orofaringiene.
Mişcările respiratorii pot fi observate pe tegumentul submandibular.
6
Materiale necesare:
 broască de lac ;
 chimograf
 instrumentar de vivisecţie;
 peniţă înscriitoare;
 plăcuţă de vivisecţie cu suport orizontal;
 vată medicinală;
 eter etilic;
 procaină.
Mod de lucru. Se anesteziază broasca prin aplicarea la nivelul orificiilor nazale a unui tampon de
vată îmbibat în eter etilic, apoi se fixează pe plăcuţa de vivisecţie în decubit dorsal. Se prinde serfina de
tegumentul submandibular după care plăcuţa de vivisecţie se fixează la stativul vertical al chimografului.
Se imprimă cilindrului chimografului o viteză mică de rotaţie şi se înregistrează câteva mişcări
respiratorii.
Se trece la excizarea sacilor pulmonari după deschiderea toracelui pe flancuri, exteriorizarea lor
şi ligaturarea hilului pulmonar. Repetând înregistrarea, nu se constată modificări importante ale ritmului
şi amplitudinii respiraţiilor.
Aşezarea unui tampon de vată îmbibat cu procaină pe mucoasa linguală determină încetarea
mişcărilor respiratorii; după spălarea mucoasei orale cu ser fiziologic mişcările respiratorii se reiau, însă
cu amplitudine mai mică (figura 100).
Figura 100. Înregistrarea grafică a respiraţiei la broască

RN - respiraţie normală
ESP - extirparea sacilor pulmonari
AML - anestezia mucoasei linguale
SMS - secţionarea măduvei spinării
Se secţionează măduva spinării între occipital şi prima vertebră cervicală pentru a exclude
aferenţele somatice şi se constată oprirea mişcărilor respiratorii. Se demonstrează astfel că:
- în absenţa suprafeţelor reflexogene reprezentate de sacii pulmonari, mişcările respiratorii nu
încetează, deci nu sunt responsabili de automatismul respirator;
- centrul de comandă al automatismul respirator este localizat în bulb;
- muşchii cavităţii orofaringiene sunt efectori în mecanica respiraţiei la broască.
8.4. Respiraţia tisulară

Respiraţia tisulară este etapa finală a funcţiei respiratorii şi constă în schimburile gazoase ce au
loc la nivel celular în timpul degradărilor oxidative ale nutrienţilor, în prezenţa oxigenului celular. Difuzat
în teritoriul arterio-capilar, oxigenul este preluat de celule şi consumat în metabolismul oxidativ, iar
dioxidul de carbon rezultat va fi transportat de circulaţia venoasă de întoarcere, în vederea eliminării sale
pe cale pulmonară.
Degradarea nutrienţilor la nivelul celulelor vii în scopul eliberării energiei necesare diverselor
forme de activitate celulară, se realizează pe cale predominant aerobă, cu participarea oxigenului
molecular ca factor indispensabil reacţiilor oxido-reducătoare. În lipsa oxigenului, metabolizarea
nutrienţilor se realizează pe cale anaerobă, cu randament energetic redus (ex. 1 moleculă glucoză
7
furnizează doar 2 molecule ATP pe cale anaerobă faţă de 38 molecule de ATP care rezultă din degradarea
aerobă a glucozei).
Consumul de oxigen la nivel tisular diferă de la un organ la altul dependent de vârstă, starea de
repaus sau activitate, intensitatea şi durata efortului, etc.
Numărul de mitocondrii din celule este expresia intensităţii metabolice celulare şi ca urmare,
ţesuturile cu consum ridicat de oxigen (activitate metabolică intensă) sunt ţesutul nervos (de exemplu,
creierul consumă 25 % din cantitatea de oxigen consumată de organism în unitatea de timp), ţesutul
hepatic şi muscular.
Evidenţierea consumului de oxigen al unui ţesut se face indirect, prin observarea schimbării
culorii unei substanţe în formă redusă, faţă de forma oxidată.
Materiale necesare:
 broască de lac;
 eprubete;
 bec de gaz;
 soluţie salină de albastru de metilen 1‰;
 ulei vegetal;
 ser fiziologic Ringer.
Mod de lucru. Animalul se spinalizează şi se fixeză pe plăcuţa de vivisecţie, şi se recoltează
muşchii gastrocnemieni şi ficatul. Muşchii se mărunţesc şi se repartizează în două eprubete; ficatul se
împarte în părţi egale, se mărunţeşte şi se pune în alte două eprubete. Conţinutul celor patru eprubete se
completează cu câte 3 ml ser Ringer (câte o eprubetă din fiecare serie încălzindu-se la 50°C). La această
temperatură, enzimele implicate în procesele respiratorii tisulare sunt inactivate.
Apoi, în fiecare eprubetă se adaugă 5 ml soluţie salină de albastru de metilen şi se omogenizează;
se completează cu câte 1 ml ulei vegetal care se adaugă prin prelingere pe pereţii eprubetei, pentru a
forma un strat izolator faţă de aerul atmosferic. Se marchează timpul, după care eprubetele se pun într-un
stativ la temperatura camerei. La un moment dat, se constată decolorarea conţinutului din eprubetele cu
ţesut viu. Ţesutul viu consumă oxigenul din soluţie, favorizând reducerea albastrului de metilen şi
transformarea acestuia în forma incoloră (leucoderivat). Acest proces decurge mai rapid în eprubetele cu
ţesut hepatic, datorită intensităţii lui metabolice mai mari faţă de cea a ţesutului muscular.
Țesut mort Țesut viu
8
9. FIZIOLOGIA DIGESTIEI
Ansamblul transformărilor fizice şi chimice la care sunt supuse furajele în tubul digestiv pentru a
dobândi starea de agregare şi dimensiunile moleculare capabile să străbată bariera de absorbţie şi să intre
astfel în procesele de asimilaţie constituie digestia.
Tractusul digestiv este un „tub“ organizat în diferite variante structural-funcţionale, reflectând
modul de hrănire şi felul hranei.
9.1. Mecanica digestivă

Modificările fizice consecutive masticaţiei şi deplasarea digestei în segmentele tubului digestiv,
până la eliminarea fracţiunilor nedigerate, neabsorbite şi nedigestibile, se datoresc activităţii motorii a
tubului digestiv, activitate care constituie mecanica digestivă.
Musculatura tubului digestiv la mamifere este reprezentată de fibre musculare netede dispuse în
două straturi: un strat longitudinal extern şi un strat circular intern; în plus, stomacul prezintă în structura
sa şi un strat muscular oblic, intern.
Musculatura esofagului este în general, identică cu cea a tractusului gastro-intestinal, excepţie
făcând treimea superioară a acestui organ, în care musculatura internă şi fibrele longitudinale externe sunt
striate, iar în treimea mijlocie, cele două tipuri de fibre musculare coexistă.
Inervaţia tubului digestiv este asigurată de plexurile intramurale Meissner şi Auerbach şi de
componenta vegetativă extrinsecă (simpatică şi parasimpatică).
Motricitatea gastrică asigură:
– depozitarea furajului şi trecerea fracţionată în segmentele inferioare ale tubului digestiv;
– omogenizarea furajului cu secreţiile digestive;
– evacuarea lentă a chimului gastric în segmentul digestiv următor.
9.1.1. Motricitatea stomacului de broască „in situ“
Stomacul de broască prezintă două straturi de muşchi (longitudinal extern şi circular intern), care
asigură amestecarea şi propulsarea hranei în intestin.
Contracţiile gastrice sunt de tip peristaltic (contracţii alternative ale stratului longitudinal şi
circular). Unda peristaltică începe în apropierea cardiei şi avansează spre pilor; când pilorul este închis
are loc amestecarea hranei, iar dacă este deschis, conţinutul este propulsat în duoden.
Excitaţiile vagale (parasimpatice) intensifică tonusul şi mişcările peristaltice, iar simpaticul le
inhibă.
Motricitatea stomacului poate fi modificată prin acţiunea substanţelor farmacodinamice asupra
musculaturii gastrice.
Materiale necesare:
 broască de lac;
 plăcuţă de vivisecţie;
 chimograf;
 peniţă înscriitoare prevăzută cu serfină;
 adrenalină sol. 1‰;
 pilocarpină sol. 1‰;
 atropină sol. 1‰;
 clorură de potasiu sol. 1%;
 clorură de calciu sol. 1%;
 pipete Pasteur;
 ser Ringer.
9
Mod de lucru. Se prepară stomacul de broască „in situ“, iar plăcuţa de vivisecţie se fixează la
suportul vertical al chimografului. Peniţa înscriitoare se potriveşte la cilindrul chimografului căruia i se
imprimă cea mai mică viteză de rotaţie. Se înregistrează motricitatea spontană a stomacului şi se observă
contracţii tonice lente, ce vor servi ca referinţă pentru contracţiile provocate ca urmare a acţiunii
substanţelor farmacodinamice.
În regiunea pilorică se administrează 2-3 picături de clorură de potasiu soluţie 1% şi se constată,
după o scurtă latenţă, creşterea tonicităţii şi motricităţii gastrice (figura 101).
Figura 101. Motilitatea stomacului de broască „in situ“
Se spală peretele gastric cu ser Ringer şi se repetă manopera folosind 2-3 picături de clorură de
calciu sol. 1%; se produce relaxarea musculaturii gastrice, mai ales dacă aceasta prezintă un tonus ridicat.
Administrarea adrenalinei (simpaticomimetică) determină relaxarea musculaturii gastrice.
Stomacul se spală din nou şi se administrează 2-3 picături pilocarpină (parasimpaticotonică).
Acţiunea ei se reflectă în apariţia unor contracţii puternice însoţite de creşterea tonusului musculaturii
gastrice.
După o nouă spălare se adaugă 2-3 picături atropină (parasimpaticolitică); aceasta determină o
relaxare mai marcată a musculaturii gastrice decât adrenalina.
Dacă după atropinizarea organului se administrează pilocarpină, aceasta rămâne fără efect,
deoarece atropina blochează receptorii colinergici ai sinapselor parasimpatice.
Rezultă că, relaxarea musculaturii netede a stomacului poate fi provocată prin excitarea
simpaticului sau administrarea de substanţe simpaticomimetice şi parasimpaticolitice; în schimb creşterea
tonusului şi motricităţii gastrice se obţine prin excitarea parasimpaticului şi prin administrarea de
substanţe parasimpaticomimetice sau parasimpaticotonice.
Ionii de Ca++ determină relaxarea musculaturii gastrice datorită competiţiei lor cu Na+ la canalele
ionice pentru Na+.
Administraţi după atropină, K+ măresc tonusul gastric (reduc pragul de excitabilitate a fibrelor
musculare netede).
9.1.2. Motricitatea gastrică la oaie
Datorită particularităţilor morfologice ale stomacului la rumegătoare, fenomenele motorii sunt

diferite şi caracteristice fiecărui compartiment în parte, mai ales pentru reţea, rumen şi foios.
Materiale necesare:
 oaie prevăzută cu fistulă cronică
 balonaşe de cauciuc
 capsulă Marey înscriitoare
 chimograf
Mod de lucru. Cu 5-6 zile înaintea înregistrărilor, animalul se pregăteşte prin implantarea
chirurgicală în flancul stâng a unei canule pe peretele sacului ruminal dorsal şi sacului ruminal ventral; în
sacul ruminal dorsal, balonaşul se menţine cu un suport metalic.
10
Înainte de cuplarea balonaşului la capsula Marey înscriitoare, în balonaşe se introduce aer sub
presiune mică. Peniţele înscriitoare ale capsulelor Marey se potrivesc pe aceeaşi linie la cilindrul
chimografului şi se înregistrează motricitatea spontană a compartimentelor gastrice.
Motricitatea rumenului
Contracţiile rumenului sunt ciclice. Ciclurile rumino-ruminale sau „de amestecare a digestei“
sunt simple şi duble. Ciclul simplu este format din contracţii primare, iar ciclul dublu este format din
contracţii primare şi secundare.
Contracţia primară începe din sacul ruminal dorsal, şi continuă cu fundul de sac ruminal caudal
dorsal, sacul ruminal ventral şi fundul de sac ruminal caudal ventral (figura 102).
Figura 102. Secvenţa de contracţie în ciclul ruminal dublu

1 – rumen; 2 – reţea; 3 – foios; 4 – cheag; 5 – esofag;
D – sac ruminal dorsal; D1 – fundul de sac ruminal dorsal caudal;
V – sac ruminal ventral; V1 – fundul de sac ruminal ventral caudal.
Contracţiile ruminale sunt puternice şi pot fi urmate de contracţii secundare de intensitate mai
mică. Raportul dintre contracţiile primare şi secundare este de aproximativ 1:1.
Eructaţia (eliminarea intermitentă a gazelor din rumen) se produce la sfârşitul contracţiei
secundare. Aceasta începe prin prelungirea contracţiei fundului de sac rumenal ventral caudal, se continuă
cu fundul de sac ruminal dorsal caudal şi sacul ruminal dorsal. Prin această contracţie asociată cu
relaxarea reţelei, bula de gaz este adusă la cardia şi eliminată prin esofag.
În repausul alimentar, frecvenţa ciclurilor ruminale este de o contracţie la 69-76 secunde sau
aproximativ 4 contracţii în 5 minute (figura 103).
În timpul hrănirii şi rumegării, frecvenţa ciclurilor ruminale creşte la o contracţie la 50-53
secunde.
Figura 103. Frecvența ciclurilor ruminale
11
Motricitatea reţelei
Contracţia reţelei se desfăşoară în două faze în timpul repaosului alimentar şi al hrănirii şi
în trei faze în timpul rumegării (figura 104).
Figura 104. Contracţia reţelei

A. Motricitatea reţelei în timpul repausului alimentar; B. Motricitatea reţelei în timpul rumegării;
 – faza primară;  – faza secundară; e – extracontracţie
La contracţia bifazică, în mod obişnuit, prima fază este de amplitudine mai mică; faza secundară
este mai puternică şi este asociată cu deschiderea orificiului reticulo-omasal.
În timpul contracţiei, volumul reţelei se reduce la jumătate, cu ridicarea planşeului până la
nivelul orificiului reticulo-ruminal.
În timpul rumegării, contracţia bifazică este precedată de o extracontracţie.
Motricitatea foiosului
Motricitatea foiosului este complexă. Aceasta implică motricitatea orificiului reticulo-omasal, a
corpului foiosului şi a lamelor omasale.
Corpul foiosului înregistrează două tipuri de contracţie. Primul tip se referă la treimile anterioare
şi mijlocie a corpului foiosului; această contracţie se corelează cu contracţia reţelei. În timpul contracţiei
reţelei, foiosul se relaxează; între două contracţii reticulare el se contractă. Al doilea tip de contracţie se
referă la treimea posterioară a foiosului şi este corelată cu contracţia cheagului (figura 105).
Lamele foiosului se contractă independent de corpul foiosului şi de reţea, cu o frecvenţă de 2-3
contracţii / minut. Excitanţii cei mai adecvaţi sunt AGV şi particulele de hrană lungi şi aspre. Contracţiile
lamelor foiosului încep dinspre orificiul reticulo-omasal spre orificiul omaso-abomasal şi dinspre
marginea liberă spre marginea aderentă a lamelor omasale.
Figura 105. Înregistrarea contracţiilor reţelei

(R), orificiului reticulo-omasal (ORO) şi a corpului foiosului (LO) la oaie, în repaus şi în timpul rumagării.
Motricitatea cheagului
Cheagul prezintă două zone motoare: zona fundică şi zona pilorică; ambele zone prezintă
contracţii peristaltice şi tonice care antrenează digesta în duoden (figura 106).
12
Figura 106. Contracţia cheagului la oaie

1 – faza fundică; 2 – faza pilorică
Contracţia zonei fundice se produce în salve de contracţii neregulate, urmate de pauze relativ
lungi.
Contracţia zonei pilorice este dependentă de compoziţia chimică şi forma fizică a digestei care
pătrunde în antrul piloric şi duodenul proximal.
9.2. Activitatea secreţiilor gastrice

Prin activitatea secreţiilor glandelor digestive, tubul digestiv participă la transformarea fizică a
furajelor prin îmbibare şi solvire; enzimele conţinute de aceste secreţii contribuie la transformarea
chimică a hranei.
Secreţiile digestive aparţin glandelor proprii tubului digestiv şi glandelor anexe (glande salivare,
ficat, pancreas).
9.2.1. Activitatea amilazei salivare
Saliva este un produs mixt de secreţie al glandelor salivare mari (glandele parotide, mandibulare,
sublinguale) şi mici (glandele superioare, inferioare şi intermediare ale obrajilor, glandele linguale).
Monogastricele prezintă o secreţie salivară „de fond“, redusă cantitativ produsă de glandele
salivare mici care menţine umedă mucoasa oro-faringiană şi o secreţie intermitentă a glandelor salivare
mari asociată ca masticaţia. La rumegătoare, secreţia salivară este permanentă, saliva fiind secretată de
toate glandele salivare.
Secreţia salivară participă atât la formarea bolului alimentar în timpul masticaţiei cât şi la
hidroliza enzimatică a amidonului.
La om, porc şi gâscă, substanţa organică a salivei conţine o enzimă amilolitică-ptialina (-
amilaza salivară) care hidrolizează amidonul succesiv la amilodextrină, eritrodextrină, acrodextrină şi în
final maltoză. Hidroliza amidonului se va continua în stomac la pH cuprins între 3 şi 9, până când digesta
se acidifică.
Materiale necesare:
 salivă
 amidon sol. 1‰
 soluţie Lugol
 eprubete
 termostat
Mod de lucru. Se ia o serie de 5 eprubete în care se pipetează 5 ml amidon sol. 1‰ la 37°C şi
câte 2 ml salivă de om, diluată 1:3 cu ser fiziologic. În una din eprubete se adaugă imediat o picătură
soluţie Lugol, conţinutul eprubetei colorându-se în albastru.
13
Tabelul. 12. Etapele degradării amidonului

Eprubeta Timp de incubaţie (minute) Conţinut Culoare
1 0 amidon albastru
2 1 amilodextrină albastru-violet
3 2 eritrodextrină roşu brun
4 3 acrodextrină roz
5 4 maltoză incolor
Celelalte eprubete se incubează la 37°C, adăugând în fiecare eprubetă o picătură de soluţie Lugol
la interval de 1 minut. Se va obţine o gamă de culori caracteristice fiecărei faze de hidroliză a amidonului,
conform tabelului 12 si figurii 107:
2 ml amidon
+ 1 pic. Amidon + 5 pic. salivă

+ 5 pic. salivă + 5 pic. salivă + 5 pic. salivă
↓ ↓ ↓ ↓ ↓
Amidon 1-2 min. la 37oC
4 min. la 37oC 5-6 min. la 37oC 10 min. la 37oC
nehidrolizat ↓ ↓ ↓ ↓
(albastru intens) 1 pic. Lugol 1 pic. Lugol 1 pic. Lugol 1 pic. Lugol
↓ ↓ ↓ ↓
Amilodextrină Eritrodextrină Acrodextrină Maltoză
(culoare violet) (culoare (culoare roz) (incolor)
roșietică)
Figura 107. Produșiiintermediari ai degradării amidonului
9.2.2. Acţiunea pepsinei asupra proteinelor alimentare
Secreţia sucului gastric este realizată de glandele fundice, pilorice şi cardiale.

Enzimele proteolitice, secretate sub formă inactivă sunt reprezentate de pepsină şi catepsină; la
sugarii de rumegător, mucoasa abomasală secretă şi chimozină.
Pepsina, cea mai importantă enzimă proteolitică gastrică este secretată de celulele principale ale
glandelor fundice sub formă inactivă de pepsinogen.
Activarea pepsinei este declanşată de HCl care hidratează proteinele alimentare transformându-le
în forma solubilă de acid meta-proteină pe care pepsina se adsoarbe energic.
Acţiunea proteolitică a pepsinei se desfăşoară optim la pH 1,5-2,5, devenind aproape inactivă la
pH 5.
Pepsina degradează proteinele până la albumoze şi peptone cu excepţia scleroproteinelor,
mucinelor şi ovalbuminelor; prezenţa tirozinei şi fenilalaninei măreşte viteza de degradare.
14
Materiale necesare:
 suc gastric artificial
 HCl sol. 0,4%
 tuburi Mett cu albuş de ou coagulat
 eprubete
 NaOH sol. 4‰
 Termostat
Mod de lucru. În 5 eprubete se pune albuş de ou coagulat de mărimea unui vârf de chibrit la care
se adaugă:
Tabelul 13. Schema desfășurării experimentului

Eprubeta Conţinut Incubare
1 3 ml suc gastric 37°C
2 3 ml suc gastric 0°C
3 3 ml suc gastric neutralizat cu NaOH 37°C
4 3 ml suc gastric fiert 37°C
5 3 ml HCl sol. 0,4% 37°C
După o incubaţie de 1-2 ore se constată că degradarea proteinei a avut loc numai în prima
eprubetă.
Aceasta înseamnă că, degradarea are loc numai la temperatura corpului (dovada o constituie
rezultatul obţinut în eprubeta 2), la pH acid (eprubeta 3) şi în prezenţa pepsinei active (eprubetele 4 şi 5).
Puterea pepsică a sucului gastric se determină prin incubarea tubuşoarelor Mett la 37°C şi se
exprimă în mm. într-un timp predeterminat, reprezentând unităţile Mett.
9.2.3. Determinarea activităţii chimozinei
Chimozina (labfermentul) este o enzimă proteolitică secretată sub formă inactivă de mucoasa
abomasală a viţeilor şi mieilor sugari. Ea se activează în cheag cu HCl, proces care ulterior devine
autocatalitic.
Chimozina determină transformarea cazeinogenului, în prezenţa Ca++ în paracazeinat de calciu
insolubil, cu formarea unui coagul în cheag (activitate labică). Activitatea optimă a chimozinei se
desfăşoară la pH 5-7.
La speciile monogastrice, coagularea laptelui în stomac se realizează cu HCl (coagulare acidă)
sau în prezenţa parachimozinei care acţionează optim la pH 3. Şi pepsina prezintă activitate labică la pH
3.
Materiale necesare:
 lapte proaspăt
 chimozină soluţie
 oxalat de amoniu sol. 1%
 clorură de calciu sol. 1%
 eprubete
 termostat
Mod de lucru. În 3 eprubete se introduc câte 5 ml lapte proaspăt şi câte 0,5 ml soluţie de
chimozină. Una din eprubete se incubează la 37°C, o alta se pune în frigider, iar în a treia se adaugă
oxalat de amoniu şi se incubează la 37°C. După 10-15' se constată că, coagularea laptelui s-a produs
numai în prima eprubetă.
Deci, acţiunea labică se manifestă numai la temperatura corpului şi în prezenţa Ca++ (în prezenţa
oxalatului de amoniu, Ca++ precipită sub formă de oxalat de calciu). Dacă se reface necesarul de Ca++ prin
adăugarea a câtorva picături de soluţie de clorură de calciu şi proba se incubează la 37°C, la câteva
minute, laptele va coagula.
15
9.2.4. Activitatea enzimatică a sucului pancreatic
Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreţie internă (insulele Langerhans) şi externă anexată
duodenului. Secreţia exocrină este drenată prin canale care confluează într-un canal principal (Wirsung) şi
un canal pancreatic accesoriu (Santorini).
Enzimele sucului pancreatic sunt: tripsinogenul, chimotripsinogenul, amino-carboxipeptidaza
(enzime proteolitice), amilaza pancreatică (enzimă glicolitică) şi lipaza pancreatică (enzimă lipolitică).
Activitatea lor este determinată de substrat.
9.2.4.1. Activitatea amilazei pancreatice
Amilaza pancreatică degradează amidonul şi glicogenul până la dextrine şi apoi la maltoză,

numai în prezenţa ionilor de clor, la un pH optim de 5,5-6,7, fiind mult mai activă decât amilaza salivară.
Materiale necesare:
 suc pancreatic
 amidon sol. 1‰
 soluţie Lugol
 reactiv Fehling I şi II
 baie marină
 bec de gaz
Mod de lucru. Sucul pancreatic se obţine din triturat de pancreas extras cu apă distilată şi filtrat
prin patru straturi de tifon.
În două eprubete se introduc 5 ml amidon sol. 1‰ şi 0,5 ml suc pancreatic. Eprubetele se
incubează la 37°C pe baia marină. Într-una din eprubete se adaugă o picătură de soluţie Lugol şi se
constată că, conţinutul acesteia rămâne incolor (reacţie la maltoză). În cealaltă eprubetă se adaugă în părţi
egale câte 2 ml soluţie Fehling I şi II, se omogenizează şi se fierbe la flacără. Conţinutul se va colora în
roşu cărămiziu (prezenţa glucidelor reducătoare).
9.2.4.2. Acţiunea lipazei pancreatice asupra grăsimilor alimentare
Lipaza pancreatică degradează lipidele la glicerol şi acizi graşi. Trigliceridele neutre pot fi
degradate incomplet la di- şi monogliceride.
Activitatea enzimatică optimă se desfăşoară la pH 8.
În duoden, acizii graşi în contact cu sucul pancreatic alcalin, formează săpunuri care completează
emulsionarea grăsimilor dată de secreţia biliară.
Materiale necesare:
 suc pancreatic
 ulei vegetal
 acid clorhidric 0,1 N
 hârtie indicatoare de pH
 eprubetă
 pahar Berzelius
 baie marină
Mod de lucru. Într-un pahar Berzelius se introduc 10 ml suc pancreatic care se neutralizează cu
HCl 0,1 N. Se iau 5 ml suc pancreatic neutralizat şi se trec într-o eprubetă în care se adaugă două picături
ulei vegetal. Conţinutul se omogenizează şi se incubează la 37°C pe baia marină. După 5 minute se
determină pH-ul şi se constată scăderea acestuia datorită eliberării acizilor graşi.
9.2.4.3. Acţiunea tripsinei asupra proteinelor alimentare
16
Enzimele proteolitice ale pancreasului exocrin (tripsina, chimotripsina, amino- şi

carboxipeptidazele) continuă degradarea proteinelor iniţiată în stomac sub acţiunea pepsinei.
Tripsina rezultă în urma activării tripsinogenului şi scindează legăturile peptidice care conţin
aminoacizi bazici (arginină, lizină). Chimotripsina scindează legăturile care conţin tirozină şi fenilalanină,
iar amino- şi carboxipeptidaza scurtează lanţul polipeptidic prin scindarea aminoacizilor terminali care
conţin o grupare aminică sau carboxilică liberă.
Sub acţiunea enzimelor proteolitice pancreatice, polipeptidele sunt transformate în dipeptide şi
aminoacizi liberi.
Materiale necesare:
 gelatină sol. 20%
 violet de metil
 fluorură de sodiu 1%
 suc pancreatic
 tuburi Mett
 eprubete
 baie marină
Mod de lucru. Se încălzeşte soluţia de gelatină şi pentru colorare se adaugă 2-3 cristale violet de
metil, iar pentru blocarea fermentaţiei, câteva picături de fluorură de sodiu sol. 1%.
Soluţia se aspiră în tuburi Mett şi după răcire se incubează câteva ore cu suc pancreatic. Se
constată dispariţia progresivă a gelatinei din tuburi ca urmare a acţiunii proteolitice a tripsinei.
9.2.5. Activitatea enzimatică a fluidului ruminal
Deşi mucoasa rumenului este aglandulară, în acest compartiment are loc digestia celulozei şi a
glucidelor solubile, degradarea şi sinteza de proteină bacteriană. Degradările enzimatice din rumen sunt
asigurate de acţiunea simbionţilor ruminali reprezentaţi de bacterii (1010–1011/ml fluid ruminal),
protozoare (105–106/ml fluid ruminal) şi fungi.
9.2.5.1. Gazogeneza ruminală
Degradarea glucidelor în rumen este o fermentaţie de tip metanic care are loc cu pierderea a 15-
17% din energia lor sub formă de căldură. Ele sunt degradate până la AGV, CO2 şi CH4.
Materiale necesare:
 fluid ruminal
 seringă de 10 ml
 manometru cu apă
 baie marină
 glucoză sol. 10%
 hârtie indicatoare de pH
Mod de lucru. Se recoltează fluid ruminal de la o oaie cu fistulă ruminală şi se strecoară prin
patru straturi de tifon.
Într-o seringă de 10 ml se aspiră 5 ml fluid ruminal filtrat şi 5 ml glucoză soluţie 10%. După
omogenizarea conţinutului, seringa se conectează cu ajutorul unui tub la un manometru cu mercur apoi se
imersează în baia marină la 39°C.
La interval de 10', se citeşte presiunea pe manometru, iar valoarea obţinută se înregistrează.
După aproximativ o oră, timp necesar degradării glucozei, se calculează rata gazogenezei. Formarea AGV
este semnalată de acidifierea conţinutului.
9.2.5.2. Amoniogeneza ruminală

17
Proteinele alimentare sunt degradate în rumen până la NH3 în proporţie de 60-80%. Sub acţiunea
ureazei bacteriene, ureea este descompusă rapid în NH3 şi CO2.
Materiale necesare:
 fluid ruminal
 siringă
 pahare Berzelius
 tifon
 baie marină
 aparat de distilare
 bec de gaz
 roşu de metil
 hidroxid de sodiu sol. 0,1 N
 acid clorhidric sol. 0,1 N
 uree sol. 1%
Mod de lucru. Se recoltează lichid ruminal de la o oaie prevăzută cu fistulă ruminală cronică şi
se strecoară prin patru straturi de tifon.
Sunt necesare două probe a câte 25 ml fiecare. O probă se pune în balonul de distilare. Captarea
amoniacului se face în soluţie de HCl timp de 30' din momentul începerii fierberii, apoi se titrează cu
NaOH în prezenţa de roşu de metil.
A doua probă se pune într-un balon de distilare şi se adaugă 10 ml soluţie uree. Se cuplează la
aparatul de distilat cu balonul de distilare imersat într-o baie marină la 39°C. După o oră se distilează 30'
ca şi proba martor.
Pentru calculul conţinutului de NH3 se aplică formula:
mg NH3 / 100 ml = 0,0017 (V1xF1 – V0xF0) / m x 100, în care
V0 – ml NaOH 0,1 N folosit la titrare
V1 – ml HCl 0,1 N din balonul de captare
0,0017 – g NH3 corespunzător la 1 ml HCl 0,1 N
m – ml fluid ruminal luat în lucru
Se constată în urma calculului că, în proba cu uree, conţinutul de NH3 creşte, evidenţiindu-se
activitatea ureazică a fluidului ruminal.
18
10. METABOLISMUL
10.1. METBOLISMUL ENERGETIC
Orice orcanism viu este străbătut continuu de un flux de energie: preia din mediu energia
chimică potenţială, inclusă în substanţele organice alimentare şi prin procesele metabolismului
intermediar eliberează energia potenţială şi o transformă în tipurile de energie cu ajutorul cărora îşi
desfăşoară activitatea, aceasta însemnând disiparea energiei „ingerate“ în mediul extern. Această
dinamică energetică reprezintă metabolismul energetic.
Majoritatea alimentelor ingerate sunt prelucrate şi degradate la nivel gastro-intestinal până la
stadiul de nutrimente asimilabile; acestea sunt absorbite şi transportate pe cale sanguină la nivelul
ţesuturilor şi organelor pentru a asigura substratul energetic al diverselor manifestări vitale. Înainte însă
da a ajunge la ţesuturile beneficiare, ele suferă importante transformări (figura 108).
Figura 108. Şirul transformărilor energiei ingerate în corpul animal

EB-energie brută; E -energie din fecale; ED-energia digestibilă; EU-energia din urină; EM-energia metabolizabilă;
ET-etenergie termică; EN-energie netă; EP-energie productivă; EI-energie pentru întreţinere.
Căldura ca factor comun al energiei eliberate în timpul formării ATP-ului, reprezintă mai mult de
50% din energia potenţială a nutrienţilor. În timpul transferului de energie de la ATP la sistemele
fucţionale ale celulelor se pierde deasemenea energie calorică, ceea ce face ca doar 20-25% din energia
furnizată de nutriente să fie utilizate în final de sistemele funcţionale celulare. Chiar şi energia rezultată
din ATP-ul degradat în timpul activităţii celulare este transformată în energie calorică, astfel încât, în final
întreaga cantitate de energie formată şi cheltuită în organism este convertită în căldură. Ca urmare, cea
mai bună unitate de măsură a intensităţii proceselor metabolice energogene este caloria.
Consumul minim de energie necesar menţinerii funcţiilor vitale ale organismului sănătos măsurat
pe 24 h, în condiţii de inaniţie, neutralitate termică şi repaus muscular complet reprezintă metabolismul
bazal (MB).
Valoarea metabolismului bazal poate fi determinată prin metode directe şi indirecte.
19
Calorimetria directă măsoară cantitatea de căldură produsă de un animal în 24 h. Această metodă

a fost iniţiată de Laplce şi Lavoisier în 1779.
Metodele indirecte sunt mai puţin numeroase, mai puţin laborioase şi mai precise; ele folosesc
relaţia masă corporală/suprafaţă corporală, consumul de O2 sau producţie de CO2 sau bilanţul material
nutritiv şi energetic (suma algebrică a reacţiilor anabolice şi catabolice).
La nivel celular, cea mai mare parte a energiei se obţine prin fosforilare oxidativă, care implică
consum de O2 şi producerea de CO2. În procesul de degradare a glucozei se consumă 6O2 şi se produc
6CO2:
C6H12O6 + 6O2  6H2O + 6CO2
Deci raportul volumului de CO2 produs şi al O2 consumat este 1. Acest raport poartă numele de
cât respirator (QR), care, în cazul proteinelor este de 0,8, iar pentru lipide 0,7. Deoarece ponderea
degradărilor cu scop energetic o deţin glucidele, valoarea medie a raportului O2 consumat / CO2 tinde spre
1; în condiţii bazale se consideră CR = 1, echivalându-se convenţional consumul de O2 şi producţia de
CO2. Ca urmare, în astfel de condiţii este indiferent dacă pentru determinarea metabolismului bazal se
măsoară consumul de O2 sau producţia de CO2. Prin arderea unui litru de O2  4,83 kcal.
10.1. Determinarea metabolismului bazal la om (metoda Krogh)
Metoda se bazează pe determinarea consumului de O2. Pregătirea subiectului pentru

determinarea metabolismului bazal se face prin:
- inaniţie proteică de 24 h;
- inaniţie totală de 12 h;
- repaos complet 30-60 minute înaintea determinării;
- confort termic ambiental (18C).
Materiale necesare:
 metabolimetrul Krogh
 tub de oxigen
Metabolimetrul Krogh (figura 109) se compune dintr-un spirometru cu apă şi un chimograf
electric.
Figura 109. Spirometru simplu
Spirometrul cu apă este format dintr-o cutie metalică, cu pereţi dubli (între care se introduce apă)
şi un capac mobil etanşat prin pernă de apă; de capacul mobil este fixată peniţa înscriitoare. Cutia
spirometrului este conectată prin două tuburi de cauciuc la o piesă bucală. Pe fundul cutiei se depune
monoxid de calciu care adsoarbe CO2 şi vaporii de apă rezultaţi din experiment. Pe cilindrul
chimografului se fixează o bandă de hârtie care are 10 coloane cu lăţimea de 2,3 cm. Cilindrul
chimografului se roteşte cu o viteză care să permită parcurgerea unei coloane într-un minut. Prima
20
coloană (A) şi ultima coloană (B) sunt gradate în cm3 şi exprimă volumele de O2 iniţial şi respectiv final
din cuva spirometrului.
Mod de lucru. Se încarcă spirometrul cu O2 şi se potriveşte peniţa înscriitoare la cilindrul
chimografului. Subiectul îşi potriveşte piesa bucală, respiraţia nazală fiind întreruptă cu ajutorul unei
cleme. Determinarea durează 10 minute (înregistrarea ciclurilor respiratorii) (figura 110).
Data ------------- Numele ------
Greutatea ------- Talia ----------
Vârsta ----------- Total standard ---
Temperatura factor
Presiunea atm.
Valoarea A -------
Valoarea B --------
O2 / minut cm3. O2  f --------
Cant. de calorii în 24 h
100* K
Metabolism bazal s tan dard %
Este crescut ----- %
Este scazut-------%
Este scăzut ------ %
Figura 110. Înscrierea grafică a consumului de O2
Etapa de calcul presupune:

 desprinderea hârtiei de pe cilindrul chimografului;
 unirea vârfurilor expiraţiilor care să intersecteze coloanele A şi B;
 citirea valorilor din punctele de intersecţie;
 calcularea diferenţelor (A-B)/volumul de O2 consumat într-un minut de determinare;
 corecţia volumului de O2 consumat pentru 0C şi 760 mm Hg prin înmulţirea cu un
coeficient extras din tabelul 14;
 transformarea valorii obţinute cu ajutorul tabelelor Harris-Benedict în calorii pentru 24 h
(valoarea k, care reprezintă cantitatea de energie-kcal consumată de subiect în 24 h pentru
metabolismul bazal).
 calcularea valorii standard care se obţine din suma valorilor tabelare, corespunzătoare
pentru masa corporală (tabelul 16) şi respectiv pentru talie şi vârsta subiectului (tabelul 17).
 se raportează valoarea k în % la valoarea standard şi se obţine valoarea procentuală a MB
%.
MB %  k  100  standard
Variaţiile fiziologice ale valorii metabolismului bazal determinat sunt de  20 % faţă de valoarea
standard (%).
Metabolismul bazal este un parametru fiziologic al cărui valoare este variabilă cu specia, vârsta,
sexul, masa corporală şi starea fiziologică. Este mai redus la animalele adulte, la cele cu masă corporală
mare, la femele, în timpul somnului (cu 10-15 %); el creşte la animalele bolnave, în gestaţie şi sub
acţiunea hormonilor tiroidieni (decuplarea oxidării de fosforilare), sexuali şi adrenalinei.
21
Tabelul 14. Coeficienţi de corecţie pentru temperatură (0°C) şi presiunea barometrică (760 mm Hg)
Temp. °C 750 751 752 753 754 755 756 757 758 759
16 0.93 0.933 0.935 0.936 0.937 0.938 0.940 0.941 0.942 0.943
17 929 930 931 933 934 935 936 938 939 940
18 926 927 928 929 931 932 933 934 936 937
19 923 924 925 926 927 929 930 931 932 934
20 919 921 922 923 924 925 927 928 929 930
21 916 917 919 920 921 922 924 925 926 927
22 913 914 916 917 918 919 920 922 923 924
Temp.°C 760 761 762 763 764 765 766 767 768 769 770
16 0.945 0.946 0.947 0.948 0.950 0.951 0.952 0.953 0.954 0.956 0.957
17 941 943 944 945 946 947 949 950 951 952 954
18 938 939 941 942 943 944 945 947 948 949 950
19 935 936 937 939 940 941 942 943 945 946 944
20 932 933 934 935 937 938 939 940 941 943 944
21 928 930 931 932 933 935 936 937 938 939 941
22 925 927 928 929 930 931 933 934 935 936 937
Tabel 15. Turnoverul caloric pe minut, oră şi 24 ore calculat în acord cu consumul de oxigen/minut.
Coeficientul caloric mediu este de 0,82, corespunzător la 4,852 Kcal/litru O 2.
Oxigen per Turn over Turn over Turn over Oxigen pe Turn over Turn over Turn over
minut caloric/min.cal. caloric/oră cal. caloric/24h cal. minut c.c. caloric/min caloric/oră cal. caloric/24h cal.
150 43.4 1042 184 0.888 53.3 1278
151 0.729 43.7 1049 185 893 53.6 1285
152 733 44.0 1056 186 897 53.8 1292
153 738 44.3 1063 187 902 54.1 1299
154 743 44.6 1070 188 907 54.4 1306
155 748 44.9 1077 189 912 54.7 1313
156 753 45.2 1084 190 917 55.0 1320
157 758 45.5 1091 191 922 55.3 1327
158 762 45.7 1098 192 926 55.6 1334
159 767 46.0 1105 193 931 55.9 1341
160 772 46.3 1112 194 936 56.2 1348
161 777 46.6 1119 195 941 56.5 1355
162 782 46.9 1126 196 946 56.7 1362
163 786 47.2 1133 197 951 57.0 1369
164 791 47.5 1139 198 955 57.3 1376
165 796 47.8 1146 199 960 57.6 1383
166 801 48.1 1153 200 965 57.9 1390
167 806 48.3 1160 201 970 58.2 1397
168 811 48.6 1167 202 975 58.2 1403
169 815 48.9 1174 203 979 58.8 1410
170 820 49.2 1181 204 984 59.1 1417
171 825 49.5 1188 205 989 59.3 1424
172 830 49.2 1195 206 994 59.6 1431
173 835 50.1 1202 207 999 59.9 1438
174 840 50.4 1209 208 1.00 60.2 1445
175 844 50.7 1216 209 1.01 60.2 1445
176 849 51.0 1223 210 1.01 60.8 1459
177 854 51.2 1230 211 1.02 61.1 1466
178 859 51.5 1237 212 1.02 61.4 1473
179 864 51.8 1244 213 1.03 61.7 1480
180 869 52.1 1251 214 1.03 62.0 1487
181 873 52.4 1258 215 1.04 62.2 1494
182 878 52.7 1265 216 1.04 62.5 1501
183 883 53.0 1271 217 1.05 62.8 1508
218 1.05 63.1 1515 255 1.23 73.8 1772
22
219 1.06 63.4 1522 256 1.24 74.1 1779

220 1.06 63.7 1529 257 1.24 74.4 1786
221 1.07 64.0 1536 258 1.24 74.7 1793
222 1.07 64.3 1542 259 1.25 75.0 1800
223 1.08 64.6 1549 260 1.25 75.3 1806
224 1.08 64.8 1556 261 1.26 75.6 1813
225 1.09 65.1 1563 262 1.26 75.8 1820
226 1.09 65.4 1570 263 1.27 76.1 1827
227 1.10 65.7 1577 264 1.27 76.4 1834
228 1.10 66.0 1584 265 1.28 76.7 1841
229 1.10 66.3 1591 266 1.28 77.0 1848
230 1.11 66.6 1598 267 1.29 77.3 1855
231 1.11 66.9 1605 268 1.29 77.6 1862
232 1.12 67.2 1612 269 1.30 77.9 1869
233 1.12 67.5 1619 270 1.30 78.2 1876
234 1.13 67.7 1626 271 1.31 78.7 1883
235 1.13 68.0 1633 272 1.31 78.7 1890
236 1.14 68.3 1640 273 1.32 79.0 1897
237 1.14 68.6 1647 274 1.32 79.3 1904
238 1.15 68.9 1654 275 1.33 79.6 1911
239 1.15 69.2 1661 276 1.33 79.9 1918
240 1.16 69.5 1668 277 1.34 80.2 1925
241 1.16 69.8 1674 278 1.34 80.5 1932
242 1.17 70.1 1681 279 1.35 80.8 1938
243 1.17 70.3 1688 280 1.35 81.1 1945
244 1.18 70.6 1695 281 1.36 81.3 1952
245 1.18 70.9 1702 282 1.36 81.6 1959
246 1.19 71.2 1709 283 1.37 81.9 1966
247 1.19 71.5 1716 284 1.37 82.2 1973
248 1.20 71.8 1723 285 1.38 82.5 1980
249 1.20 72.1 1730 286 1.38 82.8 1987
250 1.21 72.4 1737 287 1.38 83.1 1994
251 1.21 72.7 1744 288 1.39 83.4 2001
252 1.22 73.0 1751 289 1.39 83.7 2008
253 1.22 73.2 1758 290 1.40 84.0 2015
254 1.23 73.5 1765 291 1.40 84.2 2022
292 1.41 84.5 2029 296 1.43 85.7 2057
293 1.41 84.8 2036 297 1.43 86.0 2064
294 1.42 85.1 2043 298 1.44 86.3 2071
295 1.42 85.4 2050 299 1.44 86.6 2077
300 1.45 86.9 2084
Tabel 16. Valorile standard ale metabolismului bazal, calculate pe baza masei corporale la bărbaţi și femei
BĂRBAȚI
kg/o,o 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
50/754 755 757 758 760 761 762 764 765 766
51/768 769 771 772 773 775 776 777 779 780
52/782 783 784 786 787 788 790 791 793 794
53/795 797 798 799 801 802 804 805 806 808
54/809 810 812 813 815 816 817 819 820 821
55/823 824 826 827 828 830 831 832 834 835
56/837 838 839 841 842 843 845 846 848 849
57/850 852 853 854 856 857 859 860 861 863
58/864 865 867 868 870 871 872 874 875 876
59/878 879 881 882 883 885 886 887 889 890
60/892 893 894 896 897 898 900 901 903 904
61/905 907 908 909 911 912 914 915 916 918
62/919 920 922 923 925 926 927 929 930 931
63/933 934 936 937 938 940 941 942 944 945
64/947 948 949 951 952 953 955 956 958 959
23
65/960 962 963 964 966 967 969 970 971 973
66/974 975 977 978 980 981 982 984 985 986
67/988 989 991 992 993 995 996 997 999 1000
68/1002 1003 1004 1006 1007 1008 1010 1011 1013 1014
69/1015 1017 1018 1019 1021 1022 1024 1025 1026 1028
70/1029 1030 1032 1033 1035 1036 1037 1039 1040 1041
71/1043 1044 1046 1047 1048 1050 1051 1052 1054 1055
72/1057 1058 1059 1061 1062 1063 1065 1066 1068 1069
73/1070 1072 1073 1074 1076 1077 1079 1080 1081 1083
74/1084 1085 1087 1088 1090 1091 1092 1094 1095 1096
75/1098 1099 1101 1102 1103 1105 1106 1107 1109 1110
76/1112 1113 1114 1116 1117 1118 1120 1121 1123 1124
77/1125 1127 1128 1129 1131 1132 1134 1135 1136 1138
78/1139 1140 1142 1143 1145 1146 1147 1149 1150 1151
79/1153 1154 1156 1157 1158 1160 1161 1162 1164 1165
80/1167 1168 1169 1171 1172 1173 1175 1176 1178 1179
FEMEI
kg/o,o 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9
50/1133 1134 1135 1136 1137 1138 1139 1140 1141 1142
51/1143 1144 1145 1146 1147 1148 1149 1150 1150 1151
52/1152 1153 1154 1155 1156 1157 1158 1159 1160 1161
53/1162 1163 1164 1165 1166 1167 1168 1169 1170 1171
54/1172 1172 1173 1174 1175 1176 1177 1178 1179 1180
55/1181 1181 1183 1184 1185 1186 1187 1188 1189 1190
56/1191 1192 1193 1194 1194 1195 1196 1197 1198 1199
57/1200 1201 1202 1203 1204 1205 1206 1207 1208 1209
58/1210 1211 1212 1213 1214 1215 1216 1216 1217 1218
59/1219 1220 1221 1222 1223 1224 1225 1226 1227 1228
60/1229 1230 1231 1232 1233 1234 1235 1236 1237 1238
61/1238 1239 1240 1241 1242 1243 1244 1245 1246 1247
62/1248 1249 1250 1251 1252 1253 1254 1255 1256 1257
63/1258 1259 1260 1260 1261 1261 1263 1264 1265 1266
64/1267 1268 1269 1270 1271 1272 1273 1274 1275 1276
65/1277 1278 1279 1280 1281 1281 1282 1283 1284 1285
66/1286 1287 1288 1289 1290 1291 1292 1293 1294 1295
67/1296 1297 1298 1299 1300 1301 1302 1303 1303 1304
68/1305 1306 1307 1308 1309 1310 1311 1312 1313 1314
69/1315 1316 1317 1018 1319 1320 1321 1322 1323 1324
70/1325 1325 1326 1327 1328 1329 1330 1331 1332 1333
71/1334 1335 1336 1337 1338 1339 1340 1341 1342 1343
72/1344 1345 1346 1347 1347 1348 1349 1350 1351 1352
73/1353 1354 1355 1356 1357 1358 1359 1360 1361 1362
74/1363 1364 1365 1366 1367 1368 1369 1370 1371 1372
75/1372 1373 1374 1375 1376 1377 1378 1379 1380 1381
76/1382 1383 1384 1385 1386 1387 1388 1389 1390 1391
77/1391 1392 1393 1394 1395 1396 1397 1398 1399 1400
78/1401 1402 1403 1404 1405 1406 1407 1408 1409 1410
79/1411 1412 1413 1414 1415 1416 1417 1418 1419 1420
80/1420 1421 1422 1423 1424 1425 1426 1427 1428 1429
24
Tabel 17. Valorile standard ale metabolismului bazal, calculate pe baza taliei şi a vârstei la bărbaţi şi femei
Bărbaţi
Vârsta (ani)
cm 21 22 23 24 25
160 654 647 640 633 627
161 664 657 650 643 637
162 669 662 655 648 642
163 674 667 660 653 647
164 679 672 665 658 652
165 684 677 670 663 657
166 689 682 675 668 662
167 694 687 680 673 667
168 699 692 685 678 672
169 704 697 690 683 677
170 709 695 688 682 675
171 714 707 700 693 687
172 719 712 705 698 692
173 724 717 710 703 697
174 729 722 715 708 702
175 734 727 720 713 707
176 739 732 725 718 712
177 744 737 730 723 717
178 749 742 735 728 722
179 754 747 740 733 727
180 759 752 745 745 732
181 764 757 750 743 737
182 769 762 755 748 742
183 774 767 760 753 747
184 779 772 765 758 752
185 784 777 770 763 757
Femei
Vârsta (ani)
cm 21 22 23 24 25
155 189 184 179 174 170
156 190 186 181 176 172
157 192 188 183 178 173
158 194 189 185 180 175
159 196 190 187 182 177
160 198 193 188 184 179
161 199 195 190 186 181
162 201 197 192 187 183
163 203 199 194 189 185
164 205 200 196 191 186
165 207 202 198 193 188
166 209 204 199 194 190
167 211 206 201 197 192
168 213 208 203 199 194
169 214 210 205 200 196
170 216 212 207 202 198
171 218 213 209 204 199
172 220 215 211 206 201
173 222 217 212 208 203
174 224 219 214 210 205
175 225 221 216 211 207
25
11. FIZIOLOGIA EXCREŢIEI

Excreţia este procesul de eliminare din organism a unor produşi de metabolism toxici sau inutili,
a unor substanţe utile dar aflate în exces şi a unor elemente şi substanţe străine organismului. La
realizarea excreţiei participă o serie de sisteme funcţionale:
- la nivelul plămânului se realizează eliminarea CO2, unii corpi cetonici;
- ficatul prin intermediul bilei, elimină produşi toxici exogeni sau endogeni;
- glandele sudoripare participă de asemenea la îndepărtarea produşilor metabolici
nefolositori.
Cel mai important organ cu funcţie excretoare este reprezentat însă de rinichi.
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul; el are rol de filtrare, reabsorbţie şi secreţie.
Este constituit din două componente principale: glomerulul renal (corpusculul renal) şi tubul renal (figura
111).
Figura 111. Structura funcţională a nefronului
Glomerulul renal este format din capsula Bowman şi un sistem port de capilare arteriale;
ansamblul endoteliului capilar cu membrana bazală şi foiţa internă a capsulei Bowman constituie bariera
de filtrare. Prin această barieră renală nu pot trece moleculele proteice cu greutăţi moleculare mari. Prin
urmare, filtratul renal are aceeaşi compoziţie ca şi plasma sanguină deproteinizată şi poartă numele de
urină primară. Urina primară se acumulează între foiţele capsulei Bowman de unde se scurge în tubul
renal.
Tubul renal, continuare a capsulei Bowman este format din tubul contort proximal, ansa Henle şi
tubul contort distal; mai mulţi tubi renali se deschid îtr-un tub colector (Bellini).
În tubul contort proximal se reabsorb aproximativ 80% din constituienţii utili, această reabsorbţie
fiind obligatorie (glucoza se reabsoarbe integral). În ansa lui Henle urina primară devine hiperosmotică.
În tubul contort distal şi tubul colector se realizează diferenţa de reabsorbţie a apei şi electroliţilor,
constituind reabsorbţia facultativă care se găseşte sub control hormonal (hormonul antidiuretic,
parathormonul, aldosteronul). Urina finală reprezintă 1% din volumul urinii primare. Din tubii colectori,
urina ajunge în bazinet, iar prin contracţia musculaturii netede a acestuia este condusă prin uretere în
vezica urinară.
Procesul de elaborare şi eliminare a urinii din rinichi în vezica urinară constituie diureza, iar
urina acumulată în vezica urinară este eliminată intermitent la exterior printr-un mecanism neuroreflex în
procesul de micţiune.
26
11.1. Diureza
Formarea urinii primare necesită intervenţia unor forţe capabile să separe proteinele de apă şi
substanţele solvite în plasmă şi, în acelaşi timp, să forţeze faza lichidă să traverseze membrana filtrantă,
semipermeabilă. Acestea sunt reprezentate de: presiunea hidrostatică intraglomerulară a sângelui,
presiunea coloidosmotică din capilarele glomerulare şi presiunea intracapsulară. Rezultanta interacţiunii
dinamice a celor trei forţe este „presiunea eficace de filtrare“ care se calculează după formula:
Pef = Ph – (Po – Pc) în care:
Pef - presiunea eficace de filtrare
Ph - presiunea hidrostatică
Po - presiunea oncotică (coloidosmotică)
Pc - presiunea intrarenală
Cunoscând că, Ph = 70 mm Hg, Po = 25 mm Hg, iar Pc = 10 mm Hg, rezultă că:
Pef = 70 – (25 + 10) = 35 mm Hg.
11.2. Studiul urinii
Urina este produsul final al activităţii excretorii a rinichiului şi conţine resturi ale metabolismului
intermediar proteic şi săruri solvite în apă, care sunt eliminate din organism ca rezultat a funcţiei
rinichiului de menţinere constantă a homeostaziei hidroelectrolitice a mediului intern.
În compoziţia sa, urina prezintă substanţe anorganice şi organice, în cantităţi variabile, dependent
de regimul alimentar şi hidric, precum şi de particularităţile metabolice ale speciei.
Datorită variaţiilor nictemerale ale compoziţiei sale, analizele cantitative se fac pe probe din
urina recoltată pe 24 h.
Creşterea excreţiei de urină se numeşte poliurie, iar reducerea acesteia, oligourie. Polakiuria
reprezintă creşterea frecvenţei micţiunilor, în timp ce, în anurie, urina nu se mai formează. Retenţia
urinară constă în imposibilitatea eliminării urinii din vezică.
Integritatea morfologică şi funcţională a nefronilor şi a întregului organism animal, nu permite
apariţia în urina primară a glucozei, a proteinelor sau a elementelor figurate ale sângelui sau depăşirea
unor limite de concentraţie a unor compuşi: corpi cetonici, pigmenţi biliari, săruri minerale.
Examenul urinii se face sub aspect fizic, chimic şi microscopic.
11.2.1. Examenul fizic al urinii
Recoltarea probelor de urină se face de regulă în urma micţiunilor spontane (situaţie în care urina
se poate contamina), sau se poate recurge la cateterismul vezical.
În cazul femelelor, provocarea micţiunii spontane se poate realiza prin iritarea meatului urinar,
iar la mascul prin masajul prepuţului. La ovine şi caprine se procedează la astuparea nărilor timp de 30 de
secunde, iar la cabaline, micţiunea poate fi provocată prin introducerea animalului în grajd, prin mişcarea
aşternutului sau prin masajul transrectal al vezicii urinare. În vederea obţinerii urinii de la câine, acesta se
plimbă în zona unde au urinat alţi câini.
Culoarea urinii se apreciază la lumina naturală, în eprubete puse pe fond alb. În mod normal,
urina proaspătă este clară, transparentă şi de culoare galbenă de diferite nuanţe: de la galben pai, galben
portocaliu, galben roşcat, până la brun închis.
La cal, urina normală are aspect tulbure şi filant, deoarece conţine mucus şi cristale de carbonat
de calciu.
pH-ul urinii diferă de la o specie la alta şi chiar de la animal la animal, dependent de regimul
alimentar sau de momentul zilei în care s-a făcut recoltarea. Reacţia urinii se determină cu ajutorul
benzilor pH-metrice, prin depunerea unei picături de urină pe hârtia indicatoare şi compararea cu culorile
etalon de pe scara pH-metrului.
27
Figura 112. Aspectul urinii
Ierbivorele au pH-ul urinar în general cuprins între 7-8. Urina porcinelor poate avea reacţie acidă
sau alcalină în funcţie de alimentaţie. Carnivorele au urina la pH cuprins între 6 şi 7. Urina sugarilor este
acidă, chiar dacă la maturitate, urina speciei respective este caracterizată printr-o reacţie alcalină (tabel
18).
Densitatea urinii se determină cu urodensimetrul, instrument calibrat la 15°C; dacă temperatura
urinii este mai mare sau mai mică de 15°C se face corecţia faţă de temperatură astfel: se adaugă 0,001
pentru fiecare 3 grade sub 15°C şi se scade 0,001 pentru fiecare 3 grade sub 15°C.
Într-un cilindru gradat se introduce urină proaspătă în care se va imersa urodensimetrul cu grijă,
fără a atinge pereţii cilindrului. După stabilizare, valoarea densităţii se citeşte pe scara urodensimetrului,
urmând să se facă corecţia după caz.
Valorile normale ale densităţii urinii sunt prezente în tabelul 18.
Tabel 18. Particularităţi macroscopice şi fizice ale urinii proaspete pe specii
Specia Aspectul Culoarea Mirosul Greutatea specifică pH
Rumegătoare limpede galben pai aromat 1025-1045 7,0-8,0
galben chihlimbariu
Cabaline tulbure galben brun, se închide aromat 1020-1060 6,0-8,4
lactescent prin păstrare
Suine limpede galben pai sau incolor caracteristic la 1009-1015 5,4-7,0
mascul
Carnasiere limpede galben pai la pisici miros de 1015-1050 6,0-7,0
galben chihlimbariu valeriană
11.2.2. Examenul chimic al urinii
Dozarea glucozei din urină (reacţia Benedict).

Principiul metodei constă în proprietatea reducătoare a glucozei asupra reactivului Benedict la
cald.
Materiale necesare:
 reactiv Benedict:
citrat de sodiu 170 g
carbonat de sodiu anhidru 100 g
sulfat de cupru 17,3 g
apă distilată 1000 ml.
28
 eprubete
 pipete
 lampă de spirt.
Tehnica de lucru. Într-o eprubetă se pipetează 5 ml reactiv Benedict peste care se adaugă 5
picături de urină. Conţinutul se omogenizează şi se încălzeşte la flacără timp de 2 minute până la fierbere.
După răcirea probei la temperatura camerei, rezultatul se interpretează pe baza schimbării culorii probei
(tabel 19 și figura 113).
Tabel 19. Interpretarea conţinutului în glucoză al urinii
Culoare Intennsitate Conc. aprox. a glucozei
nemodificată — 0
verde fără precipitat + 0,1-0,3
verde cu precipitat + 0,5
verde măsliniu ++ 1,0
oranj +++ 1,5
roşu-deschis +++ 2 şi peste 2
Figura 113. Diagrama culorilor reactivului Benedict
Dacă concentraţia glucozei din urină depăşeşte 2%, dozarea exactă se efectuează titrimetric.
11.2.2.1. Evidenţierea corpilor cetonici în urină (Proba Legal - Imbart)

Excesul corpilor cetonici în circulaţie şi de aici în urină şi lapte exprimă indiferent de specie,
tulburări ale metabolismului glucidic. Aceştia sunt reprezentaţi de acidul aceto-acetic, -hidroxibutiric şi
de acetonă.
Materiale necesare:
 reactiv Legal-Imbert:
- nitroprusiat de sodiu 5g
- acid acetic glacial 50 ml
- apă distilată 100 ml
 amoniac concentrat
 eprubete
 pipete
Tehnica de lucru. Într-o eprubetă se pipetează 10 ml urină filtrată peste care se adaugă 10-15
picături de reactiv. Se lasă să se prelingă pe pereţii eprubetei 1 ml amoniac. Apariţia unui inel violet la
limita de separaţie între cele două medii lichide care dispare la fierbere, indică prezenţa corpilor cetonici.
11.2.2.2. Evidenţierea albuminei din urină (Proba Roch)

Eliminarea albuminei prin urină poartă numele de albuminurie. Aceasta poate fi fiziologică în
primele zile după fătare şi o albuminurie patologică în afecţiuni renale.
Materiale necesare:
 acid sulfosalicilic 20%
 pipete Pasteur
 eprubete
29
Tehnica de lucru. Într-o eprubetă se introduc 5 ml urină peste care se adaugă câteva picături de
acid sulfosalicilic. În prezenţa albuminei, apare o turbiditate sau un precipitat. Această metodă
evidenţiază concentraţiile de proteine de până la 0,01%.
11.2.2.3. Evidenţierea pigmenţilor biliari în urină

Materiale necesare:
 urină
 reactiv Erlich-Bauer:
- 2 g dimetilparaaminobenzaldehidă
- 100 ml HCl soluţie 20%
- 80 ml Hcl soluţie 25% D = 1,124
- 20 ml apă distilată
Tehnica de lucru. Se amestecă într-o eprubetă 5 ml urină în 8 picături reactiv Erlich şi după 10
minute se încălzeşte. Prezenţa urobilinogenului este confirmată de apariţia unei coloraţii roşii:
- reacţie intens pozitivă - culoarea roşie apare imediat la rece;
- reacţie pozitivă - culoarea roşie apare după 10 minute la rece;
- reacţie negativă - culoarea roşie nu apare nici la cald, nici la rece.
11.2.3. Examenul microscopic al urinii
Se face pe sedimentul urinii proaspăt recoltate, la cel mult 6 ore de la emisie. Sedimentul urinar
este considerat ca o „biopsie renală intravitală“, evidenţiind unele leziuni renale. Dacă sedimentul este
bogat, urina se va lăsa în repaus într-un pahar conic, după care, cu o pipetă Pasteur, sedimentul se va
aspira de la fundul paharului. Dacă urina este săracă în sediment, este necesară o centrifugare de 3-6
minute la 1500-2500 turaţii/minut. Se elimină supernatantul şi se lucrează pe sediment. Se vor evita
centrifugările la turaţii mari care pot distruge elementele figurate.
Sedimentul prelevat într-o pipetă Pasteur se depune le o lamă degresată şi uscată, iar lama se
acoperă cu o lamelă, evitându-se formarea de bule de aer (figura 114).
Figura 114. Examenul microscopical urinii
Preparatul se examinează la microscop cu obiectivul mic pentru a stabili prezenţa elementelor

celulare şi a cristalelor, urmând apoi studiul microscopic cu obiectivul mare.
După compuşii din sediment se recunoaşte un sediment neorganizat (compuşi organici şi
minerali cristalini sau amorfi) şi un sediment organizat (compuşi de natură celulară).
Urina normală conţine celule epiteliale provenite din descuamarea epiteliului tractusului
urogenital. La femele, acestea sunt prezente în număr mare şi provin din vagin. Dacă sunt foarte
numeroase, ele au origine vezicală, indicând inflamaţia căilor urinare inferioare.
În urina normală se găsesc puţine leucocite (sub 10/câmp). Numărul lor creşte în inflamaţiile
tractusului urogenital şi în procesele supurative ale aparatului urinar.
Urina provenită de la câine poate conţine spermatozoizi, precum şi ouă de paraziţi.
Sedimentele cristaline sau amorfe de săruri minerale nu apar în urina normală.
30
Figura 115. Sedimente cristaline și amorfe
12. FIZIOLOGIA APARATULUI REPRODUCĂTOR

Reproducerea este procesul fiziologic prin care se asigură perpetuarea speciei. Reproducerea în
regnul animal constituie de regulă o activitate ciclică, reproducerea continuă fiind o excepţie. Atunci când
este sezonieră, este declanşată în perioade precise, astfel încât, în momentul apariţiei noului organism,
condiţiile de supravieţuire ale acestuia să fie optime. Modificările sezoniere ale fotoperiodicităţii,
umidităţii, alimentaţiei sau substanţelor chimice pot declanşa actul reproducerii.
Faţă de indivizii speciilor inferioare care posedă atât organ genital femel cât şi mascul (animale
hermafrodite), la animalele superioare, în mod natural, indivizii sunt de sex diferit. Astfel, la mascul,
testicolul este organul sexual principal a cărui secreţie exocrină, este reprezentată de spermatozoizii sau
gameţii masculi (spermatogeneza), secreţia endocrină constând în elaborarea de testosteron
(hormonogeneza). La femele, secreţia exocrină a ovarului constă în elaborarea şi eliminarea ovocitelor
(ovogeneză), gameţii femeli fiind expulzaţi periodic în căile genitale accesorii. Secreţia endocrină a
ovarelor este reprezentată de hormonii estrogeni şi gestageni.
Alternanţa regulată dintre perioadele de activitate ovariene şi utero-vaginale şi perioadele de
repaus care le urmează se numeşte ciclu sexual sau estral la mamiferele domestice şi ciclu menstrual la
primate. În funcţie de specie, durata ciclului estral este de 21 de zile la vacă, iapă, scroafă, 17 zile la oaie,
la femeie durata ciclului menstrual fiind de 28 de zile. Ciclurile sexuale sunt determinate de ciclurile
hormonale (figura 178), ca urmare a interacţiunii dintre sistemul hipotalamo-hipofizar şi ovare.
Ciclul sexual cuprinde mai multe faze: proestrul, estrul, metestrul şi diestrul.
31
Figura 178. Evoluţia nivelului sanguin al gonadotrofinelor hipofizare şi steroizilor ovarieni la iapă
Dr. Jack Sales, DVM, Equine Reproduction, Copyright2004
La oaie, din totalul ciclului (de 16-17 zile), 13-14 zile revin perioadei de activitate luteală (faza
de fluorescenţă) sau activă, iar ultimele 3 zile ale perioadei incipiente de involuţie a corpului galben, prin
dispariţia progesteronului şi reapariţia de noi călduri. Progesteronul secretat în faza activă a ciclului
sexual, inhibă contracţia miometrului, favorizează gestaţia prin stimularea endometrului şi facilitează
implantarea (nidaţia).
Estrogenii secretaţi de foliculii ovarieni în creştere induc la 10-24 h după „pic“-ul lor plasmatic
comportamentul de estrus care la oaie durează 30-36 h. Ovulaţia se produce la 18-36 h după debutul
căldurilor.
Estrogenii potenţializează acţiunea oxitocinei (prin activarea receptorilor pentru oxitocină),
hormon direct responsabil de contracţiile miometrului (în timpul coitului, parturiţiei etc.); în plus,
estrogenii acţionează şi prin creşterea potenţialului de membrană a celulelor musculare.
Unda puternică de contracţie şi de lungă durată în perioada estrală (3-5 zile la oaie) porneşte de
la cervix şi se propagă spre trompă, stimulând ascensiunea spermatozoizilor depuşi în organele genitale
femele consecutiv copulaţiei.
Fecundarea ovocitei (contopirea gametului femel şi mascul) şi formarea zigotului vor fi posibile
numai după ce spermatozoidul este capacitat, iar ovocita parcurge etapa de maturare nucleară şi
citoplasmatică.
Nidaţia (fixarea embrionului în endometru) are loc la 12-13 zile după sosirea zigotului în uter şi
se realizează în mod diferit în funcţie de specie.
Gestaţia este starea fiziologică particulară a femelei care începe din momentul nidaţiei şi durează
până la parturiţie.
La femelele gestante apar modificări endocrine, morfofuncţionale, metabolice şi de
comportament, toate acestea concurând la dezvoltarea embrionului şi în cele din urmă a fătului.
Progesteronul secretat de corpul galben „de gestaţie“ menţine gestaţia prin blocarea acţiunii
oxitocinei asupra miometrului, mărindu-i pragul de excitabilitate. Secretat în cantităţi mari în a doua
jumătate a perioadei de gestaţie, progesteronul placentar are acţiuni similare cu ale progesteronului luteal,
hormon pe care de altfel îl completează şi apoi îl suplineşte, motiv pentru care, enuclearea corpului
galben în ultima perioadă a gestaţiei nu este urmată de avort.
Parturiţia desemnează ansamblul evenimentelor fiziologice prin care are loc expulzarea fătului
din uter la finele gestaţiei. Aceasta este declanşată de inversarea raportului plasmatic estrogen
(progesteron); sub influenţa estrogenilor, sunt favorizate contracţiile uterine (potenţialul de membrană al
fibrelor musculare uterine se situează în jurul valorii de 57 mV, fiind facilitată apariţia potenţialului de
acţiune).
Efectul estrogenilor este indirect (determină creşterea numărului de receptori pentru oxitocină).
Principalul hormon responsabil de contracţia miometrului este însă oxitocina, a cărei acţiune este
dependentă de creşterea nivelului plasmatic al prostaglandinei PG F2.
32
12.1. Efectul acţiunii estrogenilor şi a progesteronului asupra mucoasei utero-vaginale
Epiteliul mucosei vaginale este supus unor schimbări ciclice care permit la unele specii,
caracterizarea cu precizie (cu ajutorul frotiului) a diferitelor faze ale activităţii ovariene.
Materiale necesare:
 şoricioaice/șobolance în diferite faze ale ciclului estral
 baghetă fină de sticlă
 vată medicinală
 lame de sticlă
 albastru de metilen soluţie 1%
 microscop optic
Mod de lucru. Cu ajutorul baghetei de sticlă învelită cu vată se recoltează material de pe pereţii
vaginului care se pune pe o lamă degresată şi uscată. Frotiul se fixează la flacără şi se colorează cu
albastru de metilen sol. 1%, timpul de contact fiind de 15'. Apoi se spală, se usucă şi examinează la
microscop cu obiectivul de 40. Aspectul microscopic al frotiului diferă în funcţie de faza ciclului estral
(figura 179 și figura 180):
– proestrusul se caracterizează prin multiplicarea celulelor epiteliale bazofile, rotunde,
nucleate; numărul de leucocite şi cantitatea de mucus sunt moderate;
– în estru: celulele cheratinizate acidofile înlocuiesc celulele epiteliale; mucusul şi
leucocitele lipsesc;
– în metestru: celulele cheratinizate sunt prezente, apar leucocitele (polinucleare) şi mucus
în cantitate mică;
– în diestru: polinuclearele sunt prezente în număr mare, dar şi celule epiteliale neregulate
şi uneori celule cheratinizate; mucusul reapare.
Proestru Estru
Metesru Diestru
Figura 179. Aspectul frotiului vagial în funcţie de faza ciclului estral la șoricioaică
33
Proestru Estru (predomină celulele cheratinizate)

(mucus redus cantitativ, predomină celulele intermediare,
celule parabazale puține, leucocite greu de observat)
Metesru Diestru
(leucocite în număr mare și celule intermediare) (detritusuri celulare, puține celule parabazale și intermediare,
puține leuciocite)
Figura 180 a. Aspectul frotiului vagial în funcţie de faza ciclului estral la șobolancă
34
Figura 180 b. Aspectul frotiului vagial în funcţie de faza ciclului estral la șobolancă
Representative PAP stained vaginal samples from 4 day cycling rats.
A quantitative method for assessing stages of the rat estrous cycle
Biotechnic and Histochemistry 80(2),79-87
https://www.researchgate.net/publication/7570212_A_quantitative_method_for_assessing_stages_of_rat_estrous_cycle
Charles Hubscher, D L Brooks, J R Johnson,
35

Notite LP - Fiziologie II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notite LP - Fiziologie II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fiziologie II – Notițe lucrări practice

PARTEA a II-a – Notițe lucrări practice

Pentru studenții anului II – Programul de studii ZOOTEHNIE

8. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Figura 95. Schema schimburilor gazoase alveolo-capilare şi capilaro-tisulare

Figura 95. Schema schimburilor gazoase alveolo-capilare şi capilaro-tisulare

Practic, sistemul respirator are doi poli:

8.1. Mecanica respiraţiei. Experimentul lui Donders

Figura 96. Aparat Donders

Figura 97. Pneumograma

Tabelul 11. Frecvenţa ventilaţiei pulmonare (cicluri / minut)

8.3. Reglarea respiraţiei

Figura 98. Diagrama controlului nervos al ritmicităţii fazelor ciclului respirator

8.3.1. Demonstrarea automatismului centrului respirator la broască

Neuronii centrului inspirator bulbar descarcă potenţiale de acţiune cu amplitudine crescândă în

Figura 99. Desfășurarea mecanicii respiratorii la batracieni

Figura 100. Înregistrarea grafică a respiraţiei la broască

8.4. Respiraţia tisulară

Țesut mort Țesut viu

9.1. Mecanica digestivă

9.1.1. Motricitatea stomacului de broască „in situ“

Figura 101. Motilitatea stomacului de broască „in situ“

9.1.2. Motricitatea gastrică la oaie

Datorită particularităţilor morfologice ale stomacului la rumegătoare, fenomenele motorii sunt

Figura 102. Secvenţa de contracţie în ciclul ruminal dublu

Figura 103. Frecvența ciclurilor ruminale

Figura 104. Contracţia reţelei

Figura 105. Înregistrarea contracţiilor reţelei

Figura 106. Contracţia cheagului la oaie

9.2. Activitatea secreţiilor gastrice

9.2.1. Activitatea amilazei salivare

Tabelul. 12. Etapele degradării amidonului

+ 1 pic. Amidon + 5 pic. salivă

9.2.2. Acţiunea pepsinei asupra proteinelor alimentare

Secreţia sucului gastric este realizată de glandele fundice, pilorice şi cardiale.

Tabelul 13. Schema desfășurării experimentului

9.2.3. Determinarea activităţii chimozinei

9.2.4. Activitatea enzimatică a sucului pancreatic

9.2.4.1. Activitatea amilazei pancreatice

Amilaza pancreatică degradează amidonul şi glicogenul până la dextrine şi apoi la maltoză,

9.2.4.2. Acţiunea lipazei pancreatice asupra grăsimilor alimentare

9.2.4.3. Acţiunea tripsinei asupra proteinelor alimentare

Enzimele proteolitice ale pancreasului exocrin (tripsina, chimotripsina, amino- şi

9.2.5. Activitatea enzimatică a fluidului ruminal

9.2.5.1. Gazogeneza ruminală

9.2.5.2. Amoniogeneza ruminală

Figura 108. Şirul transformărilor energiei ingerate în corpul animal

Calorimetria directă măsoară cantitatea de căldură produsă de un animal în 24 h. Această metodă

10.1. Determinarea metabolismului bazal la om (metoda Krogh)

Metoda se bazează pe determinarea consumului de O2. Pregătirea subiectului pentru

Figura 109. Spirometru simplu

Figura 110. Înscrierea grafică a consumului de O2

Etapa de calcul presupune:

219 1.06 63.4 1522 256 1.24 74.1 1779

11. FIZIOLOGIA EXCREŢIEI

Figura 111. Structura funcţională a nefronului

11.2. Studiul urinii

11.2.1. Examenul fizic al urinii

Figura 112. Aspectul urinii

11.2.2. Examenul chimic al urinii

Dozarea glucozei din urină (reacţia Benedict).

Figura 113. Diagrama culorilor reactivului Benedict

11.2.2.1. Evidenţierea corpilor cetonici în urină (Proba Legal - Imbart)