Sunteți pe pagina 1din 110

Capitolul I

1. Stresul

1.1. Definirea stresului

Termenul de stres apare tot mai des, nu numai în publicaţiile ştiinţifice dar şi în
vocabularul curent, într-o dublă utilizare. Una se referă la situaţia stesantă : condiţii
dăunătoare, agresive care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile, constrângerile,
privaţiunile, la care este supus individul. Cealaltă are în vedere strea de stres a
organismului : suferinţa, uzura lui precum şi răspunsurile psihologice şi fiziologice ale
indivizilor la acţiunea agenţilor stresori. Se spune, de exemplu, că o persoană " a fost
supusă unui stres " sau că trăieşte într-o condiţie de " stres permanent ", subînţelegându-
se că este vorba de o suprasolicitare sau în general de o situaţie căreia cu greu îi poate
face faţă. Se spune de asemenea despre un individ că "este stresat " cînd se simte
ameninţat, frustrat, incapabil să facă faţă unor solicitări crescute; tensiunea emoţională,
neliniştea, insatisfacţia, mărturisesc deseori un conflict interior la care nu găseşte o
soluţie acceptabilă ( Floru,1976)..
Cuvântul "stres“ vine din latinescul “stringere”, care înseamnă, “a cuprinde “,
“a îmbrăţişa “, “a stânge “, “a restrânge “, “a lega “, “a lega “, “a ciupi” , “ a îndurera “, “
a răni “, “ a jigni “ şi care a dat naştere în limba franceză cuvântului “ etreindre “ adică a
împresura cu trupul cu membrele, strângând cu putere; acest gest semnifică uneori
sentimente opuse, pentru că poţi să stângi pe cineva la piept, dar şi să-l sufoci; a sufoca
ne duce la a oprima, a presa; ne duce la angoasă, la anxietate, la un sentiment de
disperare care îţi stânge inima, sufletul şi care conduce la cuvântul " detresse ", delăsare,
singurătate, neputinţă pe care o încercăm într-o situaţie limită (nevoie, pericol, suferinţă).
De asemenea s-a identificat provenienţa engleză a cuvântului " stres " ce desemnează o
serie de substantive înrudite ca înţeles, dar cu nuanţe ce pot diversifica sensul :
încordare, presiune, povară, forţă, efort, tensiune, constrângere.
Stresul psihic este o stare a organismului care rezultă din interacţiunea,
confruntarea unică sau repetată a individului cu situaţia. Stresul psihic presupune
confruntarea individului cu o situaţie care ameninţă buna sa stare, integritatea persoanei,
subiectiv şi obiectiv situaţia stresantă solicită organismul până la sau dincolo de limitele

1
posibilităţilor individului de a-i face faţă. În aceste situaţii se pun în funcţiune mecanisme
de adaptare, se mobilizează rezerve, se elaborează mijloace cu ajutorul cărora individul
încearcă să facă faţă situaţiei şi de cele mai multe ori reuşeşte. Starea de stres nu se
reduce la faza de şoc, de dezorganizare ci cuprinde şi răspunsurile compensatoare,
eforturile adaptative, tendinţele de a restabili echilibrul.
Datele actuale din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor
moduri de a defini şi înţelege stresul.
Din perspectivă fiziologică, stresul este definit sub aspectul răspunsului
organismului la stimulii din mediu. Modelul fiziologic pune în evidenţă mobilizarea
resurselor de apărare ale organismului pentru a se opune perturbărilor. Prin prisma teoriei
răspunsului, evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului şi
amplitudinii reacţiilor psihofiziologice şi comportamentale (Derevenco, Anghel, Băban,
1992).
Precursori ai teoriei stresului îi întâlnim în antichitate de când se datează
primele informaţii (observaţii) referitoare la adaptarea organismului la mediu :
HIPPOCRATE considera de exemplu, că boala nu se reduce doar la suferinţă/tulburare
(" pathos") ci implică şi lupta organismului de a-ţi redobândi starea de echilibru
("ponos").
În antichitate în afară de HIPPOCRATE - părintele medicinei holistice, subliind
unitatea dintre psyche şi soma - EMPEDOCLE din Agrigentum a relevat rolul jucat în
patogeneză de forţe psihice ca "ura şi discordia ", iar GALENUS a iniţiat o metodă care a
precedat una din tehnicile actuale de detectare a emoţiei, prin urmărirea variabilităţii
pulsului ( accelerarea de regulă, în cazul provocării unei emoţii). Acest procedeu a fost
preluat mai târziu de către AVICENNA. (Iamandescu,1993).

1.2. Contribuţia lui HANS SELYE

Originea acestui concept este legată de organizarea conceptului general de stres,


lui SELYE, revenindu-i şi meritul de a include stimulii psihogeni în rândul agenţilor
stresori, rezultând deci, capacitatea lor de a produce organismului o reacţie de stres în
absenţa unor agresiuni fizico-chimice sau biologice.

2
În 1936- SELYE - a lansat termenul de stres – adaptat biologiei sub numele
de « stres of life - acesta a dobândit o asemenea notorietate încât a intrat în limbajul
curent peste tot în lume cu un înţeles mai mult sau mai puţin clar. Cum era firesc publicul
larg, dar adesea şi persoane calificate i-au atribuit sensuri depărtate de cel original ceea
ce nu putea să nu ducă la confuzie şi interpretări eronate.
Lui H. SELYE i se datorează introducerea acestui cuvânt în limbajul medical de
unde a fost rapid preluat în limbajul curent în mai toate ţările lumii.
HANS SELYE a utilizat acest termen pentru a desemna o acţiune externă de supra
solicitare exercitată asupra organismului, de un evantai larg de agenţi cauzali fizici,
chimici, biologici capabili să producă un ansamblu de modificări morfofuncţionale, în
special endocrine (hipofizosuprarenaliene).
SELYE, în cartea sa "Stresul", foloseşte acest cuvânt în sensul de condiţie în
care organismul răspunde la diferiţi stresori sau agenţi de stres. El consideră stresul ca
fiind acea stare manifestată prntr-un sindrom specific care corespunde tuturor
schimbărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic sau răspunsul nespecific al
organismului la orice solicitare a mediului înconjurător.(Goupil,----).

1.3. Concepţii generale

J. McGRATH arată că stresul apare când se produce un dezechilibru marcant


între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismului. La această
formulare generală autorul menţionat adaugă următoarele precizări :
• Solicitările mediului pot produce stresul psihic numai dacă individul anticipează
faptul că nu va fi capabil să le facă faţă sau că nu va putea satisface cererile fără a
pune în pericol alte scopuri pe care le urmăreşte.

• Dezechilibrul dintre cereri şi capacitatea de a le răspunde adecvat provoacă


stresul psihic numai dacă urmările eşecului prezintă importanţă pentru subiect.

• În ceea ce priveşte natura solicitărilor sau "sarcinilor", dezechilibrul survine nu


numai când are loc o suprasolicitare (calitativă sau cantitativă) ci şi în cazul unei
subsolicitări care împiedică individul să-şi manifeste întreaga gamă a
posibilităţilor sale.

3
APPLEY& TRUMBULL definesc stresul ca fiind "starea întregului organism
aflat în condiţii extenuante, decât un eveniment al ambianţei ". Ei au concluzionat:
• Există mari diferenţe individuale în reacţiile la situaţii stresante.
• Indicatorii modificărilor fiziologice şi diversele criterii de măsurare a stresului nu
corelează.
• Există mari variaţii de la o situaţie la alta şi deosebiri mari între situaţiile de
laborator şi cele naturale.
• Contextul social prezintă o importanţă de prim ordin pentru înţelegerea reacţiilor
la stres.
• Stresul poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a individului cu situaţia.
• În evaluarea acestor interacţiuni, evenimentele interne relatate de subiact trebuie
luate în considerare.
Starea de stres ia naştere după S.B.SELLS în următoarele condiţii :
• Când individul se găseşte în situaţia de a răspunde la circumstanţe pentru care nu
este prăgătit.
• Consecinţele eşecului, ale incapacităţii de a răspunde eficient prezintă importanţă
angajării individuale şi de evaluarea de către individ a consecinţelor incapacităţii
sale de a face faţă situaţiei. (Floru, 1976)
Dată fiind importanţa etiopatogenică deosebită a stresurilor moderate dar
repetitive, în primul rând prin faptul că acestea reprezintă marea majoritate a stresurilor
cotidiene, unuii autori (VON EIFF) consideră că este suficient să înglobăm sub termenul
de stres, modificările morfofiziologice apărute în reacţia de alarmă şi al sindromului
general de adaptare descris de SELYE.
Încercările de a defini stresul au în vedere faptul că el apare pe fondul unei
adaptări perpetue a organismului, la condiţiile sale de viaţă, echivalentă cu desfăşurarea a
înseşi proceselor vii (WOLFF) în momentul când se produce un dezechilibru marcant
între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismului.
Dar, precursorul de geniu în acest domeniu rămâne CANNON care,
demonstrând apariţia unei secreţii de adrenalină la animalele supuse unui şoc emoţional,
a descris pentru prima dată elementele de ordin psihocomportamental, precum şi de ordin
fiziologic, înregistrabile la acea dată, ale unui stres psihic experimental (la animale).

4
P. FRAISSE circumscrie în această sferă noţională "totalitatea conflictelor
personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia" , aceste conflicte sunt
agenţi stresori insinuaţi în procesele adaptative ale organismului, pe care le solicita de o
manieră capabilă să genereze o adevărată reacţie de stres, mai ales că numai acţionarea
cuvântului "conflict" şi "nu-şi găsesc soluţia" sunt elemente universal valabile sub
raportul generării unei stări de stres psihic.
M.GOLU defineşte stresul ca pe "o stare de tensiune, încordare şi disconfort
determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a
unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea
rezolvării unor probleme".
LAZARUS consideră că stresul psihic apare când există un dezechilibru între
solicitările obiective şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face
faţă.
În majoritatea cercetărilor stresul este măsurat în termeni de "solicitare" din
partea mediului adresată individului şi în termeni de răspunsuri negative ale acestuia la
solicitările externe. Stresul apare ca un agent extern resimţit de un individ într-un spaţiu,
timp dat, pentru a-i face faţă acesta pune în joc măsuri de apărare mentale însoţite
simultan de automatisme biologice. (Brate, 2002)
H.WOLFF defineşte stresul ca fiind reacţia individului la diverşi agenţi nocivi
şi ameninţători. El consideră stresul ca o stare dinamică a organismului.
După MEERSON stresul reprezintă o condiţie a mediului. Adepţii acestei
perspective identifică stresul cu stimulii deveniţi stresori, factori de stress sau agenţi
stresanţi. Potrivit teoriei stimulului aspectele din mediu care solicită sau dezorganizează
individul îl şi supun stresului.
SCHOTCH defineşte stresul drept "orice stimuli conştientizaţi sau nu care sunt
potenţiali dăunători sau ameninţători pentru individ" .
Definirea stresului ca răspuns sau ca stimul a suscitat rezerve sau critici
deoarece aceste modele apar ca unilaterale, nu explică decât în parte problematica vastă a
stresului şi ignoră diferenţele interindividuale.
O altă perspectivă asupra stresului este aceea prin care stresul este definit ca o
interacţiune între individ şi mediu. Conform acestei definiţii, tributară teoriei cognitive
elaborată de autorii americani (Lazarus&McGrath&Kaplan&Kasl) stresul este considerat

5
drept un dezechilibru intens perceput subiectiv, dintre cerinţele impuse organismului şi
capacitatea sa de răspuns.

2. Stresul ca adaptare

2.1. Definirea termenului de adaptare

Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte, la evenimentele de


viaţă cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, să suporte conflicte, să
învingă frustrări sau să depăşească situaţiile stresante. Omul trăieşte mereu în lumi
imperfecte în care se pun permanente probleme de adaptare la situaţii stresante. Stresul
este un corelat constant al vieţii. În condiţiile în care expunerea la stres este unică, iar
răspunsul adaptativ este blocat, stresul devine patogen şi induce tulburări de adaptare.
Dezvoltările patologice ale reacţiilor la stres sunt favorizate de moştenirea genetică şi de
învăţarea prealabilă a unor răspunsuri neadaptative la situaţiile stresante.
Adaptarea este sinonimă conform concepţiei pavloviste cu un proces de
menţinere a integrităţii organismului (ameninţaţi în special de agenţi stresori fizico-
chimici şi biologici) dar şi de realizare a unui echilibru dinamic cu mediul. Referitor la
acest echilibru stresul reprezintă un element de perturbare, cel mai adesea reversibil (mai
ales când este vorba de un stres psihic). Dacă ne referim la mediu, trebuie avută în
vedere, la om prezenţa de maximă importanţă a mediului social din care se recrutează
majoritatea agenţilor stresori capabili să inducă un stres psihic.
SELYE se axează pe procesul de adaptare al organismului la mediul său
(natural şi social), definind stresul ca un sindrom, o constelaţie de răspunsuri nespecifice
cu un caracter general adaptativ, nespecific provocat de acţiunea agenţilor stresori asupra
organismului. Stresul reprezintă un examen al capacităţilor adaptative ale organismului
din care acesta poate ieşi cu acumulări cantitative sau calitative capabile să-i „confere
învăţarea unei apărări faţă de viitoarele stresuri” ( SELYE ) şi în acelaşi timp să-i
menţine adaptarea deja obţinută.
SELYE a sesizat faptul că o trăsătură fundamentală a adaptării este
economicitatea folosirii mijloacelor considerând în acest sens şi fenomenul de
circumscriere a stării de stres la cele mai mici arii capabile să facă faţă situaţiei.

6
Un stres este indiferent de natura sa, tot un proces adaptativ „în intenţie” doar
că amplitudinea reacţiilor fiziologice care îl caracterizează este mai mare şi că ele
afectează toate verigile integrate ale organismului (neuro-vegetativă, endocrină,
imunitară, activităţii psihice) având un ecou asupra tuturor aparatelor şi organelor la
nivelul cărora poate produce tulburări reversibile sau ireversibile cu eventuală ancorare
în patologie.

2.2. Relaţia stres - adaptare

În ce priveşte relaţia dintre stresul psihic şi adaptarea organismului la mediul


complex al epocii contemporane trebuie subliniat că însuşi stresul psihic este o reacţie a
organismului „în intenţie” adaptativă numai că ea se realizează cu preţul unor eforturi
mult mai mari capabile să lase în urmă procese de uzură sau chiar leziuni la diferite
niveluri. Stresul psihic este deci, o reacţie de adaptare „stridentă”, „zgomotoasă” la o
constelaţie de factori, configurând o situaţie care solicită structurile reglatoare cele mai
înalte ale organismului (psihicul), ameninţând să-i deregleze activitatea, fapt cu
consecinţe inevitabile, potenţial nocive, asupra tuturor compartimentelor din subordine.
Rezistenţa impresionată a psihicului ca şi a celorlalte ţesuturi şi aparate ale
organismului la stres în general şi la stresul psihic în special face ca răspunsul adaptativ
chiar dacă este dat „cu consum sporit de energie” să nu lase „urme vizibile” decât într-un
număr minim de cazuri. Indiferent de preţul adaptării în plan somatic sau psihic, stresul
psihic lasă în urma lui două posibile modificări ale „stării sistemului” reprezentat de
întregul organism:
• Creşterea rezistenţei faţă de solicitările ulterioare identice sau similare cu aceea
care l-a generat în caz că subiectul a dominat, deşi stresat situaţia inductoare a
stresului psihic.
• Apariţia unei adevărate „vulnerabilităţi faţă de stres” ce reprezintă o capacitate a
subiectului de a „intra în stres” mult mai uşor, la acţiunea aceloraşi agenţi
stresanţi care i-au produs stresul psihic iniţial în cazul în care acesta s-a soldat cu
un eşec adaptativ.

7
HAROLD&WOLFF&HINKLE definesc stresul „ca o stare dinamică a unui
organism ca răspuns la o solicitare de adaptare, deoarece viaţa însăşi impune o adaptare
constantă în aşa fel încât toate fiinţele vii sunt în permanenţă într-o stare mai mare sau
mai mică de stres”.
În cursul unei evoluţii care s-a petrecut de-a lungul a câtorva milioane de ani
fiinţa omenească a fost dotată cu mecanisme neurobiologice care să-i permită să se
adapteze la toate schimbările din mediul înconjurător de ordin fizic, social sau psihic.
În ce priveşte organismul acesta trebuie să-şi menţină echilibrul intern
(homeostazia) ca să-şi mobilizeze energia necesară procesului de adaptare.
Când accentul cade pe starea organismului, pe reacţiile acestuia la agenţii
stresori avem în vedere de obicei răspunsurile emoţionale în exces, modificări ale
reactivităţii care se exprimă vizibil în comportarea individului, în limbaj, în activitatea
motorie precum şi în devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice. Stresul
apare în orice situaţie în care buna stare a organismului – satisfacerea normală a
motivelor sale – sau integritatea sa fizică sau psihică este ameninţată, persoana neavând
la dispoziţie răspunsuri gata fabricate pentru a reduce ameninţarea.
Starea de stres caracterizează un organism care face un efort intensiv, deseori
penibil pentru a se adapta unor situaţii puţin obişnuite.
PROSSER defineşte adaptarea ca fiind orice proprietate a unui organism care
favorizează supravieţuirea într-un mediu specific, în mod particular într-un mediu
stresant. Adaptarea comportă modificări ale organismului care îl fac mai apt pentru
existenţă în condiţiile de mediu.
Adaptarea constă în procesele psihice cu ajutorul cărora individul face faţă
diverselor solicitări sau presiuni. Noţiunea de adaptare implică menţinerea integrităţii
organismului şi echilibrul dinamic al acestuia cu mediul înconjurător. Când menţinerea
echilibrului necesită eforturi compensatoare deosebite, când solicitările ating sau
depăşesc limitele resurselor adaptative, când integritatea organismului este ameninţată
individul intră în stare de stres.
Pentru a explica declanşarea mecanismelor adaptative SELYE pleacă de la
concepţia lui CLAUDE BERNARD care consideră că fixitatea mediului intern reprezintă
condiţia esenţială a libertăţii faţă de mediul exterior.

8
Stresul reprezintă o adaptare rezultată din acţiunea agresorului şi rezistenţa
organismului , se pune accentul pe reacţiile biologice comune, nespecifice, provocate de
o multitudine de agenţi stresori. De asemenea stresul poate fi considerat ca un sindrom, o
constelaţie de răspunsuri nespecifice cu un caracter general adaptativ provocat de
acţiunea agenţilor stresori asupra organismului.
Condiţia stresului biologic este în esenţă o adaptare care se dezvoltă din
ciocnirea agresorului cu rezistenţa opusă de organism. În situaţiile stresante se pun în
funcţiune mecanisme de adaptare, se mobilizează rezerve, se elaborează mijloace cu
ajutorul cărora individul încearcă să facă faţă situaţiei şi de cele mai multe ori reuşeşte.
Starea de stres nu se reduce la faza de şoc, de dezorganizare ci cuprinde şi răspunsurile
compensatoare, eforturile adaptative, tendinţele de a restabili echilibrul. Ea poate fi de
ordin adaptativ – creşterea rezistenţei generale sau specifice – ori dezadaptativ –
sensibilizare, creşterea vulnerabilităţii.
Cunoaşterea mecanismelor pe care le foloseşte organismul în cursul eforturilor
de a face faţă situaţiei stresante ne permite să le putem utiliza cu folos în mod deliberat
pentru a mări preventiv rezistenţa la un eventual stres. Cunoaşterea simptomelor stresului
ne permite să diagnosticăm la timp şi să facilităm eforturile adaptative ale organismului.
Interacţiunea dintre organism şi mediu apare drept un element esenţial al vieţii
şi impune o continuă adaptare a organismului atât pe linia filogenetică cât şi cea
ontogenetică.
FREDERICQ scrie despre relaţia dintre starea constantă şi adaptarea activă
„fiinţa vie este o instanţă în care fiecare tulburare induce mecanisme compensatorii de
neutralizare sau corectare a tulburărilor.
Contribuţii la problematica adaptării şi indirect a stresului aduce teoria învăţării,
bazată pe descoperirea mecanismelor de apărare prin reflexe condiţionate cu funcţie
anticipativă de către şcoala nervistă fondată de fiziologul rus PAVLOV.
Teoria lui FREUD despre nevroza defensivă şi despre mecanismele
inconştiente de apărare abordează dintr-un punct de vedere complet nou problematica
adaptării individului la situaţiile conflictuale. Pentru a putea prezice care vor fii
modalităţile de adaptare a unei persoane în diverse situaţii trebuie cunoscute nu numai
condiţiile stresante, dar şi resursele individuale, gradul de competenţă, de autocontrol,
trăsăturile stabile ale personalităţii se concretizează în anumite „stiluri adaptative”.

9
Observaţia curentă arată că un grad ridicat de autocontrol asigură o adaptare diferenţiată,
adecvată varietăţii situaţiilor.
Aşa după cum stresul fiziologic înglobează nu numai acţiunea agresivă a
stimulului asupra organismului, efectele sale directe asupra ţesuturilor, ci şi apărarea
împotriva efectelor dăunătoare ( SGA ) în stresul psihic intră nu numai tensiunea psihică
provocată de ameninţare, frustrare sau conflict ci şi diferitele strategii pe care le foloseşte
individul pentru a se adapta situaţiei. Făcând o paralelă între stresul fiziologic şi stresul
psihic, dar numai până la un punct, deoarece caracterul nespecific al adaptărilor organice
nu se întâlneşte la nivelul proceselor psihice cu ajutorul cărora individul face faţă
diferitelor solicitări sau presiuni.
Strategia adaptării în faţa unei ameninţări include o gamă mare de răspunsuri,
de la acţiuni pregătitoare conştiente precedate de examinarea situaţiei şi alegerea
răspunsului adecvat şi până la reacţii de apărare de care persoana nu îşi dă seama.
Deseori succesul adaptării la stres depinde de modul în care omul învaţă să abordeze
problemele, folosind propria lui experienţă şi a altora.
Trecând în revistă modalităţile adaptative la stresul psihic LAZARUS atrage
atenţia asupra anumitor mecanisme de apărare inconştiente care după FREUD intervin în
situaţii ameninţătoare (reprimarea, represiunea, derivarea, comutarea, proiectarea).
Adaptarea la stimulii psihici reprezintă un ansamblu de răspunsuri a cărui
tendinţă este de a restabili echilibrul tulburat. Adaptarea la stres este un proces care se
desfăşoară în timp, care necesită timp pentru a restabili un nou echilibru funcţional.
Pentru a bloca efectele distructive ale stresului, individul pune în joc o mulţime de
mecanisme de apărare, activate automat sau semiautomat. Aceste mecanisme au rolul de
a proteja persoane împotriva anxietăţii şi consecinţelor emoţionale aversive ale stresului
precum şi de a menţine consideraţia de sine la parametri adaptativi. Problematica
mecanismelor de apărare a început să fie studiată intens de descendenţa freudiană. Deşi
se numesc mecanisme de apărare ale eului ele au funcţii adaptative care depăşesc cadrele
circumscrise ale psihanalizei tradiţionale (raţionalizarea, proiecţia, intelectualizarea,
represia, reacţia inversă).
Mecanismele de adaptare contribuie la controlul asupra stresului în următoarele
modalităţi:
• Ele oferă o soluţie unor probleme la care încă nu avem soluţia justă.

10
• Este preambulul unor moduri de adaptare superioare.
• Conservă sau sporesc consideraţia de sine.
Mecanismele de apărare oferă o protecţie împotriva stresului, un răstimp în care
subiectul poate achiziţiona strategii mai realiste şi mai mature de rezolvare a problemelor
sale. În cazul în care aceste comportamente devin modul curent de răspuns la situaţiile
stresante, obturând disponibilităţile persoanei de a învăţa comportamente adaptative mai
mature, ele nu mai constituie mecanisme de ajustare la stres. În acest caz se pot
transforma în reacţii nevrotice dezadaptative.
Mecanismele de apărare constituie resursele iniţiale aflate la dispoziţia
subiectului pe care acesta le foloseşte pentru stăpânirea stresului. Concomitent sau
ulterior utilizării acestor mecanisme persoana umană mobilizează şi alte mijloace
psihocomportamentale pentru depăşirea stresului.

3. Modificări fiziologice în diverse condiţii stresante

Psihofiziologul căutând să descopere mecanismele adaptative cercetează


relaţiile dintre răspunsurile comportamentale manifeste şi cele fizilogice pentru a
surprinde limitele funcţionale ale subsistemelor investigate. Starea de stres înseamnă
întotdeauna un stres psihofiziologic deoarece afecteză organismul ca un întreg.
Datele actuale cu privire la interrelaţiile diverselor funcţii ale organismului viu
conduc la concluzia că orice acţiune de conduită include modificări ale mediului intern.
Stimulii psihici în interacţiunea cu psihicul individului pot conduce sau nu, la
instalarea stresului în funcţie de gradul în care ei reuşesc să perturbeze homeostazia
psihică termen utilizat pentru „echilibrul psihic”. Această stare de echilibru resimţită în
plan psihic poate fi menţinută nu numai ca urmare implicită a unei stări de sănătate ci şi
prin satisfacerea unor nevoi psihologice esenţiale pe care LINTON le reduce la trei
categorii:
• Cele de „răspuns afectiv” (nevoia de afiliere).
• De „securitate pe termen lung” (păstrarea integrităţii fizice şi psihice).
• „Noutate a experienţei” (absenţa monotoniei).

11
Pentru stresul psihic mai mult ca în alte categorii de stres, agenţii stresori sunt
numai rareori unici, ci de regulă multipli acţionând într-o veritabilă configuraţie
situaţională şi realizând prin interacţiunea cu subiectul în cauză o „situaţie stresantă” mai
bine zis cu potenţial stresant.
Orice situaţie stresantă exprimă anumite exigenţe sau veritabile ameninţări
asupra echilibrului psihic menţionat care în afectează prin interferenţa (competitivă sau
un veritabil obstacol) cu o activitate anterioară menită să conserve sau să refacă acest
echilibru psihic.
În măsura în care evaluarea (realistă sau eronată) a situaţiei apărute stabileşte ca
fiind nocivă acţiunea agenţilor stresori atunci subiectul în cauză răspunde la nivel
emoţional prin anxietate, iar la nivel cognitiv şi volitiv prin tendinţa către a acţiune cu
caracter de răspuns adaptativ. Reevaluările succesive ale contextului situaţional (inclusiv
al modificărilor configuraţionale ce rezultă şi din variaţia parametrilor agenţilor stresori)
ca şi ale răspunsurilor adaptative, se însoţesc de noi reacţii emoţionale atingându-se o
amplificare a acestora dar şi a reacţiilor fiziologice şi comportamentale care ajung să
evolueze în zona stresului psihic.
Abordările moderne ale modelului fiziologic al stresului presupun:
• Specificitatea reacţiei la stres determinată de situaţie şi de diferenţele
interindividuale (de exemplu: rolul cogniţiei în activarea emoţională şi în
răspunsul neuroendocrin la stres).
• Rolul stresorilor psihosociali şi factorilor de personalitate în răspunsul fiziologic
al organismului accentuând asupra conceptelor de supraactivare/suprasolicitare şi
subactivare ce induc stres în condiţiile unei opţiuni de control minim exprimat
prin modificări în plan fiziologic, psihic şi comportamental cu repercusiuni
asupra performanţei umane.
• Complexitatea modulării tipului de reacţie la stres prin includerea factorului
situaţional.
• Mecanismele răspunsului fiziologic la stimulii aversivi nu implică doar axul
hipofizar şi cortexul adrenal ci şi o mulţime de mecanisme neuronale coordonate
de sistemul nervos central ceea ce accentuează componenta specifică a
răspunsului organismului şi evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în
timp a strategiilor adecvate de adaptare la stres.

12
Răspunsul la stres este unul complex care angajează interactiv nivelele
fiziologic, emoţional, cognitiv şi comportamental al funcţionării umane.
CLAUDE BERNARD (1878) indică capacitatea organismului de a-şi menţine
constant mediul intern în raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare activă al
organismului la mediul extern în continuă schimbare este posibil datorită unor
mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.
O sinteză a tulburărilor psihosomatice apărute în cursul stresului psihic
evidenţiază următoarele:
• În chiar cursul stresului psihic apar modificări funcţionale care pe un teren
patologic predispus pot genera procese patologice reversibile (de exemplu: un
puseu hipertensiv) sau ireversibile (de exemplu: un accident vascular cerebral).
• De regulă modificările somato-viscerale induse de stresul psihic reprezintă
tulburări funcţionale reversibile la puţin timp după încetarea stresului psihic
(chiar dacă agentul „fost” stresor, cfontinuă să acţioneze în postura unui agent
solicitant fără semnificaţie nocivă pentru valorile considerate „tabu” de către
individ).
• În cazuri mai rare, dar însemnate de cifre apreciabile la nivelul unei colectivităţi
numeroase expuse la stresuri psihice obişnuite, tulburările funcţionale „ancorate”
în stresul psihic participă la edificarea unor procese morfologice ce stau la baza
unor mijloace diagnostice uzuale. Cel mai adesea, astfel de procese patologice
„generate” de stresul psihic apar la un interval „liber” sau ocupat de „tulburări
funcţionale” sau chiar pe parcursul desfăşurării unui stres psihic prelungit sau a
unor stresuri psihice repetitive.
• Nu trebuie omis şi faptul că realitatea zilnică oferă exemplul tipic de stres psihic,
apărut pe fondul unor stresuri psihice anterioare, la puţin timp după „ieşirea din
stres” (când subiectul este mai receptiv faţă de solicitări care, în mod obişnuit
nu-i produc stres psihic).
În acest context, nuanţarea răspunsului endocrin în funcţie de natura stresului
psihic contribuie la conturarea unor tablouri clinice al căror polimorfism este accentuat şi
de faptul că tulburările funcţionale apar rareori pe un fond „bazal”, de repaus al unei
anumite activităţi fiziologice; ele apar în cursul desfăşurării unor funcţii legate de
diferitele momente fiziologice (efort fizic, digestie), inclusiv al unor ritmuri biologice

13
hormonale (secreţie de cortizol, insulină) sau pe fondul unui tonus crescut neuro-
vegetativ simpatic sau parasimpatic.
Un termen des utilizat în relaţia dintre adaptare şi stres este cel de homeostazie,
adică adaptarea organismului la stimulii stresanţi.
În „Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie”, GORGOS defineşte homeostazia ca
fiind tendinţa sau proprietatea naturală a organismelor vii de a menţine în anumite limite
constante parametrii de bază, definitorii pentru mediul intern, în raport cu variaţiile
mediului extern prin intermediul mecanismelor de reglare (mecanisme homeostatice de
tip feed-back). Noţiunea a fost introdusă în fiziologie de către CLAUDE BERNARD.
Din perspectivă cibernetică, psihicul poate fi analizat ca sistem homeostatic
dotat cu autoreglare şi autoorganizare, orice demers conştient al omului – reflexiv sau
comportamental – poate fi interpretat ca tendinţă de restabilire a unui echilibru perturbat
sau în pericol de a fi perturbat. Alături de agenţii stresori cunoscuţi sub numele de stres,
trebuinţele sunt primele care semnalează deficitul de oscilaţii periculoase ale
homeostaziei, determinând intrarea în funcţie a mecanismelor homeostatice.
Există feed-back-uri negative, de întreţinere sau stabilizare a echilibrului intern
(mecanisme homeostatice şi feed-back-uri pozitive de precipitare sau dinamizare care
realizează latura acomodativă a adaptării – mecanisme homeodinamice). În cazul în care
un dezechilibru se amplifică, iar mecanismele de recuperare sau de compensare sunt
suprasolicitate (sau rezervele se epuizează) intră în acţiune diferite forme de
homeostazie. Nu întotdeauna aceste mecanisme de precipitare, rezolvă situaţia de „criză”
a sistemului după cum o demonstrează starea de boală, care reprezintă o alterare
temporală sau de durată, revrsibilă sau nu, a homeostaziei.
La începutul secolului XX medicii au încercat să descrie relaţia dintre anumite
patternuri de personalitate şi bolile subsecvente. CLAUDE BERNARD propunea şi
susţinea (1878) ideea conform căreia organismul uman tinde şi are capacitatea să-şi
menţină constant mediul intern în ciuda influenţelor şi schimbărilor survenite în exterior
(datorită unor mecanisme dinamice de corectare şi control al disfuncţiilor survenite).
Această ipoteză a fost dezvoltată de fiziologul american CANNON care a introdus
noţiunea de homeostazie care se referă la „existenţa unor mecanisme specifice de natură
nervoasă, endocrino-enzimatică, fizico-chimică de protejare a organismului împotriva

14
agenţilor aversivi şi de menţinere a unor caracteristici interne la valori relativ constante
(temperatură, PH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale).
CANNON a utilizat termenul de „stres” în legătură cu reacţia autonomă a
organismului denumită „reacţie de urgenţă” care astăzi este consacrată sub denumirea de
reacţie de „luptă sau fugă”.
Legătura dintre factorii externi şi răspunsurile interne ale corpului, studiate de WOLFF şi
WOLFF:S a pus în evidenţă faptul că schimbările fiziologice survenite în activitatea
secretorie gastrică şi tulburările debitului sanguin sunt însoţite de emoţii variate.

4. Patologia legată de stres

Cu mult înainte de fundamentarea conceptului de stres psihic chiar din vremea


lui HIPPOCRATE a fost demonstrată legătura dintre viaţa psihică a individului (implicit
ceea ce ulterior s-a numit stres psihic) şi apariţia unor boli, germenii viitoarelor cercetări
epidemiologice fiind reprezentaţi de observaţiile clinice.
O dată cu apariţia medicinii experimentale şi mai târziu a psihologiei
experimentale şi a psihofiziologiei au apărut şi tentative de a produce multiple variante
de inducere a unor reacţii emoţionale şi de a evalua consecinţele lor atât asupra psihicul
cât şi asupra diferitelor funcţii ale organismului.
O temă centrală în studiul stresului este explicarea patogenezei, adică a
relaţiilor dintre vulnerabilitate, stres şi disfuncţii psihosomatice. Din perspectiva analizei
psihologice, conştientizarea rolului diferenţelor individuale (de exemplu: rezistenţa la
stres, mecanisme şi strategii eficiente de coping, factori protectori, stima de sine, tăria
eului) în procesul stresului devine din ce în ce mai pregnantă, deoarece interesul a tot mai
mult cercetători se îndreaptă spre descoperirea şi înţelegerea acelor mecanisme şi resurse
din sistemul de personalitate care menţin starea de sănătate şi rezistenţa organismului la
diverse agresiuni.
Răspunsul la stres este unul complex care angajează interactiv nivelele
fiziologic, emoţional, cognitiv şi comportamental al funcţionării umane .
Repertoriul răspunsului la stres poate include:

15
• Comportamente de căutare şi confruntare activă şi stări subiective de plăcere în
situaţii de stimulare.
• Comportamente de evitare, apărare, ieşire/fugă din situaţiile solicitante, însoţite
de sentimente de neajutorare.
• Conduite şi stategii active de control al mediului şi adecvare la situaţie.
• Conduite pasive de acceptare a situaţiei, însoţite de izolare psihică.
• Destrucţie sau colaps ca şi consecinţă de lungă durată a deteriorărilor psihice,
fiziologioce şi bolilor somatice..
COCULESCU sub genericul de „adaptarea şi îmbolnăvirea la stres” distinge
următoarele variante ale răspunsului endocrin în situaţii stresante:
• Modificări de tip "extincţie” a eliberării crescute a „hormonilor de stres”
în principal al reacţiei catecolaminice (care dispare ultima) şi a celei cortizolice (care
dispare prima în condiţiile în care agentul stresor şi-a pierdut caracterul de noutate şi de
neprevăzut) (PARKER&CO). Aceste reveniri la nivelul secreţiei endocrine normale sunt
caracteristice pentru persistenţa acţiunii agentului stresor, concomitent cu scăderea, până
la dispariţie, a intensităţii stresului psihic.
• Inducerea unei stări de „antrenament” – compatibilă cu tolerarea unor agenţi
stresori care numai prezintă – la reapariţia lor – un caracter de ameninţare şi nici nu mai
„surprind” prin noutate şi neprevăzut. Este vorba de o adaptare realizată, în primul rând
în plan psihologic, dar care se răsfrânge în sens reglator pozitiv la toate nivelurile
organismului. Totuşi nu trebuie omis şi faptul că, sresul psihic ucide neuronii cerebrali
( LANGFELD ) şi că acumularea a numeroase stresuri psihice poate conduce la o
îmbătrânire precoce, evidentă la exterior prin apariţia ridurilor, încărunţire.
• Amplificarea reacţiilor endocrine de „angajare în stres” are loc prin:
 creşterea globală a hormonilor de stres, incluzând în primul rând dubla reacţie:
catecolaminică şi cortizolică, situaţie specifică stresurilor psihice prelungite
caracterizate prin caracterul de pericol vital pe care îl prezintă agentul stresor;
 disjuncţia secreţiei unor anumiţi hormoni de stres include:
 creşterea izolată (sau persistenţa) secreţiei de catecolamine generate de acele
stresuri psihice care sunt dominate de incertitudinea anxioasă ori în cele în care
se suprasolicita atenţie, vigilenţă;

16
 creşterea raportului noradrenalină/cortizol constatată în situaţiile care pun în
pericol viaţa, a fost corelată cu o tulburare restantă a funcţiilor psihosociale ceea
ce a dus la creşterea ratei deceselor prin sinucidere şi accidente de circulaţie;
 creşterea cortizolemiei în situaţiile stresante caracterizate prin noutate,
neprevăzute, inclusiv acele sarcini de serviciu a căror sporire declanşează, la
subiecţii cei mai competenţi şi preocupaţi serios de munca lor, o creştere
proporţională a nivelului secretor; scăderea unor hormoni de stres sub limitele în
care ei scad chiar şi în stresuri psihice obişnuite de scurtă durată.

∙ Disprotecţia – prin acest termen COCULESCU desemnează o reacţie de


„dezangajare a hormonilor solicitaţi” de stresul psihic iniţial dacă subiectul se
familiarizează cu agentul stresor (care acţionează cronic). Această reacţiese
exprimă prin scăderea producţiei hormonale a glandelor endocrine după
stimularea iniţială sub nivelul bazal al organismului nestresat şi prin
modificarea ritmurilor biologice endocrine exogene.
Prin această scădere a eliberării hormonilor de stres (în primul rând
corticosuprarenali), organismul este prejudiciat tocmai de mijloacele care – chiar cu
preţul stresului psihic – constituiau elemente de mare eficienţă ale păstrării echilibrului
său adaptativ.
Din acest motiv disprotecţia devine o premisă a instalării unor sindroame
patologice cum sunt: „hipocorticismul cronic” al unor indivizi stresaţi cronic (apărând
„printr-o insuficienţă endocrină de tip hipotalamic”) şi „nanismul psiho-social”.
Modificările endocrine induse de stresul psihic se repercutează asupra
funcţionării întregului organism putând conduce la modificări mergând de la efecte
fizilogice până la veritabile reacţii adverse.
Stresul psihic cuprinde în tabloul manifestărilor sale, în primul rând simptomele
psihice, inclusiv manifestări comportamentale. În acelaşi timp, orice fenomen psihic,
exteriorizat sau nu - de la procesele cognitive (atenţie, memorie, gândire) şi până la
procesele voliţionale şi afective se însoţesc de fenomene fiziologice de hiper sau
hipofuncţie – a organelor interne, mediate neuronal şi având în genere o intensitate
moderată, sub cea a unui stres psihic.

17
4.1. Caracteristici generale ale implicării stresului psihic în
patogeneză

Stresul psihic reprezintă un moment de solicitare a întregului organism, chiar


dacă agresiunea agentului stresor se exercită iniţial asupra psihicului, deoarece acesta
influenţează activitatea tuturor compartimentelor organismului.
Din acest motiv orice stres psihic reprezintă un examen dat nu numai de
psihicul individului solicitat ci şi de fiecare organ, în special de cele solicitate
preferenţial şi anume glandele endocrine, sistemul imunitar, aparatul cardio-vasculat,
aparatul respirator precum şi organele cu o bogată inervaţie cum sunt cele ale aparatului
digestiv.
Istoria naturală a multor boli demonstrează o evoluţie îndelungată a proceselor
patologice induse de variaţi agenţi etiologici şi aflate într-un fragil echilibru cu forţele de
apărare ale organismului ce acţionează în sens reglator homeostazic.
Dacă acţiunea stresului psihic a fost înregistrată ca impact asupra psihicului
subiectului afectat – având urmări imediate asupra sănătăţii psihice şi somatice – o
evaluare a efectului lor tardiv dezvăluie apariţia unor sindroame psihopatologice,
endocrine, psihosomatice sau chiar a unor boli din domeniul medicinii interne în a căror
etiopatogenie factorul psihogen ocupă un loc mai modest.
Acţiunea stresului asupra organismului determină apariţia unor manifestări de
tip medical, putem vorbi de o serie de boli caracteristice ale stresului.
Sfera acţiunii prioritare a stresului psihic include:
• Bolile psihice, în primul rând psihogeniile (unde există o
declanşare exogenă prin stres psihic aproape exclusivă a bolii).
• Bolile endocrine.
• Bolile psihosomatice (termen ce include, atât ponderea crescută a
etiologiei psihogene cât şi existenţa unui anume tip de personalitate a bolnavului,
ca şi a unui tip de organ receptiv, la stresul psihic).

18
• Boli infecţioase cu o componentă psihogenă importantă.
• Boli metabolice – obezitatea, anorexia nervoasă.
În orice boală chiar cu o etiologie unică există implicaţii mai mult sau mai puţin
evidente ale stresului psihic atât din punct de vedere al circumstanţelor de producere cât
mai ales din punct de vedre al evoluţiei bolii a cărei vindecare poate fi întârziată de
stresurile psihice ulterioare.
Între acţiunea stresului psihic şi apariţia manifestărilor de boală există adesea o
perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de „latenţa” bolii cel puţin la nivelul
organelor de reglare şi interne solicitate pe parcurs.
POENARU consideră ca stresul psihic produce un dezechilibru între organism
şi mediul extern sau intern caracterizat printr-o evoluţie ascendentă în patru faze, în care
primele două (de suprasolicitare a mecanismelor centrale şi funcţionale executive) nu
produc tulburări în sfera patologicului.
Creierul asigură controlul endocrin în cursul stresului. El sesizează sau prevede
acţiunea stresorului, fie că acesta este fizic, psihologic sau metabolic şi comandă un
răspuns nespecific nervos, endocrin şi comportamental, care este stresul, paralel cu
coordonarea unui răspuns specific fiecărui excitant în parte. Controlul neuroendocrin al
secreţiilor hormonale se face în două moduri: fie prin mecanisme de stres, care operează
cu anticipaţie faţă de modificările constante sangvine, endocrine sau metabolice, fie prin
mecanisme de feed-back care operează retroactiv în urma unei dereglări homeostaziei a
mediului intern.

5. Stres şi temperament

Pentru a putea prezice care vor fi modalităţile de adaptare ale unei persoane la
diverse situaţii trebuie cunoscute nu numai condiţiile stresante, dar şi resursele
individuale, gradul de competenţă, de autocontrol; trăsăturile stabile ale personalităţii se
concretizează în anumite „stiluri adaptative”. Observaţia curentă arată că un grad ridicat
de autocontrol asigură o adaptare diferenţiată, adecvată varietăţii situaţiilor.

19
Cercetarea corelaţiilor dintre diferitele trăsături de personalitate şi conduita în
condiţii de stres au pus în evidenţă anumite modalităţi adaptative caracteristice anumitor
tipuri de personalitate.
Temperamentul reprezintă un domeniu al psihologiei personalităţii şi al
psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare
folosind optica bio-naturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea
umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale structurate în
formula genetică, dar influenţată şi de factorii din mediu.
I.V. Pavlov pornind de la vechile criterii hormonale hipocratice, a realizat o
tipologie bazată pe modalităţile de funcţionalitate ale sistemului nervos având în atenţie
însuşirile de mobilitate, echilibru şi forţă ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie. Pe
această bază s-au reclasificat tipurile hipocratice: coleric, sangvinic, flegmatic şi
melancolic.
Jung a folosit ca instrumente de clasificare tipologică noţiunile de
introvertit/extravertit. O tipologie care are la bază atitudinile generale ale persoanei
umane. Jung consideră că introvertitul este dificil de înţeles, are o natură impenetrabilă.
Extrovertitul este sociabil exteriorizat, activ abordant, uşor abordabil în orice
împrejurare, absorbit de probleme, obiecte, persoane, situaţii. (U.Şchiopu, 1997).
Temperamentul este definit ca un ansamblu de particularităţi fiziologice şi
morfologice care diferenţiază indivizii între ei şi acţionează asupra caracterului.
(H.Pieron,2001).
FOUILLEE defineşte temperamentul ca fiind variaţiile individule în activitatea
organismului caracteristica dinamică a unui individ.
McDOUGALL – sumă a efectelor, asupra vieţii mentale a individului, a
metabolismului, a schimbărilor chimice care au loc în organism.
Temperamentum, de la temperare – a amesteca pentru a dilua, modera, în
viziunea originară şi naivă a lui Galenus şi Hipocrat – acea caracteristică dinamică a
organismului, comportamentului şi vieţii psihice, explicată prin amestecul celor patru
umori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră şi galbenă, spută) din care una ar
domina, de unde şi denumirile ce s-au păstrat de: coleric, flegmatic, sangvinic, şi
melancolic. Din viziunea hipocratică, ipoteza humorală a fost eliminată dar s-a menţinut
şi confirmat ideea că temperamentul este constitutiv-organic, după cum rezistă

20
descrierile, calificate de Pavlov ca intuiţii geniale ale celor patru temperamente
fundamentale.
ALLPORT arată ca temperamentul se referă „la fenomene caracteristice firii
unui individ, la înţelegerea susceptibilităţii sau la stimuli emoţionali, la forţa şi
rapiditatea răspunsurilor sale, precum şi la calitatea dispoziţiei sale persistente, la
intensitatea dispoziţiei şi la particularităţile fluctuante. Toate acestea sunt considerate
constitutive şi deci în mare măsură ereditare”.
S.RUBINSTEIN consideră temperamentul latura dinamico-energetică a
personalităţii, iar ANANIEV în consideră ca bază psihofiziologică a caracterului, după
cum B.TEPLOV îl ia ca premisă morfofuncţională generică pentru aptitudini. Linia
dinamico-energetică în definirea temperamentului are diferiţi promotori: W.WUNDT,
A.FOUILLE, J.DOWNEY (temperamente hipo şi hiperkinetice), G.EWALD
(temperamente hipo şi hipertonice), P.JANET (hipo şi hipertensivi) culminând cu
PAVLOV ce explică temperamentul în termeni de forţă, slăbiciune, mobilitate-inerţie.
Există însă importante probleme în ce priveşte sensul sau locul în procesul adaptativ al
energiei şi dinamică temperamentale. În legătură cu faptul că temperamentul a fost
derivat din structuri morfo-funcţionale şi a asimilat biotipologiile constituţionale s-au
formulat o serie de ipoteze greu de acreditat (G.VIOLA, N.PENDE, G.SIGAUT,
E.KRETSCHMER, W.SHELDON) şi totodată conceptul de temperament a fost mult
lărgit adăugându-i-se şi trăsături ce ţin de caracter şi în genere de valorile culturale. În
tipologia lui R LE SENNE, ce continuă pe G.HEYMANS şi E.WIERSMA,
temperamentul şi caracterul sunt indisociabile şi mai mult, caracterul este redus la
temperament, din moment ce temperamentul este predeterminat ereditar (cel puţin ca
tip).
W.WUNDT consideră temperamentul ca fiind o caracteristică de forţă sau
slăbiciune, de stabilitate sau instabilitate a emoţiilor în raport cu sentimentele (ex: la
flegmatic sunt emoţii slabe şi sentimente puternice, pe când la sangvinici emoţiile sunt
puternice, iar sentimentele slabe).
Temperamentul ne apare ca un complex de proprietăţi funcţionale de maximă
generalitate, deci nespecifice şi care se exprimă în activitatea reflexă, dar nu determină la
om conţinutul şi performanţele acestuia.

21
HAMILTON (1979, pg.67-68) în cartea sa „Personality and stress” subliniază
faptul că „scopul cercetărilor mele poate apărea idealistic: căutarea unor principii
explicative ale relaţiei personalitate-stres, principiu care să exprime noile tendinţe din
psihologia personalităţii”(apud. Băban, 19..)
STRELAU (1989) afirmă că cercetarea rolului personalităţii în stres este mai
degrabă o excepţie decât o regulă.
Tipurile temperamentale descriu atitudinea noastră faţă de lume. În timp ce unii
dintre noi preferă lumea exterioară a oamenilor şi lucrurilor, alţii preferă lumea interioară
a gândurilor şi contemplaţiei. Indiferent ce predispoziţie avem, ea reprezintă sursa
noastră de energie.
Introvertiţii/extravertiţii au nevoie de medii de viaţă diferite care să-i stimuleze
şi să le transmită energie.
Extravertiţii simt nevoia să comunice, ei vorbesc şi se exprimă cu uşurinţă şi
sunt mai degrabă expansivi decât rezervaţi În faţa solicitărilor lumii exterioare,
extravertiţii „ies” din ei înşişi, pe când introvertiţii „intră” în ei înşişi. În timp de
extravertiţii sunt sociabili şi prietenoşi simţind nevoia să le împărtăşească şi celorlalţi
ideile şi problemele lor. Introvertiţii sunt mai reţinuţi şi mai detaşaţi. Au nevoie de
momente de linişte în care să nu fie tulburaţi. Extravertiţii simt nevoia să fie în contact cu
oamenii, să comunice, să discute, să interacţioneze. Atenţia lor este îndreptată spre lumea
exterioară. Prezenţa introvertiţilor, acasă sau la serviciu, ăi nelinişteşte, iar, pasivitatea şi
neputinţa acestora de a comunica ai face să-şi piardă răbdarea.
Introvertiţii sunt cât se poate de diferiţi: ei au nevoie de singurătate pentru a
analiza lucrurile cu atenţie. Acţionează mai încet decât extravertiţii, preferând să
reflecteze temeinic înainte. Sunt mai răbdători, iar atenţia le este îndreptată spre lumea
interioară. Când au în preajmă extravertiţi se simt extenuaţi. Adesea se închid în sine
ascunzându-şi emoţiile. Prin urmare din punct de vedere al atitudinii, extravertiţii au
tendinţa de a se exterioriza, pe când introvertiţii se interiorizează.
KHAN – persoanele introvertite sunt recunoscute ca atare de membrii grupului
prin faptul că sunt mai puţin comunicative, au legături interpersonale mai fragile. În
situaţii de stres, contactul cu ceilalţi se reduce şi mai mult. Dar această modalitate de
apărare constituie un răspuns ineficient, întrucât ceilalţi îşi intensifică încercările de ale
influenţa. Corespondenţa dintre motivul dominant al acţiunilor individului şi semnificaţia

22
pe care o conferă sarcinii constituie un factor de mobilizare psihofiziologică. Aceasta
explică activarea crescută cu nivelul performanţei.
În funcţie de semnificaţia pe care situaţia o are pentru subiect, pentru aspiraţiile,
motivele ţi intereselor lui, solicitarea va fi mai intensă sau mai scăzută, dorinţa de a
obţine rezultate bune va fi mai mare sau mai mică. Suntem stresaţi numai de situaţiile
care au o anumită semnificaţie pentru aspiraţiile noastre
CAPITOLUL II

1. Tipologia modalităţilor de adaptare la stres – Conceptul


de coping

Confruntat frecvent cu situaţii stresante fiinţa umană şi-a dezvoltat de-a lungul
filogenezei o serie de mecanisme prin care face faţă stresului. Ele acţionează fie
preventiv pentru a modifica sau anihila prezumtivele efecte negative ale unei situaţii
viitoare, fie adaptativ în sensul reducerii distresului dacă acesta a fost deja indus.
Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt cunoscute în literatura de
specialitate sub numele de coping.
Noţiunea de coping a fost introdusă în jargonul psihologic de către Lazarus
(1966) care a susţinut-o apoi printr-o prodigioasă activitate de cercetare în domeniul
stresului (Lazarus, 1991; Folkman, Lazarus, Pimley, Novacek, 1987; Folkman, Lazarus,
Gruen, Delongis, 1986). Ulterior ea a fost preluată de majoritatea cetăţenilor interesaţi de
problematica stresului devenind una din cele mai uzitate noţiuni aflate în circulaţie la ora
actuală. Succesul propunerii terminologice şi conceptuale a echipei lui Lazarus, se
explică nu numai prin masa imensă de studii publicate pe problematica copingului ci şi
prin acordul cvasiunanim al psihologilor de pe la mijlocul deceniului şase, că paradigma
lansată de H. SELYE (1956) asupra stresului trebuia depăşită. Stadiile reacţiei de stres:
reacţia de alarmă, rezistenţa şi epuizarea – trebuiau integrate într-o teorie mai
cuprinzătoare care să includă alături de modificările biologice, atât componenetele
comportamentale, cât şi pe cele cognitive. În acest climat a apărut şi a fost repede
asimilată noţiunea de coping.

23
Ca o primă aproximaţie copingul desemnează orice mecanism de prevenţie şi
adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii intensităţii
stresului. Adaptarea în acest caz vizează nu numai convieţuirea cu stresul, asimilarea lui
ci şi înlăturarea lui printr-o acţiune fermă, decisă în mediu. De aici asentimentul multor
cercetători că mecanismul de coping este mai general decât cel de adaptare: el vizează nu
numai modificarea funcţiilor unui sistem pentru a face faţă cerinţelor unui mediu
dinamic, ci chiar anihilarea factorilor de mediu care au reclamat noua adaptare. În cazul
subiectului uman aceasta presupune nu numai ajustarea funcţionării biologice şi
psihologice în funcţie de factorul stresant ci şi anihilarea efectivă, ontică a stresorului sau
preîntâmpinarea apariţiei sale. Pe scurt, copingul vizează toate modalităţile de gestionare
a stresului.
Termenul de „coping” tradus din engleză a primit următoarele conotaţii:
ajustare, adaptare, gestiune, management. Cercetătorii au considerat că noţiunea de stres
e mai puţin utilă în explicarea relaţiei dintre persoană şi mediu (Lazarus&Folkman,1997)
deoarece nu surprinde modalităţile/mecanismele cu caracter preventiv sau adaptativ – de
gestionare a situaţiilor stresante în vederea reducerii intensităţii stresului (Miclea,1997)
fiind introdusă cea de coping (Lazarus,1966).
Conform teoriei tranzacţionale, copingul îl vom defini (Folkman&ale,1986) ca
efort la nivel cognitiv, fiziologic şi comportamental de a reduce, minimiza, elimina,
stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe ale tranzacţiei persoană – mediu social –
ocupaţional/organizaţional care exced resursele/posibilităţile reale/imaginare personale –
parcurge trei etape:
• Anticiparea/avertizarea (stresul de anticipare).
• Confruntarea.
• Impactul şi postconfruntarea.
Copingul ca proces multidimensional se referă la activarea dintr-un repertoriu
în mare parte învăţat a unei strategii de gestionare în funcţie de situaţia specială/specifică
şi caracteristicile persoanei (de exemplu: vulnerabilitatea individuală).
În domeniul muncii şi ocupaţiilor specifice, strategiile de coping au fost
investigate datorită faptului constatat că diminuează efectele negative (în special
psihologice) ale stresorilor în muncă.

24
LAZARUS&FOLKMAN definesc copingul „un proces prin care persoana
face faţă, reduce sau stăpâneşte, tolerează, minimalizează solicitările externe şi interne
care depăşesc resursele personale”. LAZARUS arată că prin coping se realizează o
tranzacţie între persoanele care au un set de resurse, valori şi mediu care are propriile lui
resurse, cerinţe. Astfel copingul nu este o acţiune singulară ci un set de răspunsuri
reciproce care se produc de-a lungul timpului, iar persoana şi stresul se influenţează
reciproc.
Conceptul de coping a fost elaborat de LAZARUS şi LAUNTIER, 1978, acesta
desemnând un ansamblu de mecanisme şi conduite pe care individul le interpune între el
şi evenimentul perceput ca ameninţător, pentru a stăpâni, a ţine sub control, pentru a
tolera sau diminua, impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic şi psihic.
LAZARUS şi FOLKMAN (1984) au definit copingul ca reprezentând
ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale destinate controlării, reducerii sau
tolerării exigenţelor, cerinţelor externe şi/sau interne care ameninţă sau depăşesc
resursele unui individ.
Termenul de „coping strategy” sau „coping ability” este utilizat în special în
literatura anglosaxonă, în timp ce „strategie d'ajustement (Dautchev,1989; Dautzer,1989)
se utilizează în cea de limbă franceză.
În ultimele decenii pe măsură ce problematica stresului şi a adaptării la stres a
început să intereseze tot mai mulţi cercetători s-au propus diverse clasificări ale
mecanismelor de coping. Aceste taxonomii nu au un scop didactic decât în subsidiar.
Principala lor motivaţie rezidă în:
• Circumscrierea mai exactă a costurilor şi beneficiilor aferente mecanismelor de
coping.
• Construcţia de măsurare a acestora şi a predicţiei pe care o permit în legătură cu
evoluţia reacţiei de stres.
Aşadar măsurarea, evaluarea şi predicţia efectelor mecanismelor de coping
reclamă o prealabilă taxonomie a acestora.
Subiacentă acestei tipologii este asumpţia că emoţiile pot fi reduse la factori
cognitivi, biochimici şi comportamentali.
Independent de clasificarea copingului după natura mecanismului implicat, în
literatura de specialitate este destul de răspândită analiza strategiilor adaptative prin

25
cuplul evitare – confruntare. Această abordare a fost prefigurată de W. CANNON
(fight&flight reaction), de analiza behavioristă a conflictelor (Miller, 1994) şi de
demersurile fenomenologice (Lewin, 1951). Analiza mecanismelor de apărare în dubletul
metodologic evitare – confruntare a fost întreprinsă utilizând terminologii şi metode de
investigare diferite.
Mecanismele cognitive de apărare împotriva stresului satisfac constrângeri
diferite. Ele sunt modalităţi de procesare selectivă a informaţiei traumatice. Spre
mecanismele de apărare împotriva eului, ele nu sunt orientate spre id, ci spre informaţia
negativă de orice fel, din interior sau exterior. Ele nu sunt exclusiv post-emoţionale, ci
modulează evaluările primare şi/sau secundare ale subiectului, ca atare sunt pre sau
postemoţionale. Ele nu pot fi ierarhizate în funcţie de succesul înregistrat în blocarea id-
ului, ierarhia defensivă a unui subiect fiind rezultatul unei învăţări. Deci, mecanismele
cognitive de apărare chiar dacă mai păstrează denumirea psihanalitică sunt complet
diferite la nivel de construct.
În timp ce se ştiu destul de multe despre efectului stresului, în ultimul timp
atenţia a fost îndreptată spre răspunsurile pozitive ale oamenilor la stres. Recent, oricum
s-a constatat o creştere a curiozităţii privind cercetările despre coping şi adaptare.
Deoarece termenul este folosit într-un sens larg, el are mai multe sensuri: termenul de
coping se referă la eforturile de stăpânire, tratarea sau schimbarea atunci când rutina sau
răspunsurile automate nu sunt disponibile cu promptitudine. Cererile anturajului trebuie
să se întâlnească cu soluţiile noului comportament sau cele vechi trebuie adaptate la
stresul curent.
WHITE notează: „este că atunci când vorbim despre coping, când avem în
minte o schimbare obiectivă a problemei, aceste adaptări familiare ţin de comportament,
solicită noul comportament ducând la stări inconfortabile: anxietate, disperare, vină, jenă,
evidenţiind astfel părţile care au nevoie de adaptare.
Copingul se referă la adaptarea la condiţii relativ dificile.
Ambele clasificări nu se implică reciproc, de aceea noi folosim doar un singur
tip de coping. Unii folosesc combinaţii complexe a acţiunilor directe sau metodelor
paliative pentru a ameliorarea acţiunea stresului.
Lazarus sugerează o taxonomie a copingului introducând două categorii:

26
• Acţiunile directe: sunt comportamente care descriu relaţiile defectuoase cu un
anturaj social sau fizic.
 Metodele paliative: se referă la ideile de acţiune a unui scop relevând impactul
emoţional al stresului
Situaţiile determină ce modalităţi de coping trebuie să utilizăm aceasta
depinzând de disponibilităţile noastre, precum şi de personalitate.
Din punct de vedere psihanalitic mecanismele de adaptare sunt definite astfel:
1. LAPLANCHE&PONTALIS (1967) susţin că mecanismele de apărare reprezintă
diferite tipuri de operaţii în care apărarea se poate concretiza. Apărarea reprezintă
ansamblul operaţiilor a căror finalitate este să reducă, să reprime orice schimbare
susceptibilă de a pune în pericol integritatea şi constanţa individului
biopsihologic. Apărarea ia adesea o înfăţişare compulsională şi ea operează în
mod inconştient.
2. WIDLOCHER (1971-1972) că în „Vocabularul psihanalizei” formulările lui
Laplanche&Ponatalis rămân prea vagi. El consideră mecanismele de apărare ca
fiind diferitele tipuri de operaţii în care apărarea se poate concretiza, adică
formele clinice ale acestor operaţii defensive. Pentru Widlocher, apărarea
reprezintă ansamblul operaţiilor a căror finalitate este de a reduce un conflict
intrapsihic făcând în aşa fel încât unul dintre elementele acestuia aă fie inaccesibil
experienţei conştiente.
3. Pentru M.SILLAMY (1980) apărarea este un mecanism psihologic inconştient,
utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare
între exigenţele intelectuale şi legile morale şi sociale.
4. BRACONNIER (1991) consideră că noţiunea „mecanism de apărare” înglobează
toate mijloacele la care eul recurge pentru a stăpâni, controla şi canaliza
pericolele interne şi externe.
5. WALLERSTEIN (1985) face distincţie între conceptul „mecanism de apărare” şi
manifestarea comportamentelor de apărare. Conceptul „mecanism de apărare”
este o abstracţie teoretică, utilizată pentru a descrie un mod de lucru, o
funcţionare mentală. Conceptul „mecanism de apărare” nu este conştient fapt care
poate avea următoarele semnificaţii:
• Subiectul nu este conştient de comportamentul prin care se manifestă apărarea.

27
• Subiectul nu este conştient că respectivul comportament al său are o orientare
defensivă.
• Subiectul nu este conştient de pulsiunea sau afectul care a declanşat respectiva
apărare.
6. VAILLANT&DRAKE consideră că apărările sunt metafore utilizate în descrierea
diferitelor stiluri cognitive şi a modalităţilor de remaniere a realităţilor externe şi
interne. În 1993 – Vaillant descrie apărările ca nişte procese mentale de reglare
vizând restructurarea homeostaziei psihice, el consideră apărarea ca o metaforă ce
descrie deformarea temporală a realităţii din cauza unor gânduri, sentimente şi
comportamente.
7. DSM-III-R (1987/1989) mecanismele de apărare sunt definite ca fiind ansambluri
de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare care apar ca
răspuns la perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop să
mascheze ori să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietate.
8. DSM-IV mecanismele de apărare (stilurile de coping) sunt definite ca fiind acele
procese psihologice automate care protejează individul de anxietate, de
perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni şi externi). Autorii DSM-
IV precizează că mecanismele de apărare constituie nişte mediatori ai reacţiei
subiectului la conflictele emoţionale şi la factorii de stres intern şi externi.
9. HOLMES (1994) mecanismele de apărare constituie nişte strategii prin care
indivizii reduc sau evită anumite stări negative cum sunt conflictul, frustrarea,
anxietatea, stresul.
10. PLUTCHIK (1995) termenul de apărare se referă la un proces inconştient
destinat să disimuleze, să evite sau să modifice ameninţări, conflicte sau pericole.
Specificul lor este unul compulsiv, sunt automate sau relativ involuntare.
Ca o concluzie, mecanismele de apărare sunt definite ca fiind procese psihice
inconştiente care vizează reducerea sau anularea efectelor negative ale pericolelor reale
sau imaginare, remaniind realitatea internă şi/sau externă ale căror manifestări –
comportamentale, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente.
În rezumat, tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare e dominată de
teza conflictului dintre id şi ego. Procesele defensive apar doar la interfaţa dintre id şi

28
ego, nu şi dintre ego şi realitatea externă. Ele sunt post emoţionale şi sunt ierarhizate în
funcţie de gradul lor de maturitate.
Toate aceste caracteristici marchează deosebiri semnificative între paradigma
psihanalitică a mecanismelor de apărare şi teoria mecanismelor de coping.

.
2. Perspectiva cognitivistă asupra copingului

În ultimele decenii, pe măsură ce problematica stresului şi a daptării la stres a


început să intereseze tot mai mulţi cercetători, s-au propus diverse clasificări ale
mecanismelor de coping. Aceste taxonomii nu au un scop didactic decât în subsidiar.
Principala lor motivaţie rezidă în circumscrierea mai exactă a costurilor şi beneficiilor
aferente mecanismelor de coping, în construcţia minstrumentelor de măsurare a acestora
şi a predicţiei pe care o permit în legătură cu evoluţia reacţiei la stres. Aşadar,
măsurarea, evaluarea şi predicţia efectelor mecanismelor de coping reclamă o
prealabilă taxonomie a acestora.
La începutul anilor 1970 într-o serie de studii experimentale asupra anxietăţii
Leventhal (1970) făcea disticţie între "controlul pericolului"(danger control) şi controlul
fricii(fear control), adică monitorizarea ameninţării externe şi modularea reacţiei
(interne) la ameninţare. Cam prin aceeaşi perioadă Averill (1973) propune o dihotomie
între controlul instrumental şi controlul decizional. Cel dintâi vizează intervenţia
comportamentală, "instrumentală" în mediu pentru înlăturarea sau ameliorarea sursei de
stres. Cel de-al doilea se referă la selectarea unei decizii optimale în condiţiile în care
mediul permite mai multe alternative de adaptare. În fine, Thompson (1981) distenge
între controlul stimulului şi controlul cognitiv. Dacă semnificaţia celui dintâi tip de
control este clară (reducerea stresorului), controlul cognitiv avea în vedere o mulţime de
strategii de prelucrare a informaţiei care să reducă reacţia de distres. În toate cele trei

29
cazuri simetria este evidentă: există un control al stresorului (controlul pericolului,
controlul instrumental, controlul stimulului) şi un control al reacţiei la stres (controlul
fricii, controlul decizional sau controlul cognitiv).
Termenul de "control" nu a prea fost folosit de psihologi, de aceea el a rămas o
variantă lingvistică marginalizată a noţiunii de coping care a fost mult mai bine primită.
Unii dintre cercetătorii mecanismelor de coping au încercat o clasificare sistematică a
acestora, alţii s-au mulţumit să listeze aceste mecanisme lăsând pe seama unor cercetări
ulterioare sarcina descoperirii caracteristicilor de adâncime care să permită o grupare
validă.
Unii autori procedează la o clasificare explicită a mecanismului de coping, în
vreme ce alţii recurg la prezentarea acestor mecanisme după cum au reieşit din analiza
factorială.
 Pearling&Schooler (1978) grupează mecanismele de gestiune a stresului în
funcţie de momentul iniţierii lor. Primele două categorii (prevenţia comportamentală şi
prevenţia cognitivă) se declanşează înainte de apariţia reacţiei de stres. Ele caută să
preîntâmpine stresul fie printr-o intervenţie energică în mediu în vederea asigurării unor
resurse obiective, fie prin modularea procesării informaţiei astfel încât stresorul să
bulverseze cât mai puţin valorile sau motivaţiile noaste interne. Când însă, în ciuda
acestor mecanisme "profilactice" reacţia de stres s-a instituit deja atunci copingul vizează
controlul sau gestiunea emoţiilor negative astfel încât ele să nu devină distruptive, să se
menţină în limitele unor parametrii normali.
 Echipa lui R.S.Lazarus (ex. Lazarus, 1984; Folkman&Lazarus, 1986) rămân
până în 1988, consecvenţi unei dihotomii mai vechi pe care o făcuse Lazarus (1966) între
gestiunea problemei şi gestiunea emoţiilor sau copingul cognitiv. Prima categorie
cuprinde comportamentele de confruntare efectivă, reală cu stresorul de diminuare a
intensităţii sale. Copingul cognitiv vizează modularea evaluărilor primare şi/sau
secundare ale stresorului astfel încât să reducă costul emoţional al stresului. Această
clasificare rămâne ancorată în concepţia lui Lazarus potrivit căreia o situaţie obiectivă
poate declanşa o reacţie de stres sau o reacţie emoţională abia în urma medierii sale
cognitive (Lazarus, 1991). Evaluările primare şi cele secundare (compararea resurselor
de adaptare a subiectului în funcţie de solicitările stresorului) mediază impactul situaţiei
stresante asupra reacţiei emoţionale a subiectului. El dispune de un ansamblu de strategii

30
sau proceduri cognitive de diminuare a impactului informaţiei traumatice, deci de
reducere a răspunsului emoţional. Ulterior după construirea unei instrument de
investigare a modalităţilor de coping, e vorba de Ways of Coping Questionnaire,
Lazarus&co au renunţat la clasificarea dihotomică. Procedând la analiza factorială a
datelor obţinute la WCQ ei au constatat că acestea saturează opt factori care sunt
consideraţi tot atâtea modalităţi de coping: confruntare, distanţare, căutarea suportului
social, asumarea de responsabilităţi, rezolvarea planificată a problemei, reevaluarea
favorabilă a problemei, fugă/evitare, autocontrolul.
 Billings&Moos (1981) recurg şi ei la dihotomizarea mecanismelor de coping în
mecanisme comportamentale (căutatea unui ajutor, împărtăşirea unei experienţei
traumatice, stresante) şi cognitive (regresia, evitarea prelucrării informaţiei traumatice,
căutarea analitică a unei soluţii)
 Roberts&co (1987) clasifică copingul în două categorii: cognitiv
(rezolvarea raţională a problemei şi analiza logică) şi emoţional (descărcarea sau
gestiunea emoţiilor).
 McGrae (1982) detectează 28 de mecanisme de coping obţinute prin analiza
factorială a rezultatelor înregistrate la o serie de scale de evaluare - unele bazate pe
psihologia experimentală, altele cu angajamente psihanalitice evidente
(Lazarus&Folkman,1988; Pearling&Schooler, 1978; Gleser&Ihilevich, 1969; haan,
1977; Vaillant, 1977).
 Chipp&Scherer (1992), încearcă să construiască o scală de evaluare a
mecanismelor de coping pentru populaţia francofonă, operaţonalizând două categorii de
coping: cognitive (vizând reducerea stresului prin monitorizare medierii cognitive a
stresului) şi emoţionale (vizând controlul reacţiilor emoţionale). În ambele situaţii - unele
mecanisme sunt confruntative (orientate spre ţinta lor) şi altele sunt evitante (orientate
spre ignorarea sau suprimarea sursei de stres).
În toate aceste clasificări există o notă de consistenţă. Unele recurg la
clasificarea copingului în două categorii (cognitiv şi comportamental; cognitiv şi
emoţional) altele în trei categorii (cognitiv, comportamental şi emoţional, cu menţiunea
că gestiunea emoţiilor se face tot prin modulare cognitivă).
Gruparea copingului în funcţie de momentul realizării sale este inadecvată.
Mecanismele cognitive sau comportamentale pot să intre în joc fie anticipat, fie în

31
momentul inducerii stresului. Adesea încercăm să înlăturăm stresorul abia după ce el a
generat reacţie de stres. Deci, mecanismele cognitive şi comportamentale se pot activa în
orice moment al reacţiei de stres. La fel gestiunea reacţiilor emoţionale se poate face nu
numai după ce acestea au apărut, ci şi anticipat.
M. MICLEA grupează mecanismele de coping în trei mari categorii:
Copingul comportamental.
Copingul comportamental grupează toate comportamentele care au funcţia de a
preveni sau reduce reacţia de stres. Numărul şi varietatea acestora este foarte mare.
Aproape orice comportament într-un anumit context, poate dobândi funcţie adapatativă
sau profilactică.
Controlul stresorului este, în majoritatea cazurilor, o modalitate de reducere a
reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistează însă automat.S-a concluzionat că
nu controlul stresorului singur ci în conjucţie cu feed-back-ul despre rezultatele acestui
control determină reducerea stresului.
Un alt rezultat interesant obţinut de R.Weiss a constat în semnalarea
dependenţei reacţiei de stres în condiţiile controlului stresorului nu numai faţă de feed-
back, ci şi de numărul de răspunsuri reclamate pentru adaptarea la stres. Când costul
controlului comportamental este mai ridicat decât beneficiile înregistrate, copingul
comportamental nu reduce ci intensifică distresul. Aşadar, reacţia de stres este influenţată
nu numai de de caracteristicile inerente stresorului, nu numai de controlulu parametrilor
acestora ci şi de feed-back-ul despre rezultatele controlului şi de frecvenţa tentativelor de
adaptare la stres.
În concluzie, copingul comportamental sau instrumental al mediului, necesar
pentru a preîntâmpina sau reduce reacţia de stres, are rădăcini biologice şi se
autoîntreţine. Studiile de laborator au arătat că copingul comportamental reduce stresul
doar atunci când:
 Este urmat de un feed-back asupra eficienţei intervenţiei comportamentale
mentale.
 Costul realizării lui nu depăşeşte beneficiile.
 Reduce ambiguitatea şi/sau incertitudinea legate de situaţia stresantă.

Mecanismele cognitive de coping

32
Spre deosebire de strategiile sau procedurile comportamentale care au ca obiect
situaţia stresantă obiectivă, mecanismele de coping cognitiv vizează medierea sa
informaţională, modalităţile de prelucrare a informaţiei.
Copingul cognitiv cuprinde totalitatea mecanismelor de prelucrare a informaţiei
care au funcţia de diminuare a reacţiei de stres. Ele vizează nu stresul ci informaţia
despre acesta. Organismul îşi reduce stresul operând nu asupra situaţiei stresante ci
asupra modului cum ea este percepută, prelucrattă, stocată în memorie.
În cazul stesului psihologic intervine o mediere cognitivă a stresorului. Aceasta
se realizează printr-o evaluare primară şi secundară, apoi printr-un şir de evaluări şi
reevaluări. Această cascadă de reevaluări nu vizează numai natura stresorului, ci şi
reacţiile subiectului la situaţia stresantă. Copingul conitiv vizează tocmai modularea
acestor procesări conitive astfel încât consecinţele stresnate să fie minime. În
condiţiile în care controlul individului asupra mediului şi a propriilor sale reacţii
biologice sunt adesea extrem de limitate, sistemul conitiv capătă preponderenţă
asupra modulării comportamentale a reacţiei de stres.
Formele pe care le pot îmbrăca mecanismele de coping conitiv sunt foarte
variate, de la "corecterea" evaluărilor iniţiale sau reevaluarea resurselor proprii la
planificarea rezolvării problemei, evaziunea în imaginar, gândire magică sau
raţionalizarea eşecului.

Modalităţile neurobiologice de coping


Reacţia de stres are o evidentă componentă biologică. Producând mutaţii
semnificative în special la nivel biochimic. Studiile pe această temă, extrem de
numeroase, au fost iniţiate de SELYE (1956). Ele vizează în primul rând,
modificările neurochimice, imuno-fagocitare şi hormonale în condiţii de stres.
Ca şi în cazul copingului comportamental sau cognitiv, mijloacele de
optimizare a reacţiei biochimice la stres sunt extrem de variate. Ele sunt fie generate
spontan de organismul uman ca reacţie de apărare (ex: secreţia masivă de endorfine,
proliferarea numărului de "celule ucigaşe" - care dezvoltă sistemul imunitar), fie sunt
induse deliberat de subiectul însuşi (ex: consumul de medicamente, vitamine, alcool,
droguri). Mai relevante pentru psihologul practician sunt tehnicile de relaxare care pe
lângă efectele lor psihocomportamentale, optimizează şi reacţia biologică de stres:

33
antrenamentul autogen, biofeed-back-ul şi hipnoza (Luthe&Schultz, 1969;
Hirota&Hirai, 1990; Bâlcea,1971).
Prin consecinţele lor biochimice aceste tehnici modifică reacţia biologică de
stres. Toate aceste tehnici induc o reacţie de relaxare (dominanta sistemului nervos
parasimpatic) opusă reacţiei de stres asociată cu dominanţa sistemului nervos
simpatic.
Reacţiile biologice la stres sunt:
 Hiperactivitatea şi dominanţa sistemului simpatic.
 Hipertensiune.
 Tensiune neuromusculară.
 Accelerarea ritmului cardiac.
 Accelerarea ratei respiraţiei (disfuncţii de respiraţie).
 Coborârea temperaturii pielii la nivelul temperaturii mediului.
 Perturbarea rlaţiilor interpersonale.
Modificările biologice realizate de metodele de relaxare şi autocontrol:
 Diminuarea activităţii sistemului simpatic - dominanţa parasimpaticului.
 Reducerea semnificativă a hipertensiunii.
 Reducerea tensiunii neuromusculare.
 Reducerea (controlul) ritmului cardiac.
 Reducerea ratei respiraţiei.
 Creşterea temperaturii pielii cu 1,4-2 C deci implicit controlul hipotalamusului.
 Normalizare relaţiilor interpersonale.
Utilizarea combinată a două tehnici, antrenamentul autogen şi biofeed-back-ul
sau biofeed-back-ul şi hipnoza duce la obţinerea unor efecte mai ample decât cele trei
metode utilizate independent. Aceste tehnici se bazează pe autosugestie şi condiţionare
operantă. Aceste concomitenţe biologice modifică reacţia biologică de stres.
Clasificarea modalităţilor de gestiune a stresului în funcţie de tipul dominant de
mecanism implicat este însă insuficientă. O trecer în revistă a literaturii pe această temă
(Roth&Cohen,1986) relevă necesitatea luării în considerare şi a orientării sau vectorizării
acestor mecanisme în raport cu situaţia stresantă. M. Miclea identifică o coerenţă
şocantă, rar întâlnită în psihologie, în ce priveşte vectorizarea funcţionării mecanismelor
de coping în raport cu situaţia stresantă. Această coerenţă este determinată de utilizarea

34
perechii conceptuale: confruntare - evitare. Aceste două tendinţe de confruntare cu sau
evitare a stresului şi/sau stresorului au primit girul unor cercetări numeroase, realizate cu
metodologii diferite.
Într-o definiţie succintă, confruntarea constă în "totalitatea stategiilor
comportamentale, cognitive sau neurobiologice orientate spre stresor, spre informaţia
stresantă sau reacţia biochimică generată de acesta. Evitarea cuprinde toate strategiile
comportamentale, cognitive sau neurobiologice care procedează la eludarea stresorului.
Strategiile confruntative vizează recunoaşterea şi rezolvarea situaţiei stresante; strategiile
evitative încearcă minimalizarea ei.
Atitudinile de confruntare - evitare trebuie văzute ca extreme aflate la capetele
unui continuum. Strategiile individuale de coping pot fi localizate în orice moment, mai
aproape sau mai departe de unul dintre extremele continuumului abordare - evitare.
Abordarea - evitarea arată poziţia, "atitudinea" unui mecanism faţă de stresor sau reacţia
de stres, orientarea sau vectorizarea lui. Nu există două clase distincte de coping ci de
vectori care orientează în mai mică sau mai mare măsură, mecanismele cognitive,
comportamentale sau neurobiologice ori combinaţiile lor.
De cele mai multe ori, pentru a-şi reduce distresul, omul recurge simultan la
instrumentele sale cognitive, biologice şi comportamentale. Mai mult, utilizarea unui tip
de mecanisme antrenează, în mai mică sau mai mare măsură, pe celelalte.
Ca o concluzie, stăpânirea stresului este o reacţie globală în care poate
predomina unul dintre mecanismele comportamentale, cognitive sau biologice.
Mecanismele cognitive de apărare nu sunt ale eului, au menirea de a prelucra
selectiv informaţia traumatică sau de a diminua semnificaţia şi relevanţa ei pentru
subiect. Ele vizează orice gen de informaţie traumatică, internă sau externă, deci nu sunt
orientate doar spre interior aşa cum erau considerate în psihanaliză.
 În al doilea rând, mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt postemoţinale.
Ele devin preponderent preemoţionale, chiar dacă pot opera şi după declanşarea
reacţiei emoţionale. Mecanismele cognitive de apărare se iniţiază imediat după
evaluarea primară a stimulului.
 A treia deosebire dintre mecanismele defensive ca mecanisme de procesare a
informaţiei traumatice şi mecanismele de apărare ale eului din paragigma
psihanalitică vizează organizarea lor ierarhică.

35
 A patra consecinţă a tratării mecanismelor de apărare, ca mecanisme cognitive
se referă la modul de construcţie a instrumentelor de diagnostic. Operaţionalizarea
mecanismelor cognitive de apărare se poate face numai prin itemi care descriu
proceduri specifice de prelucrare a informaţiei negative sau comportamente pe baza
cărora se poate infera astfel de proceduri.
 A cincea consecinţă a abordării mecanismelor de apărare îm paragigma
cognitivă este, poate cea mai importantă. În psihanaliză, beneficiile utilizării
mecanismelor defensive erau considerate ca fiind evidente.

3. Perspectiva psihanalitică asupra copingului

Termenul de „apărare” apare pentru prima dată în „Die


Abwehrneuropsychosen” articol în care A. FREUD îşi propunea să fundamenteze o
teorie psihologică a teoriei dobândite, a numeroaselor fobii şi obsesii şi a unor psihoze
halucinatorii.
Dintr-un articol publicat în 1896 – „Noi observaţii asupra psihonevrozelor de
apărare”, Freud scria că apărarea este „centrul nucleic al mecanismului psihic
răspunzător de respectivele nevroze”.
În 1926 în postfaţa la „Inhibiţie , simptom şi angoasă”, Freud revine la
conceptul de apărare şi precizează că „este convenabil să-l folosim pentru a desemna în
general toate procedeele de care se serveşte eul în conflictele susceptibile de a conduce la
o nevroză în timp ce cuvântul „refulare” desemnează un mod de apărare mai bine
determinat şi pe care cercetările noastre ne-au permis să-l cunoaştem mai bine”.
BUCKLEY(1995) ajunge la concluzia că Freud a descris 10 mecanisme de
apărare (de fapt 9, în afara refulării) şi indică lucrările în care pot fi găsite aceste
descrieri:
• Regresia (noţiune ce apare în 1900 în „Interpretarea viselor” şi ale cărei strânse
legături cu fixaţia sunt precizate în „Introducere în psihanaliză”,1905).
• Sublimarea şi formaţiunea reacţională („Trei studii privind teoria
sexualităţii”,1905).
• Proiecţia („Preşedintele Schereber”,1911).

36
• Întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrar („Pulsiuni şi
destine ale pulsiunilor”,1915)
• Introiecţia sau identificarea („Doliu şi melancolie”,1917)
• Anularea retroactivă şi izolarea („Inhibiţie, simptom şi angoasă,1926)
În tradiţia psihanalitică, mecanismele de apărare sunt îndreptate doar împotriva
pulsiunilor id-ului şi a derivatelor lor simbolice.
Comparând mecanismele de apărare în viziune psihanalitică cu cele de coping
există mai multe deosebiri:
 Mecanismele de coping sunt orientate spre controlulu stresului extern sau intern
pe când mecanismele psihanalitice de apărare ale eului sunt orientate numai spre
blocarea pulsiunilor instinctuale interne.
 A doua caracteristică a teoriei psihanalitice asupra mecanismelor de apărare
vizează momentul declanşării lor. Procesele defensive ale ego-ului intervin abia
atunci când acesta resimte "anxietatea de semnal" (S.Freud), adică atunci când
pulsiunile instictuale ameninţă să "inunde" ego-ul.
 A treia notă definitorie pentru paradigma psihanalitică asupra mecanismelor
defensive constă în organizarea lor ierarhică. Originea acestor organizări ierarhice a
proceselor defensive se află la Freud. El consideră represia ca "temelia pe care se
sprijină întreaga structură a psihanalizei".
În 1936, A.Freud publică „Eul şi mecanismele de apărare”. În această carte
descrie scopurile şi motivele apărărilor, întocmeşte un inventar al mecanismelor descrise
deja şi prezintă alte tipuri de apărare (refuzul în fantezie sau refuzul în cuvinte şi acte).
A.Freud ridică şi chestiunea combinării dintre mecanismele de apărare şi problema
utilizării lor alternative împotriva ameninţărilor de ordin intern şi extern.
M.KLEIN descrie un grup de mecanisme de apărare precoce dintre care unele
sunt calificate uneori drept „apărări ce distorsionează imaginea”. SEGAL în „Introducere
în opera M.KLEIN” identifică diverse mecanisme de apărare care acţionează în direcţia
protejării nou-născutului, mai întâi împotriva fricii de moarte venind din interior şi apoi –
când pulsiunea morţii este deviată împotriva persecuţiilor din exterior şi din interior.
Contribuţia lui M.KLEIN în domeniul mecanismelor de apărare se înscrie în
cadrul teoriei relaţiilor de obiect (clivajul – cea mai primitivă apărare împotriva
angoasei). Opera sa a fost continuată de FAIRBAIN (1974) şi KERNBERG (1975) care

37
acordă clivajului un rol central în stările limită. Kernberg a descris şi alte mecanisme de
apărare caracteristice stărilor limită, cum ar fi: idealizarea primitivă, refuzul primitiv,
omnipotenţa, deprecierea şi identificarea proiectivă.
Aşa cum remarcau LAPLANCHE&PONTALIS (1967) termenul mecanism
este utilizat de la bun început de Freud pentru a sugera că fenomenele psihice se bazează
pe structuri ce pot face obiectul unei observaţii şi al unei analize ştiinţifice. Acest termen
a apărut încă din 1893 în titlul complet al „Comunicării preliminare” în care
BREUER&FREUD vorbesc despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice. Ulterior
pe măsură ce noţiunea capătă o formă, B&F pun în relaţie, pe de o parte diferitele
procedee în care se angajează eul pentru a se elibera de incompatibilitatea cu o anumită
reprezentare şi pe de altă parte diferitele afecţiuni nevrotice. Termenul mecanism asociat
conversiei isterice, apare un an mai târziu în „Noi observaţii asupra psihonevrozelor de
apărare”.
Dacă în opinia lui Laplanche&Pontalis termenul „mecanism” este utilizat de
Freud pentru a sugera existenţa unor structuri, a unor combinaţii de fenomene psihice
care pot fi observate şi supuse unei analize ştiinţifice, acelaşi termen presupune în egală
măsură un mod de funcţionare asemănător cu cel al unei maşinării, trimiţând prin urmare
la o viziune mecanicistă asupra apărării eului.
SANDLER defineşte mecanismul de apărare „un gen de maşinărie mentală
inevitabilă”. Caracterul inconştient – automatic al mecanismelor de apărare ar fi
compatibil cu o astfel de viziune.
L&P subliniază importante diferenţe care există între raţionalizare (în care
intervin mecanisme intelectuale complexe), întoarcerea supra propriei persoane (care
constituie un „destin” al ţintei pulsionale), anularea retroactivă (operaţie compulsivă) şi
sublimare (în care pulsiunea este deviată către un scop non-sexual, vizând diferite
obiecte valorizate social).
Un alt aspect este legat de relaţia dintre mecanismele de apărare şi măsurile
defensive. A.FREUD consideră că sunt sinonime:
• Măsurile defensive sunt alcătuite din diferite forme de activitate ce pot fi
modalităţi normale de a exprima o întreagă varietate de lucruri şi care pot fi
utilizate în anumite circumstanţe, în scopuri defensive.

38
• Mecanismele constituie însă nişte instrumente care apar în vederea protejării
eului şi sunt utilizate în acest scop atât în situaşiile normale cât şi în cele
patologice.
Două elemente trebuie subliniate:
• Cel dintâi vizează specificitatea mecanismelor de apărare, instrumente proprii
apărării eului.
• Relaţia acestor mecanisme şi măsuri de apărare cu patologia
Pentru a desemna mecanismele de apărare sunt utilizate şi alte cuvinte. Astfel în
dialogurile lui SANDLER cu A.Freud apar termeni precum „tipuri” sau „moduri de
apărare” specifice cu referire la diversele forme pe care le poate lua apărarea, „moduri
specifice de apărare”, „metode defensive” – conceput ca un ansamblu de demersuri bine
gândite şi coerente, utilizate pentru a putea atinge un scop, termenul se potriveşte, fără
îndoială, prea puţin pentru desemnarea mecanismelor de apărare.
În „eul şi mecanismele de apărare”, A.Freud desemnează două ţinte ale
mecanismelor de apărare:
• Pulsiunile sinelui.
• Afectele legate de aceste pulsiuni.
SANDLER afirmă că a considerat întotdeauna „apărarea ca fiind o apărare
împotriva afectului, în sensul că, dacă nu am avea de a face cu un efect neplăcut, nu ne-
am mai apăra”.
Laplanche&Pontalis – apărarea este în general dirijată împotriva pulsiunii şi doar în mod
selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată pulsiunea (amintiri, fantasme) a
situaţiilor în măsură să declanşeze pulsiuni dezagreabile pentru un eu oro împotriva
afectelor neplăcute.
Termenul de apărare a apărut pentru prima dată în 1894 în lucrarea lui S.Freud
„Psihozele de apărare” fiind utilizat şi în multe lucrări ulterioare: „Etiologia isteriei” şi
„Alte observaţii asupra psihonevrozelor de apărare” pentru a descrie lupta eului
împotriva ideilor sau afectelor dureroase sau insuportabile. Mai târziu, termenul a fost
abandonat şi înlocuit cu cel de „apărare”.
În lucrarea „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926) S. Freud revine la vechiul
concept de apărare spunând că ar fi, fără îndoială, avantajoasă utilizarea lui „ţinând cont
de faptul că îl folosim în mod explicit pentru a desemna în mod general toate tehnicile
39
folosite de eu în conflictele care pot conduce la nevroză, în timp ce termenul de
„refulare” desemnează o metodă bine determinată de apărare pe care cercetările ne-au
permis să-l cunoaştem mai bine”, rezultând de aici o respingere directă a ideii că
refularea ocupă o poziţie unică între procesele psihice, lăsându-se loc în teoria
psihanalitică şi pentru alte mecanisme care servesc aceluiaşi scop şi anume „protejarea
eului împotriva exigenţelor pulsionale”. Refularea nu va fi considerată decât o „metodă
specială de refulare”.
Tot în lucrarea „Inhibiţie, simptom, angoasă” s-a făcut aluzie la faptul că
„cercetările ulterioare vor arăta probabil că există o legătură intimă între formele de
apărare speciale şi anumite afecţiuni, ca de exemplu, între refulare şi isterie”.
În „Gelozie, paranoia şi sexualitate” (1922), introiecţia sau identificarea şi
proiecţia sunt menţionate ca metode defensive importante utilizate de către eu în
afecţiuni morbide de acest fel fiind caracterizate ca „mecanisme nevrotice”.
În lucrarea asupra teoriei pulsiunii (1915), Freud descrie procesul întoarcerii
împotriva propriei persoane şi transformarea în contrar, numindu-le „vicisitudini ale
pulsiunii”. Din punct de vedere al eului aceste ultime două mecanisme trebuie
considerate ca metode de apărare căci orice vicisitudine în calea pulsiunilor îşi are
originea într-o activitate a eului.
Celor nouă metode de apărare (regresia, refularea, formaţiunea reacţională,
izolarea, anularea, proiecţia, introiecţia, întoarcerea împotriva propriei persoane şi
transformarea în contrar) trebuie să le adăugăm o a zecea metodă care ţine mai degrabă
de studiul normalităţii decât de cel al nevrozei: sublimarea sau deplasarea scopului
pulsiunii.
Eul dispune de aceste zece metode în conflictele sale cu reprezentanţii pulsiunii
şi afectelor.
• Reuşita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al eului şi nu în funcţie
de lumea exterioară, de adaptarea la această lume.
• Criteriile de reuşită sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în
conştiinţă a pulsiunilor interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite
orice formă de neplăcere.
• În cazul particular al refulării, reuşita apărării este afectivă atunci când orice
conştientizare dispare.

40
• O apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv
domeniul conştiinţei ori domeniul competenţei eului sau fralsifică realitatea. O
apărare reuşită poate avea consecinţe nefaste pentru sănătate sau pentru
dezvoltarea ulterioară.
A.Freud spune că „activitatea de apărare ar trebui să creeze o stare de echilibru
între lumea interioară şi cea exterioară, între cerinţele interioare şi cele exterioare” şi nu
ar trebui să conducă la apariţia unui simptom.
FENICHEL identifică două tipuri de apărări:
• Apărările reuşite de tipul sublimării care nu blochează descărcarea unei pulsiuni.
În schimb se înregistrează o înlocuire a obiectului pulsiunii şi/sau o modificare a
scopului acestei pulsiuni care este deviată spre o ţintă non-sexuală. În această
categorie intră şi alte apărări cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau
transformarea în contrar.
• Apărările care eşuează sunt patogene întrucât eul le utilizează foarte frecvent sau
chiar în continuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii înlăturate, deturnate
dinspre conştiinţă. Scopul acestei apărări eşuate este de a bloca pulsiunea.
VAILLANT (1993) consideră că anumite apărări pot fi adaptative, ele
facilitează deopotrivă homeostazia psihică şi adaptarea subiectului la lumea
înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici:
1. Modul lor de funcţionare vizează, spre exemplu, în cazul afectului, nu dispariţia
acestuia, „anestezierea” lui, ci mai degrabă „prelucrarea” lui şi deci „reducerea
durerii”. Aşa se explică de ce anticiparea sau reprimarea sunt mecanisme
adaptative decât formaţiunea reacţională, activism.
2. Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orientate mai
degrabă către un termen lung. Anticiparea este astfel superioară acţiunii.
3. Pentru a fi adaptativă o apărare trebuie să fie cât se poate de specifică. Referindu-
se la specificitate, Vaillant abordează o chestiune care fusese deja evocată de
A.Freud atunci când vorbea despre faptul că în faţa anumitor ameninţări, unele
mecanisme pot fi, mai utile decât altele..
4. Pentru a putea fi considerate adaptative, apărările trebuie să canalizeze
sentimentele şi să nu le blocheze. Reprimate sentimentele pot fi, pentru un subiect
care recurge în mod sistematic la formaţiunea reacţională periculoase..

41
5. Apărările adaptative îl fac pe utilizatorul lor plăcut atrăgător pentru ceilalţi.
Folosirea unor apărări neadaptative conduce la respingerea utilizatorului care este
perceput ca supărător, insuportabil.
A. Freud a crezut mereu că legătura dintre mecanismele de apărareşi patologie
este una destul de puternică.
Vaillant (1993) adoptă o poziţie clară, fără umbră de ambiguitate. Pentru el,
prezenţa apărărilor nu este prin ea însăşi o dovadă a bolii. Oricât de dezorganizate,
nerezonabile sau condamnabile ar putea apărea apărările în ochii unui observator extern,
ele nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ.
Ideea că mecanismele de apărare pot îndeplini atât funcţii pozitive cât şi
negative este cunoscută sub numele de „dublă funcţie” a mecanismelor de acest fel şi
apare în numeroase publicaţii unel deja destul de vechi (Lampl-de Grot,1957;
Bibring&all,1961; Valenstein,1967; Lazarus,1983).
VAN DER LEEUW (1971) susţine că mecanismele de apărare perturbă
dezvolarea eului, dar o şi favorizează, considerând că prezenţa aceluiaşi mecanism este
indispensabil pentru buna funcţionare a psihicului persoanei.
BRENNER distinge două categorii de apărări:
• patologice
• patogene
Apărările patologice sunt inadecvate, pentru că pot fi decalate în raport cu
nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situaţiei în care se află subiectul. Aceste
apărări tind să deformeze percepţia realităţii şi să perturbe alte funcţii ale eului, apărând
frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic.

42
Capitolul III

1. Tulburări de alimentaţie

1.1. Caracterizare, tipologie

Tulburările de alimentaţie – anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă sunt în mod


esenţial considerate tulburări psihosomatice. În mod clar multideterminată, anorexia
nervoasă a fost mult timp modelul favorit pentru interacţiunea minte - corp. Fascinante
pentru etiologie, patogeneză, fiziopatologie, psihopatologie şi rezoluţie, anorexia
nervoasă şi bulimia nervoasă sunt în mod pervasiv în atenţia endocrinologilor,
psihiatrilor şi psihologilor. Bulimia nervoasă delimitată şi definită abia în anii 70, s-a
alăturat anorexiei nervoase, constituind argumente în favoarea teoriei generale
biopsihosociale, în defavoarea apărătorilor gândirii biologice medicale.(Oltea Daniela-
Joja, 1994).
Tulburările de alimentaţie ar fi produsul unui joc de forţe la nivele diferite de
organizare: biologic, psihologic, familial şi sociocultural. Tulburările alimentare nu ar
avea patogeneze singulare ci tabloul clinic ar reprezenta o cale simptomatică comună
pentru o multiplicitate de forţe. Astfel, AN şi BN, tulburări heterogene ar putea fi
delimitate în subgrupe, distincţia fiind necesară atât pentru cercetare cât şi pentru clinică.
Sunt caracterizate prin perturbări severe în comportamentul alimentar. Această
secţiune include două diagnostice specifice, anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă.
Anorexia nervoasă se caracterizează prin refuzul de a menţine o greutate corporală
minimă. Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade repetate de mâncat excesiv
urmate de comportamente compensatorii inadecvate, cum ar fi vărsăturile autoprovocate,
43
abuzul de laxative, diuretice sau alte medicamente, posturi sau exerciţii fizice excesive.
O perturbare în perceperea conformaţiei şi greutăţii corpului este elementul esenţial atât
al AN cât şi al BN. De asemenea, este prevăzută o categorie, tulburare de comportament
alimentar fără altă specifica.ie, pentru codificarea tulburarării care nu satisfac criteriile
pentru o tulburare de comportament alimentar specifică.
Obezitatea simplă este inclusă în "Clasificarea Internaţională a Maladiilor"
drept condiţie medicală generală, dar ea nu apare în DSM-IV, deoarece nu s-a stabilit că
aceasta este asociată în mod constant cu un sindrom psihologic sau comportamental. Cu
toate acestea însă, când există proba că factorii psihologici sunt importanţi în etiologia
sau evoluţia unui anumit caz de obezitate, acesta poate fi indicat prin notarea prezenţei
factorilor psihologici care afectează condiţia medicală. (DSM –IV, 2000)

2. Anorexia nervoasă

2.1. Definiţie şi caracterizare

Termenul anorexie, înseamnă pierderea apetitului alimentar pe fond nervos, iar


ceea ce determină o este o reducere a cantităţii de mâncare urmată de scăderea în
greutate.
Anorexicii mărturisesc că în urma unei privirii asupra lor înşişi au recurs la
măsuri extreme, de genul unor regimuri stricte, exerciţii şi diete pentru menţinerea
greutăţii sau a pierderii acesteia. Anorexicii au o intensă şi iraţională frică de a nu lua în
greutate, această frică ajunge să le controleze viaţa.
Anorexia începe de obicei ca o dietă, care apare de obicei după o schimbare
majoră, de exemplu: începerea pubertăţii, plecarea de acasă la colegiu sau ruperea unei
relaţii. Persoana se teme de schimbare şi îşi pierde controlul. Dieta începe atunci când
când persoana îşi pierde controlul şi nu se mai simte bine cu ea însăşi.
Practica dietei începe aproape ritualic, cu definirea noţiunilor de "bun" sau "rău"
privind mâncarea. Persoana îşi dă seama că este ceva rău, dar nu se opreşte din dietă
pentru că un corp frumos cel mai important factor din viaţa sa, gândindu-se la o greutate
ideală pe care trebuie să o atingă, să fi slab este bine, aproape perfect. Oricum, imaginea
corporală devine tot mai distorsionată, persoana nu va avea niciodată o percepţie corectă

44
asupra corpului său. În acest caz este necesară intervenţia celorlalţi şi ajutarea persoanei
respective să-şi recunoască problema.(www.findarticles.com, The danger of eating
disorder, E. Show, 2002).
Ceea ce este mai alarmant în aceste cazuri este că foarte mulţi doctori
subliniază creşterea numărului victimelor tinere anorexice. Fete tinere (10-11 ani) se află
în tratamente psihiatrice pentru anorexie. Dacă boala persistă şi creşte pot să apară
întârzieri în pubertate care vor afecta creşterea în înălţime şi de asemenea dezvoltarea
unui schelet fragil.
Este o tulburare alimentară caracterizată printr-o frică nereală a greutăţii,
abţinere şi o preocupare exagerată asupra imaginii corporale. Numele provine de la două
cuvinte latineşti care înseamnă: inabilitatea de a mânca. (www.findarticles.com,
Anorexia nervosa, R.J. Frey, 2000).
Femeile la care a început să apară menstruaţia, anorexia determină apariţia
amenoreei sau o întrerupere pe cel puţin o perioadă de 3 luni.
DSM-IV defineşte două subtipuri ale anorexiei nervoase:
• Un tip restrictiv caracterizat printr-o dietă severă şi exerciţii fără mâncat excesiv.
• Un mâncat excesiv/tipul purgativ marcat de episoade ale mâncatului compulsiv
cu sau fără inducere de vomă şi folosirea laxativelor.
Anorexia nervoasă nu a fost clasificată oficial ca o tulburare psihiatrică până în
cea de-a treia ediţie a DSM (1980). Este oricum, o problemă ce se manifestă în special la
adolescente. În SUA 1980 numărul anorexicilor era dublu faţă de 1970. Creşterea
numărului cazurilor raportate reflectă o veritabilă creştere a numărului persoanelor
afectate de această tulburare.
Estimativ, incidenţa anorexiei se înscrie între 0,5-1% a femeilor caucaziene.
Peste 90% din pacienţii diagnosticaţi cu această tulburare în 1998 sunt femei, ceilalţi 5%
sunt bărbaţi, însă se constată o creştere a numărului acestora.
Vârsta de manifestare se înscrie între 14-18 ani, dar s-au identificat cazuri şi la
femeile de peste 40 de ani.
Din 1970-1980 anorexia a fost privită atât ca o tulburare a femeilor din clasele
sociale înalte sau medii, dar această generalizare poate să se schimbe. Studii mai recente
indică că anorexia poate fi identificată la femeile din toate rasele şi clasele sociale.

45
Anorexia este o problemă serioasă nu doar datorită faptului că a cunoscut o
creştere, ci şi datorită creşterii ratei mortalităţii a tulburărilor psihiatrice. Mai mult
tulburarea determină serioase probleme şi complicaţii ale sănătăţii incluzând insuficienţă
cardiacă, moarte bruscă, probleme dentare, constipaţie, rupturi stomacale, umflarea
glandelor salivare, anemie şi alte anormalităţi a sângelui, pierderea funcţionalităţii
rinichilor şi osteoporosis. (www.findarticles.com, Anorexia nervosa, R.J. Frey, 2000).
Principale modificări corporale care apar la anorexici sunt:
 Pierderea exagerată în greutate – anorexia determină o pierdere în
greutate de 25% din greutatea corpului.
 Probleme ale părului, unghiilor şi pielii – lipsa necesarului nutriţional
determină o piele scorţoasă, unghii fragile, pierdere a părului.
 Dereglări menstruale – dieta severă determină o reducere mare a
nivelurilor hormonale, perturbări ale ciclului menstrual.
 Sensibilitate crescută la temperaturi joase – pierderea din masa musculară
provoacă dificultăţi corpului de a reţine căldura.
 Creşterea părului pe corp – lanugo – păr fin creşte pe corp datorită
eforturilor de a reţine căldura corpului.
 Pielea se decojeşte în jurul genunchilor.
 Preocupări neobişnuite privitoare la mâncat – ghiduri extrem de rigide
privind hrana, ajungându-se la numărarea caloriilor mâncate.
 Preocupare pentru mâncare, greutate, calorii – unii anorexici nu pot
susţine o conversaţie fără să discute despre mâncare sau greutate.
 Activităţi fizica extreme – se accelerează pierderea în greutate prin
exerciţii fizice.
 Izolare socială – datorită schimbărilor psihologice, anorexicii restrâng
relaţiile cu familia şi prietenii.
 Imagine de sine scăzută – stima scăzută acompaniază anorexia. Aceasta
duce la depresie şi tendinţe suicidare.
 Îmbrăcarea cu haine largi – adesea, anorexicul se ascunde sub haine
groase şi imense, însă partea bună este că îi ajută să rămână calzi.
 Refuzul problemei – în timp ce imaginea de sine este distorsionată ei
susţin frecvent că sunt obsedaţi de greutatea lor şi insistă să pieardă şi mai

46
mult din greutate.(www.findarticles.com, The danger of eating disorder, E.
Show, 2002).
Anorexia este o tulburare care rezultă din interacţiunea culturală şi
interpersonală, cât şi a factorilor biologici. Cauze precise ale acestei tulburări nu sunt
cunoscute, însă am putea totuşi enumera:
1. Influenţa socială – creşterea incidenţei anorexiei este reflectată de tendinţa de a
arăta cât mai bine a tinerilor, prin imitarea celorlalţi. Manifestarea anorexiei la
adolescente este atribuită unor cauze ale dezvoltării, când fetele îşi schimbă
corpul, într-o societate în care se pune accentul pe aspectul fizic.
2. Scopurile profesionale – riscul manifestării anorexiei este mai frecventă în special
la adolescentele care se pregătesc pentru o carieră, de aceea acordă o atenţie
crescută greutăţii/apariţiei. Aceste riscuri apar la grupuri de tipul: dansatori,
modele, atleţi profesionişti.
3. Influenţele biologice şi genetice – la femeile în familia cărora (mama, sora) au
suferit de astfel de tulburări, există riscuri mai mari de îmbolnăvire.
4. Factorii psihologici – un număr mare de teorii au încercat să explice aspectele
psihologice ale acestei tulburări. Anorexia poate fi interpretată astfel:
• O reacţie a femeilor la maturizarea sexuală – poate fi divers interpretată,
ca o dorinţă de a rămâne un copil sau ca o dorinţă de a-şi apropia bărbaţii
cât mai mult posibil.
• O reacţie la un abuz sexual.
• Dorinţa de a părea fragilă – această ipoteză reflectă ideea că pasivitatea şi
oboseala este atractivă pentru bărbaţi.
• Autonomia/independenţa – unii anorexici pornind de la un succes familial
recurg la fitness şi dietă. Mulţi anorexici sunt perfecţionişti şi dispun după
şcoală şi de alte afaceri în asociaţie cu controlul greutăţii.
• Evidenţe privind disfuncţiile familiale – în câteva familii, o tulburare de
alimentaţie a fetei serveşte ca o distracţie de la discordiile maritale sau
alte tensiuni familiale.

47
2.2. Diagnostice

Diagnosticele privind anorexia nervoasă sunt determinate de un număr de


factori, care variază în intensitate de la pacient la pacient. Unul din cei mai importanţi
factori este legat de refuzul pacienţilor de a recunoaşte că au o problemă de aceea ei vor
refuza tratamentele propuse de familie sau medic.
Anorexicii dezvoltă corpuri slăbite, piele galbenă şi uscată şi o scădere
anormală a presiunii sângelui. Prezenţa amenoreei la femei (dereglări menstruale) şi
uneori dureri abdominale, constipaţie, energie scăzută sunt destul de frecvente.
Pacienţii se simt reci sau dezvoltă lanugo (păr pe corp). Din cauză purgaţiei
smalţul dinţilor se erodează. În DSM-IV se specifică că pierderea în greutate este de 15%
di8n greutatea normală, cu o oarecare reducere a formei corpului. Doctorul trebuie să ia
în considerare şi alte cauze fizice care au determinat pierderile în greutate: tulburările
metabolice, tumori ale creierului (în special în hipotalamus), glandele pituitare, boli
digestive, tulburări ale arterelor mezenterice.
Persoanele cu această tulburare recurg la purgaţie imediat după masă datorită
subţierii sângelui din intestinele blocate. Doctorul trebuie să facă teste ale sângelui şi
electrocardiograme, ale urinei, teste privind structura oaselor şi informaţii legate de
starea nutriţională a pacientului.
Doctorul trebuie de asemenea să distingă între anorexie şi celelalte tulburări
psihiatrice inclusiv depresie, schizofrenie, fobii sociale, tulburări obsesive-compulsive,
tulburări privind dismorfia corporală.
Tratarea anorexie nervoase include atât măsuri pe termen lung, dar şi scurt şi
cere asistări dietetice şi psihiatrice de către specialişti. Terapia este de asemenea
complicată de rezistenţa pacienţilor sau poate fi urmată de un eşec după tratament.
1. Tratamentul din spital – spitalizarea este recomandată pentru anorexicii cu
următoarele caracteristici:
• Greutate cu 40% sub greutatea normală;
• Perturbări severe ale metabolismului;
• Severe îngurgitări şi purgaţii;
• Semne de psihoze;

48
• Depresie severă şi riscul sinuciderii;
• Crize familiale.
Tratamentul din spital include terapii individuale sau de grup în care se
monitorizează condiţia fizică a pacienţilor. Tratamentul necesită o internare de 2-4 luni.
În cazurile extreme, spitalizarea pacienţilor necesită recurgerea la intubarea acestuia sau
la tehnici de hiperalimentaţie.
2. Tratamente în afara spitalului – anorexicii care nu au o tulburare foarte severă
pot fi trataţi doar prin psihoterapie. Tipurile de tratament recomandate se bazează
pe o orientare spre interior şi include demersuri comportamentale şi terapie de
grup sau individual. Ajutorul primit din partea grupului ajută anorexicii să-şi
găsească un suport social şi încurajare. Psihoterapia anorexicilor este un proces
dificil şi încet, 50% din pacienţi continuă să aibă serioase probleme şi după ce
greutatea s-a stabilizat.
Conceptul şi realitatea AN primare şi secundare au fost bine conturate încă de
la începutul secolului.
Definiţia dată de American Psyhiatric Association (APA) în Diagnostic and
Statistical Manual III-R (1987):
1. Pierderea în greutate ducând la o menţinere a greutăţii corporale la un nivel cu
15% mai scăzut decât nivelul expectat conform vârstei şi greutăţii; în perioada de
dezvoltare, dificultatea de a realiza o greutate corporală expectată, greutatea fiind
scăzută cu mai mult de 15%.
2. Frica imensă de a lua în greutate sau de a deveni gras(ă) chiar dacă persoana este
subponderală.
3. Tulburarea percepţiei privind dimensiunea sau forma corporală, de exemplu:
persoana pretinde că este grasă chiar dacă este în starvare, convingerea că o parte
a corpului ar fi prea grasă, chiar fiind evident în condiţiile unei subponderi
marcate.
În cadrul AN au fost identificate subclasări folositoare, dar rămâne de
determinat dacă diferenţele sunt de intensitate sau de calitate a maladiei. Puţini susţin
însă ideea că AN nu ar fi altceva decât o stare de „malnutriţie nervoasă”. CRISP
consideră că ar exista o patologie esenţială la care se poate ajunge pe căi foarte diferite şi
mobilizând o varietate de mecanisme de apărare. Aceste căi şi mecanisme de apărare

49
sunt profund legate între ele şi probabil că nu se exclud reciproc în varietate lor. Dacă da
sau nu , ele permit delimitarea unor subgrupe distincte calitativ, constituie tema unor
dezbateri continue.
AN este o tulburare egosintonică. Rezistenţa la alimentare şi teama de a se
îngrăşa sunt trăsături de mult recunoscute, iar HILDE BRUCH (1962) este cea care a
atras atenţia asupra unor trăsături perceptuale şi conceptuale specifice.
Statusul mintal al anorecticului prezintă simptome şi trăsături specifice:
depresia, anxietatea implicând fobii şi comportamente de evitare, dezgustul şi ostilitatea
faţă de propria persoană, furia implicând ostilitatea faţă de alţii, elaţiunea, candoarea care
apare o dată cu negarea anxietăţii; ideaţia cu privire la mâncare; comportament social de
evitare, manipulativ şi tiranic, hiperactivitate.
Patogeneza implică o multitudine de factori de natură biologică socioculturală
şi familială, implică însă şi evenimentele iniţiatoare sau precipitate care pot explica
apariţia bolii la un moment dat, în timp ce factorii predispozanţi ne ajută să înţelegem de
ce o anume maladie este „aleasă”.
Adeseori debutul unei maladii este determinat de eşecul individului de a se
adapta unei situaţii noi. Aceste situaţii pot fi variate: infecţiile, toxinele, pierderea unei
persoane iubite sau conflictele (intra şi interpsihice) pot depăşi posibilităţile adaptative şi
pot determina debutul unei maladii.
Nu există un unic precipitant pentru AN şi într-adevăr pentru unii dintre
pacienţi cu AN nu poate fi identificat nici un eveniment precipitant. Mai mult, pentru
aceeaşi persoană, absenţa unei schimbări aparente a mediului poate induce în eroare, de
vreme ce, o dată cu maturaţia biologică, acelaşi mediu poate solicita comportamente
sociale şi personale cu totul noi.
Indiferent de natura evenimentului, individul percepe suferinţa personală ca:
• O ameninţare a pierderii controlului.
• Ameninţarea sau perceperea unei pierderi a valorii de sine.
Factorii perpetuanţi şi faptul că ei produc recurenţe, cronicitate sau dezvoltarea
unor simptome sunt importanţi pentru tabloul complet al AN. Oricare ar fi originea
simptomelor, odată ce au apărut, încercarea individului de a se confrunta cu ele poate
produce modificări predictibile în personalitatea şi comportamentul său. În perpetuarea
AN, determinante sunt simptomele legate de dietă sau de starvare. Starvarea determină

50
creşterea preocupărilor pentru alimente, dar afectează şi conceptul de sine al individului
şi sentimentul controlului de sine, odată ce apar tulburările de concentrare, nehotărârea,
obsesionalitatea, labilitatea emoţională şi tulburările de somn.
În ceea ce priveşte cronicitatea, multe dintre efectele starvării sunt cele care
afectează raporturile sociale şi interpersonale. Anorecticul încearcă să depăşească
deficitele privind conceptul de sine şi stima de sine, tocmai prin controlul susţinut asupra
dietei. Alţi factori perpetuanţi ai maladiei sunt: vomismentele, distorsiunile în percepţia
corporală precum şi aspectele conceptuale.

Bulimia nervoasă

Definire şi caracterizare

Termenul bulimie a fost folosit pentru a indica un sindrom sau un simptom


clinic. Ca simptom termenul se referă la episoade de supraalimentare masivă. Indivizii
obezi pot prezenta episoade bulimice ca şi indivizii cu o greutate ponderală normală,
dacă şi cei subponderali, ca rezultat al AN. Mulţi dintre subiecţii anorectici, cum ar fi
preocupările excesive pentru greutatea ponderală.
Bulimia nervoasă reprezintă o preocupare intensă privind greutatea şi forma
corpului, cu episoade regulate de supraingestie necontrolată a unor cantităţi mari de
alimente, asociate cu folosirea unor metode extreme de contracarare a efectelor nedorite
ale supraalimentării. Bulimia nervoasă poate fi uşor de identificat, din cauză că pacienţii
sunt extrem de rezervaţi în ceea ce priveşte recunoaşterea obiceiurilor lor legate de
supraalimentare şi de folosirea exagerată a laxativelor. Chiar şi în cazurile în care
greutatea corporală este normală, există adesea un istoric de anorexie nervoasă sau de
dietă restrictivă. La unele persoane alternează manifestările de anorexie nervoasă nu cele
de bulimie.
Bulimia a fost recunoscută ca sindrom specific în 1980 de către APA în DSM
III. În 1987, DSM III-R, APA a definit sindromul drept bulimia nervoasă, cu următoarele
criterii:
1. Episoade repetate de mâncat excesiv (consumul unei mari cantităţi de alimente
într-o perioadă scurtă de timp).

51
2. În timpul episodului bulimic există sentimentul pierderii controlului asupra
comportamentului alimentar.
3. Persoane recurge la măsuri menite a reduce din greutatea corporală precum:
vomismente autoinduse, folosirea laxativelor , dieta strictă sau exerciţiul fizic
extrem.
4. În medie cel puţin două episoade bulimice săptămânal, cel puţin timp de 3 luni.
5. Preocuparea exagerată şi persistenţa pentru forma şi greutatea corporală.
RUSSELL (1979) a definit iniţial bulimia nervoasă drept o complicaţie cronică a
anorexiei nervoase, sugerând drept criteriu o istorie a AN:
O altă folosire a termenului a fost cea pentru toţi pacienţii cu sau fără o istorie
de AN, dar care prezintă episoade bulimice, indiferent de greutatea actuală şi evaluată.
Unii pacienţi prezintă fluctuaţii ponderale mari, depinzând de balanţa dintre aportul
nutritiv, consumul caloric şi comportamentul de expiere, putând oscila peste limitele
ponderal specifice AN. De asemenea pacienţii cu AN care prezintă episoade bulimice pot
avea caracteristici comune bulimicilor normoponderali, cum ar fi tendinţa de a se angaja
în comportamente impulsive. De aceea apare o anume justificare de a aplica termenul de
bulimia nervoasă tuturor pacienţilor cu o istorie prezentă sau trecută de AN care suferă
de bulimie la orice nivel al greutăţii ponderale.
Pacienta tipică pentru sindromul bulimic este o tânără femeie în jurul vârstei de
20 de ani care se plânge de comportament alimentar asupra căruia a pierdut controlul.
Alimentarea haotică poate ocupa cea mai mare parte a timpului. Gândurile se îndreaptă
frecvent înspre alimente, dietă şi forma corporală. Episoadele bulimice pot fi spontane
sau planificate. Uneori bulimia nervoasă este asociată cleptomaniei privind alimentele şi
nu numai.. Ingestia alimentară poate fi însoţită iniţial de plăcere, dar după un timp
alimentele îşi pierd gustul şi sunt ingerate cât se poate de rapid, de obicei cu sentimente
copleşitoare de dezgust de sine, disconfort şi panică.
După episodul bulimic, sentimentele de culpă şi disforie persistă şi ele se pot
accentua generând vomismente autoinduse sau alte comportamente de expiere.
Starea mentală a bulimicilor relevă aspecte psihopatologice într-o serie de arii.
Conţinutul gândirii este marcat de preocupări pentru alimente şi greutatea corporală. De
obicei, bulimica nu este satisfăcută de ponderea actuală şi de forma corporală şi se poate

52
concentra pe anumite părţi ale corpului. Asemenea consideraţii duc la intenţia de a ţine
dietă.
Au fost observate numeroase simptome afective, incluzând disforia,
autodeprecierea, tulburările de concentrare, pierderea interesului, lipsa de speranţă,
tulburările de somn şi ideaţia suicidară. Aceste aspecte au susţinut relaţia directă dintre
tulburările bulimice şi tulburările afective, adăugânde-se altor argumente precum istoria
familială, datele neuroendocrine şi răspunsul la terapia depresivă.
Pot apărea şi simptome de tip nevrotic, precum depersonalizarea şi simptomele
obsesive. Ocazional bulimiei i se asociază o stare psihotică neputându-se încă preciza
natura legăturii dintre cele două forme de tulburări.
Cea mai pregnantă trăsătură a sindromului este faptul că pacienţii sunt în mod
copleşitor femei.. Orice încercare de a înţelege tulburarea trebuie să explice acest aspect.
Legătura dintre sexualitatea feminină şi îngrăşare constituie originea tulburării. Ca şi în
AN, presiunea socială asupra femeii contribuie la etiologia tulburării. Greutatea şi forma
corporală constituie semnele feminităţii (în ciuda protestului de tip feminist), asociate
dorinţei de a oferii o imagine feminină impregnată de activism, dezirabilitate şi valoare
de sine. Aceasta constituie probabil cauza consistenţei remarcabile a fenomenului în
populaţiile clinice feminine.
LACEY (1984) releva existenţa unui pattern constant în dezvoltarea
sindromului. Trăsătura comună este istoria unei diete mai mult sau mai puţin severe.
Apariţia bulimiei este de obicei asociată intervenţiei unor factori stresanţi, sindromul
bulimic fiind precipitat de interacţiunea a cel puţin doi dintre următorii factori:
 Conflictele sexuale, îndeosebi cele centrate pe începutul sau sfârşitul unei
relaţii afective majore.
 O schimbare substanţială în ocupaţie sau în localizarea geografică astfel încât
pacienta se simte dezrădăcinată sau în nesiguranţă.
 Pierdere, implicând un deces, o înstrăinare sau o separare de un membru al
familiei sau de un prieten apropiat.
Aceşti factori precipitanţi se adaugă unui background de factori subiacenţi
reprezentaţi de dificultăţi cronice sau de lungă durată. Pacientele descriu cel puţin două,
dar de obicei trei sau patru aspecte dintre următoarele:

53
o Dubii majore privind feminitatea, implicând îndoieli asupra dezirabilităţii şi
atractivităţii lor. Suferinţa asociată unei discrepanţe majore dintre conceptul de
sine şi conceptul asupra unei femei „ideale” stereotipe.
o Conflictele maritale profunde ale părinţilor implicând dificultăţi de lungă durată
în relaţia parentală şi incluzând violenţă, infidelitate, separare, divorţ.
o Relaţiile precare cu părinţii.
Dorinţa pentru şi performanţa academică (intelectuală) generată de o stimă de
sine extrem de scăzută. Relaţii precare cu persoane de aceeaşi vârstă.
Bulimia nervoasă este o tulburare alimentară gravă afectând foarte multe femei
tinere. Bulimicii consumă foarte multă mâncare, recurgând apoi la purgaţie pentru a
elimina caloriile consumate, sau la alte metode: înfometare, exerciţii fizice excesive,
vomitare, sau folosirea de laxative. Bulimicii consideră că aceste comportamnte ale lor
reduc stresulu şi scad anxietatea.. Deoarece bulimia rezultă din controlulu excesiv al
greutăţii şi din păstrarea imaginii de sine este acompaniată de depresie fiind astfel
considerată ca o tulburare psihiatrică.
Bulimia nervoasă este o tulburare identificată la peste două milioane de
adolescente şi femei tinere din SUA. Episoadele de mâncat excesiv urmate de purgaţie
asociate acestei tulburări au consecinţe severe ducând chiar la moarte, însă riscurile
morţii nu sunt aşa de înalte cum sunt în cazul anorexiei.
Mâncatul excesiv determină rupturi ale stomacului. La nivelul inimii se
identifică scăderi ale concentraţiei de minerale şi potasiu. Accesele de vomă provoacă
serioase probleme, răni la nivelul degetelor (atunci când se induc stările de vomă) şi la
nivelul dinţilor. Esofagul este inflamat, iar glandele salivare sunt de asemenea umflate.
Mulţi dintre bulimici consideră că este destul de greu să depăşească aceste
probleme fără un ajutor profesionist. Cei mai mulţi recunosc că nu este un comportament
normal, însă susţin că nu se pot controla. Unii dintre ei recurg şi la consumul de alcool şi
de droguri, alţii suferă de boli psihice, incluzând depresii, anxietate sau tulburări
obsesive-compulsive.
Cei mai mulţi dintre bulimici sunt femei cu vârsta de până la 20 de ani. La
bărbaţi nu apare decât în 5-10% din cazuri. Comportamentul bulimic este ţinut secret
fiind acompaniat de sentimente de jenă şi vinovăţie. Cei mai mulţi dintre bulimici par a

54
avea o stare de sănătate bună, în timp ce în interiorul lor se simt neajutoraţi şi au o stimă
de sine scăzută.(Mail Tran,2000).

3.1. Cauze şi simptome

Cauzele bulimiei sunt necunoscute. Cercetările arată că este un rezultat al


combinaţie factorilor genetici şi a celor detrminaţi de mediu. Bulimia se transmite
ereditar. Cercetările au demonstrat că substanţelor chimice produse la nivel cerebral
cunoscute sub denumirea de neurotransmiţători, le este afectată funcţionarea la bulimicii
acuţi. Oamenii de ştiinţă consideră că ar putea exista o legătură între bulimie şi alte
probleme de natură psihiatrică, cum ar fi depresia şi tulburările obsesive-compulsive.
Influenţele factorilor de mediu fac referire la acele medii de muncă sau sportive care
implică un aspect fizic perfect: modeling, dansuri sau gimnastică. De asemenea un rol
deosebit îl pot avea şi presiunile exercitate de familie. Un studiu arată că mamele care
sunt extrem de preocupate de atractivitatea fizică şi greutatea propriilor fiice pot cauza
apariţia bulimiei. În plus, fetele care au tulburări de alimentaţie, au în general taţi şi fraţi
care le critică permanent greutatea corporală.
Bulimia nervoasă este o tulburare de alimentaţie în care pacienţii mănâncă fără
măsură (consumă o mare cantitate de mâncare într-un timp scurt) şi apoi vomită (golesc
corpul de mâncare) Purgaţia are loc printr-o inducere a vomitatului sau prin folosirea
unor laxative diuretice (pastile luate cu apă), exerciţii excesive, folosite individual sau
prin combinarea acestora. Aceste manifestări de mâncat excesivşi apoi purgaţia acestora
este ţinută secret şi nu poate fi detrminată nici după mai mulţi ani. De aceea se spune că
bulimia nervoasă este mai frecventă la adolescente decât anorexia.
Bulimia este similară anorexiei prin aceea că ambele tulburări sunt caracterizate
printr-o preocupare faţă de greutate, dietă şi mâncat. Oricum în timp ce un anorexic vrea
să piardă cât mai mult din greutate, scopulu bulimicului este să se menţină "ideal".
Pentru mulţi cea mai traumatizantă şi dureroasă parte a acestei tulburări sunt
constantele obsesii privind mâncarea şi greutatea.
Bulimicii mărturisesc adesea că aceste griji sunt nerezonabile, iraţionale şi
incontrolabile. Mai mult, adesea ei suferă de anxietate şi vină când nu se pot controla la
mâncare şi jenă când trebuie să realizeze purgaţia.

55
Bulimia nervoasă apare în adolescenţa târzie sau la începutul maturităţii,
apărând mai ales la femeile din clasele medii sau înalte ale societăţii. Episoadele de
mâncat excesiv urmate de purgaţie sunt de cele mai multe ori ţinute secret, iar la bulimici
caestea se manifestă aproximativ de două ori pe săptămână. Asemenea axorexiei
nervoase, bulimia îşi are originea în contextul social sau în problemele emoţionale.
Istoria familială a bulimicului include o instabilitate emoţională, furie excesivă, depresie,
abuz de substanţe sau aduzuri fizice sau sexuale.
Bulimia nu este asociată cu severe pierderi în greutate asemenea anorexiei, dar
există riscul apariţiei unor probleme grave de sănătate, mai ales la nivel gastrointestinal.
Consecinţe a frecventelor episoade de purgaţie include tulburări la nivelul esofagului,
stomacului, pancreasului şi intestinului subţire. Alte consecinţe apar atunci când
buluimicul nu se poate abţine de la mâncare şi recurge la folosirea laxativelor care
determină constipaţia. Deshidratarea, hipoglicenia şi iregularităţile bătăilor inimii
reprezintă efectele ale bulimiei. Apar tulburări şi la nivelul dinţilor, apar carii, iar smalţul
dinţilor se deteriorează datorită acidului din purgaţie.
Bulimia, asemenea anorexiei apare pe un fond anorexic. Oricum, în timp ce un
anorexic suferă de o tulburare de alimentaţie, problemele bunimicului sunt mai
accentuate. El se simte controlat de mâncare şi conştientizează problema sa găsind-o la
fel de repulsivă aşa cum o văd şi ceilalţi. Adolescentul bulimic datorită experinţelor
emoţionale oscilante, anxietăţii, iritabilităţii recurge la o astfel de manifestare. Dormitul
normal este perturbat de purgaţiile nocturne sau consumului de laxative.
Bulimia este marcată de comportamente ascunse, bulimicul adolescent
ajungând să fure bani pentru a-şi cumpăra de mâncare.
Datorită faptului că bulimicul îşi păstrează greutatea normală, pot să treacă ani
întregi până ce familia sau prietenăă să-şi dea seama că persoane respectivă suferă de o
astfel de tulburare. Dacă la un adolescent se remarcă orice semn de tulburare trebuie
alertat imediat doctorul. Tratamentul pentru tratarea bulimiei constă în şedinţe
psihoterapeutice, consiliere nutriţională şi îngrijire medicală dacă sunt prezente şi
problemele fizice. Medicamentele antidepresive sunt adesea prescrise, însă mai
importante sunt susţinerile şi încurajările din partea celor din jur.
În medie se mănâncă pe zi aproximativ 3500 de calorii. În cazul bulimicilor se
constată după acestea tendinţa de pierdere a acestor calorii. Ei recurg la purgaţie care este

56
o modalitate de a scăpa de corpul de caloriile excesive, relevând şi sentimente de jenă
datorate pierderii controlului. Acest ciclu mâncare excesivă/purgaţie puate avea loc
imediat după mâncat sau se recurge la el în zilele următoare.
Mâncatul excesiv poate cauza întinderea (dilatarea) stomacului şi posibilitatea
pierderii abilităţii de a propulsa hrana în intestinul subţire precum şi dureri abdominale,
greaţă şi vomă.
Regurgitarea acidului stomacal poate determina serioase probleme de sănătate.
Linia esofagiană este afectată de expunerea la acidul clorhidric, ceea ce necesită o
intervenţie chirurgicală. Acidul erodează smalţul de protecţie a dinţilor.
Creşterea nivelului PH determină o scădere a acidului clorhidric de la vomitarea
excesivă, cauze care determină corpul să fie încapabil să menţină echilibrul chimic
natural, de asemenea sistemul urinar este mult mai predispus la infecţii.
Fluidele stomacale conţin în special minerale, potasiu, calciu, natriu, ceea ce
determină modificări corporale datorate lipsei echilibrului electrolitic. De aici rezultă
crampe musculare, oboseală, bătăti cardiace neregulate. Lipsa echilibrului electrolitic nu
poate interfera cu performanţa inimii ceea ce duce la moarte.
Modalităţile de eliminare a alimentelor consumate folosite de bulimici sunt
multiple, dar cele mai folosite sunt laxativele.
Laxativele irită intestinele ceea ce detrmină contracţii musculare. Când o
cantitate mare de laxative sunt consumate, mâncarea este mutată în intestin şi nu va fi
absorbită. Aceasta este şi cauza echilibrului electrolitic. Utilizarea abuzivă a laxativelor
detrmină o scădere a funcţionalităţii intestinului ce are ca rezultat "sindromul intestinului
leneş" ce determină un dezechilibru a mineralelor corpului.
În timp ce nu există o descriere definitivă a bulimiei, sunt câteva tratamente
psihologice. Adesea bulimicii sunt insatisfăcuţi de viaţa pe care o duc, însă nu le
consideră sentimente depresive. Mulţi dintre bulimici sunt rezistive, ostili şi rebeli.
Pasivitatea este o consecinţă a ostilităţii. În timp ce societatea le expune riscurile bolii,
bulimicii sunt foarte sensibili la aceste mesaje.
Datorită greutăţii relativ normale ale bulimicilor, este dificil să identifici
semnele fizice ale acestei tulburări. Un semn poate fi prezent: semnele de pe degete
datorate inducerii vomitatului. De asemenea, bulimia este adesea însoţită de severe

57
depresii ceea ce duce la tentative suicidare, oboseală, perturbări ale somnului şi
sentimente de vină.
Profilul neuroendocrin din BN prezintă o oarecare suprapunere atât cu AN cât
şi cu depresia. Pacienţii ce suferă de bulimie ca şi cei cu AN tind să aibă un răspuns
întârziat al TSH la TRH, niveluri bazale de prolactine reduse şi pot avea un răspuns
exagerat al prolectinei la TRH. Există date care sugerează faptul că bulimicii pot
prezenta un profil gonadotropinic diferit de subiecţii cu AN sau cu depresie ca şi cu alte
endocrinopatii. Deşi multe din aceste anomalii pot reflecta existenţa malnutriţiei în ciuda
greutăţii corporale în limite normale, alţi factori încă neidentificaţi sunt consideraţi a
contribui la dereglările endocrine observate în cazul bulimicilor.

3. Pericolele tulburărilor de alimentaţie

Tulburările de alimentaţie sunt definite ca o perturbare în comportamentul


alimentar ceea ce determină (induce) pericole în organism precum şi în sănătatea psiho-
socială. Anorexia şi bulimia sunt două din cele mai răspândite tulburări de alimentaţie. În
ultimele trei decenii, aceste boli au cunoscut o răspândire în mare viteză. Acestea nu sunt
doar nişte practici alimentare neobişnuite, ele necesită tratament medical, putând fi
tratate dacă sunt identificate devreme în desfăşurarea lor
Pierderea excesivă în greutate determină apariţia unor efecte adverse la nivelul
sănătăţii. Restricţia exagerată a mâncatului determină o slăbire a corpului, a
funcţionalităţii organelor interne, a rinichiului şi ficatului care încep să se îngusteze. Alte
complicaţii includ constipaţii, dificultăţi urinare, dureri musculare, crampe, umflarea
încheieturilor, deformări ale nervilor şi tendoanelor, incapacitate de concentrare asupra
problemelor digestive.
Anormalităţile sângelui include leukopenia (scăderea celulelor albe din sânge),
hipoalbuminemia (scăderea proteinelor) şi perturbări ale funcţionalităţii tiroidei:
1. Osteopenia – subţierea oaselor.
2. Osteoporosis – scăderea lungimii oaselor.
Pentru adolescente aceste probleme medicale nu doar întârzie dezvoltarea
scheletului şi creşte riscul facturilor.

58
Refuzul alimentar şi vărsăturile provocate determină în timp condiţionări, care,
în urma denutriţiei şi a anemiei severe , produc dereglări hipotalamice şi insuficienţa
hipofizară pluritropă.
În contextul celorlalte tulburări hipofizare (corticotropice şi tireotropa) apar şi
tulburări godanale, manifestate prin dereglări ale ciclului menstrual, finalizate cu
amenoree (Dumitrache C şi colab.).
Sindromul apare la adolescente sub vârsta de 22 ani şi se caracterizează prin
triada clasica: amanoree, scădere în greutate şi modificări ale comportamentului
alimentar, mai ales anorexia fără să se excludă perioade de bulimie.
Pe lângă semnele şi simptomele de malnutriţie protein-calorică sunt prezente şi
tulburări psihice comportamentale.
Boala apare mai ales la fete în perioada postpuberala şi se caracterizează printr-
o slăbire accentuată autoimpusă, ce are o frecvenţa de 4:100.000 (Kalney R.C. şi colab)
la populaţia generală, dar de 1:100 la fete adolescente (Kendall R.E. şi colab).
AN a câştigat importanţă în ultima perioadă o dată cu perfecţionarea metodelor
biochimice şi fizice de apreciere a masei osoase.
Astfel, studii recente (Golden N.H. şi colab,1992) au demonstrat că amenoreea
prelungită predispune la osteopenie, apoi osteoporoza care poate fi ireversibilă, afectând
grav şi starea de sănătate a pacientelor la vârsta adultă. Ea se datorează deficitului cronic
de estrogeni, cauzată de amenoree.
S-au mai descris şi alte modificări ale sistemului neuroendocrin, reflectând în
bună parte o adaptare a sistemului endocrin la stres.
Modificările funcţiei tiroidiene observate la pacientele cu anorexie nervoasă
sunt asemănătoare celor constatate în cursul deprivării calorice. Semnele si simptomele
care apar pot sugera existenţa unui hipertiroidism. Persoanele cu anorexie prezintă
tegumente uscate şi reci, o temperatură scăzută a organismului, constipaţie, amenoree.
(Iamandescu,1999).
Elementele esenţiale ale AN sunt acelea că individul refuză să menţină un
minimum de greutate corporală normală şi prezintă o deteriorare importantă în
perceperea conformaţiei sau dimensiunii corpului său. Individul îşi menţine greutatea
corporală care este sub nivelul minim normal pentru etatea şi înălţimea sa. Când AN
apare la un individ în cursul copilăriei sau la începutul adolescenţei, poate exista o

59
incapacitate de a lua în greutate plusul expectat (adică, în timp ce creşte în înălţime), în
loc să piardă în greutate.
Pragul pentru a fi subponderal: se sugerează ca limită, greuatea individului de
mai puţin de 85% din greutatea considerată normală pentru etatea şi înălţimea persoanei
respective. O alternativă şi întrucâtva un reper mai strict cere ca individul să aibî un
indice de masă corporală egal cu, sau sub 17,6Kg/m2. Aceste limite sunt prevăzute
numai ca repere orientative pentru clinician, deoarece nu este rezonabil să se specifice un
singur standard pentru greutatea normală minimă care să se aplice tuturor indivizilor de o
anumită etate şi înălţime. În determinarea unei greutăţi normale minime, clinicianul
trebuie să ia în considerare nu numai astfel de repere ci şi istoricul conformaţiei corpului
şi greutăţii individului.
De regulă pierderea în greutate se realizează în primul rând prin reducerea
cantităţii de alimente ingerate. Chiar dacă indivizii încep prin excluderea din dieta lor a
ceea ce ei percep a fi alimente cu valoare calorică mare, ei termină foarte probabil cu o
dietă extrem de restrictivă care este limitată uneori numai la câteve alimente. Metodele
suplimentare de pierdere în greutate includ purgaţia (vărsături autoprovocate sau abuzul
de laxative sau diuretice) şi exerciţii fizice intense sau excesive.
Indivizii cu această tulburare se tem foatre mult să nu ia în greutate sau să
devină obezi. Această frică intensă de a nu deveni obezi este uşurată de regulă de
pierderea în greutate. De fapt, preocuparea în legătură cu plusul ponderal creşte adesea
chiar când greutatea reală continuă să scadă.
Experientarea şi semnificaţia greutăţii şi conformaţiei coporale sunt
distorsionate la aceşti indivizi. Unii se simt în întregime supraponderali. Alţii realizează
că ei sunt gracili, dar sunt încă preocupaţi de faptul că anumita părţi ale corpului lor, în
special abdomenul, fesele şi coapsele sunt "prea grase". Ei pot utiliza o mare varietate de
tehnici pentru a-şi evalua dimensiunea sau greutatea corpului, incluzând cântărire
excesivă, măsurarea obsesivă a părţilor corpului şi utilizarea persistentă a oglinzii pentru
a controla zonele percepute "grase". Stima de sine a indivizilor cu AN este extrem de
dependentă de conformaţia şi greuatea corpului lor. Pierderea în greuate este văzută ca o
realizare impresionantă şi un semn de autodisciplină, pe când luarea în greutate este
percepută ca un eşec inacceptabil al autocontrolului. Deşi unii indivizi cu această

60
tulburare pot recunoaşte că sunt gracili, ei de regulă neagă implicaţiile medicale severe
ale stării lor de denutriţie.
Individul este adus adesea pentru control medical de către memebrii familiei
după ce a survenit o pierdere în greutate considerabilă (sau incapacitatea de a lua în
greutate plusul expectat). Dacă indivizii solicită ei înşişi ajutor, atunci fac aceasta de
regulă din cauza detresei subiective în legătură cu sechelele somatice şi psihologice ale
inaniţiei. Este rar ca un individ cu AN să se plângă de pierderea în greutate. Indivizii cu
AN sunt frecvenţi lipsiţi de conştiinţa problemei sau o neagă şi pot fi istorici incredibili.
De aceea, este necesar să se obţină informaţii de la părinţi sau din alte surse pentru a
evalua gradul de pierdere în greutate şi alte elemente ale maladiei.
Următoarele subtipuri pot fi utilizate pentru a specifica prezenţa sau absenţa
mâncatului excesiv regulat, sau a purgării în timpul episodului curent de AN:
1. Tipul restrictiv: descrie tablourile clinice în care pierderea în greutate este
realizată în primul rând prin dietă, post sau exerciţii fizice excesive. În
cursul episodului actual, aceşti indivizi nu s-au angajat în mod regulat în
mâncat excesiv sau în purgare.
2. Tipul de mâncat excesiv/purgare: este utilizat când individul s-a angajat în
mod regulat în mâncat excesiv sau în purgare (ori în ambele), în cursul
episodului curent. Cei mai mulţi indivizi cu AN care mănâncă excesiv se
purgheză prin vărsături autoprovocate ori prin abuz de laxative, diuretice
sau clisme. Unii indivizi în acest subtip nu mănâncă excesiv, dar fac în mod
regulat purgare după consumul unor cantităţi mici de alimente. Se pare că
cei mai mulţi indivizi cu tipul de mâncat excesiv/purgare se ngajează în
aceste comportamente cel puţin săptămânal, dar nu sunt disponibile
suficiente informaţii pentru a justifica specificarea unui minim de frecvenţă.
Când ajung severi subponderali, indivizii cu AN prezintă simptome depresive
cum ar fi dispoziţia depresivă, izolarea socială, iritabilitatea, insomnia. Cei mai mulţi
dintre ei sunt preocupaţi de idei în legătură cu alimentaţia, conformaţia corpului sau
greutatea.
AN începe rar înainte de pubertate, dar există indicii că severitatea perturbărilor
mentale asociate poate fi mai mare printre indivizii prepubertari care dezvoltă maladia.
Cu toate acestea, datele sugerează, de asemenea, că atunci când maladia debutează

61
precoce în adolescenţă (între 13-18 ani), aceasta poate fi asociată cu un prognostic mai
bun. Mai mult din 90% din cazurile de AN survin la femei.
Etatea medie la debutul AN este de 17 ani, cu unele date sugerând "picuri
bimodale" la etatea de 14 şi de 18 ani. Debutul acestei tulburări survine rar la femeile
peste etatea de 40 de ani. Debutul tulburării este asociat adesea cu un eveniment de viaţă
stresant. Evoluţia şi deznodământul AN sunt extrem de variabile. Unii indivizi cu AN se
recuperează complet după un singur episod, alţii prezintă un pattern fluctuant de luat în
greutate urmat de recădere, iar alţii experimentează o evoluţie cronică deteriorantă a
maladiei timp de mulţi ani. Poate fi necesară spitalizarea pentru a restabili şi redresa
echilibrele hidroelectrolitice. La indivizii internaţi în spitalele universitare, mortalitatea
pe termen lung prin AN este de peste 10%. Moartea survine cel mai frecvent ca rezultat
al inaniţiei, suicidului sau dezechilibrului electrolitic.
Tulburarea de alimentaţie de tip anorexic se caracterizează prin următorii
manifestări :
 Refuzul de a menţine greutatea corporală la, sau deasupra unei greutăţi
minime normale pentru etatea şi înălţimea sa (de exemplu, pierderea în
greutate ducând la menţinerea greutăţii corporale la mai puţin de 85% din
cea expectată).
 Frica intensă de a nu lua în greutate sau de a deveni gras(ă), chiar dacă
este subponderal(ă).
 Perturbarea modului în care este experientată greutatea sau conformaţia
corpului propriu, netaorată influenţei greutăţii sau conformaţiei corporale
asupra autoevaluării sau negarea seriozităţii greutăţii corporale scăzute
actuale.

5. Epidemiologie – factori socioculturali în tulburările de alimentaţie

Epidemiologia AN

62
Relativa consistenţă a vârstei, sexului şi a distribuţiei pe clase sociale, precum
şi relative creştere a incidenţei, au oferit un suport pentru rolul factorilor socioculturali în
dezvoltarea acestei tulburări.
Clasele sociale – suprareprezentarea în clasele sociale de sus a fost subliniată în
mod repetat, această structură necorespunzând pacienţilor bărbaţi. Studiile mai recente
raportează apariţia tot mai frecventă a tulburării în clasele sociale medii.
Vârsta – un aspect important este asocierea AN adolescenţei. Ar exista un risc
bimodal pentru vârstele de 14 şi 18 ani, majoritatea pacienţilor dezvoltând tulburea
înaintea vârstei de 25 de ani. Totuşi unele studii au relevat că debutul după vârsta de 25
de ani este relativ comun şi există şi date cu privire la un debut după menopauză.
GANFINKEL&GARNER (1982) au relevat că pacienţii depistaţi după 1976 prezentau
un debut tot mai tardiv, dar şi o dată mai tardivă a adresabilităţii în raport cu pacienţii
investigaţi înaintea anului 1976.
Sexul – de-a lungul timpului distribuţia pe sexe a rămas relativ constantă cu 90-
95% dintre cazuri femei.

5.2. Epidemiologia BN
Majoritatea cazurilor raportate au fost paciente albe, aparţinând societăţilor de
vest. Intervine de obicei mai târziu, la o vârstă medie de 22-24 de ani. Clasele sociale
înregistrate aparţin în marea majoritate unor grupuri socioeconomice relativ înalte. Mulţi
dintre subiecţii înregistraţi sunt studente.
În ciuda unui număr mare de studii privind frecvenţa sindromului bulimic, nu
există încă o imagine relevantă pentru incidenţa în populaţia generală. Studiile au sugerat
că în general ar exista mulţi indivizi cu acest sindrom, necunoscut de medicii lor.
Datorită lipsei unei imagini clare privind incidenţa, este dificil de precizat dacă numărul
mereu crescând al tulburării bulimice se datorează unei mai bune identificări,
adresabilităţi crescute reale a incidenţei. S-a sugerat că în vest numărul crescut al
pacienţilor care s-au adresat specialiştilor s-ar datora faptului că prin impactul mass-
mediei au scăzut în intensitate sentimentele de culpă.
Factorii socioculturali – tulburările de alimentaţie apar la anumiţi indivizi în
absenţa factorilor socioculturali )bărbaţi, femei mai vârstnice, indivizi ce aparţin clasei
muncitoare şi unor culturi diferite). Într-un sens bine determinat, o „cultură” nu poate

63
cauza o tulburare. Expresia unei culturi este mediată de psihobiologia individului şi de
contextul social al familiei. Factorii culturali predispozanţi pot fi înţeleşi numai în
măsura în care ei pot afecta psihologia şi biologia individului vulnerabil şi familia sa.
Accentul cultural asupra siluetei la femei constituie unul dintre factorii care
contribuie la creşterea incidenţei acestor tulburări. Impactul „imaginii slabe” curente
pentru frumuseţe şi asocierea ei cu succesul social par a fi în creştere.
SELVINI-PALAZZOLI (1978) susţine că AN s-a răspândit datorită rolurilor
noi, adeseori contradictorii şi a expectaţiilor care revin în mod curent femeii în societatea
modernă, pe de o parte, şi eşecul familiei de a se adapta cerinţelor mereu în schimbare pe
de altă parte.

Structura psihologică a tulburărilor de alimentaţie

Imaginea corporală
DSM III-R (APA, 1987) aduce drept al treilea criteriu de diagnostic pentru AN
„tulburarea modului în care este percepută dimensiunea sau forma corporală”. Pentru
BN, acelaşi manual cuprinde drept criterii de diagnostic: „preocupări persistente privind
forma corporală şi greutatea”, dar nu menţionează imaginea distorsionată a formei
corporale. În contextul tulburărilor de alimentaţie, atunci când vorbim de imagine
corporală sunt induse adeseori percepţiile corporale per ansamblu. Aceasta prezintă două
componente majore:
a. Imaginea corporală este un construct complex care poate fi abordat din
diverse perspective (Ganfinkel & Gardner, 1981): reprezentarea neuronală, imaginea
mentală, sentimentele pe care le are cineva asupra propriului corp şi un construct de
personalitate.
Referinţe la tulburări ale imaginii corporale în anorexia nervoasă există încă din secolul
trecut. Bruch (1962) a fost prima care a recunoscut tulburarea imaginii corporale drept
trăsătură caracteristică AN, considerând-o a fi legată de o malpercepţie mai generală a
stărilor lăuntrice.
b. Interocepţie numită de H. Bruch "conştiinţă corporală" sau "identitate
corporală" nu este limitată la imaginea corporală ci se extinde la percepţia şi interpretarea
stimulilor interoceptivi.

64
Studiile ultimilor ani au relevat în BN distorsiuni ale imaginilor corporale
similare celor din AN.
În ansamblul tulburărilor de alimentaţie imaginea corporală distorsionată apare
asociată malpercepţiei stărilor lăuntrice - insatisfacţia cu privire la propriul corp (sau
părţi ale corpului) fiind de obicei manifestă în contextul unor senzaţii alterate privind
foamea şi saţietatea, dar şi propria stare emoţională.
Clinic, AN şi-a păstrat identitatea ca entitate nosologică în ciuda proliferării
unor teorii etiologice diferite care au urmat introducerii maladiei în literatura psihiatrică
cu peste 100 de ani în urmă.
În ansamblu, a existat o cercetare remarcabilă privind caracteristicile de
personalitate şi trăsăturile premorbide ipostaziate drept susţinătoare ale maladiei, după
cum a existat şi o convergenţă între caracterizările clinice şi cele psihometrice privind
pacienţii anorectici.
Russell (1979) a dat prima caracterizare clinică a BN, numind-o pentru prima
dată "nervosa". De atunci literatura medicală şi cea laică a vorbit de "noul" sindrom. Într-
adevăr noi sunt: recunoaşterea prevalenţei, suferinţa asociată maladiei şi legătura
profundă cu sexualitatea feminină.
Retracţia emoţională către propriul corp şi forma sa poate fi considerată o
manevră reparatorie defensivă urmând unui sentiment de neajutorare şi de devalorizare.
Alimentele îşi pierd funcţia primară de hrană şi sunt folosite pentru o reglare a
sentimentelor şi tensiunilor intrapsihice. Anorectica şi bulimica prezintă moduri
diferenţiate de a se raporta la alimente iar bulimica le consideră în mod ambivalent.

Această cercetare încearcă să realizeze o corelaţie între influenţa stresului şi


tulburările de alimentaţie ce apar datorită acţiunii acestuia. Termenii de bulimie şi
anorexie nervoasă utilizaţi în acest caz nu trebuie consideraţi în sensul lor medical.
Manifestările privind alimentaţia subiecţilor poate fi considerată o formă incipientă a
bulimiei clinice. Era necesară o caracterizare a acestora, în primul rând pentru a le
sublinia efectele negative ale manifestării lor.

65
CAPITOLUL I.V.

PARTEA PRACTICĂ (EXPERIMENTALĂ)

66
IV.2. OBIECTIVUL GENERAL AL CERCETĂRII

Cercetarea de faţă are ca obiectiv principal evidenţierea manifestărilor în


condiţii de stres, precum şi a mecanismelor adaptative dezvoltate în aceste condiţii. Mai
specific se încearcă evidenţierea tulburărilor de alimentaţie dezvoltate de subiecţii
participanţi la cercetare (femei) în condiţii de stres.

IV.3. IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza generală:
În condiţii de stres, apar la femei tulburări de alimentaţie, ca rezultat a unui
mecanism de apărare (coping), influenţate şi de tipul temperamental al fiecăruia.
Ipoteza de nul
În condiţii de stres nu apar tulburări de comportament alimentar, deci nu se
manifestă nici un mecanism de coping necesar adaptării la situaţiile stresant.
Ipoteze specifice
Ip.1 – Comportamentul alimentar variază în funcţie de nivelul stresului.
 În condiţii de stres se manifestă un comportament de tip bulimic (se constată
o creştere a numărului de calorii consumate.

67
 În condiţii de nonstres nu apar astfel de manifestări alimentare.

Ip.2 – Nivelul stresului determină apariţia unui mecanism de adaptare (coping)


 În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.
 În condiţii de nonstres nu se manifestă mecanisme de apărare.
.
Ip.3 – Tipul temperamental influenţează manifestarea unui comportament alimentar
în condiţii de stres.
 Introvertitul consumă mai multe calorii în condiţii de stres.
 Extravertitul consumă mai puţine calorii în condiţii de stres.

Ip.4 – Tipul temperamental influenţează alegerea unui mecanism de adaptare.

IV.4. VARIABILE ŞI OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

Variabile independente
a. Nivelul stresului
• Ridicat
• Scăzut
b. Tipul temperamental
• Extravertit
• Introvertit
• Ambivert

Variabila dependentă
a. Comportament alimentar de tip bulimic
 Uşor

 Mediu
 Puternic
b. Mecanismul de coping
 Coping confruntativ

68
 Distanţare
 Autocontrol
 Căutarea suportului social
 Acceptarea responsabilităţii
 Fugă/Evitare
 Rezolvarea de probleme
• Revalorizarea pozitivă

Stresul – reprezintă o stare a organismului care rezultă din interacţiunea,


confruntarea unică sau repetată a individului cu situaţia care îi ameninţă integritatea;
subiectivă şi obiectivă situaţia stresantă solicită organismul până la sau dincolo de
limitele posibilităţilor individului de a-i face faţă.
Operaţionalizarea stresului a fost realizată cu ajutorul inventarului de anxietate
pe stare S.T.A.I.

.
Temperamentul (extraversiunea/intraversiunea) – este operaţionalizat la
extraverţi prin nevoia de comunicare, sociabilitate, nevoia de a fi în contact cu oamenii,
optimism, dorinţă de viaţă, trăsături de afirmare şi dominare a celor din jur, încredere în
propriile forţe, se avântă în diverse acţiuni cu tot elanul, fără a pune la îndoială
capacitatea sa de reuşită; introvertitul este îndreptat în special spre ei înşişi, sunt mai
reţinuţi şi detaşaţi, au nevoie de momente de linişte în care să nu fie tulburaţi, au nevoia
de singurătate pentru a putea analiza lucrurile cu atenţie.
Operaţionalizarea acestor concepte a fost realizată cu scala corespunzătoare de
personalitate a lui Eysenck.

69
Copingul – desemnează un mecanism de prevenţie şi adaptare la stres, orice
tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii intensităţii stresului, vizează toate
modalităţile de gestionare a stresului; un proces prin care persoana face faţă, reduce sau
stăpâneşte tolerează, minimalizează solicitările externe şi interne care depăşesc resursele
personale.

Comportament alimentar (manifestarea tulburărilor de alimentaţie sub forma


bulimiei sau anorexiei nervoase).
Operaţionalizarea a fost făcută cu ajutorul unei fişe în care li se cerea
subiecţilor să completeze 5 rubrici: ziua, ora, alimentele consumate, locul unde au fost
consumate, precum şi dacă în acele momente resimţeau sau nu senzaţia de foame.

IV.5. PLANUL DE CERCETARE

Planul de cercetare folosit este un plan A-B-A, plan de cercetare cu caz unic.

Nivel de bază Intervenţie/Tratament Nivel de bază


A B A

Variabila independentă 1
1 2
1. Variabila 1
2
independentă 2
3

IV.6. SUBIECŢII CERCETĂRII

Lotul de subiecţi folosiţi în realizarea acestei cercetări a fost constituit din 120
de subiecţi (fete) studente la diferite facultăţi (psihologie, filozofie, geografie, teologie).
S-au folosit studente pentru că în cazul acestora întâlnim o perioadă de stres (sesiunea),
astfel putând fi verificate ipotezele cercetării.
Lotul a fost format din studente din căminul C12 (Codrescu) Iaşi.

70
Psihologie Filozofie Geografie Teologie
75% 9% 3% 13%

IV.7. DESFĂŞURAREA/REALIZAREA EFECTIVĂ A CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfăşurat în trei etape (19.11 – 3.12/2002; 23.01 – 6.02/2003;


17.03 – 30.03/2003).
Subiecţii participanţi au fost doar fete pentru că în urma unor cercetări
ulterioare s-a constatat că doar la femei apar tulburări de alimentaţie de tipul bulimiei şi
anorexiei nervoase, la bărbaţi identificându-se o proporţie de 4%.
Mai întâi li s-a cerut subiecţilor să completeze o fişă de tipul:

DATA ORA ALIMENTE LOCUL VĂ ERA


CONSUMATE FOAME?
DA/NU

Timpul acordat:2 săptămâni. Tot în acest interval li s-a aplicat subiecţilor două
chestionare: inventarul S.T.A.I. pentru măsurarea stării şi Eysenck necesar pentru
identificarea tipului temperamental.
A doua parte a cercetării a fost realizată în sesiune (23.01 – 6.02) tot timp de
două săptămâni. Tot acum li s-au aplicat subiecţilor din nou testul S.T.A.I. pentru a putea
ilustra existenţa unui nivel de stres mai ridicat.

71
Ultima etapă a fost realizată în perioada (17.03 – 30.03./2003) tot timp de două
săptămâni când li s-a aplicat subiecţilor chestionarul de coping necesar încadrării
subiecţilor în tipul de coping specific.
Pentru realizarea părţii statistice au fost extrase din cele 6 săptămâni câte cinci
zile din fiecare perioadă, între acestea existând o corespondenţă (s-au ales zilele a treia, a
cincia, a şaptea, a opta, a unsprezecea, a paisprezecea).

19.11 – 3.12 23.01 – 6.02 17.03 – 30.03

21. 25. 26. 29. 1.1 25. 29. 30. 2.0 4.0 19. 23. 24. 27. 29.03
11 11 11 11 2 01 01 01 2 2 03 03 03 03

Caracteristica principală a cercetării este aceea că dispune de validitate


ecologică. Validitatea ecologică a unei cercetări este considerată adecvată în măsura în
care subiecţii percep mediul în care sunt examinaţi ca având proprietăţile pe care
cercetătorul le presupune ca fiind prezente (Havârneanu, 2000 apud Bronfenbrenner,
1979).
Existenţa validităţii ecologice presupune testarea subiecţilor în mediul lor
natural de viaţă (cerându-le să completeze acea fişă subiecţii nu au fost constrânşi de
vreun observator sau cadru artificial – laborator.

IV.8. GRUPAREA SUBICŢILOR

Cei 120 de subiecţi care au participat la cercetare au fost grupaţi, atât în funcţie
de tipul temperamental (identificându-se astfel 3 grupe: introvertiţi, extravertiţi şi
ambiverţi), precum şi în funcţie de tipul de bulimie manifestat: bulimie uşoară, medie şi
pronunţată.
Împărţirea a fost făcută astfel:

72
 Pe temperament în funcţie de scorurile obţinute în urma aplicării testului
Eysenck, acordându-se valoarea 1-introvertiţilor, 2-extravertiţilor, 0-
ambiverţilor.
 În funcţie de tipul alimentar, subiecţii au fost împărţiţi cu ajutorul
medianei. (având în vedere cele trei perioade de desfăşurare a cercetării)

Total calorii noiembrie


Număr de subiecţi 120
Mediana 6031,25
Abaterea standard 1605,18
Media 6186,75

Total calorii februarie


Număr de subiecţi 120
Mediana 4008,100
Abaterea standard 2539,57
Media 9623,62

Total calorii martie


Număr de subiecţi 120
Mediana 577,750
Abaterea standard 1705,06
Media 5729,88

În funcţie de valoarea acestor mediane, precum şi a scorurilor obţinute la


abaterea standard, subiecţii au fost repartizaţi în trei grupe:
Pentru prima parte a cercetării din luna noiembrie cele trei grupe sunt:
• G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 4426,07
• G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 4426,08 – 7636,43

73
• G3 – grupul bulimicilor puternici, al căror scoruri sunt mai mari de
7636,44.
Pentru partea a doua a cercetării, din sesiune cele trei grupe sunt:
• G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 6956,88
• G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 6956,89 – 12036,02
• G3 – grupul bulimicilor puternici, al căror scoruri sunt mai mari decât
12036,03
Partea a treia a cercetării este alcătuită din trei grupuri care au următoarele
limite:
• G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 3774,34
• G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 3774,35 – 7184,46
• G3 – grupul bulimicilor puternici, cu scoruri mai mari decât 7184,4

I V.9. DESCRIEREA INSTRUMENTELOR

În această cercetare s-au folosit trei instrumente standardizate şi o fişă necesară


pentru înregistrarea numărului de calorii consumate în cele trei perioade în care s-a
desfăşurat cercetarea.
Toate testele folosite au fost mai întâi pretestate pentru a putea verifica
validitatea testului pe populaţia românească.
Eysenck este un test de personalitate, a fost elaborat de către Hans J. Eysenck şi
măsoară personalitatea umană prin două dimensiuni generale, independente una faţă de
alta: extraversiunea/introversiunea, nevrozism/stabilitate. Este alcătuit din 57 de itemi,
însă pentru cercetarea de faţă nu s-au folosit decât itemii corespunzători tipului
temperamental (valoarea coeficientului de validitate este de 0,65, pretestare realizată pe
un număr de subiecţi de 70, însă doar pe întrebările care vizau tipul temperamental)
Testul S.T.A.I. este alcătuit din două părţi: o parte care măsoară modul în care
ne simţim în general (trăsătură) şi una care măsoară cum ne simţim în acest moment
(măsurând starea). În cercetarea de faţă s-a folosit cea de-a doua parte, interesând în
principal cum se simt subiecţii într-un moment lipsit de stres şi unul stresant. Testul
74
S.T.A.I este alcătuit din 20 de itemi a fost aplicat de două ori în momente diferite pentru
a putea compara cele două stări. Valoarea coeficientului de validitate este de 0,88.
Scala pe comping Scale Questionnaire Number and Coping Statement, un
chestionar alcătuit din 50 de itemi incluşi în 8 scale, fiecare scală desemnând un tip de
coping, ce se poate manifesta în condiţii de stres, aceste scale sunt:
 Coping confruntativ: descrie eforturile agresive privind depăşirea
situaşiilor şi sugerează grade de ostilităţii şi asumarea riscului.
 Distanţare: descrie eforturile cognitive prin care o persoană se detaşează
şi minimalizează semnificaţia situaţiei în care se află.
 Autocontrol
 Căutarea suportului social : desrie eforturile pe care o persoană le
depune în căutarea suportului informaţional tangibil şi emoţional.
 Acceptarea responsabilităţi :acceptarea rolului în problemă, concomitent
cu încercarea de a face ordine în lucruri.
 Fugă-Evitare : descrie ceea ce-şi doreşte un individ şi eforturile
comportamentale ale unei persoane de a scăpa sau evita o problemă,
itemi sunt opuşi itemilor scalei de distanţă.
 Rezolvarea de probleme : descrie eforturile deliberate de fixare asupra
problemei pentru a depăşi situaţia împreună cu manierea analitică de
rezolvare a problemei.
 Revalorizarea pozitivă : descrie eforturile de a dezvolta înţelesuri
pozitive în urma fixării asupra dezvoltării personale, are o dimensiune
religioasă.
Valoarea coeficientului de validitate este 0,73, pretestat pe un eşantion de 70 de
subiecţi.
Un alt instrument folosit a fost o fişă de înregistrare a alimentelor consumate în
perioadele experimentale. Fişa era formată din 5 rubrici: data, ora, alimentele consumate,
locul unde erau consumate şi trebuiau să precizeze dacă resimţeau senzaţia de foame.

75
IV.9 INTERPRETAREA DATELOR

În urma aplicării testelor statistice, asupra rezultatelor obţinute după aplicarea


chestionarelor şi testelor psihologice, au fost obţinute rezultate în funcţie de fiecare
ipoteză.

IPOTEZA 1
Comportamentul alimentar variază în funcţie de nivelul stresului
o În condiţii de stres se manifestă un comportament de tip bulimic
(numărul de calorii consumate este mai mare).
Ipoteza 1 va fi verificată cu ajutorul testul t pentru eşantioane perechi.

Tabel 1
Media Valoarea testului Gradul de Pragul de
„t” libertate „df” semnificaţie
Stres înainte de
sesiune 4,59 5,007 118 0,000
Stres sesiune

Tabel 2
Media Număr de subiecţi
Total calorii noiembrie 6186,195 120
Total calorii februarie 9623,624 120
Total calorii martie 5729,882 120

Tabel 3
Valoarea testului „t” Gradul de libertate Pragul de
„df” semnificaţie „p”
Total calorii nov -15,488 119 0,000
Total calorii febr.
Total calorii nov 3,016 119 0,003

76
Total calorii mar.
Total calorii febr. 17,084 119 0,000
Total calorii mar.

Interpretare statistică
Analiza statistică realizată a permis identificarea unei diferenţe semnificative
între nivelul stresului măsurat înainte de sesiune şi cel din sesiune. Această diferenţă a
fost identificată în urma aplicării testului t pentru eşantioane perechi obţinându-se
următoarele date: (t(118)=5,007, pentru un prag de semnificaţie p<0.001). Valoarea
testului t este negativă indicând că stresul în sesiune este mai mare decât înainte de
sesiune.
Datele din tabelul 1 indică existenţa unei diferenţe între nivelul stresului în
două din perioadele de cercetare (perioada noiembrie şi februarie).
Tabelul 2, indică existenţa unei diferenţe semnificative între mediile celor trei
perioade de aplicare a cercetării.
În urma acestei comparaţii identificăm o diferenţă semnificativă între caloriile
consumate în luna februarie (adică, în condiţii de stres) şi numărul caloriilor din celelalte
perioade.
Diferenţa mai pronunţată între cele trei perioade privind consumul de calorii
este evidenţiată de următorul tabelul numărul 3.
Datele înregistrate în tabelul 3 indică diferenţele înregistrate între mediile celor
trei perioade de cercetare. Se constată că există diferenţe semnificative între toate
perioadele, cea mai puţin semnificativă înregistrându-se între noiembrie şi martie, adică
între acele perioadele lipsite de orice influenţă exterioară de tipul stresului.
În urma aplicării testului t pentru eşantioane perechi am identificat existenţa
unor diferenţe semnificative între perioadele pre, intra şi post. Se argumentează aceste
rezultate prin următoarele date:
• t(119)=15,48 pentru p<0,01 în cazul comparării mediilor perioadelor noiembrie şi
februarie. Datorită faptului că valoarea mediei este negativă, înseamnă că în luna
februarie s-au consumat semnificativ mai multe calorii decât în luna noiembrie.

77
• t(119)=3,016 pentru p<0,05 pentru compararea perioadelor noiembrie şi martie.
Datorită faptului că valoarea mediei este pozitivă numărul caloriilor consumate în
luna noiembrie este semnificativ mai mare decât în luna martie.
• T(119)=17,08 pentru p<0,00 în cazul comparării mediilor perioadelor februarie şi
martie. Valoarea mediei corespunzătoare acestei diferenţe de medii este pozitivă,
ceea ce arată numărul caloriilor consumate în luna februarie este semnificativ mai
mare decât în luna martie.

Interpretare psihologică
Ne confruntăm mereu cu situaţii stresante care pun la încercare capacitatea
noastră de a le face faţă. În cazul studenţilor această perioadă este sesiunea. Acest fapt a
fost demonstrat în această cercetare, desfăşurată atât într-o perioadă de nonstres (în care
nu resimţim influenţa negativă asupra noastă din exterior) şi perioada de stres (sesiunea)
resimţită de toţi studenţii ca fiind încărcată de stimuli axiogeni.
Această ipoteză a fost demonstrată în acest stadiu a cercetării, datele statistice
susţinînd-o. Perioadele de suprasolicitare predispun la angajarea în diferite acţiuni
necesare pentru a face faţă stimulilor care perturbă echilibrul fiecăruia. Pentru populaţia
studiată acest refugiu necesar pentru o adaptare adecvată la stimulii externi a fost
tendinţa de a mânca mai mult, un mecanism adaptativ specific studentelor care locuiesc
în cămin. Este un mecanism de adaptare general. Explicaţii? Este simplu: se mănâncă de
fiecare dată când cineva din cei cu care stai fac acest lucru. O altă explicaţie, mai
plauzibilă ar fi aceea că în condiţii de stres preferăm să manifestăm alte comportamente
decât cele de a învăţa.
În concluzie, stresul provocat de o situaţie asemenea sesiunii determină apariţia
unor mecanisme adaptative, manifestate prin tendinţa e a mânca mai mult.

IPOTEZA 2

Nivelul stresului determină apariţia unui mecanism de coping.


o În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.

78
o În condiţii de nonstres nu este sesizată o instalare a
mecanismelor de adaptare.

Pentru a putea sesiza cât mai precis cum se manifestă influenţa stresului la cei
120 de subiecţi ai cercetării, s-a recurs la o grupare a acestora în funcţie de cele două
perioade (de stres şi nonstres) în care a fost aplicat testul pentru măsurarea nivelului de
stres (S.T.A.I.).
Subiecţii au fost grupaţi în funcţie de valoarea mediei.

Valoarea medianei Număr de subiecţi


Scor total la testul S.T.A.I. în 48 120
sesiune
Scor total la testul S.T.A.I. în 44 120
nonstres

Subiecţii au fost grupaţi astfel:


• Grupul 1 format în perioada de presesiune, cuprinde subiecţi ale căror
scoruri la testul S.T.A.I sunt cuprinse între 0-44.
• Grupul 2 format în perioada de presesiune, cuprinde subiecţii ale căror
scoruri sunt cuprinse între 45-80 (80 fiind valoarea maximă pe care o
poate lua un subiect la testul S.T.A.I).
• Grupul 1 format în perioada de intrasesiune cuprinde subiecţi ale căror
scoruri la test sunt cuprinse între 0-48
• Grupul 2 format în perioada de intrasesiune cuprinde subiecţi ale căror
scoruri la test sunt cuprinse între 49-80.

o În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.

Pentru a putea demonstra confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze specifice


am aplicat testul t pentru eşantioane independente, obţinându-se următoarele date:

Nivelul stresului Număr de subiecţi Media


Stres scăzut 48 14,27

79
Căutarea suportului Stres ridicat 72 14,82
social

Valoarea testului „t” Gradul de libertate Pragul de


„df” semnificaţie „p”
Căutarea suportului 2,01 118 0,046
social

Interpretarea statistică
Tipurile de coping supuse spre cercetare sunt cele extrase din chestionarul
aplicat, identificându-se astfel 8 tipuri de mecanisme de adaptare.
Analiza statistică realizată a permis identificarea unor diferenţe semnificative
între cele două grupe de subiecţi, cu stres ridicat şi stres scăzut, în ceea ce priveşte
manifestarea tipului de coping: căutarea suportului social.
Mai precis, grupul subiecţilor cu un nivel ridicat de stres manifestă într-o mai
mare măsură căutarea suportului social decât grupul subiecţilor cu un nivel de stres mai
scăzut t(118)=2,01; p<0,05.

o În condiţii de nonstres nu se manifestă mecanisme de adaptare.

Nivelul stresului Număr de subiecţi Media


Fugă/Evitare Stres scăzut 65 13,82
Stres ridicat 55 12,98

Valoarea testului „t” Gradul de libertate Pragul de


„df” semnificaţie „p”
Fugă/Evitare 2,03 118 0,045

80
Interpretarea statistică
Analiza statistică a permis identificarea unor diferenţe semnificative între cele
două grupe de subiecţi, cu stres scăzut şi stres ridicat, în ceea ce priveşte mecanismul de
coping preferat: fugă/evitare, infirmând astfel ipoteza specifică de la care s-a pornit.
Mai precis grupul subiecţilor cu un nivel mai scăzut al stresului manifestă într-o
mai mare proporţie o tendinţă spre tipul de coping de tipul fugă/evitare: t(118)=2,03;
p<0,05.

Interpretarea psihologică
În interpretarea psihologică a acestei ipoteze s-a pornit de la premisa că atunci
când sesizăm influenţa unor factori axiogeni (de tipul stresului), manifestăm un
mecanism de adaptare. Aceste mecanisme se manifestă prin încercarea noastră de a ne
opune acţiunii acestor prin dezvoltarea unor strategii capabile să îndepărteze aceşti
factori perturbatori, dar şi să minimalizeze efectele acestora prin încercarea de evadare
din sfera lor de acţiune.
În această cercetare s-a presupus că indivizii vor manifesta la acţiunea factori
de stres unul din cele 8 mecanisme adaptative descrise de testul pe coping, de tipul:
coping confruntativ, distanţare, suport social, acceptarea responsabilităţii, fugă/evitare,
rezovarea de probleme şi revalorizarea pozitivă), ipoteza nu a fost pe deplin infirmată
constatându-se o manifestare în condiţii de stres a tipului de coping căutarea suportului
social. Nivelul ridicat de stres determină o astfel de manifestare, în sensul că stresul
provoacă un dezechilibru cognitiv şi emoţional ceea ce-l face pe subiect să depună un
efort mai ridicat pentru o reechilibrare.
De asemenea s-a mai constatat existenţa unui mecanism adaptativ şi într-o
situaţie de nonstres (în luna martie), de tipul fugă/evitare, comportament descris prin
ceea ce subiectul îşi doreşte, dar şi prin eforturile comportamentale ale unei persoane de
a scăpa sau evita o problemă. Acest comportament de adaptare ne conduce la ideea că
indiferent dacă resimţim sau nu acţiunea unor factori anxiogeni avem tendinţa de a
manifesta astfel de mecanisme, preventiv.

81
IPOTEZA 3

Tipul temperamental influenţează manifestarea unui comportament


alimentar. (în sensul că există diferenţe între cele trei tipuri de temperament privind
relaţia cu manefestările alimentare).
Cercetarea statistică a fost făcută în funcţie de cele trei perioade de cercetare.

I. În luna martie

a. Ambivert

Tabel 1
Frecvenţa
Bulimic 6
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 56
Bulimic uşor 5

Grafic 1

tip bulimic martie


TEMPERAM: 0 ambivert
60

50

40

30

20
Frequency

10

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic martie

a. Introvertitul

82
Tabel 2
Frecvenţa
Bulimic 11
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 32
Bulimic uşor 2

Grafic 2

tip bulimic martie


TEMPERAM: 1 introvertit
40

30

20
Frequency

10

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic martie

b. Extravertitul

Tabel 3
Frecvenţa
Bulimic 0
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 7
Bulimic uşor 1

Grafic 3

83
tip bulimic martie
TEMPERAM: 2 extravertit
8

Fr 2
eq
ue
nc
0
y
bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic martie

2. În februari
Ambivertul

Tabel 4
Frecvenţa
Bulimic 11
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 49
Bulimic uşor 7

84
Grafic 4

tip bulimic febr


TEMPERAM: 0 ambivert
60

50

40

30

20
Frequency

10

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic febr

b. Introvertit

Tabel 5
Frecvenţa
Bulimic 7
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 31
Bulimic uşor 7

85
Grafic 5

tip bulimic febr


TEMPERAM: 1 introvertit
40

30

20

10
Frequency

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic febr

c. Extravertitul

Tabel 6
Frecvenţa
Bulimic 1
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 4
Bulimic uşor 3

86
Grafic 6

tip bulimic febr


TEMPERAM: 2 extravertit
5

2
Frequency

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic febr

3. În luna noiembrie
a. Ambivertul

Tabel 7
Frecvenţa
Bulimic 10
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 47
Bulimic uşor 10

87
Grafic 7

tip bulimic nov


TEMPERAM: 0 ambivert
50

40

30

20
Frequency

10

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic nov

2. Introvertitul
Tabel 8
Frecvenţa
Bulimic 8
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 34
Bulimic uşor 3

Grafic 8
88
tip bulimic nov
TEMPERAM: 1 introvertit
40

30

20
Frequency

10

0
bulimic puternic bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic nov

3. Extravertitul

Tabel 9
Frecvenţa
Bulimic 0
Tipul bulimic puternic
Bulimic mediu 6
Bulimic uşor 2

89
Grafic 9

tip bulimic nov


TEMPERAM: 2 extravertit
7

2
Frequency

0
bulimic mediu bulimic usor

tip bulimic nov

Pentru a verifica îm detaliu existenţa unor diferenţe semnificative privind tipul


temperamental şi comportamentul alimentar al celor trei tipuri de bulimici (puternic,
mediu, uşori), în cele trei perioade de cercetare, am realizat şi o corelaţie.
Acest fapt este demonstrat accesând meniul ANALYSE CORRELATE
BIVARIATE, între tipul temperamental al subiecţilor şi tipul bulimic.
Rezultatele obţinute:

Tabel 10
Coeficientul de Prag de
corelaţie Pearson semnificaţie "p"
Tipul temperamental 0,013 0,884
Tipul bulimic noiembrie

Tabel 11
Coeficientul de Prag de
corelaţie Pearson semnificaţie "p"
Tipul temperamental 0,123 0,180
Tip bulimic februarie

90
Tabel 12
Coeficientul de Prag de
corelaţie Pearson semnificaţie "p"
Tipul temperamental -0,073 0,431
Tip bulimic martie

Interpretarea statistică
Prin această ipoteză s-a încercat demonstrarea legăturii posibile dintre cele trei
tipuri temperamentale şi tipurile bulimice stabilite în prealabil. O diferenţă semnificativă
nu a putut fi demostrată, din cauză că cele trei grupuri nu sunt omogene din punct de
vedere temperamental. Se poate observa o diferenţă evidentă între numărul ambiverţilor,
introvertiţilor şi extravertiţilor.
S-a calculat frecvenţa tipurilor de bulimici, în cele trei perioade pentru a putea
identifica dacă influenţa stresului modifică această frecvenţă luându-se în considerare şi
cele trei tipuri temperamentale.
S-a constatat că:
 În toate cele trei perioade predomină bulimicul mediu
indiferent de tipul temperamental.
 În cazul ambiverţilor se constată o uşoară modificare în
perioada februarie (stres) în ceea ce priveşte distribuţia frecvenţelor pe cele
trei tipuri bulimice table şi grafic 4).Diferenţele dintre frecvenţe în funcţie de
tipul bulimic sunt:
- Bulimicul puternic:în noiembrie o frecvenţă de 10, februarie (stres) 9 şi în martie 6
- Bulimicul mediu: în noiembrie 47, februarie 56, martie 49.
- Bulimicul uşor: în noiembrie 10, februarie7, martie 5.
În cazul introvertiţilor s-au identificat rezultatele:
- Bulimicul puternic: noiembrie 8, februarie 7, martie 11.
- Bulimicul mediu: noiembrie 34, februarie 31, martie 32.

91
- Bulimicul uşor: noiembrie 3, februarie 7, martie 2.
 În ceea ce îi priveşte pe extravertiţi, aceştia participând la cercetare într-un
număr mai mic diferenţele constatate sunt nesemnificative:
- Bulimicul puternic: noiembrie 0, februarie 1, martie 0;
- Bulimicul mediu: noiembrie 6, februarie 4, martie 1.
Datele prezentate indică inexistenţa unor diferenţe semnificative privind
corelaţia dintre tipurile temperamental şi tipurile bulimice.
Pentru a realiza o legătură mai puternică între aceste variabile s-a recurs la
realizarea unei corelaţii:
 Rezultatele arată că nu există o relaţie între variabilele studiate, pragurile
de semnificaţie obţinute au valori mai mari decât 0,05.(tabel 10, 11, 12).
Aceste praguri având valorile : pn (valoarea pragului din noiembrie) = 0,88 ;
pf (valoarea pragului în februarie) = 0,18 ; pm (valoarea pragului în martie) =
0,43.

Interpretarea psihologică
Cercetarea de faţă s-a axat în principal pe demonstrarea unei relaţii
semnificative între nivelul stresului şi apariţia unor tulburări de alimentaţie. A
interesat totuşi şi demonstrarea unei influenţe a personalităţii, de aceea s-a încercat
observarea unei relaţii între tipul temperamental (introvertit, ambivert şi extravertit).
Datele obţinute nu dau informaţii despre existenţa unei asemenea relaţii.
Există însă o obiecţie, cum am precizat şi mai sus: neinteresând în mod special
această corelaţie grupurile studiate şi împărţite în funcţie de temperament nu sunt
echivalente pentru a putea apărea acea diferenţă semnificativă.
Psihologic, nu putem vorbi de o influenţă temperamentală asupra modului în
care mâncăm, cantitativ vorbind. Fiecare are stilul său alimentar, mâncând mai mult s-
au mai puţin şi aceasta nu ţine de tipul de temperament.

IPOTEZA 4

92
Comportamentul alimentar determină apariţia unui mecanism de coping.
 În sesiune are loc o creştere a numărului de mese (februarie)
 În nonstres se constată o menţinere constantă a numărului de mese
(noiembrie şi martie)

Număr mese martie Frecvenţa Asymp.Sig


1 19
2 48
0,000
3 48
4 5

nr de mese nov
60

50

40

30

20
Frequency

10

0
1 2 3 4

nr de mese nov

Număr mese februarie Frecvenţa Asymp.Sig


2 2
3 2
4 38
5 40
6 25 0,000
7 8
8 5

93
nr de mese febr
50

40

30

20
Frequency

10

0
2 3 4 5 6 7 8

nr de mese febr

Număr mese martie Frecvenţa Asymp.Sig


1 18
2 49
3 43
4 10 0,000

nr de mese mar
60

50

40

30

20
Frequency

10

0
1 2 3 4

nr de mese mar

94
Pentru a identifica existenţa unei legături mai puternice între manifestările
comportamentelor de coping şi tulburările de alimentaţie, s-a realizat o corelaţie între
acestea.
Mai întâi, s-a făcut o corelaţie între tipul bulimic din luna noiembrie (nonstres),
care cuprinde bulimicul puternic, mediu şi uşor şi cele 8 tipuri de mecanisme de coping
utilizate ca în această cercetare ca posibile strategii de adaptare la stres.
S-a constata că:

Prag de semnificaţie Coeficientul Pearson


Tipul bulimic noiembrie
Stil coping - autocontrol
0,019 0,214

Prag de semnificaţie Coeficientul Pearson


Tipul bulimic martie
Stil coping - căutarea
0,023 0,207
suportului social

* În luna februarie, deci în luna în care s-au manifestat factorii stresanţi nu s-a
identificat nici o diferenţă semnificativă între cele trei tipuri bulimice şi stilul de coping.

Interpretare statistică
Asemenea ipotezei anterioare, datorită prelucrării unor date calitative s-a recurs
la identificarea frecvenţelor numărului de mese (adică de câte ori pe zi se mănâncă) în
funcţie de nivelul stresului corespunzător lunii februarie.
Din tabele şi grafice se poate observa o diferenţă semnificativă între numărul de
mese a celor 120 de subiecţi prezenţi la cercetare: diferenţa este vizibilă între lunile
noiembrie şi martie comparativ cu luna februarie, lună în care s-a constata influenţa unor
factori de stres.
 În luna noiembrie frecvenţa meselor este de 3, 4, între acestea nu există
diferenţe având acelaşi număr de frecvenţe (48).
 În luna februarie se constată o creştere a numărului de mese, la 8 pe zi,
media fiind de 4-5.

95
 În luna martie se revine la numărul de mese din luna moiembrie (4 mese
pe zi, cu o predominanţă de 2 pe zi).
Pentru a evidenţia o relaţie mai pronunţată între stilurile de coping (cele folosite
în urma aplicării chestionarului) şi tulburările de alimentaţie, s-a făcut o corelaţie între
cele 8 tipuri de coping şi tipurile alimentare în cele trei perioade de cercetare.
Datele indică existenţa a două corelaţii semnificative între tipurile de coping şi
comportamentul alimentar.
 Subiecţii, în luna noiembrie, deci într-o perioadă de nonstres,
manifestă cu predominanţă un mecanism de coping de tipul autocontrolului.
 În luna martie se constată o predominanţă a tipului de coping:
căutarea suportului social.

Interpretarea psihologică
Interpretarea psihologică a acestei ipoteze nu poate fi făcută decât realizându-se
o legătură cu celelalte ipoteze ale cercetării, în sensul că pentru a putea evidenţia,
creşterea numărului de mese pe zi, putând astfel corela cu apariţia unor tulburări
alimentare, trebuie să ne referim şi la influenţa stresului. Aşa cum precizam şi la ipoteza
numărul 2, în condiţii de stres, se constată apariţia unor mecanisme de coping. Această
ipoteză evidenţierea acestui mecanism prin creşterea frecvenţei meselor în condiţii de
stres. În urma plicării corelaţiei se constată menifestarea unor mecanisme de adaptare în
perioadele de nonstres (noiembrie şi martie), de tipul autocontrolului şi căutării
suportului social.?????????????????????

96
Anexa 1

CHESTIONARUL E.P.I.
FORMA "A"

Acest chestionar cuprinde întrebări referitoare la modul în care


acţionaţi, vă comportaţi sau la anumite sentimente ale dumneavoastră.
După fiecare întrebare există un spaţiu rezervat pentru a răspunde cu
"Da" sau "Nu".Încercaţi să vă hotărâţi dacă răspunsul "da" sau "nu"
reprezintă felul dumneavoatră obişnuit de a acţiona sau de a simţi. După
acesta faceţi un X în căsuţa de sub răspunsul care vi se potriveşte.
Lucraţi repede, să nu pierdeţi mult timp cu nici o întrebare; noi dorim să
obţinem prima dumneavoastră reacţie şi nu un proces îndelungat de gândire.
Întregul chestionar nu trebuie să dureze mai mult de câteva minute.
Fiţi atenţi pentru a nu omite nici una dintre aceste întrebări . în cazul în
care a-ţi greşit, încercuiţi răspunsul greşit şi faceţi un nou X sub răspunsul
corect.

97
Nu există răspunsuri bune sau rele, prezentul chestionar nefiind un test
de inteligenţă sau de aptitudini, ci doar o măsură a felului în care
dumneavoastră acţionaţi şi simţiţi.
Acum începeţi să lucraţi repede. Reţineţi că trebuie să răspundeţi la
fiecare întrebare.
Vă dorim succes!

Întrebări D NU
A
1. Aveţi adesea dorinţa de a trăi emoţii puternice?
2. Aveţi în mod frecvent nevoie de prieteni care să vă consoleze?
3. De obicei sunteţi nepăsători?
4. Vă este foarte penibil să refuzaţi un răspuns?
5. Staţi să vă gândiţi înainte de a întreprinde ceva?
6. Dacă vă angajaţi să faceţi un lucru vă ţineţi mereu promisiunea fără a ţine
cont de necazurile pe acre le puteţi avea?
7. Vi se schimbă deseori dispoziţia?
8. Acţionaţi şi orbiţi rapid fără să vă gândiţi?
9. Vi se întâmplă deseori să fiţi "nefericit" fără un motiv serios?
10.Aţi face orice când sunteţi pus la ambiţie?
11.Vă simţiţi dintr-odată timid când trebuie să intraţi în vorbă cu o persoană
care vă atrage?
12.Vi se întâmplă în diverse ocazii să vă pierdeţi calmul şi să vă enervaţi?
13.Acţionaţi deseori după inspiraţia de moment?
14.Vi se întâmplă deseori să fiţi necăjit de lucruri pe care n-ar trebui să le
faceţi sau să le spuneţi?
15.Preferaţi în general tovărăşia cărţilor decât a oamenilor?
16.Vă simţiţi cu uşurinţă jignit?
17.Vă place mult să ieşiţi în oraş?
18.Vi se întâmplă să aveţi gânduri şi idei care nu vă place să fie cunoscute de
alte persoane?
19.Vă simţiţi uneori plini de energie iar alteori apatic, abătut?
20.Preferaţi să aveţi prieteni puţini dar aleşi?
21.Aveţi obiceiul de a visa cu ochii deschişi?
22.Dacă cineva strigă la dumneavoastră, îi răspundeţi pe acelaşi ton?
23.Vă încearcă deseori sentimente de vinovăţie?
24.Se poate spune că modul dumneavoastră de a trăi este bun şi că poate fi
dat ca exemplu?
25.La o petrecere puteţi să vă distraţi foarte bine?
26.Credeţi despre dumneavoastră că sunteţi o persoană încordată şi cu o
sensibilitate excesivă?
27.Sunteţi considerat un om plin de viaţă?
28.După ce aţi realizat un lucru important rămâneţi cu impresia că l-aţi fi putut
realiza mai bine?
29.Când sunteţi cu alte persoane rămâneţi majoritatea timpului tăcut?
30.Vi se întâmplă câteodată să bârfiţi?
31.Aveţi noaptea gânduri care vă împiedică să dormiţi?
32.Dacă aveţi nevoie de o lămurire preferaţi să o căutaţi într-o carte decât să
întrebaţi pe cineva?

98
33.Aveţi palpitaţii sau bătăi de inimă?
34.Vă place o muncă unde se cere multă atenţie?
35.Aveţi crize de tremurături sau frisoane?
36.Aţi declara întotdeauna la vamă tot ce aveţi chiar dacă aţi şti că nu veţi fi
prins?
37.Vă displace să fiţi într-un grup de oameni care îşi fac farse?
38.Sunteţi cu uşurinţă iritabil?
39.Vă plac situaţiile în care trebuie să se acţioneze rapid?
40.Sunteţi tulburat de ideea unor lucruri îngrozitoare care vi s-ar putea
întreba?
41.Sunteţi lent şi nepăsător în felul dumneavoastră de a vă mişca?
42.Vi s-a întâmplat vreodată să întârziaţi la o întâlnire sau la serviciu?
43.Aveţi multe coşmaruri?
44.Vă place atât de mult să vorbiţi cu cineva încât vă adresaţi şi unei persoane
necunoscute?
45.Aveţi junghiuri şi dureri?
46.Aţi fi foarte nefericit dacă majoritatea timpului v-ar lipsi o companie
numeroasă?
47.Vă consideraţi o persoană nervoasă?
48.Dintre toţi oamenii pe care îi cunoaşteţi sunt unii care în mod clar
antipatici?
49.Credeţi că aveţi suficientă încredere în dumneavoastră?
50.Sunteţi cu uşurinţă jignit când cineva vă critică pe dumneavoastră sau
munca dumneavoastră?
51.Vă este greu să vă distraţi efectiv la o petrecere?
52.Aveţi deseori sentimente de inferioritate?
53.Puteţi cu uşurinţă să antrenaţi o petrecere în general plicticoasă?
54.Vi se întâmplă câteodată să vorbiţi despre lucruri despre care nu ştiţi nimic?
55.Vă faceţi griji legate de sănătatea dumneavoastră?
56.Vă place să faceţi farse altora?
57.Suferiţi de insomnii?

Anexa 2

Testul S.T.A.I.

Instrucţiuni

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufleteşti. Citiţi fiecare descriere în
parte şi ăncercuiţi cifra din dreptul descrierii care corespunde felului cum vă simţiţi acum, în
acest moment.

99
Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeţi prea mult timp cu vreo descriere şi daţi
acel răspuns care pare să înfăţişeze cel mai bine felul cum vă simţiţi în prezent

Nr. ITEMI DELOC PUŢIN DESTUL FOARTE


MULT
1. Mă simt calmă
2. Mă simt în siguranţă
3. Sunt încordată
4. Mă frământ pentru
ceva
5. Mă simt în apele mele
6. Mă simt întors pe dos
7. Mă îngrijorează nişte
neplăceri posibile
8. Mă simt satisfăcută
9. Sunt speriată
10. Mă simt bine
11. Mă simt sigur pe mine
12. Mă simt nervoasă
13. Sunt agitată
14. Mă simt nehotărâtă
15. Sunt relaxată
16. Mă simt mulţumită
17. Sunt îngrijorată
18. Mă simt tulburată
19. Simt că am un teren
sigur sub picioare
20. Sunt bine dispusă

ANEXA 3

CHESTIONAR – COPING

100
Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o situaţie stresantă, fără ieşire, în care ceva sau
cineva vă împiedică să duceţi sarcina la capăt. Vă rog să bifaţi în dreptul fiecărei
afirmaţii răspunsul dumneavoastră în funcţie de o scală, în care:
1 = niciodată
2 = uneori
3 = întotdeauna
Menţionăm că datele vor fi utilizate în scopuri statistice, iar identitatea şi
răspunsurile dumneavoastră vor fi strict confidenţiale!
Vă mulţumim!

1. 2. 3.
1. Pur şi simplu mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut în continuare.
2.Fac ceea ce mă gândesc că nu va merge, dar măcar fac ceva.
3.Încerc să responsabilizez o persoană să se răzgândească (să ia o decizie).
4.Discut cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţie.
5.Mă autocritic sau îmi fac singur morală.
6.Încerc să nu-mi închid uşile, ci să las lucrurile într-un fel deschise..
7.Sper să se întâmple o minune.
8.Mă las uneori dus de soartă; am pur şi simplu ghinion.
9.Merg mai departe ca şi cum nimic nu se întâmplă.
10. Încerc să-mi păstrez simţirile pentru mine.
11. Încerc să privesc partea luminoasă a lucrurilor.
12. Dorm mai mult decât de obicei.
13. Dau curs furiei faţă de persoana (ele) care au cauzat problema.
14. Accept simpatia şi înţelegerea din partea cuiva.
15. Am inspiraţie să fac ceva creativ.
16. Am încercat să uit întreaga problemă.
17. Obţin ajutor profesionist.
18. Mă schimb sau cresc ca persoană în sens pozitiv.
19. Îmi cer scuze sau fac ceva pentru a aplana lucrurile.
20. Îmi fac un plan de acţiune şi îl urmez.
21. Îmi exprim într-un fel simţirile.
22. Îmi dau seama că iau problema asupra mea.
23. Ies din experienţă mai bine decât intru în ea.
24. Vorbesc cu cineva care poate să facă ceva concret în legătură cu problema.
25. Încerc să mă fac să mă simt mai bine mâncând, bând, fumând, folosind
droguri sau medicamente.
26. Joc la mare noroc sau fac ceva foarte riscant.
27. Încerc să nu reacţionez prea în pripă sau să-mi urmez prima bănuială.
28. Ajung la o nouă siguranţă.
29. Redescopăr ce este important în viaţă.
30. Schimb ceva încât lucrurile să se termine cu bine.

101
31. Evit să fiu cu oameni, în general.
32. Nu las problema să ajungă (până) la mine; refuz să mă gândesc prea mult
la ea.
33. Cer sfatul unei rude sau a unui prieten pe care îi respect
34. Îi ţin pe ceilalţi departe de a şti cât de gravă este situaţia.
35. Clarific situaţia; refuz să o iau prea în serios.
36. Vorbesc cu cineva despre cum mă simt.
37. Mă ţin pe poziţie şi lupt pentru ce îmi doresc.
38. Exteriorizez problema asupra altor oameni.
39. Mă bazez pe experienţele mele trecute; am fost într-o situaţie asemănătoare
mai înainte.
40. Ştiu ce trebuie făcut aşa că îmi dublez eforturile pentru a face lucrurile să
meargă.
41. Refuz să cred ce se întâmplă.
42. Îmi promit că data viitoare lucrurile vor fi altfel.
43. Ajung la câte două soluţii diferite pentru problemă.
44. Încerc să fac ca sentimentele mele să nu interfereze prea mult cu alte
lucrurile.
45. Schimb ceva la mine.
46. Îmi doresc ca situaţia să dispară sau să se termine într-un fel (cu ea).
47. Am fantezii sau dorinţe despre cum se vor sfârşi lucrurile.
48. Fac rugăciuni.
49. Mă tot gândesc ce să spun sau ce să fac.
50. Mă gândesc cum ar face faţă situaţiei o persoană pe care o admir şi
folosesc asta ca model.

NUMELE ŞI PRENUMELE (INIŢIALELE) ___________


Camera: C12 - ______

102
Anexa 4

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei realizează un studiu privind tulburările


de alimentaţie ce apar la studenţi în condiţii de stres. Este un proiect mai amplu care se
desfăşoară în trei etape (19 noiembrie - 3 decembrie; 23 ianuarie - 6 februarie; 17 martie-
1 aprilie ). GARANTĂM CONFIDENŢIALITATEA !

VĂ ERA
LOCUL UNDE
DATA ORA
ALIMENTE CONSUMATE LE-AŢI
FOAME
(descriere, cantitate) ?
CONSUMAT
DA / NU

103
Anexa 5

Paired Samples Statistics

Std. Error
Mean N Std. Deviation Mean
Pair scor total stai 42.18 120 9.27 .85
1 scor total stai_s 48.88 120 4.09 .37

Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df
Pair scor total stai -
-6.69 9.57 .87 -8.42 -4.96 -7.657 119
1 scor total stai_s

Anexa 6

104
Paired Samples Statistics

Std. Error
Mean N Std. Deviation Mean
Pair total calorii noiembrie 6186.195 120 1605.187 146.533
1 total calorii februarie 9623.624 120 2539.574 231.830

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.
Pair total calorii noiembrie
120 .382 .000
1 & total calorii februarie

Paired Samples Statistics

Std. Error
Mean N Std. Deviation Mean
Pair total calorii noiembrie 6186.195 120 1605.187 146.533
1 total calorii martie 5729.882 120 1705.068 155.651

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.
Pair total calorii noiembrie
120 .500 .000
1 & total calorii martie

Paired Samples Statistics

Std. Error
Mean N Std. Deviation Mean
Pair total calorii februarie 9623.624 120 2539.574 231.830
1 total calorii martie 5729.882 120 1705.068 155.651

Paired Samples Correlations

N Correlation Sig.
Pair total calorii februarie
120 .361 .000
1 & total calorii martie

Anexa 7

105
Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df
Pair total calorii noiembrie
-3437.429 2431.315 221.948 -3876.908 -2997.951 -15.488 1
1 - total calorii februarie

Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df
Pair total calorii noiembrie
456.313 1657.252 151.286 156.753 755.874 3.016 1
1 - total calorii martie

Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df
Pair total calorii februarie
3893.743 2496.769 227.923 3442.433 4345.052 17.084 11
1 - total calorii martie

106
Anexa 8

Statistics

scor total stai_s


N Valid 120
Missing 0
Mean 48.88

Statistics

scor total stai


N Valid 120
Missing 0
Mean 42.18

Group Statistics

Std. Error
tipuri de stres N Mean Std. Deviation Mean
coping confruntativ stres scazut 65 9.94 1.39 .17
stres ridicat 55 9.64 1.34 .18
distantare stres scazut 65 13.18 1.71 .21
stres ridicat 55 13.27 1.48 .20
autocontrol stres scazut 65 13.31 1.74 .22
stres ridicat 55 13.35 1.71 .23
cautarea suportului social stres scazut 65 14.52 1.48 .18
stres ridicat 55 14.69 1.70 .23
acceptarea stres scazut 65 9.34 1.57 .20
responsabilitatii stres ridicat 55 9.20 1.60 .22
fuga-evitare stres scazut 65 13.82 2.33 .29
stres ridicat 55 12.98 2.13 .29
rezolvarea de probleme stres scazut 65 15.54 2.33 .29
globala stres ridicat 55 15.71 2.19 .30
revalorizarea pozitiva stres scazut 65 12.88 1.75 .22
stres ridicat 55 12.98 1.91 .26

107
Anexa 9

Group Statistics

Std. Error
tip stress N Mean Std. Deviation Mean
coping confruntativ stres scazut 48 10.08 1.41 .20
stres ridicat 72 9.61 1.32 .16
distantare stres scazut 48 13.13 1.42 .21
stres ridicat 72 13.29 1.72 .20
autocontrol stres scazut 48 13.08 1.60 .23
stres ridicat 72 13.49 1.79 .21
cautarea suportului social stres scazut 48 14.27 1.23 .18
stres ridicat 72 14.82 1.75 .21
acceptarea stres scazut 48 9.38 1.65 .24
responsabilitatii stres ridicat 72 9.21 1.55 .18
fuga-evitare stres scazut 48 13.73 2.29 .33
stres ridicat 72 13.24 2.25 .26
rezolvarea de probleme stres scazut 48 15.98 2.25 .32
globala stres ridicat 72 15.38 2.25 .27
revalorizarea pozitiva stres scazut 48 12.75 1.76 .25
stres ridicat 72 13.04 1.86 .22

108
CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I
1. STRESUL
1.1. Definirea stresului
1.2. Concepţii generale
1.3. Contribuţia lui HANS SELYE

2. STRESUL CA ADAPTARE
2.1. Definirea termenului de adaptare
2.2. Relaţia stres - adaptare

3. MODIFICĂRI FIZIOLOGICE ÎN DIVERSE SITUAŢII STRESANTE

4. PATOLOGIA LEGATĂ DE STRES


4.1. Caracteristici generale ale implicării stresului psihic în patogeneză

5. STRES ŞI TEMPERAMENT

CAPITOLUL II
1. TIPOLOGIA MODALITĂŢILOR DE ADAPTARE LA STRES – CONCEPTUL DE
COPING
2. PERSPECTIVA COGNITIVISTĂ ASUPRA COPINGULUI
3. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA COPINGULUI

CAPITOLUL III
1. TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE
1.1. Caracterizare şi tipologie

109
2. ANOREXIA NERVOASĂ
2.1. Definire şi caracterizare
2.2. Diagnostice
3. BULIMIA NERVOASĂ
3.1. Definire şi caracterizare
3.2. Cauze şi simptome
4. PERICOLELE TULBURĂRILOR DE ALIMENTAŢIE
5. EPIDEMIOLOGIE – FACTORI SOCIOCULTURALI ÎN TULBURĂRILE DE
ALIMENTAŢIE
5.1. Epidemiologia anorexiei nervoase
5.2. Epidemiologia bulimiei nervoase
5.3. Structura psihologică a tulburărilor de alimentaţie

CAPITOLUL IV (PARTEA EXPERIMENTALĂ)


4.1. Premise teoretice
4.2. Obiectivul general al cercetării
4.3. Ipotezele cercetării
4.4. Variabile şi operaţionalizarea conceptelor
4.5. Planul de cercetare
4.6. Subiecţii cercetării
4.7. Desfăşurarea/realizarea efectivă a cercetării
4.8. Gruparea subiecţilor
4.9. Descrierea instrumentelor
4.10. Interpretarea datelor

CONCLUZII
ANEXE

110