Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de psihologie

Lucrare de licen

Efectele psihosociale ale stresului in societatea

contemporana

Coordonator tiinific:
prof. univ. dr. Dumitru CRISTEA
Absolvent:
Roxana ONISORU
Bucureti
2013

ARGUMENT

In viata de zi cu zi s-a pus in mod traditional accent pe aspectele negative, disfunctionale

ale stresului. In limbaj curent, atunci cand spunem despre cineva ca este stresat ne gandim
de fapt la un nivel de stres foarte mare. La locul de munca, poate cea mai exhaustiva definitie
a stresului negativ este: schimbarea in starea psihica, fizica, emotionala sau in
comportamentul unei persoane ca urmare a presiunii constante exercitate asupra sa pentru a
activa in moduri incompatibile cu abilitatea sa reala sau perceputa, cu timpul si resursele
avute la dispozitie. Cu alte cuvinte, stresul la locul de munca poate fi definit ca cel mai
daunator raspuns fizic si psihic ce ia nastere atunci cand cerintele slujbei nu se potrivesc cu
resursele, capacitatile sau nevoile angajatului. Stresul la locul de munca poate conduce la
compromiterea sanatatii si chiar imbolnavire.
Conceptul de stres la locul de munca este adesea confundat cu acela de competitie, dar
aceste concepte nu sunt identice. Competitia ne energizeaza psihologic si fizic, si ne
motiveaza sa invatam noi meserii si sa ne perfectionam munca. Cand o competitie a luat
sfarsit ne simtim relaxati si satisfacuti. Importanta competitiei in munca este probabil cea la
care se face referire cand se spune: putin stres nu strica. Uneori, insa, competitia se
transforma in cerinte ale slujbei ce nu pot fi indeplinite, relaxarea se transforma in epuizare,
iar senzatia satisfactiei in senzatia de stres. Pe scurt, stadiul este de imbolnavire si esec in
munca.
Stresul este o reactie psihologica la solicitarile inerente ale factorilor de stres care are
potentialul de a face o persoana sa se simta tensionata si anxioasa, pentru ca nu este in stare sa
faca fata acestor solicitari.
Stresul este o stare de tensiune ce ia nastere atunci cand o persoana raspunde cererilor locului
de munca, familiei si altor surse externe ca si cand acestea ar fi generate de nevoile sale
interne, obligatii si autocritica. Stresul este atat aditiv cat si cumulativ. Se aduna in timp pana
la starea de criza cand apar simptomele. Acestea se pot manifesta psihic prin: iritabilitate,
anxietate, scaderea concentrarii, frustrari si ura. Pot aparea si simptome fizice: tensiuni
musculare, dureri de cap, dureri de spate, insomnii, hipertensiune. Netratate, simptomele pot
conduce la imbolnavire si chiar moarte.

Argument
Introducere
1. CAPITOLUL 1: Cadrul conceptual
1.1.
Definirea conceptelor principale utilizate: stres, societate, structura patologica
1.2.

Stres: limita dintre normalitate si patologie in societatea contemporana

1.2.1.Stadiile stresului
1.2.2.Stresul la locul de munca
1.2.3. Prevenirea stresului la locul de munca

2. CAPITOLUL 2: Teorii privind influenta stresului la nivelul soecietatii moderne

2.1.
Apararea la nivel social impotriva stresului patologic
2.2.
Teoriile psihologice:
2.2.1.Psihanaliza: mecanismele de aparare
2.2.2.Cogntiv-comportamental

3. CAPITOLUL 3: Cercetari actuale privind efectele psihosociale ale stresului

3.1. Eustres vs. distres din punct de vedere social
3.2. Clasificarile stresului (normal vs. patologic) la nivel social

4. Cercetare experimentala:
4.1. Obiective si ipoteze
4.2. Desfasurarea cercetarii
4.3. Prelucrarea si interpetarea rezultatelor

5. CAPITOLUL 5: Concluzii generale

Anexe
Bibliografie

INTRODUCERE

Primul teoretician al problematicii stresului a fost Hans Selye. Acesta considera ca

stresul este raspunsul nespecific al organismelor vii la solicitarile de orice natura. Orice fel de
solicitare este intr-un anumit sens individuala, adica specifica. Independent de natura
modificarilor organice pe care le produc, toate substantele au o proprietate comuna: impun

organismului sa se adapteze, sa se reorganizeze. Aceasta nu este o cerinta specifica; adaptarea

insasi este sarcina, indiferent de natura implicatiilor. Cu alte cuvinte, dincolo de consecintele
specifice apare in mod nespecific necesitatea unor reactii de adaptare care sa duca la
restabilirea starii de echilibru.
In ceea ce priveste caracterul agentului care provoaca stresul, al actiunii agentului
stresor, este indiferent daca situatia sau lucrul in fata caruia suntem pusi este placut sau
neplacut; conteaza numai marimea necesitatii de readaptare.
In cadrul teoriilor asupra stresului, dupa identificarea si incercarea de definire a
conceptului de stres, a fost resimtita nevoia clarificarii domeniilor sale, deoarece termenul de
stres a fost folosit oarecum inexact, au aparut numeroase definitii confuze si contradictorii
ale acestei notiuni. De exemplu, stresul biologic era identificat cu epuizarea sistemului nervos
sau cu aparitia unor emotii puternice, pe cand el nu este numai tensiune nervoasa. In cazul
omului, fiinta care dispune de un sistem nervos dezvoltat, reactiile emotionale sunt intr-adevar
factorii de stres cei mai frecventi.
Dr. J. W. Mason considera ca proprietatea comuna a factorilor de stres este aceea ca
mobilizeaza sistemul fiziologic al reactiilor emotionale sau de alarma in situatii neplcute sau
cand viata este amenintata.
Stresul nu este intotdeauna consecinta unei actiuni nocive. Este neesential daca factorul
de stres insusi este un lucru placut sau neplacut; efectul sau depinde exclusiv de masura in
care solicita adaptabilitatea organismului. Orice activitate normala poate produce un stres
puternic fara o consecinta daunatoare. Stresul daunator sau neplacut este numit distres.
Cuvantul stres utilizat in limba engleza semnifica tensiune, incarcare si provine din cuvantul
existent in limba franceza veche, distres, insemnand necaz, dificultate, situatie neplacuta.
Prima silaba a disparut probabil fiind deseori inghitita, ca atunci cand se foloseste neata in
loc de buna dimineata. Lucrurile legate de stres pot fi deopotriva placute sau neplacute, in
timp ce cuvantul distres inseamna intotdeauna necaz, neplacere.

CAPITOLUL 1: Cadrul conceptual

1.1.

Definirea conceptelor principale utilizate: stres, societate,

structura patologica

Cu toate c stresul a fost i rmne unul din cele mai criticate, controversate i disputate
concepte din istoria tiinei, el suscit n continuare interes din partea specialitilor. Nota

comun a numeroaselor studii dedicate problematicii stresului din perspectiva tiinelor

biologice i sociale este gradul redus de acord cu privire la definirea stresului, datorit
numeroaselor critici, imprecizii, inconsistene experimentale i contradicii metodologice
constatate (Baban, 1998).
Parafraznd, subscriem aici observaiei realizate de Lazarus, c precizia definirii unui
concept ar putea anihila progresul tiinific, care se realizeaz prin aproximri succesive i nu
prin rigidizarea dogmatic a sistemului de idei, iar tolerana unui anumit grad de ambiguitate
este important pentru creativitatea n tiin.
Lipsa unei teorii unitare i dificultatea circumscrierii exacte a stresului poate fi explicat
prin caracterul: universal (specific omului, animalelor, plantelor etc.); complex i procesualdinamic (intercondiionarea recurent a aspectelor fiziologice, endocrine, psihologice, socioculturale); multidimensional/nivelar (multitudinea formelor i tipurilor de stres: distreseustres;

acut-cronic;

fizic-psihic-socioprofesional-organizaional;

de

subsolicitare

suprasolicitare, cultural, de mas, ambiental, neonatal, posttraumatic, de anticipare etc.) al

fenomenului de stres; specific-nespecific (specificitatea versus nespecificitatea stresorilor i
reactiior la stres).
Cuvntul "stress", a crui semnificaie originar era de suferin, dificultate, adversitate
are n limba englez mai multe sensuri: ncordare, presiune, tensiune, efort, solicitare,
constrngere, for.
In fizic (inginerie) a fost utilizat pentru a defini gradul de deformare sau distorsiune suferit
de un corp material supus unei presiuni/fore, efectul de modificare structural a lui fiind
denumit "strin" , ca o form de deviaie de la standard (Quick & Quick, 1984; Levi, 1990,
cit. n Baban, 1998).
Aplicat diferitelor persoane, strain-ul individual reprezint gradul de dezechilibru al
funcionrii normal-optime la nivel fiziologic, psihologic i/ sau comportamental, rezultat in
urma interaciunii cu un stresor (specific sau nespecific) sau o serie de evenimente de via
stresante. Acest termen extrapolat la tiinele sociale este asimilat n ecuaia stresului cu
efectul solicitrilor/ condiiilor externe sau/i interne, care exercit presiuni/ tensiuni asupra
organismului.
In biologie aceast noiune desemneaz n acelai timp agresiunile care se exercit
asupra organismului (agenii stresani: stresorii) i reacia organismului la agresiuni. Aceast
reacie este considerat nespecific, adic nu depinde de agentul stresor.

In medicin (fiziologie) n reacia de stres sunt implicate sisteme nervoase i

hormonale (sistemul simpatic i suprarenal, care intervin n reacia de urgen descris de
Cannon n 1935; axa hipofizocorticosuprarenal rspunztoare pentru SGA descris de Selye n
1950; eliberarea de catecolamine i glucocorticoizi, de hormoni sexuali i de cretere - a crui
secreie este diminuat, de endorfine - a cror secreie este crescut). De asemenea, reacia de
stres este nsoit de o diminuare a sensibilitii la durere (analgezic indus prin stres), care
permite organismului s-i focalizeze resursele asupra mijloacelor de a face fa agresiunii.
Sociologii

ne

sugereaz

stresul

se datoreaz caracteristicilor mediului

social n care trim; n psihologie, termenul stres este folosit pentru a evoca rnultiplele
dificulti i solicitri crora individul se strduiete sa le faca fata (de ex. evenimente critice/
stresante de via, evenimente vitale) i resursele de care dispune pentru a administra aceste
probleme - strategii de ajustare sau mecanisme de
preluat

coping;

conceptul

de

coping"

din limba englez i asimilat ca atare i n francez i german este un construct

umbrel, care desemneaz toate modalitile de a face fa, de gestionare i control a stresului,
pe care le utilizeaz fiina uman (vezi Miclea, 1997 ).
Iniial, stresul a fost considerat din punctul de vedere al stresorului (al agentului
stresant): "orice situaie de via care solicit organismul creeaz stres" (apud Selye, 1977);
ntreaga istorie a stresului a avut ca dominant continuumul specificitate-nonspecificitate, care
doar aparent difer n calitate, diferenele fiind de grad.
Selye (1977) susinea c agenii specifici implic att specificitatea cauzei, ct i a
formei de schimbare pe care o presupune. Dac unele pri sunt afectate nespecific, solicitrile
totale de adaptare se nsumeaz. Stresorii cei mai eficieni sunt cei nespecifici, care afecteaz
multe pri ale organismului, fiind lipsii de capacitatea de a aciona selectiv asupre vreuneia.
Agentul stresant este considerat stresor numai ntr-un sens probabilistic, el genernd
disfuncii, tulburri sau dezordini, dar nefiind singur un predictor al acestora (Lazarus, 1986).
De aceea, referirea numai la stresul obiectiv (la stimulul din mediu), ignor calitatea i
pattern-ul

rspunsului

emoional,

cognitiv

sau

comportamental,

urma

interaciunii/evalurii, precum i vectorizarea funcionrii (nfruntare-evitare) sau tipul de

mecanism de "coping"/ajustare/gestionare care se dezvolt (Miclea, 1997).
In literatura de specialitate putem constata numeroase confuzii i dispute terminologice,
rezultate n urma diferitelor definiii date stresului.
Astfel stresul este:
a) confundat cu anxietatea (anxietatea este una din emoiile de stres, dar unii psihologi o
apreciaz ca reacie la stres, iar alii consider stresul ca reacie la anxietate);
6

b) suprapus
termenului
c)

este

cu
de

termenul

de

distres

conceptualizat

ca

ca
o

activare

echivalent
subcategorie

(aroiisal"(, de aici utilizarea

al hiperactivrii simpatice;
a

emoiei

(teoria tranzacional:

Lazarus, 1991, 1994 cit. n Baban , 1998);

d)

redus la cel de coping sau asimilat

cu

cel

de

boala

psihic

(nevroz,

sindrom posttraumatic de stres, distres etc.).

O tem central n studiul stresului este explicarea patogenezei, adic a relaiilor
dintre vulnerabilitate, stres i disfuncii psihosomatice. De asemenea ,din perspectiva analizei
psihologice, contientizarea rolului diferenelor individuale (de ex. rezisten la stres,
mecanisme i strategii eficiente de coping, factori protectori, self-esteem, tria eului etc.) n
procesul stresului devine din ce n ce mai pregnant, deoarece interesul a tot mai muli
cercettori se ndreapt spre descoperirea i nelegerea acelor mecanisme i resurse din
sistemul de personalitate, care menin starea de sntate i rezistena organismului la diverse
agresiuni (pentru aprofundarea studiilor efectuate la noi n ar vezi: Pitariu, Miclea &
Munteanu, 1987; Pitariu & Bogdan, 1990; Pitariu & iLandy, 1993; Pitariu, 1996; Miclea,
1997; Baban, 1998; Pitariu, 1998; Brae, 1999, 2000, 2001).
In ncercarea de a ctiga o mai mare rigurozitate, teoria stresului i asimileaz noile
achiziii ale neurotiinelor, ale celor cognitive i comportamentale, propunnd abordri
multi-|;i interdisciplinare" (Baban, 1998), astfel nct utilitatea conceptului este dovedit prin
aplicarea cunotinelor dobndite n diverse ramuri ale psihologiei (psihologie clinic,
consiliere si psihologie colar, psihologia muncii i organizational, managementul
resurselor umane) i conturarea unor noi discipline de viitor, cum ar fi Psihologia Sntii,
Psihologia Stresului, Medicina Comportamentala sau Psihoneuroimunologia.

1.2.

Stres: limita dintre normalitate si patologie in societatea

contemporana
1.2.1. Stadiile stresului

Reactia de alarma este primul raspuns al organismului, acest proces insemnand

mobilizarea generala a fortelor de aparare ale organismului. In faza acuta a reactiei de
alarma rezistenta generala a organismului scade sub nivelul mediu. Raspunsul complet insa nu
se reduce la reactia de alarma caci, in cazul in care agentul nociv continua sa actioneze se
produce starea de adaptare sau rezistenta. Cu alte cuvinte niciun organism nu se poate afla in
stare de alarma permanenta. Aceasta reactie initiala este urmata in mod necesar de un stadiu
de rezistenta.

Stadiul de rezistenta este acest al doilea stadiu si se deosebeste de primul prin reactiile
chimice si fiziologice care se produc. Dupa ce organismul s-a adaptat, in stadiul de rezistenta,
capacitatea de rezistenta a organismului creste peste cea medie.
Stadiul de epuizare: daca persoana este expusa mai mult timp actiunii unui agent nociv,
adaptarea obtinuta dispare. Astfel se ajunge in al treilea stadiu ale carui simptome seamana cu
caracteristicile stadiului de alarma. In stadiul de epuizare rezistenta este mai mica decat cea
medie.
Stresul determina blocarea alarmei la nivel cerebral, care raspunde de pregatirea
corpului pentru actiuni defensive. Sistemul nervos este trezit si hormonii sunt eliberati pentru
a ascuti simturile, a accelera pulsul, a creste frecventa respiratiei, a tensiona muschii. Acest
raspuns este important pentru ca ajuta in apararea impotriva anumitor situatii. Raspunsul este
preprogramat biologic. Toata lumea raspunde aproximativ in acelasi mod, indiferent daca
situatia stresanta este prezenta la locul de munca, in familie, in viata de zi cu zi. Viata scurta
sau lipsa de frecventa a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar cand situatiile
stresante nu se rezolva, corpul este mentinut intr-o stare constanta de activare care creste rata
de solicitare a sistemului biologic. In cele din urma, apare oboseala sau distrugerea abilitatii
organismului de a se repara si de a se apara. Ca rezultat, riscul de boala este iminent.

1.2.2. Stresul la locul de munca

S-au evidentiat multiple forme ale stresului. Ca exemplu: stresul in perioada copilariei,
stresul la adolescenti, la persoanele virstnice, stresul marital, familial, financiar etc.
In conditiile vietii actuale una dintre cele mai importante fatete ale stresului este stresul
la locul de munca. Stresul la locul de munca poate fi definit ca fiind rezultatul cel mai
daunator, fizic si psihic, ce se produce cand cerintele postului nu se potrivesc cu resursele,
capacitatile si nevoile angajatului.
Conform unor puncte de vedere diferentele intre caracteristicile individuale, ca
personalitatea si stilul de rezolvare a problemelor, sunt cele mai importante in prezicerea caror
conditii de munca vor deveni factori de stres, cu alte cuvinte problema apare datorita faptului
ca ceea ce este stresant pentru o persoana poate sa nu fie o problema pentru alta persoana.
Personalitatea poate avea o influenta importanta asupra senzatiei de stres. Ea afecteaza atat

gradul de perceptie al potentialilor agenti ca fiind stresanti in fapt, cat si tipul de reactii care
apar. Sa aruncam o privire asupra celor doua trasaturi cheie ale personalitatii.
Locul controlului se refera la convingerile oamenilor despre factorii care le
controleaza comportamentul. Cei cu locul de control intern considera ca isi tin soarta in maini,
in timp ce aceia cu locul de control extern considera ca situatia lor este controlata de noroc,
soarta sau de catre detinatorii puterii in general. Comparati cu internii, externii au mai
multe sanse sa se simta anxiosi in fata potentialilor agenti de stres. Celor mai multi oameni le
place sa simta ca tin sub control ceea ce li se intampla. Internii au mai multe sanse sa se
infrunte direct cu agentii stresanti pentru ca ei pleaca de la premisa ca raspunsul lor poate
schimba ceva. Externii sunt anxiosi, sunt mai inclinati sa adopte strategii de reducere a
anxietatii care functionaza doar pe termen scurt. In ultimii 20 de ani multe studii s-au
indreptat catre relatia dintre stresul la locul de munca si diverse tulburari. Tulburarile de somn
si de dispozitie, dureri de cap si stomacale, tulburari ale relatiilor de familie si sociale sunt
exemple ale problemelor legate de stres care se dezvolta rapid si se regasesc frecvent in aceste
studii.
Aceste semne timpurii ale stresului la locul de munca sunt, in general, usor de
recunoscut. Efectele stresului la locul de munca in tulburarile cronice sunt mai dificil de
observat, deoarece aceste tulburari necesita mai mult timp pentru a se dezvolta si pot fi
influentate de multi alti factori. Dovezile se acumuleaza rapid pentru a sugera ca stresul joaca
un rol important in multe tipuri de probleme cronice de sanatate, in special cardiovasculare,
musculare si psihice. Efectele stresului la locul de munca se pot manifesta in plan
comportamental, fiziologic si psihologic.
Reactii comportamentale: sunt activitati practicate deschis, pe care individul stresat le
foloseste in incercarea de a face fata stresului. Ele includ: atitudini de rezolvare a problemei,
de retragere si de folosire a substantelor care provoaca dependenta.
Reactiile psihologice: implica in primul rand procesele emotionale si cerebrale. Reactia
psihologica cel mai des intalnita este utilizarea mecanismelor de aparare (eforturi psihologice
de a reduce anxietatea asociata cu stresul).
Reactii fiziologice la stres: exista dovezi ca stresul la locul de munca se asociaza cu
functionarea neregulata a inimii, hipertensiune, puls acelerat, cresterea colesterolului. Stresul
a mai fost asociat si cu declansarea unor boli cum ar fi cele respiratorii si infectiile bacteriene.

10

1.2.3. Prevenirea stresului la locul de munca

Nu exista abordari standardizate sau un manual pentru dezvoltarea programelor de

preventie a stresului. Designul programelor si solutiile vor fi influentate de numerosi factori
marimea si complexitatea organizatiei, resursele disponibile si in special tipul de probleme cu
care se confrunta organizatia. De exemplu, unele companii au ca problema principala
suprasolicitarea angajatilor, iar altele un program inflexibil sau lipsa de comunicare cu
publicul.
Cu alte cuvinte nu este posibila o prescriptie universala de preventie a stresului la locul
de munca, dar este posibila oferirea unor linii de ghidare pentru procesul de prevenire a
stresului in organizatii. In toate situatiile, procesul programelor de preventie a stresului
implica trei etape distincte: identificarea problemei, interventia si evaluarea. Pentru ca acest
proces sa aiba reusita, organizatiile trebuie sa fie pregatite adecvat. Un nivel minim de
pregatire pentru programul de prevenire a stresului trebuie sa includa urmatoarele:

11

a. Constientizarea problemelor legate de stresul la locul de munca (cauze, costuri,

control).
b. Asigurarea unui management si suport de calitate pentru program.
c. Implicarea angajatilor in toate fazele programului.
d. Stabilirea capacitatii tehnice de conducere a programului (cursuri specializate
pentru membrii organizatiei sau folosirea consultantilor)
Aducerea impreuna a angajatilor sau a angajatilor si managerilor, in cadrul aceluiasi
comitet sau grup de rezolvare a problemelor poate fi o abordare foarte utila pentru
dezvoltarea programelor de preventie a stresului. Cercetarile arata ca aceste eforturi
participative au fost incununate de succes in privinta problemelor ergonomice la locul de
munca, in parte datorita capitalizarii cunostintelor directe ale angajatilor despre problemele
intalnite in munca lor.
Moralul scazut, plangerile referitoare la sanatate si locul de munca sunt primele semne
ale stresului la locul de munca. Dar cateodata, nu exista indicii, mai ales daca angajatii se tem
de pierderea locului de munca. Lipsa semnelor evidente nu este un motiv bun pentru a neglija
indoielile privitoare la stresul la locul de munca sau minimizarea importantei unui program de
preventie a stresului.
Prima etapa Identificarea problemei.
Cea mai buna metoda de a explora scopul si sursa unei probleme de stres intr-o
organizatie depinde in parte de marimea organizatiei si de resursele disponibile. Discutiile de
grup intre manageri, reprezentanti si angajati pot fi o sursa bogata de informatii. Asemenea
discutii pot fi tot ceea ce este nevoie pentru a remedia problemele legate de stres intr-o
organizatie mica. Intr-o organizatie mare, asemenea discutii pot fi utile pentru informarea
asupra factorilor de stres si a conditiilor ce determina stresul pentru un numar mare de
angajati.
In ceea ce priveste metoda de colectare a informatiilor, acestea trebuie sa priveasca
perceptiile angajatilor asupra conditiilor locului de munca si nivelul de stres, sanatate si
satisfactie. Lista conditiilor locului de munca ce pot determina stresul si a semnelor si
efectelor stresului sunt un bun punct de inceput pentru a decide ce informatii trebuie colectate.
Masurarea comportamentelor obiective ca absenteismul, imbolnavirile, rata profitului
sau problemele legate de performanta pot fi deasemeni examinate pentru a stabili prezenta si
scopul stresului. Aceste valori sunt, in cel mai bun caz, doar indicatori aproximativi ai
stresului la locul de munca.
12

Datele rezultate din discutii ar trebui sa fie adunate si analizate pentru a raspunde la
intrebarile in legatura cu localizarea unui factor de stres si a unei conditii de munca ce poate fi
responsabila de exemplu, de lipsa comunicarii intre doua departamente.
Analiza informatiilor si a altor aspecte ale programului de preventie a stresului pot
necesita ajutorul expertilor (ai unei universitati sau firme de consultanta). In orice caz, decizia
pentru programul de preventie trebuie sa ramana a organizatiei.
Etapa a II-a. Design-ul si implementarea interventiilor.
Odata ce sursele de stres au fost identificate si scopul problemei inteles, se trece la etapa
de design si implementare a unei strategii de interventie.
In organizatiile mici, discutiile informale ce au ajutat la identificarea problemelor de
stres pot produce si idei fructuoase de preventie. In organizatiile mari este nevoie de un proces
mai formal. Frecvent, i se cere unei echipe sa dezvolte recomandari bazate pe analiza datelor
din prima etapa si se consulta experti din afara organizatiei.
O anume problema, de pilda, un mediu ostil de munca poate cuprinde organizatia si
poate necesita interventia. Alte probleme, de exemplu munca excesiva, pot exista doar in
cateva departamente si necesita solutii mai ample, de exemplu redesignul postului. Alte
probleme pot fi specifice anumitor angajati si rezistente la orice fel de schimbare
organizationala si necesita in locul acesteia managementul stresului sau interventii de
asistenta a angajatilor. Unele interventii pot fi implementate rapid (de exemplu imbunatatirea
comunicarii, cursuri de management al stresului), dar altele pot necesita timp pentru a fi duse
la indeplinire (de exemplu redesignul unui proces de fabricatie).
Inainte de orice interventie, angajatii trebuie informati asupra actiunilor ce vor avea loc
si cand. Adesea este utila o intalnire in acest scop.
Etapa a III-a. Evaluarea interventiei.
Evaluarea este o etapa importanta procesul interventiei. Evaluarea este necesara pentru a
determina daca interventia produce efectele scontate si daca sunt necesare schimbari in
aceasta directie.
Timpul necesar pentru evaluarea interventiilor trebuie bine stabilit. Interventiile ce
implica schimbare organizationala trebuie sa primeasca evaluari atat dupa un timp scurt cat si
dupa o perioada mai lunga.
Evaluarea dupa o periada scurta poate fi facuta pentru a determina un prim indicator al
programului sau al posibilelor nevoi de redirectionare. Multe interventii produc initial efecte
ce nu persista. Evaluarea dupa o perioada mai lunga de timp, adesea anuala, e necesara pentru
a determina daca interventia produce efecte de durata.
13

Evaluare trebuie sa se concentreze pe aceleasi tipuri de informatii colectate in timpul

primei etape (de identificare, inclusiv informatiile de la angajati despre conditiile de lucru,
nivelul de stres, probleme de sanatate si satisfactia). Perceptiile angajatilor sunt de obicei cele
mai sensibile masuratori ale conditiilor stresante de munca si adesea reprezinta primul
indicator al interventiei. Adaugarea masuratorilor obiective ca absenteismul si cheltuielile
pentru ingrijirea sanatatii pot fi utile de asemeni. Efectele interventiei asupra stresului la locul
de munca tind sa fie mai putin bine definite si pot necesita un timp indelungat pentru a-si face
aparitia. Procesul de preventie a stresului nu se termina cu evaluarea. Procesul trebuie sa fie
vazut, mai degraba, ca un proces continuu ce foloseste datele evaluarii pentru a redefini si
redirectiona strategia de interventie.
Studiul de cercetare de fata a fost proiectat pentru a investiga factorii de stres cu
importanta pentru majoritatea membrilor unui colectiv de cadre medicale.

CAPITOLUL 2: Teorii privind influenta stresului la nivelul

societatii moderne
2.1. Apararea la nivel social impotriva stresului patologic

Conceptul de mecanism de aparare este unul dintre cele mai populare in psihologia
contemporana, si, dupa cum era de asteptat, si unul dintre cele mai controversate si imprecise.
Nimeni nu mai pune la indoiala validitatea si valoarea practica a acestuia, insa intrebarile
legate de posibilitatea de evaluare, numarul, definirea precisa, operationalizarea sa, sunt
departe de a-si gasi un raspuns satisfacator. Mai mult, desi orice psiholog si o mare parte din
profani stiu cate ceva despre mecanismele de aparare (youre in denial fiind o replica
standard in filmele americane si nu numai), reprezentarile conceptului sunt departe de a fi
similare, iar operationalizarile sunt mai degraba circumstantiale, situationale si extrem de
fluctuante.
La ora actuala termenul mecanism de aparare nu mai este in posesia absoluta a nici
unei orientari psihologice, el fiind inserat in teorii dintre cele mai diverse, de la psihanaliza
clasica pana la cognitivismul cel mai ortodox. Conceptul are o forta de atractie fenomenala si
14

asta o dovedesc cu prisosinta lucrarile foarte numeroase care ii sunt dedicate (in special intre
1991 si 1995). Legatura sa cu functionarea patologica si normala la nivel psihic si chiar
somatic este deja un loc comun, desi studiile existente nu au reusit o investigare prea ampla a
corelatiilor.
Pornind de aici, conceptul a fost extins si aplicat unor sfere din ce in ce mai largi si
diversificate ale psihismului, astfel incat la ora actuala el este folosit in domenii precum
educatia sanitara, medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala. Cu toate acestea,
domeniul aplicativ de electie ramane cel clinic, in care mecanismele de aparare joaca un rol
foarte important de indicatori ai functionarii si ameliorarii psihice la pacientii in curs de
terapie, avand atat o valoare diagnostica, cat si una prognostica foarte mare.
Fenomenul MA este extrem de interesant mai ales in contextul unei psihologii din ce
in ce mai divizate si care tinde mai degraba spre specificitate si izolationism decat spre
generalitate si integrare. Mecanismele de aparare par a face exceptie de la acest tip de
abordare, aratand ca nu este imposibil ca un concept de sorginte psihanalitica si care sta cu un
picior in Sine si cu celalalt in Ego sa fie supus unei abordari cantitativ-comprtamentale, sa fie
operationalizat intr-o maniera relativ obiectiva si sa fie masurat intr-o maniera fidela si valida
dupa cum vom vedea in capitolul dedicat evaluarii. Toate acestea sunt argumente pentru
efortul de a integra datele deja existente intr-un corpus informational coerent care sa
fundamenteze o teorie operationalizabila si usor de transpus intr-o metodologie de evaluare si
testare, acesta fiind chiar obiectivul lucrarii de fata care isi propune pe de o parte sa ofere o
modalitate obiectiva de evaluare a MA si pe de alta parte sa testeze o serie de ipoteze
referitoare la mecanismele de aparare, fapt ce ar permite o intelegere mai aprofundata a lor si
totodata fundamentarea empirica a asumptiilor teoretice sau a celor bazate doar pe experienta
clinica, de tip idiografic.

15

2.2. Teoriile psihologice

2.2.1. Psihanaliza: mecanismele de aparare

n ceea ce privete att denumirea si definirea, ct i clasificarea mecanismelor de

aprare, punctele de vedere sunt numeroase, n funcie de diverse criterii luate n considerare
de unii sau alii dintre autorii ce s-au preocupat de investigarea acestor mecanisme. Astfel,
naintea unei delimitri i precizri explicite a perspectivei la care aderm n lucrarea
prezent, am considerat necesar s poposim asupra ctorva clasificri, fr a face abstracie de
faptul c ele nu sunt exhausive, unele lund n considerare anumite defense, altele, pstrnd
mecanisme din clasificrile anterioare i adugnd sau nlocuind altele. Considerm n acest
moment al demersului mai important dect clasificrile n sine, faptul c tematica
mecanismelor defensive a fost una care a preocupat psihologii i psihiatrii de la Freud i pn
n actualitate, fcndu-i loc ca i element semnificativ pentru explicarea personalitii mature
i a devenirii acesteia, att n registrul normalitii, ct i n cel al patologiei psihice, fiind de
asemenea un liant contient-incontient i totodat o poart de intrare valoroas ctre
coninuturile incontiente ale psihicului uman.
Astfel, vom face referire, dup cum am precizat anterior, la cele mai cunoscute liste i
clasificri ale mecanismelor de aprare din literatura psihologic i psihiatric.

16

Considerm listele din punct de vedere cronologic, astfel: aprrile la Sigmund Freud
(1900, 1905, 1911, 1915, 1917, 1926); mecanismele de aprare dup Anna Freud, decelate din
lucrarea Eul i mecanismele de aprare (1936); o list de patruzeci i trei de mecanisme n
viziunea lui Valenstein (1961); clasificarea lui Laplanche i Pontalis aa cum apare ea n
Vocabularul psihanalizei (1967); clasificarea realizat n DSM IV (1994, 1996) i DSM IVR de ctre Asociaia American de Psihiatrie; lista de mecanisme defensive elaborat de
Plutchik (1979, 1989, 1995).
Mecanismele de aprare identificate de S. Freud, pe parcursul a 26 de ani, mai exact din
1900 i pn n 1926, considernd lucrrile n care apar menionate respectivele mecanisme
sunt: regresia, sublimarea i formaiunea reacional; proiecia; ntoarcerea mpotriva
propriei persoane i transformarea n contrariu; introiecia, similar la S. Freud cu
identificarea; anularea retroactiv i izolarea. La acestea se adaug refularea, dar nu ca i
mecanism de aprare propriu-zis, ci ca o aprare compozit, n sensul c, Freud consider
refularea omniprezent n toate celelalte defense, ca element comun pentru aceestea.
Cele zece mecanisme de aprare listate ale Annei Freud sunt: Refularea; Regresia;
Formaiunea reacional; Izolarea; Anularea retroactiv; Proiecia; Introiecia; ntoarcerea
ctre propria persoan; Transformarea n contrariu; Sublimarea
Pe lng acestea, autoarea face referire i expliciteaz i alte defense, pe parcursul
lucrrii Eul i mecanismele de aprare, acestea fiind: negarea prin fantasm, negarea prin
cuvnt i act, identificarea cu agresorul, altruismul, ascetismul, intelectualizarea,
identificarea.
Valenstein, npreun cu colaboratorii si Bibring, Dwyer i Huntington alctuiesc o list,
cea mai cuprinztoare din listele de inventariere a mecanismelor defensive alctuite pn
acum, coninnd paruzeci i trei de mecanisme de aprare ce ar putea fi grupate astfel, innd
cont de sursele lor:

Primele nou mecanisme din cele zece pe care le menioneaz A. Freud n lucrarea sa,
excepie fcnd deci transformarea n contrariu care la Valenstein nu mai figureaz.

Zece mecanisme comune i altor autori, i anume: altruismul, ascetismul, deplasarea,

identificarea cu obiectul iubit, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu
agresorul, identificarea autopunitiv, intelectualizarea, raionalizarea, refuzul prin
exagerare, refuzul n fantezie, retragerea, somatizarea, traducerea n act.

17

Douzeci de mecanisme specifice, ce se ntlnesc doar n lista lui Valensein, i care ar

putea fi mprite n dou categorii, dup partea gramatical care le desemneaz:

a. mecanisme de aprare desemnate prin substantive: blocaj, complezena, conduita

contrafobic, controlul, controlul prin gndire, depersonalizarea, desexualizarea,
detaare, evitarea, limitarea funciilor eului, reliefarea afectelor, ritualizarea,
sexualizarea;
b. mecanisme de aprare desemnate prin verbe: a face pe bufonul, a mnca i a bea, a
recurge la gndirea magic, a te crampona de obiect, a se orienta spre estetic, a
fluiera pe ntuneric, a te mbolnvi.

Laplanche i Pontalis.
Tratarea problematicii mecanismelor de aprare la aceti doi autori are ca punct de
plecare lucrarea Annei Freud, creia autorii mai sus menionai i aduc o serie de critici, cum
ar fi nonexhausivitatea clasificrii mecanismelor defensive sau superficialitatea tratrii unor
defense considerate semnificative i evidente, precum i poposirea prea scurt asupra
multitudinii aspectelor ce deriv din abordarea frontal a mecanismelor defensive investigate.
n aceast ordine de idei, pe lng tratarea independent a paisprezece din mecanismele Annei
Freud, i doar menionarea restului de trei mecanisme, autorii mai fac referire detaliat n
articole independente, la: refuzul realitii, clivajul eului, (de)negaie, deplasare, forcludere,
intelectualizare, raionalizare, reparaie, reprimare. La acestea, autorii mai menioneaz i
aprri identificate la M. Klein, ca: clivajul obiectului, identificare proiectiv, refuzul
realitii psihice, control omnipotent asupra obiectului. Este evident faptul c, mai ales la
aceti din urm doi autori, nu se poate vorbi nici pe departe de o clasificare a mecanismelor de
aprare, fiind mai mult o enumerare i descriere a unor defense, fr a urmri criterii de
clasificare i mprire a lor, ci lund n considerare doar ali autori ce s-au preocupat de acest
domeniu, al mecanismelor de aprare.
Mecanismele de aprare din DSM IV cuprind cinci mecanisme identificate iniial de A.
Freud, i anume: introiecie, regresie, orientare ctre sine, transformare n contrariu
sublimare. La acestea se adaug alte treisprezece: Agresiunea pasiv; Clivajul; Deplasarea;
Deprecierea; Disocierea; Idealizarea; Intelectualizarea; Raionalizarea; Refuzul realitii;
Reprimarea; Reveria autist; Somatizarea; Traducerea n act.
18

La aceste mecanisme de aprare se mai adaug nc treisprezece, n DSM IV-R figurnd

n plus: Autoafirmarea; Altruismul; Anticiparea; Autoobservarea; Capacitatea de a recurge la
cellalt; Distorsiunea psihotic; Identificarea proiectiv; Omnipotena; Plngerea cuprinznd
solicitarea unui ajutor i respingerea ajutorului; Proiecia delirant; Refuzul psihotic;
Retragerea apatic; Umorul.
Plutchik ia n considerare treisprezece mecanisme defensive, i anume: activism, anulare
retroactiv,

compensaie,

deplasare,

fantezie,

formaiune

reacional,

identificare,

intelectualizare, introiecie, izolare, proiecie, raionalizare, refulare, refuz, regresie,

sublimare, - pe care le clasific dup gradul de asemnare, pe de o parte, i dup alctuirea
unor polariti, pe de alt parte. Astfel, se ajunge la clasificarea lor n trei grupe, n funcie de
asemnrile dintre mecanismele componente, astfel:
a. refuz, refulare, anulare retroactiv;
b. intelectualizare, raionalizare, intelectualizare;
c. proiecie, deplasare, activism.
Cea de-a doua clasificare urmrete criteriul polaritilor, lund natere de asemenea trei
grupe:
a. sublimare i regresie;
b. sublimare i formaiune reacional;
c. activism i refulare.
Acelai autor, mpreun cu colaboratorii si, bazndu-se pe analizele factoriale, ajung la un
numr de opt aprri din cele treisprezece iniiale: Compensaie; Deplasare; Formaiune
reacional; Intelectualizare; Proiecie; Refulare; Refuz; Regresie.
O prim ncercare de clasificare aparine Annei Freud, care ia drept criteriu situaiile
particulare de angoas care suscit defensele.
O clasificare mai precis i riguroas este cea emis de Valliant (1971, 1976, 1993);
criteriul de clasificare este considerat caracterul adaptativ al mecanismelor de aprare n
cursul vieii adulte. Astfel, se ajunge la urmtoarele categorii:
1) aprrile psihotice: proiecia delirant, distorsiunea i refuzul psihotic;
2) aprrile imature: proiecia, fantezia schizoid, ipohondria, agresiunea pasiv, activismul
(identificat cu acting-out-ul), disocierea;
3) aprrile nevrotice sau intermediare: deplasarea, izolarea afectului, refularea, formaiunea
reacional;
4) aprrile mature: altruismul, sublimarea, reprimarea (nlturarea), anticiparea, umorul.
19

O alt clasificare ce merit a fi menionat este cea realizat n DSM IV (1994, 1996),
fiind descrise apte niveluri ale funcionrii defensive:
1) nivelul adaptativ ridicat: anticiparea, capacitatea de a recurge la cellalt (afiliere),
altruismul, umorul, autoafirmarea, autoobservarea, sublimarea, reprimarea (cu titlu de
exemplu). Scopul defenselor corespunztoare acestui nivel este de a realiza adaptarea optim
la factorii de stres, accentuarea sentimentului de gratificare, realizarea unei contientizri a
sentimentelor, ideilor, consecinelor, precum i asigurarea echilibrului optim ntre motivaiile
conflictuale.
2) nivelul inhibiiilor mentale (al formaiunii de compromis): deplasarea, disocierea,
intelectualizarea, izolarea afectului, formaiunea reacional, refularea, anularea retroactiv.
Mecanismele mai sus amintite au rolul de a menine n afara contiinei idei, sentimente,
amintiri, dorine, temeri ce sunt susceptibile de a reprezenta o ameninare potenial.
3) nivelul distorsiunii minore a imaginii: deprecierea, idealizarea, omnipotena. Scopul
reglarea stimei de sine, imaginii de sine, imaginii corporale si a imaginii celorlali.
4) nivelul negrii cuprinde: refuzul, proiecia, raionalizarea, ce au rolul de a menine n afara
contiinei factorii de stres i pulsiuni, idei, afecte, sentimente de responsabilitate neplcute
sau inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze externe.
5) nivelul distorsiunii majore a imaginii: reveria autist, identificarea proiectiv, clivajul
imaginii de sine sau al imaginii de ceilali.
6) nivelul aciunii: activism, retragere apatic, plngeea cuprinznd solicitarea unui ajutor i
respingerea ajutorului i agresiunea pasiv implic utilizarea, n prezena unor factori de stres
interni sau externi, a aciunii sau a retragerii.
7) nivelul disreglrii defensive: proiecia delirant, refuzul psihotic, distorsiunea psihotic
implic un eec al reglrii defensive n faa factorilor de stres, ceea ce antreneaz o ruptur n
raport cu realitatea obiectiv.
Perry (1990) lanseaz o clasificare ce are puncte comune cu cea din DSM IV:
1) aprri-aciune (ex. agresiunea pasiv)
2) aprri borderline sau limit (ex. clivajul)
3) aprri-negare (ex. refuzul)
4) aprri narcisice (ex. omnipotena)
5) alte aprri nevrotice (ex. refularea)
6) aprri obsesionale (ex. anularea retroactiv)
7) aprri mature (ex. sublimarea)

20

Clasificarea lui Werwoerdt (1972) pune accent pe modurile de aciune, definirea

claselor de mecanisme de aprare fcndu-se relativ la ameninri, dup cum urmeaz:
1) retragerea din faa ameninrii (ex. regresia din ipohindrie)
2) excluderea ameninrii din sfera contiinei (refuzul, reprimarea, raionalizarea, proiecia,
introiecia)
3) dominarea, controlul ameninrilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la conduite
contrafobice sau la sublimare.

Ali doi cercettori, Ihilevich i Gleser elaboreaz n 1962 Inventarul Mecanismelor

de Aprare (DMI), clasificnd aprrile funcie de cinci stiluri defensive generale (1969):
1) ntoarcerea ctre obiect
2) Proiecia
3) Jocul cu principiile
4) ntoarcerea ctre propria persoan
5) Transformarea n contrariu
n fine, ultima clasificare pe care o menionm este cea realizat de Bond pe baza
Chestionarului Stilurilor Defensive (DSQ) elaborat de el. Analiza factorial a relevat patru
factori, astfel:
1) model de aciune inadaptat, explicnd 50% din variaia total, i cuprinznd: retragerea,
activismul, regresia, inhibiia, agresiunea pasiv, proiecia; trstura comportamental
comun o reprezint incapacitatea subiecilor de a negocia cu pulsiunile, prin demararea unei
actiuni constructive pe cont propriu;
2) distorsiunea imaginii, explicnd 10% din variaia total, i cuprinznd: clivajul, idealizarea
primitiv i omnipotena nsoit de depreciere;
3) sacrificiul de sine, acoperind 9% din variaia total, cuprinde formaiunea reacional i
pseudoaltruismul, reflectnd nevoia de a se percepe pe sine ca amabil, dispus oricnd pentru a
ajuta pe altul i niciodat furios (n aparen doar, evident).
4) stilul adaptativ (8% din variaia total): umorul, reprimarea, sublimarea, asociate noiunii
de coping reuit.
Dupa cum spuneam mai sus,cercetatorii sunt departe de a fi ajuns la consens in
privinta definirii mecanismelor de aparare. Pentru inceput vom prezenta o serie de definitii ale
conceptului cu scopul de a extrage notele definitorii pe care sa le integram intr-o definitie

21

operationala ce urmeaza sa ne serveasca drept punct de referinta in demersul nostru de

investigare a MA:
Laplanche si Pontalis (1967): Mecanismele de aparare sunt diverse tipuri de operatii
in care se poate evidentia apararea. Apararea este ansamblul operatiilor a caror finalitate este
sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si
constanta individului biopsihologic. Mecanismele prevalente difera dupa tipul de afectiune
avut in vedere, dupa etapa genetica in cauza, dupa gradul de elaborare a conflictului defensiv
etc. In general se accepta ideea ca mecanismele de aparare sunt utilizate de eu, ramanand
deschisa problema teoretica de a sti daca punerea lor in joc presupune intotdeauna existenta
unui eu organizat care sa le constituie suportul.
Widlocher (1971-1972): Apararea este asamblul operatiilor a caror finalitate este de
a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie
inaccesibil experentei constiente. De notat faptul ca la Widlocher apararea este inseparabila
de conflictul subiacent si prin urmare nu poate fi analizata decat in relatie cu acesta.
Implicatiile acestui punct de vedere ar fi ca valoarea unui chestionar ca modalitate de evaluare
a MA ar fi destul de redusa tocmai pentru ca el se refera doar la defense, fara a lua in calcul
conflictul.
Sillamy (1980): Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ
pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si
legile morale si sociale.
Braconnier (1991): Mecanismele de aparare sunt mijloacele la care eul recurge
pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe.
Vaillant si Drake (1985): Apararile sunt metafore utilizate in descrieres diferitelor
stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe.
Vaillant (1993): Apararile sunt procese mentale de reglare vizand restaurarea
homeostaziei psihice. Ele presupun o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri,
sentimente si comportamente.
DSM IV (1994/1996): Mecanismele de aparare sunt procese psihologice automate care
protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni
sau externi). Ele sunt mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de
stres.

22

2.2.2. Cognitiv-comportamental

Dupa cum vom vedea mai departe, mecanismele incluse in IMA nu corespund toate
acestei definitii si asta pentru motivul evident ca nu sunt mecanisme de aparare. Acesta este
cazul acting-out-ului (care nu este mecanism de aparare ci, din contra, esecul acestora,
deoarece pulsiunea inconstienta este direct tradusa in act in loc sa fie blocata prin defensa), al
afirmarii de sine prin exprimarea sentimentelor si afiliere care, fiind in mult mai mare masura
constiente in sine si in raport cu nevoia care le declanseaza, se apropie mult de mecanismele
de coping, concept pe care il vom prezenta in continuare deoarece are o valoare practica
foarte mare. Daca Freud spunea initial ca acolo unde a fost sinele trebuie sa fie eul, in privinta
defenselor nu credem ca ne inselam spunand ca acolo unde a fost defensa trebuie sa fie
copingul. Trecerea de la defensa la coping marcheaza trecerea de la apararea inconstienta la
strategiile constiente, ne-automate, de adaptare si echilibrare cu sine si cu mediul la un subiect
devenit mult mai responsabil de nivelul sau de satisfactie si armonie psihologica.
In 1943, Bibring introducea conceptul de mecanism de degajare, definindu-l ca
modalitate de gestionare a tensiunilor de catre eu, functia sa fiind de a dizolva progresiv
tensiunea prin schimbarea conditiilor interne care o produc (ex: familiarizarea cu o situatie
anxiogena sau detasarea de libido in travaliul de doliu). Lagache este cel care va relua
conceptul si il va dezvolta, acordandu-i o importanta foarte mare in virtutea ideii ca scopul
curei psihanalitice este chiar cel de a elibera eul de sub influenta celor doua instante.
Degajarea ar presupune inlocuirea compulsiilor defensive cu alegerea si respingerea
constiente intr-un cuvant, cu judecata, atat in sens moral, cat si logic. Caracteristicile
dagajarii ar fi urmatoarele: recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale
fantasmatice, rolul important pe care-l indeplineste constiinta, indepartarea apararii ca
element prealabil degajarii.

23

Operatiunile de degajare presupun dezinvestirea contrapulsiunii defensive, amanarea

ei, si, in contrapartida, suprainvestirea anumitor ganduri, care fac apel la atentie si la reflectie.
Lagache mai subliniaza si faptul ca, apropiindu-se mai mult de procesul primar, defensele au
o structura paralogica si se realizeaza sub influenta principiului placerii si a compulsiei la
repetitie.
Deoarece in sublimare este abolita refularea, el propune ca aceasta sa fie considerata
mai degraba mecanism de degajare decat de aparare. Noi vom include totusi sublimarea in
cadrul mecanismelor defensive deoarece ea nu corespunde primului criteriu formulat chiar de
Lagache: recunoasterea de catre subiect a dorintelor si apararilor sale fantasmatice.
Conceptul de coping a fost introdus in psihologie de Lazarus printr-o lucrare dedicata
stresului psihologic. El defineste copingul ca fiind ansamblul eforturilor cognitive si
comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor interne sau externe
care ameninta sau depasesc resursele unui individ. In Bloch si al. (1991) copingul este definit
ca procesul activ prin care individul, gratie autoaprecierii propriilor activitati, a motivatiilor
sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o controleze. In literatura de specialitate
sunt inventariate mai multe tipuri de coping: coping centrat pe emotie (vizeaza gestionarea
starilor emotionale), coping centrat pe problema (vizeaza gestionarea problemei aflate la
originea starii emotionale a subiectului), coping de evitare (strategii pasive de reducere a
tensiunii emotionale evitare, fuga, refuz, resemnare), copingul vigilent (strategii active de
infruntare a situatiei cautare de informatii, de sustinere sociala, de mijloace de rezolvare a
problemei).
Dupa cum reiese de mai sus afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor, afilierea
si chiar retragerea apatica intra in categoria mecanismelor de coping (ultimul intr-o categorie
mai putin adaptativa si anume ceaa coping-ului prin evitare). Ele au fost totusi retinute in
inventarul nostru deoarece apar in numeroase clasificari ale mecanismelor defensive (DSM IV
si Vaillant). Scala de acting-out a fost retinuta pentru testarea ipotezei referitoare la corelatia
negativa cu apararile de nivel superior si pozitiva cu cele de nivel inferior. Mai trebuie
mentionat faptul ca exista doua tipuri de abordari ale copingului de tip dispozitie
(trasatura de personalitate) si de tip context (activare si utilizare situationale). La ora actuala
se incearca o abordare integrativa a celor trei concepte si a manifestarii lor pe scala normalpatologic; de exemplu, in 1969 Haan elaboreaza un model al functionarii adaptative
cuprinzand zece dimensiuni de baza care se pot manifesta sub forma de coping, aparare sau
fragmentare (pentru sensibilitate avem empatia ca si coping, proiectia ca aparare si ideile de
referinta ca fragmentare). Plutchik (1995) considera ca fiecareia dintre apararile fundamentale
24

(care sunt mecanisme psihice rigide, de valoare adaptativa limitata) ii corespunde un stil de
coping (metoda constienta de rezolvare a problemelor, flexibil si, in general, adaptativa):
refuz minimizare, regresie cautare de ajutor. Ne asteptam prin urmare ca intre aceste
aparari sa gasim o corelatie negativa, ipoteza pe care o vom testa si in studiul nostru.

CAPITOLUL 3: Cercetari actuale privind efectele psihosociale

ale stresului
3.1. Eustres vs. distres din punct de vedere social
Din punct de vedere istorico-lingvistic, prima folosire scris a termenului englez
stress apare n Oxford English Dictionary, n secolul al XV-lea, desemnnd o solicitare
sau presiune fizic, sens care s-a pstrat actualmente n limbajul tehnic. ntr-un dicionar din
1704, termenul dobndete i sensul de dificulti, strmtorri sau adversiti adresate unei
persoane (nu unui lucru). n secolul al XIX-lea, el desemna o solicitare asupra unui organ al
corpului sau unei puteri a minii. Websters New Collegiate Dictionary (1981) definete
stresul ca fiind un factor fizic, chimic sau emoional care produce tensiune corporal sau
mintal i poate fi un factor n cauzarea bolilor.
Termenul stress se folosete n forma sa netradus n toate limbile de pe glob.
Potrivit definiiei lui Selye, stresul este definit ca rspunsul nespecific al corpului la
orice solicitare fcut asupra sa i c el este o stare manifestat printr-un sindrom
(Sindromul general de adaptare). Roger Guillemin (1977) definete stresul ca fiind: Stare
tradus printr-un sindrom specific, corespunznd tuturor schimbrilor nespecifice induse
astfel ntr-un sistem biologic.
Stresul general este definit actualmente (A. von Eiff) ca: reacie psiho-fizic a
organismului generat de ageni stresori ce acioneaz pe calea organelor de sim asupra
creierului, punndu-se n micare datorit legturilor cortico-limbice cu hipotalamusul un
ir ntreg de reacii neuro-vegetative i endocrine, cu rsunet asupra ntregului organism.
Sindromul general de adaptare, al lui Selye, se desfoar n trei stadii: alarm,
rezisten i epuizare, caracterizate prin modificri fiziologice complexe, centrate pe
activarea sistemului hipotalamus-hipofiz-suprarenal i secreia de hormoni corticoizi.
Acestea au sens adaptativ, de cretere general (a tuturor sistemelor) i nespecific (pentru
stresori de orice tip) a rezistenei organismului. Cannon a descris un caz particular al reaciei
25

de alarm, reacia de urgen, care este un caz hiperacut al primeia. n cazul reaciei de
urgen, un stresor foarte puternic este urmat de o faz de oc (alterarea brutal a
homeostaziei), i nu de alarm, dup care urmeaz faza de contraoc (restabilirea parial sau
total a homeostaziei, prin mobilizarea extrem a resurselor organismului). Dup aceasta, se
trece la stadiul al doilea, de rezisten la aciunea stresorilor.
Stresul propriu-zis nu este Sindromul general de adaptare (GAS), ci ceea ce rmne
dup GAS. Din punct de vedere psihologic, stresul este reziduul emoiilor respective.
Lazarus i Folkman definesc stresul drept un efort cognitiv i comportamental (cu
exprimare afectiv pregnant) de a reduce, stpni sau tolera solicitrile externe sau interne
care depesc resursele personale.
n ceea ce privete stresul psihic, acesta a fost demonstrat printre primii de ctre
Cannon, n experimentele asupra animalelor, n cadrul crora a evideniat existena unui stres
psihic experimental la animale.
P.Fraisse definete stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale
individului care nu-i gsesc soluia. O definiie mai larg a acestuia este dat de M.Golu,
dup care stresul psihic este o stare de tensiune, ncordare i disconfort determinat de
ageni afectogeni cu semnificaie negativ, de frustrare sau reprimare a unor stri de motivaie
(trebuine, dorine, aspiraii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvrii unor probleme.
Termenul de stres psihic, n definiia lui obinuit, reprezint stresul psihic primar
(rezultat al unei agresiuni recepionate n sfera psihicului (conflicte i suprasolicitri psihice
induse de stimuli verbali, dar i realizate prin concentrarea ateniei, cu evocarea sau
persistena unor imagini, sentimente); n cazul su, agenii stresori psihici sunt posesori ai
unei semnificaii (ex: termenul rzboi, capabil s declaneze instantaneu reacia de stres).
Exist i stres psihic secundar, care este tot o reacie de stres psihic, dar care survine ca o
reacie de nsoire sau chiar de contientizare a unui stres fizic, biologic, cruia i se acord o
semnificaie de ameninare sau de alt natur. Pentru practica medical, ne intereseaz
stresul psihic secundar reprezentat de boal, n care sindroamele psihice sau somatice
genereaz stres psihic secundar nou, cauzat de disconfortul psihic i somatic, dar i un
stres psihic primar prin semnificaia de pericol pentru viaa sau integritatea individului
sau pentru inseria lui socio-profesional.
Iamandescu consider c stresul psihic reprezint un sindrom constituit de
exacerbarea, dincolo de nivelul unor simple ajustri homeostatice, a unor reacii psihice i a
corelatelor lor somatice (afectnd cvasitotalitatea compartimentelor organismului), n legtur
cu excitaia extern i intern exercitat de o configuraie de factori declanani (ageni
26

stresori) ce acioneaz intens, surprinztor, brusc i/sau persistent i avnd un caracter

simbolic, de ameninare, alteori un rol extrem de favorabil pentru subiect (percepui sau
anticipai ca atare de subiect). Alteori, agenii stresori reprezint excitani psihici cu rezonan
afectiv major (pozitiv eustres sau negativ distres) sau surse de suprasolicitare a
proceselor cognitive (atenie, gndire etc.) i voliionale, dar cu meniunea c stresul psihic
are la baz n primul rnd o participare afectiv pregnant.
Eustresul (stresul pozitiv) are efecte benefice asupra organismului uman, aprnd n
cazul n care agenii stresori au o semnificaie favorabil pentru individ. Acetia declaneaz
afecte pozitive (bucurie intens, extaz, triumf, rsul n hohote), iar aceste afecte se
repercuteaz pozitiv asupra asupra organelor i aparatelor organismului. Eustresul mai apare
n cursul unor stri emoionale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual
sau jogging-ul). Eustressul este prin excelen acut. Repetarea frecvent a eustresurilor
contribuie la creterea imunitii antiinfecioase i antitumorale), devenind o premis a
longevitii.
Distresul (stres psihic negativ) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de
obicei, suferin i dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.
Distres
Calitatea agenilor Neplcui,
amenintori,
stresori
suprasolicitani
Tipuri de reacii
Active: furie, ruine, groaz etc.;
Pasive: tristee adnc, neajutorare,
nesiguran, lips de speran.
Tipuri de situaii

Eustres
Plcui, solicitare moderat ntr-un
climat afectiv pozitiv
Bucurie, triumf, extaz, senzaii
tari, rsul n cascade, excitaie
sexual, dragoste etc. efort fizic
moderat.
Ctiguri financiare i morale,
contemplare extatic, surse de rs,
situaii de provocare direct (ex.
jocuri de noroc) sau indirect
(ex.filme poliiste) n care subiectul
este
solicitat,
dar
activarea
fiziologic rezultat are loc pe
fondul siguranei asupra controlului
provocrii.

Conflict, suprasolicitare, frustrare,

examen, pierderi majore (divor,
deces, concediere etc.).
N.B.Buddeberg i Willi consider:
a) situaie de distres activ implicare
activ prelungit, dar cu posibilitate de
control redus;
b) situaie de distres pasiv
pierderi, fr posibilitatea oricrui
control, cu caracter de lips de
perspectiv i neajutorare.
Sistem imunitar
Inhibiie
imunostimulare
Dup Shaffer (1982), stresul se manifest prin trei categorii de simptome: somatice,
psihice i motorii.
Simptomele somatice: bufeuri, transpiraii, senzaia de gur uscat, respiraie
superficial, senzaie de presiune toracic, dureri toracice, palpitaii, tahicardie, creteri ale

27

tensiunii arteriale, cefalee, senzaie de slbiciune, perceperea btilor inimii, tulburri de

tranzit, tulburri intestinale (crampe, peristaltism crescut), eructaii, greuri, vrsturi,
flatulen, miciuni frecvente (chiar imperioase), oboseal, scderea apetitului, senzaii de frig
sau de frison, insomnie, senzaie de insuficien a aerului, ameeli, parestezii.
Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate, depresie, iritabilitate,
scderea capacitii de concentrare, distractibilitate, dismnezii, insomnie, comaruri, team de
boal sau de moarte.
Simptomele motorii ale stresului: tensiune muscular, dureri lombare, tremor, spasme
musculare (similare unor ticuri), reacii de tresrire exagerate, coordonare motorie diminuat,
oftat frecvent, senzaie de imobilizare, de paralizare.
Stresul psihic are mai multe caracteristici: este o interaciune a subiectului cu situaia
stresant, a crei evaluare este condiionat i de condiiile interne ale subiectului; contextul
social are un rol fundamental n generarea reaciilor SP; exist diferene individuale mari n
reaciile la situaiile stresante; caracterul subiectiv al perceperii de ctre individ a unor
solicitri, evaluate de ctre acesta ca depindu-i posibilitile.
Principalele grupe de ageni stresori inductori de SP, dup S.B.Sells:
1. Circumstane care surprind individul nepregtit s le fac fa, n lipsa
antrenamentului, incapacitate fizic i intelectual, de moment sau de fond;
2. Situaii n care miza este foarte mare, i n care calitatea vieii subiectului depinde de
un rspuns favorabil;
3. Gradul de angajare a individului (n funcie de miz).
Alte situaii care se constituie ca ageni stresori n SP (apud. Iamandescu):
ameninarea: semnificaia de anticipare a unui pericol; frustrarea: ia natere cnd un
obstacol se interpune n realizarea unui scop; conflict: situaia creat de interferena a
dou sau mai multe solicitri cu motivaii opuse, realiznd o adevrat competiie;
rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (n raport cu contextul situaional);
suprasolicitarea peste limitele capacitii intelectuale (inclusiv atenie, memorie, rezisten
la perturbaii); remanena unor stri afective negative; suprasolicitarea i/sau
subsolicitarea.

28

3.2. Clasificarile stresului (normal vs. patologic) la nivel social

Clasificrile stresului psihic se refer la clasificarea consecinelor psihopatologice ale

stresorilor de orice natur (nu exclusiv psihici). Alexandrescu, pornind de la mai multe
criterii: magnitudinea absolut i relativ a stresului, raportul su cu etapa de via a
subiectului

(dup

Erikson),

nuanele

de

expectabilitate/inexpectabilitate

controlabilitate/necontrolabilitate i rspndirea general a stresorilor i efectul lor asupra

omului obinuit, consider c exist opt grupe mari de stres:
Grupa A: Stresul excepional sau catastrofic se refer la stresuri masive, acute, de regul
neateptate, evenimente ieite din comun, din cotidian, deloc sau puin influenabile de ctre
subiect i care afecteaz pe oricine ntr-o msur mare. Include: dezastre i calamiti
naturale (cutremure, uragane, inundaii etc.); dezastre i catastrofe antropogene (rzboi,
lagre de concentrare, bombardament, ruperi de baraje, poluri masive grave etc.); accidente
colective (transport, incendii, terorism, explozii etc.); stresul catastrofic individual: violen
nesexual (tlhrii, agresiuni criminale), violen sexual (viol), tortur, ostatici, accidente
individuale sau n grup mic, pierderi majore neconcordante cu etapa de via (decesul
prinilor pentru copil).
n aceast categorie, au importan pierderile suferite de victim n urma
evenimentului de via i rspunderea personal, aa cum este ea perceput de ctre subiect
(chiar dac o face la modul delirant).
Clinic, patologia ocazionat de stresul catastrofic include: reacii psihotice imediate,
reacii mai ndeprtate, de tip depresiv i sechele la distan, de tipul tulburrii de stres
posttraumatic. La copii, stresul excepional poate avea consecine negative majore asupra
dezvoltrii psiho-emoionale i chiar cognitive.
Grupa B: Stresurile vieii stresuri concordante sau necontradictorii cu etapele de via,
cu intensitate moderat, medie sau mare, care afecteaz pe oricine, dar ntr-o msur variabil
(dup vulnerabilitatea diferenial individual). Acest tip de stresuri este mai susceptibil de
control i influenabilitate, dei rmne variabil, dup caracteristicile subiectului.
Cuprinde ase subgrupe de stresori: stresuri scurte: pierderi reale (rude ndeprtate,
cunotine etc.); pierderi simbolice (proiecte, nzuine, sperane, afeciune i altele
dezamgiri trectoare ale vieii); stresuri legate de boala tranzitorie (curabil); stresuri cu
post-efecte prelungite: pierderi reale (partener marital, copil, naterea unui copil handicapat,

29

moartea unei rude apropiate, a unui prieten); pierderi simbolice (idealuri sau eluri majore,
valori sau constructe etico-morale; pierderi materiale majore; stresuri cu aciune prelungit:
suprasolicitri lungi (familiale, profesionale, mixte); boal cronic (sever, incapacitant
i/sau cu potenial letal); conflicte cronice (relaionale cu intervenia unui factor uman
extern, i intrapsihice legate de discordana dintre posibiliti i aspiraii/nevoi); stri
stresante: stresul existenei ca handicapat sau cu sechele grave, stresul existenei n condiii
precare financiare i/sau de mediu; stresuri legate de schimbri majore de statut, mediu sau
condiii de via.
Clinic, stresorii acestei grupe pot genera tulburri nevrotice relativ structurate
(tulburri/reacii de readaptare sau ajustare), neurastenie, depresie de epuizare. Stresurile
ndelungate pot contribui la constituirea unor dezvoltri patologice ale personalitii. La
persoanele mai vulnerabile i/sau cu teren particular al personalitii premorbide, pot aprea
reacii specifice i intense, similare celor de la grupa A (psihotice, isterice, disociative). La
copii, tulburrile dezvoltrii sunt mai rare, dar cele imediate sunt destul de frecvente: reacii i
tulburri comportamentale, pseudofobii etc.
Grupa C: Stresuri care decurg din desfurarea neobinuit a unor acte de via
obinuite (comune, curente). Stresuri de genez personologic individual: sancionate
legal (consecinele legale ale unor aciuni proprii); fr consecine legale iminente
(certuri, conflicte, violene, disfuncii, habitudini patologice sau duntoare propriei
persoane). Elementul lor comun este vinovia, rspunderea subiectului n generarea
lor, acestea fiind evenimente controlabile, produse mai ales prin deficit educaional sau
etico-moral, structurri dizarmonice ale personalitii, ori datorit anturajului.
1. Abuzuri i discriminri
a. abuzul infantil, varianta nesexual bti, lipsa ngrijirii, stiluri extreme de
educaie sau disciplin, exploatarea; varianta sexual: incestul, exploatarea
sexual, abuzul sexual infantil ntmpltor;
b. abuzul determinat de sexul persoanei, cu sau fr solicitri sexuale;
exploatarea sexual; discriminrile sexiste;
c. abuzul sau discriminrile determinate de vrst, de regul la vrstnici;
d. alte abuzuri i discriminri: religioase, politice, etnice, rasiale, geografice,
individuale/de grup, societale (nazismul).
2. Iatrogeniile

(stresuri produse de personalul din sntate): cu abuz

sexual/nesexual, prin malpraxis (incompeten, neglijen, eroare); cu consecine tranzitorii

(remediale) sau iremediabile.
30

Aceste tipuri de stresuri pot produce vulnerabiliti durabile, produc frustrri intense,
care antreneaz adesea mecanisme de aprare de tipul refulrii, izolrii, identificrii cu
agresorul, uneori sublimare. Abuzurile infantile se regsesc adesea la pacienii borderline.
Factorii individuali influeneaz masiv forma i intensitatea tulburrilor de stres consecutive
acestor ageni stresori.
Grupa D: Stresul necazurilor i solicitrilor cotidiene (Kanner, 1981) - nu induc prin
ele nsele tulburri psihopatologice diagnosticabile, dar pot determina vulnerabilizarea
persoanei la agenii stresori. Ex: prea multe lucruri de fcut, timp insuficient, prea multe
responsabiliti, gnduri deranjante, obligaii sociale, stabilirea prioritilor, rtcirea sau
pierderea lucrurilor, nu gseti timp suficient pentru somn, probleme cu copiii,
suprancrcarea cu responsabiliti familiale, neplceri la serviciu.
Grupa E: Stresul endemic (Fried, 1982) stresul general i impersonal constituit de
vetile proaste ale zilei sau epocii: inflaie, omaj, accidente, violen, riscuri de rzboi etc. El
are un rol de fond, neproducnd patologie prin el nsui; el depinde de factori
constituionali, dar i de factori cognitivi-formativi. Este, prin excelen, incontrolabil i
impersonal.
Grupa F: Stresurile speciale sunt stresuri doar pentru anumite tipuri de persoane bine
delimitate, pentru alte categorii fiind absolut inofensive. Depind masiv de expunerile i
vulnerabilitatea individual.
-

Subgrupa F1 stresurile speciale condiionate de expuneri particulare, incluznd

stresul unor profesii i ocupaii cunoscute ca stresante (pompieri, militari, poliiti)
i al unor profesii cu risc individual (medici, dispeceri, piloi etc.). n general,
vorbim aici despre stresuri profesionale, care au caracteristica de a fi mai puternic
anticipabile i controlabile (asumate prin alegerea profesiunii i evitabile prin
renunarea la ea).

Subgrupa F2 stresurile condiionate de vulnerabiliti individuale particulare:

a. stresurile determinate de psihopatologia preexistent; ex. de anxietatea
fobic;
b. stresul

consecinelor

unor

acte

psihotice;

ex.

beie

patologic,

comportament delirant-halucinator n psihoze majore;

c. stresul amintirilor evocarea sau retrirea unor situaii stresante
anterioare;

31

d. stresul srbtorilor cel mai adesea de Crciun, dar i la alte srbtoriri,

dificil mai ales prin contientizarea acut a singurtii sau a vieii
inadecvate pe care o duce n raport cu alii;
e. stresul determinat sau facilitat de prezena unei patologii somatice, care
modific vulnerabilitatea.
Grupa G: Stresul experimental nu are, de regul, urmri patologice durabile. Se refer
la proceduri de laborator, care induc, la voluntari, stresuri scurte i strict limitate ca intensitate
i gam de coninuturi.
Grupa H: Stresul situaiilor extremale stresul experimental sau natural indus n
legtur cu existena sau pregtirea pentru existena n medii intens nefavorabile vieii
omului (cosmos, regiunile polare, mari adncimi sau altitudini, navigare solitar etc.). Este
un stres asumat voluntar, n cunotin de cauz, cu pregtiri care scad gradul de noutate i
imprevizibil al situaiilor respective. Poate avea, totui, consecine negative,
neclasificabile psihiatric.
Lazarus arat c efectele factorilor stresori depind nu doar de proprietile acestora, ci i
de dou atribute aparinnd personalitii subiectului: calitatea rspunsurilor emoionale
i strategiile de aprare mobilizate de ctre subiect.
Vulnerabilitatea la stres reprezint un pattern dinamic, de interaciune, al unor trsturi
stabile de personalitate, dar solicitate adesea ca pri componente ale unui comportament
relativ stereotip. Vulnerabilitatea la stres este un element favorizant pentru apariia bolilor
psihice, dar i pentru cele psihosomatice (BPS), n cadrul crora se asociaz cu o
vulnerabilitate de organ.
Principalele tipuri de personalitate ce confer vulnerabilitate la stres: tendine
interpretative pe un fond de susceptibilitate crescut; rigiditate, ncpnare; tendine
obsesive i fobice, pe un fond psihic anxios; tendine pronunate egocentriste, de
autoconformare; impulsivitate, emotivitate crescute; agresivitate, nclinaie spre violen;
persoanele cu un grad nalt de introversie i/sau neuroticism; persoanele cu rigiditate psihic;
persoanele cu toleran sczut la frustrare; persoanele cu motivaie de afirmare intelectual
sau de afiliere ngrdit de factori psihosociali adveri. Este tot mai acceptat ideea c tipul
de personalitate nu mai este dect o component ntr-un complex de factori nespecifici care
moduleaz rspunsul individual al organismului la agenii etiologici; acesta include n mod
necesar trsturi de personalitate, formate pe o matrice constituional i dobndite n cursul
experienei individului, i manifeste n planul inseriei i interaciunilor sale cu reeaua
social, ca i al situaiilor concrete (evenimentele cu potenial stresor). Termenul de
32

vulnerabilitate la stres are o sfer mai larg de dect cea a tipului psihocomportamental A,
descris de Friedman i Rosenman.
Tipul psihocomportamental A este prezent la indivizi cu diferite tipuri de
personalitate (psihastenic, isteric, paranoid etc.), care au nsuiri comportamentale
asemntoare fa de realizarea unei sarcini (de obicei, profesionale) i de raportare la cei din
jur, posesori, prin aceste nsuiri, tipului comportamental A dominat de sentimentul
urgenei i cel al competiiei.
Factori componeni ai tipului psihocomportamental A: ambiie maxim, nevoia de
timp, nelinite, nerbdare, competitivitate, ostilitate cognitiv (gnduri dumnoase, dsipre,
suprare), ostilitate comportamental (agresivitate verbal, fizic), implicare profesional
major (workaholic), mod de indeplinire a sarcinilor centrat pe performan. El este, n
ansamblu, un comportament nclinat s streseze individul, prin ntrezrirea ameninrii acolo
unde tipul B nu o vede, i prin racordarea (prin determinism genetic) a mecanismelor
psihofiziologice la reacii organice exagerate. Este un comportament cu caracter de factor de
risc pentru boli psihosomatice.
Tipul

C,

represiv,

descris

de

Temoshock,

pe

baza

dimensiunii

reprimare/vigilen, este considerat ca inductor de risc specific cancerului de sn.

Caracterizat prin: mecanisme de aprare puternice incapacitatea de verbalizare i de
recunoatere a emoiilor; un complex de reacii negative secundare, cum sunt autodepreciere,
sentimente de neputin i de pierdere a controlului; atitudine raional i antiemoional.
Exist o serie de mecanisme de coping ale individului, strategii contiente de ajustare
(cognitive i comportamentale) elaborate pentru a face tolerabil tensiunea interioar (stresul
psihic) indus de o situaie potrivnic. Exist trei tipuri de ajustri (Suls i Fletcher), n
funcie de centrarea individului pe problema aprut sau pe emoia generat de problema
respectiv: coping (ajustare) centrat pe problem (coping vigilent) evaluarea pe plan
mental a unor posibiliti avute la ndemn de subiect, n cazul stresurilor reversibile;
subiectul se bazeaz pe experiene anterioare pozitive, conteaz pe suportul social, solicit
informaii i caut mijloace, elaboreaz un plan de aciune; coping (ajustare) centrat pe
emoii (coping evitant), generat de situaiile fr ieire, ireparabile, avnd rol pozitiv n
msura n care nu depete o limit de timp. Este o strategie pasiv, de uitare, evitnd
confruntarea cu duritatea problemei i cu soluionarea acesteia. Subiectul apeleaz la
mecanisme de aprare, cum ar fi: negarea, resemnarea, fatalismul, agresivitatea; reevaluarea
problemei reducerea diferenei ntre gradul de ameninare i propriile resurse (aa cum sunt

33

acestea resimite de subiect), ceea ce duce la perceperea ntr-o manier pozitiv a situaiei
(reinterpretare pozitiv).
Lazarus i Folkman
(1984)
1. confruntare;
2. distanare;
3. autocontrol;
4. cutarea suportului
social;
5. asumarea
responsabilitii;
6. evadare/evitare;
7. rezolvarea
planificat
a
problemei;
8. reevaluarea pozitiv

Carver i colab. (1989)

1.
coping activ;
2. planificarea;
3. eliminarea
activitilor
concurente;
4. reinerea de la aciune;
5. cutarea suportului social
instrumental;
6. cutarea suportului social
emoional;
7. reinterpretare pozitiv;
8. acceptarea;
9. negarea;
10.descrcarea emoional;
11. apel la religie;
12.pasivitate mental;
13.pasivitate
comportamental;
14.apel
la
alcool
i
medicamente.

Endler i colab.
(1998)
1. Orientare spre
sarcin;
2. Orientare spre
emoie;
3. Orientare spre
evitare

Smith (1993)
1. Evaluarea primar (aprecierea
proprietilor AS):
- relevana motivaional (tema
intereseaz sau nu subiectul);
congruena
motivaional
(evenimentul este favorabil sau
nefavorabil);
2. Evaluarea secundar (cntrirea
propriilor situaii):
- atribuirea responsabilitii (persoana
care va fi blamat sau creditat);
- coping centrat pe problem (utilitatea
fiecruia dintre subieci);
- coping centrat pe emoie (idem);
- ateptri viitoare (posibilitatea ca
situaia s se schimbe).

Rahe i Arthur (1978) consider c exist 3 filtre principale menite s atenueze

impactul negativ al agenilor stresori: perceperea agentului stresor i evaluarea
semnificaiei sale; mecanismele de aprare incontiente; eforturi contiente: planificarea
aciunii + solicitare de informaii noi; tehnici de relaxare + medicamente + distracii +
exerciiu fizic.
Se poate vorbi i despre o serie de trsturi cognitive-atitudinale care reflect o
atitudine general fa de via a individului i care sunt considerate trsturi imunogene:
1. umorul minimalizarea gravitii evenimentelor; supraestimarea propriilor
resurse de a le face fa; strategie de ajustare capabil s reduc impactul
evenimentelor stresante;
2. rezistena (robusteea) aptitudine a individului de a fi neobosit, implicndu-se n
activiti diverse. Are 3 componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea
dificultilor i implicarea.
3. locul de control intern mentalitatea individului conform creia tot ce i se
ntmpl i se datoreaz lui n mare msur (i nu destinului) i c este responsabil
pentru ceea ce i se ntmpl;
4. autoeficacitatea viziune asupra evenimentelor stresante, conform creia:
subiectul consider c evenimentele stresante pot fi modificate, atenuate, chiar

34

prentmpinate de ctre orice individ (locul de control intern); subiectul consider, n

virtutea unei ncrederi n forele proprii, c poate stpni sau limita aciunea nociv a
unor astfel de evenimente (autoeficacitatea).
5. coerena.

Bibliografie
1. Amado G., Guittet A. (2007). Psihologia comunicrii n grupuri. Iai: Editura Polirom.
2. Atkinson, R.L., Atkinson, R.C. (2002). Introducere n psihologie. Bucureti: Editura
Tehnic.

35

3. Bban, Adriana (1998). Stres i personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitar Clujean.

4. Chelcea, S. (1994). Personalitate i societate n tranziie. Bucureti: Editura tiin i
Tehnic.
5. Cristea, D., Tratat de psihologie social Volumul 1 , Ed. Renaissance, Bucureti, 2010.
6. Cristea, D., Tratat de psihologie social Volumul 2, Ed. Renaissance, Bucureti, 2011.
7. Dafinoiu, I., Vargha J.L. (2005). Psihoterapii scurte. Iai: Editura Polirom.
8. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive i comportamentale. Iai : Editura
Polirom.
9. Golu, M. (1993). Dinamica personalitii. Bucureti: Editura Geneze.
10. Greenberg, J.S. (1999). Stress management, Sixth edition. Boston Burr Ridge: WCB
McGraw-Hill.
11. Holdevici Irina (2000). Psihoterapia tulburrilor anxioase. Bucureti: Editura Ceres.
12. Holdevici, I. Elemente de psihologie, Editura All, Bucureti, 1996
13. Iamandescu I.B. (1997). Psihologie medical. Ediia a II-a. Bucureti: Editura Medical.
14. Ionescu, G. (1997). Tulburrile personalitii. Bucureti: Editura Asklepios.
15. Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer
Publishing Company.
16. Lazarus, R.S. (1999). Stress and Emotion: A New Synthesis. New York: Springer
Publishing Company.
17. Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1991). The concept of coping. In A. M. Monat & R. S.
18. Lazarus (Eds.), Stress and coping: An anthology (3rd ed.). New York: Columbia
University Press.
19. Maslow, A. (2008). Motivaie i personalitate. Bucureti: Editura Trei.
20. Tanase, I., V., Traditia maioresciana in logica romaneasca, Ed. Univers Enciclopedic, 2002

36