SECŢIUNEA I

COMPONENTELE ŞI CARACTERISTICILE STAŢIUNILOR

FORESTIERE

Capitolul 1
STAŢIUNEA FORESTIERĂ CA SISTEM

1.1. Definirea staţiunii, obiect si scopul cursului, terminologie

În concepţia pădurii ca ecosistem terestru, staţiunea forestieră sau

biotopul reprezintă componenta sau subsistemul de natură anorganică, locul
de viaţă al biocenozei sau mediul fizic al ecosistemului. Staţiunea forestieră
sau biotopul este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii sau materialului
parental, solului şi climei şi reprezintă fondul climatic şi edafic de substanţă
şi energie al biocenozei. Staţiunea este condiţia şi izvorul productivităţii
vegetale (C.D. Chiriţă, 1977).
Obiectul părţii a doua a cursului îl constituie deci staţiunea forestieră
sau biotopul, componenta de natură anorganică a pădurii ca ecosistem.
Scopul acestei părţi este acela de a cunoaşte alcătuirea şi locul componentelor
sale în organizarea şi funcţionarea pădurilor ca ecosisteme terestre de mare
perenitate, stabilitate şi productivitate, în vederea găsirii celor mai adevărate
căi de pătrundere în intimitatea ei de viaţă pentru a-i dirija creşterea şi
producţia de biomasă şi a-i asigura exercitarea celorlalte funcţii din biosferă.
Staţiunea forestieră asigură arborilor şi celorlalte organisme ale
biocenozei spaţiul aerian şi subteran pentru ancorarea lor în sol şi pentru a se
aproviziona cu apă şi substanţe nutritive făcând astfel posibilă viaţa
biocenozelor, existenţa şi productivitatea ecosistemelor. Mediul fizic sau
staţional forestier reprezintă aşadar cadrul natural - condiţie de existenţă şi
parte integrantă a ecosistemelor forestiere.
Producţia şi productivitatea ecosistemelor forestiere este determinată
atât de alcătuirea şi structura biocenozei (fitocenozei) dar şi de gradul de
favorabilitate al staţiunii, de măsura în care aceasta este capabilă să satisfacă
exigenţele ecologice şi funcţionale ale speciilor lemnoase componente ale
arboretului. Creşterea arborilor şi arboretelor are pe lângă caracterul ei strict
biologic şi un caracter ecologic pronunţat, întrucât depinde de toţi factorii
climatici, edafici şi fizico-geografici. Staţiunea forestieră condiţionează deci
atât alcătuirea şi structura cât şi funcţionarea şi productivitatea biocenozelor
forestiere. De aceea, studiul staţiunii trebuie să ţină seama de locul şi rolul ei
în alcătuirea ecosistemului.
Staţiunea poate fi studiată şi separat ca sistem de sine stătător în
raport cu elementele sale componente, dar interpretarea acestora sub raport
ecologic şi bioproductiv trebuie făcută în cadrul unitar al ecosistemului, în
strânsă legătură cu compoziţia, structura şi funcţionarea componentei
organice a ecosistemului, cu biocenoza. Cunoaşterea alcătuirii staţiunilor
155
forestiere şi a raporturilor dintre elementele lor componente şi dintre acestea
şi biocenoză este de mare importanţă teoretică şi practică pentru înţelegerea
în ultimă instanţă a alcătuirii şi funcţionării pădurilor, cele mai complexe
ecosisteme terestre. Ea permite explicarea cauzală, dialectică a structurii şi
funcţionării pădurii ca ecosistem terestru a productivităţii sale primare şi
stabilirea celor mai indicate intervenţii atât la nivelul staţiunii cât şi al
biocenozei şi al ecosistemului în ansamblu. Cunoaşterea staţiunilor forestiere,
a componentei cele mai stabile a ecosistemului, permite silvicultorului
armonizarea exigenţelor ecologice ale speciilor şi arboretului cu specificul
ecologic şi potenţialul productiv al staţiunii. Ea permite deci stabilirea
aptitudinilor fitocenotice ale staţiunilor şi corelarea lor cu exigenţele
ecologice ale speciilor în vederea asigurării stabilităţii şi a unei productivităţi
maxime a ecosistemului.
Cunoaşterea staţiunilor forestiere ca subsisteme integrate ale pădurii
permite de asemenea să se stabilească căile de pătrundere în intimitatea de
viaţă a pădurii în vederea asigurării unei funcţionalităţi optime şi de durată a
stabilităţii şi productivităţii maxime a pădurilor. Strânsa interdependenţă
dintre componentele anorganice şi organice ale ecosistemelor forestiere
respectiv dintre staţiune şi arboret, conduce spre necesitatea studiului
complex şi strâns corelat al staţiunii şi biocenozei ca părţi integrante ale
pădurii, deci spre studii integrale şi integrate biocenotice şi staţionale.
Biotopul conceput ca spaţiu mărginit de limitele ecosistemului, este
considerat şi denumit şi micromediu al acestuia, spre deosebire de mediul
ambiant în afara limitelor ecosistemului considerat şi denumit micromediu
(C.D. Chiriţă, 1983). În realitate, micromediul atmosferic al ecosistemului
reprezintă o prelungire în arboret a micromediului atmosferic divers
influenţat şi modificat în şi de arboret. Influenţa macromediului este
importantă prin energia radiantă, prin precipitaţiile atmosferice, prin
mişcările aerului atmosferic.
După C.D. Chiriţă, între termenii de biotop şi staţiunea forestieră nu
există o totală identitate de conţinut şi existenţă în timp. “Staţiunea nu se
limitează la graniţele micromediului (biotopului) unui ecosistem ci se extinde
şi în macromediul (atmosferic, edafic, litologic, hidrologic) care se află în
interacţiune cu micromediul atmosferic şi cel edafic al ecosistemului”. În
această concepţie deci biotopul ocupă numai o parte din staţiune – aceea
aflată în interacţiune cu biocenoza – pentru numirea căreia apare indicat
termenul de staţiune-biotop. În ce priveşte existenţa în timp, se precizează că,
pe când staţiunea prin componentele sale stabile reprezintă o permanenţă a
naturii, specificul ei de biotop dispare sau se schimbă o dată cu dispariţia
biocenozei.

156
 1.2. Staţiunea ca sistem. Elemente componente şi rolul lor în
definirea şi caracterizarea staţiunii

Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale

componente, conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi
funcţionarea sistemului.
Staţiunea forestieră este alcătuită din elemente ale reliefului, rocii
(materialul parental), solului şi climei. Ea este în acelaşi timp deci o unitate
fizico-geografică şi o unitate ecologică.
Ca unitate fizico-geografică sau geotop, staţiunea se înfăţişează sub
forma unui areal limitat caracterizat prin următoarele elemente componente:
- situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine,
longitudine şi altitudine;
- unitatea mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief
(câmpie, terasă, platou, versant, depresiune etc.); în cazul versanţilor se
disting: expoziţia, panta şi poziţia pe versant (superior, mijlociu sau inferior);
- roca şi substratul litologic al solului, alcătuită din sedimente moi
(loess, nisipuri, argile etc.) sau din depozite de dezagregare de roci
consolidate eruptive, metamorfice sau sedimentare (depozite de suprafaţă, de
cuvertură ş.a.);
- învelişul de sol cu profunzimea, proporţia de schelet şi succesiunea
de orizonturi pe profil.
Ca unitate ecologică sau ecotop staţiunea forestieră este alcătuită din
următoarele elemente:
- lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui;
- umiditate din sol şi atmosferă manifestată sub formă de:
precipitaţii, umiditatea atmosferică, apa din sol, ape supraterane şi subterane;
- componentele aerului atmosferic, N2, O2, CO2 şi alte gaze;
- mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânt;
- macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele
nutritive;
- substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de
creştere sau cu caracter inhibativ;
- aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului
exprimată în valori pH);
- alte elemente componente ale solului (Al, Mn etc.);
- consistenţa solului;
- regimul de aerisire şi căldură etc.
Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum
edafic util mai mare sau mai mic în raport cu profunzimea solului şi
conţinutul de schelet al acestuia. În raport cu condiţiile climatice, în zona
temperată se recunoaşte o perioadă de vegetaţie sau o perioadă bioactivă

157
care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa cum volumul edafic util
reprezintă factorul de spaţiu.
Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică
(ecotop) nu sunt constante în timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul
anului, adică au un regim propriu.
Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai
sus care alcătuiesc staţiunea se asociază şi combină în diferite moduri,
formând complexe mai mult sau mai puţin unitare de teritoriu (landsaft) şi
mediu ecologic denumite areale staţionale elementare sau de biotop sau
habitat. Marea varietate spaţială a elementelor fizico-geografice şi deci a
factorilor ecologici determinaţi de acestea creează o mare diversitate spaţială
atât sub raport fizico-geografic cât şi ecologic. În plus, chiar în cuprinsul
aceluiaşi areal staţional, elementele componente au şi variaţie în timp, ceea
ce presupune o amplitudine de variaţie a factorilor ecologici. Această mare
diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea lor în
unităţi taxonomice de diferite niveluri.
Dintre elementele componente ale staţiunii, cele climatice şi edafice
deţin locul cel mai important, întrucât ele constituie fondul de substanţă şi
energie alături de umiditate ca factor climatic şi edafic şi compoziţia aerului
atmosferic constituie componentele principale ale climei ce determină gradul
de favorabilitate al acestuia.
Dintre elementele componente ale solului în definirea şi
caracterizarea staţiunilor forestiere, un rol important este deţinut de umiditate
şi troficitatea minerală şi azotată sau, cu alte cuvinte, de regimul de
umiditate, de conţinutul solului în substanţe minerale şi de natura şi
conţinutul de humus. În afara acestor elemente de mare importanţă în
definirea specificului ecologic şi a potenţialului productiv al staţiunii sunt şi
alte elemente edafice cum ar fi reacţia solului, conţinutul de aer şi aeraţia
solului, consistenţa solului, căldura solului, gradul de salinitate şi
alcalinitate al solului etc.

1.3. Raporturile dintre elementele componente ale staţiunii.

Conexiuni interne

A doua caracteristică esenţială şi definitorie a oricărui sistem este

aceea a existenţei conexiunilor dintre elementele sale componente. Existenţa
acestor conexiuni şi natura lor sunt determinante pentru definirea şi
caracterizarea sistemului. Conexiunile pot fi interne, adică între elementele
componente ale sistemului în cazul de faţă între elementele componente ale
staţiunii şi externe, între elementele componente ale staţiunii şi biocenozei.
Dintre conexiunile interne în cazul staţiunilor forestiere, un rol
hotărâtor îl deţin cele dintre factorii fizico-geografici, aşezarea geografică
exprimată prin latitudine, longitudine şi altitudine, unitatea geomorfologică şi
158
forma de relief, natura rocii sau a substratului litologic al solului şi factorii
climatici şi edafici. Astfel, cantitatea de energie radiantă emisă de soare sub
formă de lumină şi căldură, care constituie principala sau unica sursă de
energie a biosferei, este strâns dependentă de aşezarea geografică şi natura
reliefului. De asemenea, precipitaţiile ca sursă de umiditate variază şi ele în
raport cu aşezarea geografică şi relieful. Aşezarea geografică şi relieful
influenţează şi celelalte componente climatice respectiv compoziţia şi
mişcarea aerului atmosferic.
Elementele edafice sunt şi ele la rândul lor influenţele de aşezarea
geografică şi relief, întrucât climatul şi relieful sunt factori pedogenetici care
alături de materialul parental, vegetaţie şi faună imprimă o anumită tendinţă
proceselor de solificare.
Substratul litologic determină natura şi componenţa materialului
parental, iar acestea la rândul lor influenţează succesiunea de orizonturi pe
profil, profunzimea solului şi volumul edafic util, conţinutul de substanţe
minerale, textura, structura, regimul de umiditate, aeraţie şi căldură,
capacitatea de absorbţie, reacţia solului activitatea biologică şi în final deci
fertilitatea solului.
Factorii edafici ai staţiunii sunt dependenţi de factorii orografici şi în
special de unitatea mare de relief şi de forma de relief exprimată prin
configuraţia terenului, expoziţie şi pantă. Aceştia influenţează natura
materialului parental sau a depozitelor de suprafaţă şi indirect, prin
intermediul factorilor climatici, toate celelalte componente ale solului.
Factorii edafici sunt puternic influenţaţi şi de factorii climatici.
Lumina şi căldura condiţionează descompunerea materiei organice şi natura
şi conţinutul de humus şi regimul de căldură din sol. Umiditatea sub formă de
precipitaţii şi umiditate atmosferică determină regimul de umiditate al
solului, precum şi desfăşurarea proceselor pedogenetice, bioacumulare,
alterare, levigare, acidificare, debazificare, eluviere, iluviere, podzolire,
stagnogleizare şi gleizare, salinizare şi degradare alcalină etc.

1.4. Raporturile dintre componentele staţiunii şi biocenoză.

Conexiuni externe

Între staţiune ca subsistem al pădurii şi biocenoză, subsistemul de natură

organică al pădurii există conexiuni de natură externă care determină o
strânsă interdependenţă între aceste două subsisteme componente (fig.1)

159
 Determinant ecologic

Factor ecologic

Fig. 1 Prezentarea schematică a

interrelaţiilor dintr-un ecosistem
(după C.D. Chiriţă)
Astfel, pe primul plan se situează unitatea dialectică dintre componentele
staţiunii şi biocenozei, expresie a materialităţii luminii. Între organismele vii ale
biocenozei şi mediul lor de viaţă există un schimb permanent de substanţă şi energie,
care nu încetează decât o dată cu moartea acestora.
Elementele componente ale staţiunii, care faţă de biocenoză joacă
rolul de factori ecologici, nu acţionează separat, izolat unul de celălalt, ci în
mod asociat, în strânsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Ecosistemul pădure nu reprezintă deci un conglomerat de elemente organice
şi anorganice, ci un sistem unitar integral şi integrat de elemente care se
găsesc într-un permanent schimb de substanţă şi energie. Acest lucru l-a
determinat pe Mitscherlich să enunţe drept una din legile de bază ale
ecologiei „legea acţiunii combinate a factorilor “ lege care de altfel îi poartă
numele. Factorii ecologici acţionează simultan şi combinat prin rezultanta lor
comună. De fiecare dată însă unul sau altul din factori devin preponderenţi,
având o influenţă determinantă asupra biocenozei.
Raporturile dintre componenta vie şi gradul de concentraţie al
factorilor ecologici staţionali au fost exprimate de către Shelford prin legea
toleranţei. Conform acestei legi, dezvoltarea substanţei vii, în cazul de faţă,
producţia de biomasă a pădurii, variază în funcţie de concentraţia elementelor
staţionale (elemente nutritive, apă, căldură, compoziţia atmosferei etc.) după
o curbă normală care arată că producţia creşte o dată cu creşterea
concentraţiei factorilor trecând printr-o zonă de minim, o zonă de toleranţă şi
o zonă de optim, după care, pe măsură ce concentraţia factorului creşte,
producţia scade trecând iarăşi printr-o zonă de minim ecologic. Prima zonă
de minim este cauzată de insuficienţa concentraţiei elementului, iar cea de a
doua de concentraţia în exces a aceluiaşi element. Zonele de toleranţă sunt
situate în domeniul de carenţă sau de exces al elementului. În cadrul zonelor
160
de toleranţă pot fi separate mai multe intervale: de carenţă foarte accentuată
când acestea reprezintă 20-70% din optim, de insuficienţă moderată când
producţia reprezintă 70-90% şi intervalul de suboptim când producţia
reprezintă între 90 şi 100% din recolta maximă. Intervalul optim, căruia îi
corespunde un palier al curbei, poate fi mai lung sau mai scurt în raport cu
natura elementului staţional şi cerinţele ecologice ale speciei. Unele elemente
devin mai repede excesive, plantele fiind mai sensibile la variaţia
concentraţiei lor.
Factorii ecologici aflaţi în afara optimului, determinând limitarea
creşterilor la diferite niveluri sub cel maxim, au fost numiţi factori limitativi.
Fiecare din factorii limitativi contribuie la limitarea creşterii şi a producţiei,
nivelul lor fiind determinat de factorul a cărui concentraţie se află la minim.
Acest lucru l-a determinat pe Liebig în 1840 să enunţe legea minimului.
Conform acestei legi dezvoltarea substanţei vii în cazul nostru, creşterea şi
producţia de biomasă sunt limitate de anumite concentraţii ale factorilor
ecologici staţionali. Atunci când unul din factori se află în concentraţie
minimă el împiedică direct şi indirect creşterea şi producţia de biomasă. În
general, concentraţiile minime ale factorilor ecologici determină modificări
ale compoziţiei arboretului sau ale nivelului său de productivitate. Asemenea
limitări apar de exemplu când în sol se manifestă carenţe ale conţinutului în
substanţe nutritive sau când rezervele de apă scad sub anumite limite.
Factorii ecologici, conform acestei legi a minimului a lui Liebig pot
fi însă parţial compensaţi. Spre exemplu, cantitatea relativ redusă de
precipitaţii ce cad în Depresiunea Miercurea Ciuc - Gheorgheni este
compensată de nebulozitatea şi umiditatea atmosferică mai ridicate, astfel
încât molidul găseşte condiţii optime în staţiuni la altitudini coborâte de până
la 500 m. Expoziţia însorită compensează situarea la o altitudine mai mare,
iar expoziţia umbrită cu minusul de căldură şi plusul de umiditate pe care-l
oferă compensează efectele coborârii în altitudine. O cantitate mai redusă de
substanţe nutritive din sol poate fi parţial compensată printr-un plus de
umiditate (plus de solvent al acestei substanţe). O stare fizică bună a solului
alături de un volum edafic util mare compensează sărăcia în substanţe
nutritive. De asemenea, troficitatea ridicată (în cazul solurilor rendzinice)
alături de o bună aprovizionare cu apă din precipitaţii compensează în bună
măsură efectele unui volum edafic util redus, iar substratul calcaros cald
compensează efectul de răcire al creşterii altitudinii etc. Asemenea
compensări de efect există aproape în toate staţiunile. Deosebirea corectă a
lor prin corelarea judicioasă a diferitelor elemente componente ale staţiunii
este de mare importanţă în stabilirea specificului ecologic al staţiunii, a
aptitudinilor sale fitocenotice şi în final al bonităţii sale.
Din aceste exemple rezultă clar că toate elementele componente ale
staţiunii au un rol bine precizat în definirea şi caracterizarea acesteia. Nici
unul din aceste elemente nu poate fi deci înlocuit ci numai parţial compensat.
De aceea se vorbeşte de o adevărată lege a nesubstituirii factorilor ecologici.
161
 Creşterea producţiei în funcţie de creşterea concentraţiei unui factor
până la atingerea maximului, poate fi exprimată prin ecuaţia diferenţială:

dy
 C1 ( A  Y )
dx

în care:
A reprezintă producţia (creşterea maximă)
Y – producţia obţinută pentru concentraţia x a factorului;
C1 - factor de eficienţă specifică fiecărui factor ecologic care
determină gradul de curbură a curbei logaritmice.
Această relaţie poate fi scrisă şi astfel:

Y=A (1-1-C1x) sau folosind logaritmii zecimali Y=A (1-10-Cx).

Această relaţie exprimă legea acţiunii combinate a factorilor de

vegetaţie a lui Mitscherlich după care creşterea producţiei Y ca rezultat al
creşterii concentraţiei unui factor x nu este direct proporţională cu această
creştere, ci cu diferenţa dintre producţia maximă A şi producţia actuală Y,
adică A-Y. Apropierea de producţia maximă se face prin sporuri din ce în ce
mai mici.

1.5. Caracteristicile fundamentale ale staţiunii

Elementele componente ale staţiunii formează, prin asociere în cadrul

fiecărui areal staţional elementar, un ansamblu fizicogeografic unitar
(geotop) şi în strânsă legătură cu acesta un anumit complex ecologic (ecotop)
caracterizat prin anumite regimuri ale elementelor climatice şi edafice (un
anumit regim termic şi de umiditate în atmosferă şi în sol, un anumit regim
de troficitate, de aciditate sau alcalinitate, de aer şi aeraţie de consistenţă a
solului etc.). Aceste rezultate constituie specificul ecologic al staţiunii,
caracter complex fundamental al acesteia. În diferite staţiuni, specificul
ecologic se deosebeşte prin toate componentele lui sau numai prin unele
dintre acestea. Având în vedere strânsa interdependenţă şi conexiune dintre
elementele componente, modificarea unuia peste anumite praguri limită
atrage după sine modificarea şi a altor elemente şi deci în final a complexului
ecologic şi deci a specificului ecologic al staţiunii.
Ca urmare directă a specificului său ecologic, fiecare staţiune se
caracterizează printr-o anumită capacitate de a întreţine o anumită biocenoză.
Cu alte cuvinte, specificul ecologic redat de prezenţa şi gradul de concentrare
a elementelor componente asigură staţiunii o anumită aptitudine fitocenotică,
adică permite existenţa unui anumit tip de vegetaţie şi un anumit potenţial
productiv care se manifestă prin productivitatea arboretelor în cazul
staţiunilor forestiere.
162
 Specificul ecologic, aptitudinea fitocenotică şi potenţialul productiv
constituie caractere fundamentale ale staţiunii şi ele trebuie exprimate concis
chiar în denumirea staţiunii respective.
Potenţialul productiv, rezultat al specificului ecologic al unei staţiuni,
se mai numeşte şi bonitate. Bonitatea poate fi stabilită numai în funcţie de
prezenţa şi gradul de concentrare al elementelor staţiunii şi în raport cu
aptitudinile fitocenotice ale acesteia, respectiv în strânsă interdependenţă cu
un anumit tip de vegetaţie.

163