Lucrare practică

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE – Cicoarea

Importanţă
Cicoarea se cultivă pentru rădăcinile tuberizate bogate în inulină (7 - 16%),
utilizate pentru prepararea surogatului de cafea, aliment cu acţiune favorabilă asupra
digestiei, tonic şi calmant al durerilor abdominale. Cercetări mai recente au pus în
evidenţă şi o uşoară acţiune hipoglicemiantă şi antitiroidiană.
Frunzele sunt consumate de către animale, însă nu trebuie date în cantitate prea
mare, deoarece pot produce indigestii şi imprimă gust amar laptelui.
Compoziţia chimică
Rădăcina de cicoare conţine 26% (22 - 28%) substanţă uscată şi, 79% (72 - 78%)
apă. Din substanţa uscată 22 unităţi sunt reprezentate prin extractive neazotate, din
acestea 14 - 16 unităţi revenind inulinei (57 - 63% din substanţa uscată).
Răspândire
Cicoarea ocupă, pe glob, peste 120.000 ha, din care peste 30% se cultivă în
Europa. Ţările cu cele mai mari suprafeţe sunt Cehia şi Slovacia (circa 70 mii ha), C.S.I.
(circa 20 mii ha), Germania şi Belgia câte 9 mii ha fiecare, iar S.U.A. cultivă circa 3.000
ha.
În ţara noastră cicoarea se cultivă pe circa 2.000 ha, întreaga producţie fiind
concentrată în depresiunea Bârsei, fabrica de prelucrare fiind la Braşov.
Sistematică
Cicoarea aparţine familiei Compositae, genului Cichorium. Specia cultivată,
Cichorium inthybus L., cuprinde trei varietăţi: C. inthybus var. sativa, cultivată pentru
rădăcină, C. inthybus var. foliosus, cultivată pentru frunze şi C. inthybus var. silvestre,
spontană.
În prezent, în ţara noastră se cultivă soiul românesc Transilvania, omologat în
1991 şi soiul Rubis din Franţa.
Particularităţi biologice
Cicoarea este o plantă bienală: în primul an formează o rădăcină pivotantă,
îngroşată pe o lungime de 20 - 30 cm (tuberizată) şi o rozetă bogată de frunze; în anul al
doilea se formează tulpina floriferă, înaltă de 100 - 150 cm.
 Rădăcina tuberizată, în greutate de 100 - 500 g, are trei părţi distincte: epicotilul,
mai mic decât la sfeclă, cu muguri foliari dispuşi numai pe partea superioară; hipocotilul
foarte scurt şi puţin distinct faţă de rădăcină; rădăcina propriu-zisă, tuberizată, cu
rădăcinile secundare grupate în smocuri.
Frunzele de rozetă sunt scurt peţiolate, cu limbul oval-lanceolat, lung de 20 - 25
cm, glabre sau pubescente, Frunzele tulpinale sunt sesile, mai mult sau mai puţin fidate,
iar cele superioare sunt amplexicaule, întregi sau sectate.
Florile sunt ligulate hermafrodite, grupate în capitule, dispuse terminal sau
axilar, de culoare albastră, mai rar roz sau albe. Polenizarea este alogamă - entomofilă.
Fructul este o achenă tronconică cu 3 - 5 coaste, lungă de 2 - 3 mm, cu un papus
auriu în vârf. MMB - 1,5 - 2 g.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Durata de vegetaţie în primul an este de circa 120 zile, necesitând 2.150 – 2.300°C.
În al doilea an de vegetaţie, constanta termică este de 1.700 – 1.900°C.
Temperatura. Cicoarea germinează la temperatura de 4 - 5°C. Germenii sunt
sensibili la frig, imediat în timpul răsăririi, însă după creşterea cotiledoanelor rezistă la
temperaturi de -6 - -8°C.
Umiditatea. Faţă de umiditate cicoarea are aceleaşi cerinţe ca sfecla pentru zahăr;
producţii mari şi cu conţinut ridicat de inulină se obţin însă în zonele mai umede.
Solul. Faţă de sol cicoarea este pretenţioasă; cultura reuşeşte pe soluri cu textura
mijlocie, bogate în humus, profunde, cu reacţie neutră. Pe solurile grele rădăcinile
ramifică, iar pe solurile prea umede ritmul de creştere este lent.
Tehnologia de cultivare a cicoarei
Rotaţie
Bune premergătoare pentru cicoare sunt cerealele păioase şi cartoful. În
asolamentele cu sfeclă cicoarea se încadrează bine, mai ales când terenul este infestat cu
nematode, deoarece viermii sunt atraşi spre rădăcinile ei datorită inulinei şi apoi pier.
După cicoare sunt recomandate plante prăşitoare sau culturi furajere care se recoltează
prin cosiri, deoarece resturile de rădăcini care rămân neextrase produc tulpini florifere.
În monocultură se autosuportă.
Fertilizarea
Cicoarea este pretenţioasă la aplicarea îngrăşămintelor. Consumul specific
pentru o tonă de rădăcini şi frunzele aferente este de 4 - 4,5 kg azot, 1,3 - 1,5 kg fosfor,
4,5 - 4,8 kg potasiu..
Îngrăşămintele chimice se aplică în doze de 100 - 120 kg/ha N, 40 - 60 kg/ha P şi
90 - 100 kg/ha K.
Lucrările solului
La cicoare solul se pregăteşte ca şi pentru sfeclă. Concomitent cu pregătirea
solului cu combinatorul se aplică şi erbicidele.
 Sămânţa şi semănatul
Deoarece maturarea seminţelor de cicoare are loc eşalonat, facultatea lor
germinativă adeseori scade sub 70%.
Sămânţa. Drajarea seminţelor prezintă o deosebită importanţă pentru
repartizarea egală pe rând, eliminându-se răritul.
Momentul optim pentru semănat este atunci când temperatura solului, la 5 cm
adâncime, ajunge la 8 - 9°C. Aceasta corespunde, calendaristic, cu intervalul 10 - 20
aprilie. Însămânţând mai devreme, se obţin în cultură o proporţie ridicată (65 - 70%) de
plante cu tulpini florifere, ceea ce reduce şi depreciază producţia.
Distanţa între rânduri este de 45 cm, iar adâncimea de semănat, 1 - 2 cm.
Cantitatea de sămânţă este de 4 - 6 kg/ha pe solurile uşoare şi de 6 - 8 kg/ha pe
terenurile cu tendinţă de formare a crustei, tulpina cicoarei având putere slabă de
străbatere.
Semănatul se execută cu semănătorile universale reglate corespunzător.
Semănatul seminţelor drajate se execută cu semănătorile de precizie de tip SPC.
Lucrări de îngrijire
Imediat după semănat se execută tăvălugitul. În perioada de vegetaţie se execută
4 - 5 praşile mecanice şi 2 - 3 praşile manuale.
Răritul se execută când plantele au 3 - 4 frunze. Se recomandă mai întâi să se
execute buchetatul cu săpăliga la 10 cm şi apoi răritul manual la 10 - 12 cm între plante,
asigurând o densitate de 200 - 220 mii plante la hectar.
Pe parcursul vegetaţiei vor fi înlăturate plantele care emit lăstari floriferi.
Recoltare
Cicoarea se recoltează la maturitatea tehnică a rădăcinilor, când frunzele sau
îngălbenit, iar din rădăcinile secţionate se prelinge un suc lăptos.
În zona de cultivare a cicoarei, maturitatea tehnică se realizează la jumătatea
lunii octombrie, recoltarea trebuind încheiată înaintea venirii îngheţurilor.
Scosul rădăcinilor este mai dificil decât la sfeclă, deoarece acestea sunt mai
alungite în sol iar prin rupere se pierde mult latex, depreciindu-le valoarea. Porţiunile
rupte rămase în sol pornesc în vegetaţie în al doilea an şi îmburuienează culturile.
Recoltarea se realizează cu aceleaşi agregate ca şi la sfeclă.
Dislocarea plantelor se execută au dislocatorul; rădăcinile se adună în grămezi, se
curăţă de pământ, se decoletează razant şi se acoperă cu frunzele decoletate.
Transportul la fabrici trebuie efectuat în cel mai scurt timp, deoarece pierderile
prin deshidratare sunt mai mari decât la sfeclă, putând ajunge la 15 - 20% în primele 5
zile de la recoltare. Frunzele rezultate, proaspete uscate sau semifermentate, sunt
utilizate în hrana vacilor lactante, raţia zilnică fiind sub 10 kg, deoarece imprimă gust
amar laptelui.
Producţiile de rădăcini oscilează între 200 - 400 q/ha. Frunzele decoletate
reprezintă 50 - 60% din producţia de rădăcini.
 HAMEIUL

Importanţă
Hameiul din flora spontană a fost cunoscut şi utilizat din antichitate la
prepararea unor băuturi (conurile) şi în alimentaţie (lăstarii tineri porniţi din butuc).
Primele culturi de hamei s-au iniţiat în centrul şi vestul Europei, în secolul al VII–
lea, fiind ulterior atestate şi în unele scrieri. Pe măsura dezvoltării industriei berii
suprafeţele cultivate cu hamei au crescut treptat, în special în zonele mai umede şi
răcoroase din Europa, la “periferia” zonelor de cultivare a viţei-de-vie, unde aceasta dă
rezultate mai slabe. În secolul XIV - XV, suprafeţe mai mari cultivate cu hamei sunt
consemnate în Boemia, Bavaria şi Belgia, unde se dezvoltă şi o importantă industrie a
berii. În secolul nostru, o dezvoltare marcantă a industriei berii şi o extindere a
suprafeţelor cultivate cu hamei, în diferite ţări, s-a înregistrat după cel de-al doilea
război mondial.
În România, utilizarea hameiului provenit din flora spontană apoi cel obţinut din
cultură este menţionată în scrieri începând din secolul al XIV - lea în Transilvania, apoi
în Moldova (secolul al XV-lea) şi în Muntenia, (secolul al XVI-lea). Documente scrise
privind cultura hameiului la noi în ţară datează din secolul al XVI-lea (1570), deşi,
probabil, primele culturi în sistem grădinăresc au fost înfiinţate în sec. XIV - XV în cele
trei principate româneşti.
Compoziţia chimică a conurilor
Conurile de hamei - la maturitatea tehnologică - conţin, în medie: 75 - 80%
apă, 20 - 25% substanţă uscată, din care (în % din total substanţă uscată), 10 - 20%
compuşi azotaţi (albuminoide, polipeptide, aminoacizi), 20 - 25% substanţe extractive
neazotate (hidraţi de carbon, dextrine, lignine, pectine), 8 - 12% celuloză, 5 - 10%
cenuşă, 2 - 8% tanin, 8 - 25% substanţe amare şi răşini, 0,2 - 2,5% ulei volatil.
Substanţele amare (acizi amari şi răşini), uleiul volatil şi taninul (conţinute în
lupulină, iar taninul şi în celelalte componente ale conului) conferă berii: spuma, gustul
şi aroma specifică, culoarea şi limpezimea, precum şi conservabilitatea ei.
Acizii amari (dau gustul şi spuma berii şi au efect conservant, antiseptic) au rolul
cel mai important în industria berii. Ei se împart, după “puterea amară” (valoarea
amară), în cinci grupe: acizi amari alfa (humulonul, cohumulonul, adhumulonul,
prehumulonul şi posthumulonul), în proporţie de 4 - 15% din masa conului uscat,
predominant (la conurile bine conservate) fiind humulonul (40 - 70%); acizi amari beta
(lupulonul, colupulonul, adlupulonul, prelupulonul şi postlupulonul), în proporţie de 6
- 12% din masa conului uscat, predominant fiind colupulonul (50 - 60%); acizi gamma;
acizi delta; acizi epsilon.
Răşinile “dure” (gamma, delta şi epsilon) sunt în proporţie de 0,5 - 2% din masa
conului uscat, sau chiar mai mult la conuri păstrate în condiţii necorespunzătoare.
Conţinutul în “răşini moi”, fracţiunile alfa şi beta, la hameiul nealterat, este dependent
de soi şi condiţiile de vegetaţie.
Răspândire
În România, după anul 1870, hameiul s-a extins în cultură în preajma primului
război mondial la 400 - 500 ha, după care suprafaţa cultivată a scăzut treptat.
Suprafeţele cultivate cu hamei au crescut după anul 1950, când s - a trecut la înfiinţarea
de plantaţii moderne. Între anii 1960 - 1990 suprafaţa cultivată cu hameii a crescut de
aproape 5 ori, producţia de conuri de 12 ori, producţia de conuri la ha de 2,7 ori, iar cea
de acizi alfa de 5,1 ori. O creştere marcantă a producţiei medii la ha în ţara noastră s - a
produs în anul 1977, când s - a depăşit nivelul de 10 q/ha.
Sistematică
Hameiul face parte din genul Humulus L., ordinul Urticales, familia Cannabaceae
(Cannabinaceae), după sistematica botanică.
În prezent sunt acceptate trei specii de hamei: Humulus lupulus, L. (hameiul
european; hameiul comun); Humulus japonicus Sieb et Juk (hameiul japonez); Humulus
scandens Lour et Merrill (hameiul agăţător).
Specia Humulus lupulus L. se clasifică, pe baza însuşirilor genetice, a caracterelor
morfologice şi zonelor geografice de răspândire, în: ssp. europaeus Ryb (hameiul
european), cu trei varietăţi (var. irenae minima Blatt., var. spontanea Ryb. şi var. culta
Ryb); ssp. neomexicanus Nels et Cockerell (hameiul mexican) şi ssp. cordifolius Maxim
(hameiul cu frunză cordiformă).
Origine
Hameiul cultivat (Humulus lupulus L. ssp. europaeus Ryb. var. culta Ryb.), plantă
vivace, volubilă, unisexuat - dioică, alogamă, provine din hameiul spontan (var.
spontanea Ryb.)
Cât priveşte locul de origine al hameiului cultivat, opiniile sunt împărţite. Astfel
se menţionează ca centru de origine al hameiului zona muntoasă a litoralului Mării
Mediterane, Europa şi Asia Centrală, Eurasia, văile fertile din Caucaz şi litoralul Mării
Negre.
Particularităţi biologice
Hameiul european este o plantă perenă, vivacitatea (de 40 ani) fiind asigurată de
partea subterană: rădăcini, butuc, stoloni. Organele aeriene sunt regenerate şi pier în
fiecare an.
Sistemul radicular al hameiului este puternic, fiind format din 5 - 10 ramificaţii
principale (cu grosimea la bază de circa 2 cm), din care se formează o reţea bogată de
rădăcini, care pătrund în sol până la 2 - 4 m. Din partea subterană a coardelor se
formează rădăcini adventive (de vară), care sunt răspândite în stratul superficial al
solului.
 Butucul (tulpina) hameiului are 30 - 40 cm lungime şi 10 - 15 cm grosime; partea
superioară (capul butucului) este de aspect globulos, neregulat, aflată la 10 - 15 cm sub
nivelul solului (adâncime menţinută prin tăierile la butuc).
Înmulţirea - hameiul se poate înmulţi prin seminţe şi pe cale vegetativă (prin
butaşi).
Germinaţia seminţelor de hamei are loc începând de la 5°C (optimul este la 20 -
25°C) şi se desfăşoară eşalonat şi lent, datorită unor inhibitori de natură anatomică şi
chimică.
Lăstarii (coardele) care pornesc din butuc prin luna aprilie cresc foarte repede,
atingând, în faza cea mai intensă de creştere, 30 - 40 cm zilnic. Când au înălţimea de 50 -
80 cm, coardele se dirijează pe suporţi (sârme, sfori), de care se fixează prin răsucire în
sensul acelor de ceasornic şi cu ajutorul perilor agăţători dispuşi pe muchiile coardelor.
Frunzele se formează pe coarda principală şi lăstarii laterali, câte două la fiecare
nod, formate din peţiol şi limb, diferit lobat şi cu marginile dinţate .
Inflorescenţele mascule sunt raceme dispuse axilar, cu lungimea până la 80 - 100
cm, cuprinzând numeroase flori cu un înveliş format din cinci formaţiuni sepaloide şi
cinci stamine.
Florile femele sunt dispuse în amenţi pedunculaţi, care devin conuri ovate având
diferite forme şi mărimi în funcţie de soi. Conurile au 2 - 6 cm lungime şi 1 - 3 cm
diametru şi se compun dintr-un peduncul, un rahis ondulat şi numeroase bractei care
poartă florile propriu-zise şi fructele
Perioada de vegetaţie a hameiului, de la pornirea în creştere a mugurilor de pe
butuc şi până la maturitatea tehnologică, este de 100 - 170 de zile, din care stadiul
vegetativ este de 70 - 100 de zile, iar cel generativ de 40 - 70 de zile.
Fructul, care apare în urma polenizării şi fecundării florilor female, este
nuculiform, rugos, globulos, cu diametrul de 2,5 - 3,5 mm, cu MMB de 3 - 4 g şi de
culoare galbenă-cenuşie.
Grăunciorii de lupulină sunt produşi de glandele secretoare (peri glandulari)
dispuse la baza bracteelor, mai ales pe fata externă a acestora şi pe învelişul florilor
femele. Perii glandulari au la început forma unei cupe plate, care formează lupulina
Perii secretă lupulina, un produs făinos, de culoare galbenă-aurie (la maturitate), în
formă de clopot dublu (sau disc), cu diametrul de 100 - 200 microni, având un miros
plăcut, specific.
Cerinţe fată de climă şi sol
Hameiul manifestă o plasticitate ecologică destul de pronunţată, întâlnindu-se în
flora spontană din toată zona temperată pe glob. Cu toate acestea, pentru cultivarea lui,
pretinde anumite condiţii de climă şi sol - factori care influenţează puternic producţia şi
calitatea soiurilor.
Clima. Hameiul întâlneşte condiţii favorabile în Europa, îndeosebi între paralele
44 - 60° latitudine N şi până la altitudinea de circa 500 m; în America de Nord între
paralele 37 - 50° latitudine N, iar în emisfera sudică între paralelele 30 - 40°. În cadrul
acestor zone, producţii mari şi de bună calitate se obţin în microclimate umede şi
răcoroase, cu temperatura medie anuală de 7,2 - 8,5°C şi media lunilor de vară 17 - 18°C;
în zona viţei-de-vie, îndeosebi la periferia acestei zone.
Căldura. Suma temperaturilor active pentru întreaga perioadă de vegetaţie este
de 2.000 – 3.000°C, în funcţie de soi. Primăvara, lăstarii pornesc în vegetaţie la 4 - 5°C iar
în cursul vegetaţiei sunt potrivite temperaturile moderate (13 - 14°C, media lunii mai şi
16 - 17°C, media lunii iunie), chiar şi în perioada formării conurilor (circa 17 - 19°C),
deoarece temperaturile prea ridicate reduc producţia de conuri şi calitatea acestora
(scade conţinutul în substanţe amare).
Umiditatea. Faţă de apă, cerinţele hameiului sunt destul de ridicate. Cantitatea de
precipitaţii şi repartiţia lor influenţează atât producţia de conuri, cât şi “valoarea
amară”. Seceta şi temperatura ridicată reduc producţia, însă şi excesul de ploi însoţit de
căldură favorizează atacul de mană, scăzând potenţialul de producţie al plantelor.
Pentru hamei, în perioada aprilie - august sunt favorabile cantităţi de precipitaţii de 350
- 450 mm. Precipitaţii mai ridicate sunt necesare în perioada înfloritului - formarea
conurilor (iunie - iulie).
Lumina are o influenţă importantă asupra producţiei şi calităţii conurilor de
hamei. Sunt soiuri de hamei adaptate atât la condiţii de zi scurtă, cât şi la condiţii de zi
lungă. În cursul vegetaţiei hameiul preferă zile mai umbrite în perioada vegetativă şi o
durată de strălucire a soarelui mai mare în timpul înfloritului şi a formării conurilor.
Ceaţa favorizează răspândirea manei. Din acest considerent, se va evita
înfiinţarea plantaţiilor de hamei pe văile cu ceaţă frecventă.
Vântul moderat contribuie la primenirea aerului din plantaţiile de hamei, însă
vânturile puternice duc la căderea plantelor în fazele mai avansate de vegetaţie. Ca
urmare, nu sunt potrivite pentru hamei zonele cu vânturi frecvente şi puternice (din
zonele platourilor înalte etc.).
Grindina provoacă daune mari în plantaţiile de hamei atât în prima parte a
vegetaţiei (prin ruperea vârfurilor coardelor şi a ramificaţiilor şi distrugerea sistemului
foliar), cât şi în timpul formării conurilor. Se va evita amplasarea plantaţiilor de hamei
în zone cu frecvente căderi de grindină.
Solul. Hameiul merge bine pe soluri profunde, cu textură lutoasă sau luto-
nisipoasă, drenate, bine aprovizionate în calciu, cu pH-ul de 6,5 - 7,8. Pe soluri grele,
impermeabile, reci, acide se obţin producţii mai mici şi de calitate inferioară, iar viaţa
butucului se reduce mult (în special pe solurile nedrenate).
Tehnologia de cultivare a hameiului
Amplasarea. Producţii mari de conuri şi de calitate superioară se obţin numai în
zone şi microzone cu climat mai umed şi răcoros, pe terenuri mecanizabile, ferite de
vânturi puternice, de ceaţă şi grindină frecventă. Se preferă solurile profunde, cu
textură lutoasă sau luto-argiloasă, bine aprovizionate în calciu (pH = 6,5 - 7,8), deoarece
pe solurile grele sau acide se obţin producţii mici şi de calitate inferioară, iar viaţa
butucului se reduce mult.
Rotaţia. Hameiul se cultivă în afara asolamentului, deoarece este o cultură cu
mare perenitate. Cele mai bune premergătoare pentru hamei sunt leguminoasele perene
sau anuale, care lasă terenul într-o stare fizico-chimică şi biologică bună. După hamei se
pot cultiva diferite plante, mai potrivite fiind cele furajere perene (lucerna etc.).
Amenajarea terenului. Aceasta constă în efectuarea tuturor lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare (terasarea, nivelarea, drenarea, regularizarea eventualelor cursuri
de apă etc.) înainte de construirea sistemului de susţinere (spalierilor).
Sistematizarea terenului. Delimitarea parcelelor şi a drumurilor de exploatare,
alegerea locului pentru construcţii se fac ţinând cont de configuraţia terenului, în
vederea unei cât mai bune exploatări sub raport tehnic şi economic. În funcţie de
relieful terenului şi de pantă, suprafaţa unei parcele este cuprinsă între 1 - 10 ha
(suprafaţa parcelelor este mai mare pe terenurile plane).
Sistemul de susţinere pe spalieri. Hameiul este o plantă volubilă (urcătoare),
înaltă de până la 10 - 12 m, având nevoie de suporţi (prăjini sau spalieri). În plantaţiile
moderne sistemul de susţinere îl constituie cel pe spalieri - suporţi durabili (20 - 50 de
ani) în funcţie de natura stâlpilor de susţinere (lemn, beton sau metal). Construirea spa-
lierilor se face după amenajarea şi sistematizarea terenului. Spalierul trebuie să fie o
construcţie solidă, elastică, cu deschideri cât mai largi pentru mecanizarea lucrărilor. El
trebuie st aibă o ancorare bună în sol, pentru a rezista sarcinilor foarte ridicate din
ultima perioadă de vegetaţie (când nivelul de biomasă este maxim).
Întreţinere. Sistemul de susţinere se întreţine (tensionarea reţelei de sârme
orizontale principale şi secundare, vopsirea stâlpilor de susţinere etc.) cu ajutorul
platformei pentru lucrat la înălţime în culturile de hamei, folosită şi la întinderea
sârmelor (sforilor) verticale.
Lucrările solului încep cu desfundarea, executată la adâncimea de 50 - 80 cm,
pentru afânarea solului bătătorit prin construcţia spalierului şi, asigurarea unui regim
aero-hidric favorabil sistemului radicular. Arătura de desfundare se execută cu plugul
de desfundat, se discuieşte cu discul în agregat cu grapa. După aşezarea terenului, se
aplică îngrăşăminte (50 - 70 t/ha gunoi de grajd cu MIG - 5 şi 60 - 70 kg/ha fosfor, cu MA
- 3,5), care se încorporează printr-o arătură de 25 - 30 cm.
Pregătirea patului germinativ. Pe solurile uşoare, 1/3 din doza de gunoi se
încorporează sub arătura de desfundare. Ultimele lucrări ale solului înainte de plantare
sunt nivelarea, combaterea buruienilor şi afânarea solului, printr-o lucrare cu discul în
agregat cu grapa.
 Producerea butaşilor Hameiul se înmulţeşte, în mod obişnuit, prin butaşi
proveniţi din partea subterană a coardelor, obţinuţi prin tăierile la butuc, prin drajoni
sau prin lăstarii porniţi din butuc.
Rezultate mai bune se obţin prin folosirea pentru plantare a butaşilor înrădăcinaţi
timp de un an în pepinieră . Prin utilizarea butaşilor înrădăcinaţi se asigură o prindere mai
bună realizându-se plantaţii fără goluri şi o pornire mai viguroasă în vegetaţie a
plantelor, contribuind la intrarea pe rod a plantaţiei încă din primul an de vegetaţie.
Butaşii înrădăcinaţi, destinaţi plantării, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să aparţină soiurilor omologate sau autorizate, cu potenţial ridicat de
productivitate şi calitate superioară; să provină din plantaţii - mamă de producţie,
recunoscute, supuse an de an selecţiei (după caracterele morfologice şi starea
fitosanitară); să aibă act de certificare care să ateste autenticitatea soiului, valoarea
biologică şi starea fitosanitară conform legislaţiei în vigoare.
Plantarea - hameiului se poate face toamna, între 15 octombrie - 15 noiembrie sau
primăvara, între 15 martie - 15 aprilie. Plantările de toamnă, faţă de cele de primăvară,
asigură o prindere mai bună, pornirea în vegetaţie mai devreme a lăstarilor şi
dezvoltarea mai viguroasă a rădăcinilor încă din primul an. Prin plantările de toamnă se
realizează în primul an o producţie de conuri de până la 0,8 - 1,0 t/ha, de 2 - 3 ori mai
mare faţă de plantările de primăvară.
Distanţa de plantare este de 3 m între rânduri şi 1 m pe rând, asigurând o
densitate de 3.333 plante (butuci) la ha, la toate soiurile, urmând ca dirijarea producţiei
de conuri să se realizeze prin numărul de coarde la butuc.
Terenul se pichetează, marcând locul în care urmează să se efectueze gropile şi să
se planteze butaşii. Gropile se execută cu burghiul acţionat de la priza de putere a
tractorului (fig. 9.18), la adâncimea de 35 - 40 cm şi diametrul de 30 cm.
Înainte de plantare, în fiecare groapă se introduc 5 - 6 kg gunoi de grajd foarte
bine fermentat, peste care se pun circa 5 cm pământ reavăn apoi cavitatea gropii rămase
se tratează cu fungicide şi insecticide sistemice.
Plantarea butaşului se face astfel încât partea superioară a acestuia să se afle la 10
- 12 cm sub nivelul solului şi rădăcinile răsfirate în spaţiul gropii. Peste rădăcini se pune
pământ reavăn, se tasează, iar deasupra se mai adaugă circa 5 cm pământ; până la
nivelul solului mai rămân circa 5 - 7 cm din adâncimea gropii, care se va acoperi la
prima praşilă.
Hameiul se poate planta şi în rigole efectuate cu mijloace mecanice la adâncimea
de circa 40 cm, pe fundul cărora se pune gunoi, un strat de circa 5 cm pământ, apoi se
pichetează şi se plantează.
Fertilizarea - hameiul consumă în fiecare an cantităţi mari de elemente nutritive,
datorită masei vegetative abundente realizată la unitatea de suprafaţă. Consumul
specific de substanţe nutritive se prezintă în tabelul 9.8. Se constată că hameiul este o
plantă mare consumatoare de azot, potasiu şi calciu.
 Absorbţia elementelor nutritive de către hamei, este mai intensă în lunile iulie -
august, când creşterea masei vegetale este mai ridicată şi are loc formarea conurilor. În
iulie - august hameiul absoarbe circa 69% din cantitatea de azot, 96% din fosfor şi 80%
din potasiu. În prima parte a vegetaţiei consumul este foarte scăzut, deoarece plantele
folosesc în primul rând rezerva de substanţe nutritive acumulate în butuci în cursul
anului precedent.
Azotul. Este consumat în cantitate mare de către hamei, având un rol important
în asigurarea unor producţii ridicate de conuri. Pe solurile sărace în humus, nefertilizate
suficient cu azot, masa vegetativă a hameiului este redusă; aspectul vegetaţiei
evidenţiază o uşoară carenţă în acest element. Excesul de azot este dăunător, deoarece
prelungeşte vegetaţia, coardele cresc luxuriant şi ramifică mult, creşte sensibilitatea la
boli, se formează conuri puţine, grosiere şi, în general, mai puţin aromate.
Fosforul. Este consumat în cantitate mai mică, însă influenţează mult nivelul
producţiei şi calitatea. În doze optime determină formarea de conuri mai fine şi mai
dense, cu număr mai mare de bractee şi un conţinut mai ridicat de lupulină. Carenţa în
fosfor influenţează negativ creşterea plantelor, producţia de conuri şi calitatea acestora.
Excesul de fosfor se pare că este mai puţin dăunător decât excesul de azot.
Potasiul. Consumat în cantitate mare de către hamei, influenţează atât producţia
cât, mai ales, calitatea acesteia. Potasiul măreşte rezistenţa la secetă şi la boli a plantelor,
precum şi calitatea conurilor (favorizează creşterea conţinutului în lupulină şi
intensifică aroma). Pentru hamei se consideră că solul este bine aprovizionat în potasiu
dacă conţine circa 40 mg K2O, la 100 g sol.
Lucrările de îngrijire - În primul an de vegetaţie se efectuează următoarele lucrări
de îngrijire:
- completarea golurilor cu butaşi înrădăcinaţi, după pornirea în vegetaţie a
plantelor, când se constată care din butaşii plantaţi nu s-au prins;
- combaterea buruienilor prin 3 - 4 praşile mecanice printre rânduri şi 2 - 3 praşile
manuale pe rând, în funcţie de gradul de îmburuienare a solului;
- întinderea sârmelor verticale şi palisarea (îndrumarea coardelor) în “V” alternativ,
cu două coarde la butuc;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor cu produsele folosite în plantaţiile pe rod;
- recoltarea conurilor (la plantaţiile înfiinţate cu butaşi înrădăcinaţi, plantaţi
toamna, se obţin la 500 kg/ha conuri uscate sau chiar mai mult);
- fertilizarea cu fosfor şi potasiu, după recoltare şi eliberarea terenului;
- executarea arăturii de acoperire a butucilor.
Efectuarea completă şi corectă a tuturor lucrărilor de întreţinere, încă din anul
întâi de vegetaţie, conduce la realizarea unor plantaţii încheiate, cu o dezvoltare
normală a plantelor în anii următori.
Lucrările de îngrijire în plantaţiile pe rod. Din anul al doilea de vegetaţie, când
hameiul intră pe rod, în fiecare an se execută un volum mare de lucrări de îngrijire, care
au influenţă hotărâtoare asupra longevităţii butucilor (a plantaţiei) şi în punerea în
valoare a capacităţii de producţie a fiecărui soi.
Lucrările solului toamna constau în efectuarea unei arături adânci între rânduri, cu
răsturnarea brazdei pe rândurile de hamei, pentru acoperirea butucilor (arătura de
acoperire). Odată cu această lucrare se face şi încorporarea îngrăşămintelor organice şi
chimice aplicate toamna.
Lucrările solului primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie, sunt următoarele:
- grăpare, imediat ce se poate intra în câmp primăvara, pentru menţinerea apei în
sol (ocazie cu care se strâng şi eventualele sârme rămase în plantaţie);
- arătura de dezgropare a butucilor, în situaţia în care tăierile la butuc se fac manual;
- discuirea în agregat cu grapa sau o lucrare cu freza, pentru nivelarea terenului,
în situaţia în care tăierile la butuc se fac mecanic.
Combaterea buruienilor. Hameiul luptă bine cu buruienile, fiind o plantă volubilă
ca talie înaltă, cu ritm de creştere ridicat. Cu toate acestea, buruienile au o influenţă
nefavorabilă asupra producţiei şi calităţii conurilor: buruienile consumă o bună parte
din elementele nutritive, favorizează dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor, împiedică
executarea corectă a lucrărilor de întreţinere şi de recoltare, reducând eficienţa culturii.
Sistemul tradiţional de combatere a buruienilor în culturile de hamei constă în
executarea anual a 3 - 4 lucrări mecanice între rânduri cu cultivatorul sau freza,
împreună cu 1 - 3 praşile manuale pe rând. Prima praşilă manuală (“sapa mare”),
executată primăvara pe rând, contribuie la distrugerea organelor subterane ale
buruienilor perene şi a drajonilor apăruţi din butuc. Ea poate fi suprimată în cazul
tăierilor mecanice şi a erbicidării sau executată, eventual, o dată la 2 - 3 ani, la soiurile
cu drajonare puternică.
Foarte eficiente s-au dovedit lucrările cu cultivatorul echipat cu trupiţe de plug
sau cu polidiscul de hamei. Prin aceste lucrări se distrug buruienile dintre rânduri, iar
prin bilonare pe rând se acoperă şi se înăbuşă buruienile apărute după efectuarea
praşilelor manuale.
Combaterea bolilor. Cele mai frecvente boli în plantaţiile de hamei sunt: mana
(Pseudoperonospora humuli sin. Peronoplasmopara humuli), făinarea (Sphaeroteca humuli),
verticilioza sau ofilirea (Verticilium albo - atrum), înroşirea conurilor (Botrytis sp.) şi o serie
de alte micoze, precum şi un număr însemnat de viroze şi bacterioze.
Combaterea dăunătorilor. Cei mai frecvenţi dăunători în plantaţiile de hamei,
pentru organele aeriene, sunt: păduchele verde al hameiului (Phorodon humuli) şi păianjenul
roşu comun (Tetranychus urticae), puricele hameiului (Psylliodes attenuata), iar pentru orga-
nele subterane: larva cărăbuşului de mai (Metolontha metolontha), omida de pădure a
hameiului (Triodia sylvina), gărgăriţa leguminoaselor (Otiorrhynchus ligustici); viermii - sârmă
(Agriotes sp.), coropişniţa (Grillotalpa grillotalpa) etc
Irigarea. În zonele şi în anii cu precipitaţii insuficiente pentru hamei irigarea este
o măsură foarte importantă pentru obţinerea unor producţii ridicate şi constante. Fazele
în care deficitul de umiditate este resimţit mai puternic de către hamei, sunt de la
formarea lăstarilor secundari la formarea conurilor, respectiv de la mijlocul lunii iunie
până la începutul lunii august, în funcţie de precipitaţiile din anul respectiv.
Hameiul se poate iriga fie prin aspersiune, cu dirijarea ploii la mică înălţime
(până la 2 m, caz în care este necesară defolierea bazei coardelor) sau deasupra
plantelor (tuburile fiind montate pe stâlpi de susţinere), fie prin brazde (printre
rândurile de hamei, unde panta permite) sau prin picurare.
Recoltarea conurilor se face la maturarea tehnică, moment evidenţiat prin
schimbarea culorii lor din verde în verde - gălbuie, bracteele se întăresc şi devin
lipicioase, lupulina trece de la culoarea argintie la galbenă. Prin strângerea între degete
conurile foşnesc şi-şi revin la forma iniţială. În această fază (care durează 8 - 10 zile)
conurile au conţinutul cel mai ridicat în lupulină, substanţe amare şi aromă, în funcţie
de soi.
Maturarea tehnică are loc înaintea maturării fiziologice (reprezentată de
ajungerea fructelor la dezvoltarea completă). În funcţie de perioada de vegetaţie a
soiurilor şi de mersul vremii, maturarea tehnică, în condiţiile din ţara noastră, are loc în
a doua jumătate a lunii august şi în prima jumătate a lui septembrie.
La recoltarea conurilor înainte sau după perioada optimă (maturarea tehnică)
producţia este depreciată cantitativ şi calitativ.