LUCRARE DE LABORATOR №3

TEMA: DETERMINAREA COEFICIENTULUI

DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ
LA INTERFAȚA LICHID-AER

Scopul lucrării:

 Prezentarea aspectelor teoretice, privind tensiunea superficială;

 Studiul metodei relative de determinare a tensiunii superficiale;
 Cercetarea dependenţei tensiunii superficiale a soluţiei de concentraţie
 prin metoda desprinderii inelului;
 Familiarizarea cu importanţa tensiunii superficiale în practica medicală;
 Studiul unor modele didactice şi realizarea demonstraţiilor frontale.

Dispozitive și material necesare: balanță de torsiune dotată cu inel metalic, soluții de alcool etilic,
apă distilată, hârtie milimetrică, etc.

Noțiuni teoretice:
În general, o masă de lichid are un volum bine definit, deşi forma acestuia variază după cea a vasului care îl
conţine. Între moleculele de lichid se exercită forţe de interacţiune numite forţe de coeziune. Aceste forțe
sunt forțe de tip van der Waals și scad odată cu creșterea distanței dintre molecule. La contactul lichid-gaz
între molecule se manifestă forţe de atracţie care se numesc forţe de adeziune. Forţele de adeziune şi
coeziune determină fenomenele superficiale.

Forţele de interacţiune în lichide sunt slabe, şi o moleculă interacţionează doar cu moleculele aflate la o
distanţă maximă d. Volumul ocupat de moleculele aflate în interacţiune cu o moleculă dată poartă numele
de sferă de acţiune moleculară, iar raza acestuia, egală cu d, se numeşte rază de acţiune moleculară.

Fiecare moleculă a lichidului este supusă forţelor determinate de moleculele înconjurătoare. Pentru
moleculele din interiorul lichidului, rezultanta acestor forţe va fi nulă, deoarece distribuţia acestor forţe
este uniformă în toate direcţiile. Pentru moleculele de la suprafaţa lichidului, rezultanta acestor forţe nu va
fi nulă, deoarece distribuţia acestor forţe nu mai este aceeaşi în toate direcţiile. Rezultanta acestor forţe va
fi perpendiculară pe suprafaţa lichidului, şi îndreptată spre interiorul acestuia. Astfel, stratul de lichid de la
suprafaţă numit strat superficial va exercita o anumită presiune asupra lichidului.

Datorită interacţiunii dintre moleculele stratului superficial cu moleculele lichidului, respectiv cu

moleculele mediului extern, stratul superficial va avea o energie potenţială superficială proporţională cu
suprafaţa liberă a lichidului. La echilibru, această energie trebuie să fie minimă, deci şi suprafaţa liberă
trebuie să fie minimă. De aici rezultă că suprafaţa de separare lichid-mediu extern se curbează, tinzând să
devină sferică la echilibru. Un exemplu în acest sens este forma sferică a picăturilor mici de lichid, deoarece
sfera este corpul care prezintă o suprafaţă minimă pentru un volum dat. Forţa care are tendinţa de-a
micşora cât mai mult aria acestei suprafeţe periferice se numeşte forţă de tensiune superficială.

Forța de tensiune superficială este:

 tangentă la suprafaţa liberă a lichidului;

 uniform distribuită pe lungimea conturului;
 perpendiculară pe contur.

Putem, deci, afirma că forţa de tensiune superficială este o forţă de tensiune periferică, prin care un volum
dat de fluid tinde să capete o pătură periferică minimă. Mărimea care reprezintă raportul dintre forţa de
tensiune superficială F şi lungimea l a stratului periferic pe care acţionează această forţă este coeficientul
de tensiune superficială:

Coeficientul de tensiune superficială se poate defini şi prin lucrul mechanic efectuat de forțele de tensiune
superficială la micșorarea suprafeței libere lichidului cu o unitate:

unde ΔW – variația energiei libere, iar ΔS – variația suprafeţei stratului inter-fazic.

Unitatea de măsură pentru coeficientul de tensiune superficială este:

Coeficientul de tensiune superficială depinde de natura lichidului şi scade odată cu creşterea temperaturii.

Tensiunea superficială explică multe fenomene caracteristice stării lichide ca: formarea picăturilor (forma
sferică), formarea spumei, adeziunea lichidelor, capilaritatea etc.

Există câteva metode de determinare a coeficientului de tensiune superficială, dintre care cele mai
frecvent folosite sunt:

– metoda ruperii picăturilor – metodă relativă;

– metoda desprinderii inelului – metodă directă.

Capilaritatea
Cu ajutorul tuburilor capilare (tuburi cu diametre mici (10-6 < d <10-3) se pune în evidență fenomenul
cunoscut sub numele de capilaritate, care constă în urcarea sau coborârea lichidului in tub în raport cu
nivelul lichidului din vas.

În cazul suprafețelor curbe din tuburile capilare, fortele de tensiune superficială, care acționează tangent în
fiecare punct al meniscului, au o componență îndreptată în lungul tubului. Rezultanta acestor componente
se numeste forța Laplace și este orientată spre exteriorul lichidului pentru meniscul concav, respectiv spre
interior în cazul meniscului convex. Forta Laplace va determina aparitia unei presiuni suplimentare
capilare, ps, de forma: ps = 2s / r , unde r este raza capilarului.

Deci, sub actiunea forțelor de tensiune superficială la nivelul meniscului are loc un salt de presiune D p,
expresia pentru meniscul ideal fiind: Dp = pext - pint = 2s / r

Datorită acestui salt presiunea de-a lungul capilarului variază astfel: sub meniscul concav este p 0 - 2s/r, deci
mai mică decât presiunea atmosferică (p0), și crește spre baza tubului capilar ajungând la nivelul lichidului
din vas egală cu p0. Deci, în tot capilarul presiunea este mai mică decât cea atmosferică, și lichidul urcă în
tub. În cazul lichidului care nu udă pereții capilarului, fenomenele se petrec invers, are loc o depresiune
capilară, respectiv o scădere a presiunii în tubul capilar de la valoarea p 0 + 2s/r la nivelul meniscului convex
pana la p0, la baza tubului capilar.

În cazul lichidelor reale, în expresia presiunii suplimentare se ține cont și de contribuția unghiului de
racord dintre suprafața liberă si pereții tubului.

Modelarea emboliei gazoase

Ridicarea lichidului aderent şi coborârea lichidului neaderent într-un tub capilar are loc sub acţiunea
presiunii suplimentare creată de suprafaţa curbă a meniscului. Valoarea acestei presiuni depinde de raza
de curbură r a meniscului şi de tensiunea superficială a lichidului, conform formulei lui Laplace:

Dacă în lichidul din capilar se află o bulă de gaz şi presiunilela capetele capilarului sunt egale, atunci sunt
egale şi razele celor două curburi (r1 = r2). Prin urmare, şi presiunile suplimentare sunt egale (ΔP1 > ΔP2 ).
Când o presiune din exterior pune lichidul în mişcare (Fig. 3.6 b), are loc modificarea ambelor meniscuri
(r1 > r2) şi deci ΔP1 > ΔP2 . Rezultanta acestor presiuni ΔP1 = ΔP2 – ΔP1 se opune presiunii din exterior. La
un număr n de bule de gaz această presiune poate deveni egală cu valoarea presiunii din exterior şi în con-
secinţă curgerea prin capilar se va stopa.

Asemenea fenomen are loc şi atunci când mai multe bule de gaz nimeresc în capilarele sistemului vascular
sangvin, numit embolie gazoasă.
Importanţa medicală
Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din organismal uman este, în general, mai mic
decât al apei, ceea ce probează că moleculele de interes biologic sunt agenți tensioactivi.

În organismul uman se găsesc 2 categorii de agenți tensioactivi:

a. molecule care acționează în mod secundar ca agenți tensioactivi, cum sunt majoritatea cataboliților
ajunși în stadiul de acizi organici. De exemplu, glucidele și lipidele, pe măsură ce sunt oxidate, trec prin
stadiul de cataboliți acizi, tensioactivi;

b. molecule care au ca rol principal în organism scăderea tensiunii superficiale a lichidelor biologice. În
această categorie intra acizii biliari: glicocolic și taurocolic, care formează cu ionii metalelor alcaline săruri
solubile în apă compuși puternic tensioactivi.

Tensiunea superficială condiţionează permeabilitatea membranelor, deci schimbul dintre celule și mediul
interstiţial. Astfel, agenții tensioactivi, favorizează permeabilitatea și resorbția intestinală. Acesta este
motivul pentru care o serie de medicamente se administrează împreuna cu substanțe tensioactive (cazul
supozitoarelor).

Determinarea valorilor coeficientului de tensiune superficială, care se face prin metode relativ simple,
prezintă importanță în medicină în stabilirea unor diagnostice. În cazul unor maladii hepatice (icter, leziuni
hepatice etc.), valoarea coeficientului de tensiune superficială a urinei poate ajunge până la 50 ∙10 –3 N/m,
deoarece în urină ajung săruri biliare tensioactive. Forma celulelor libere (de exemplu, celulele circulante)
este condiționată de echilibrul între forțele de tensiune superficială și a celor de rezistență.
Determinarea coeficientului de tensiune superficială cu ajutorul stalagmometrului
O picătură de lichid cu masă m se va desprinde de gura capilarului dacă greutatea ei devine egală cu forţa
de tensiune superficială.

Prin urmare va avea loc relația: mg = 2πrσ unde r este raza capilarului, iar 2·π·r este lungimea conturului
gurii capilarului.

Dacă notăm cu M masa lichidului şi cu n numărul picăturilor de masă m, putem scrie M = m·n.

Masa unei picături se poate exprima în funcţie de densitatea ρ şi volumul V al lichidului:

M = ρV ⇒ m n = ρV, deci m = ρV / n

Înlocuind pe m din prima relaţie în cea de a doua relaţie obţinem pentru lichidul cercetat expresia:

unde σ0 este coeficientul de tensiune superficială al apei distilate, V este volumul lichidului, ρ0 este
densitatea apei distilate, n0 este numărul picăturilor de apă distilată.

Împărţind cele două relații obţinem:

Relaţia din care se poate exprima coeficientul de tensiune superficială a soluţiei:

Determinările se vor efectua utilizând dispozitivul numit stalagmometrul Traube.

Acesta reprezintă un capilar fixat vertical într-un stativ. Porţiunea de mijloc a
capilarului reprezintă un rezervor cu volumul V, delimitat cu un reper superior A
şi unul inferior B. La extremitatea superioară se găseşte ataşat un tub de cauciuc,
cu ajutorul căruia se aspiră lichid în stalagmometru.

Modul de lucru:
– se umple stalagmometrul, prin aspiraţie, cu apă distilată, puţin peste reperul superior A ;
– se reglează încet şurubul clemei până la obţinerea unei frecvenţe de curgere a apei optime pentru
numărarea picăturilor;

– se determină numărul picăturilor pentru apa distilată, corespunzător volu-mului de lichid cuprins între
cele două repere A şi B (n0);

– se repetă operaţia de trei ori şi se calculează media aritmetică ( n 0 );

– se procedează în mod analog cu soluţia de cercetat, de densitate ρ = 0,89 g/ cm3 (soluţie de etanol 70%)
şi se determină numărul picăturilor n pentru ea;
Determinarea coeficientului de tensiune superficială prin metoda desprinderii inelului
Fie un inel sau o plăcuță de metal pentru care lichidul cercetat este aderent. Inelul (plăcuța) se aduce în
contact cu suprafaţa liberă a lichidului; la ele aderă un strat subţire de lichid, asupra căruia acţionează
forţele superficiale, care se compun într-o rezultantă Ft.

Luând în consideraţie faptul că în cazul inelului stratul menţionat are două suprafeţe (interioară şi
exterioară), forţa rezultantă a tensiunii superficiale se determină din relaţia:

Ft = 2πr1σ + 2πr2σ = 2πσ (r1 + r2 )

unde: σ – este coeficientul de tensiune superficială;

r1 – raza interioară a inelului;

r2 – raza exterioară a inelului.

Pentru ca să desprindem inelul de pe suprafaţa lichidului, trebuie să acţionăm cu o forţă F. Determinând

această forţă, cu ajutorul unei balanţe de torsiune şi ţinând cont de relaţia de mai sus, obţinem formula
pentru determinarea coeficientului de tensiune superficială cu ajutorul inelului:

unde d1 şi d2 sunt diametrele respective ale inelului.

În cazul când în loc de inel se folosește plăcuță, atunci obținem relația:

unde l reprezintă latura plăcuței în contact cu lichidul.

Balanţa de torsiune
Cântărirea se efectuează în felul următor: se
deschide uşiţa de protecţie şi cu ajutorul unei
pensete se aşază pe taler obiectul studiat. Apoi
uşiţa se închide, şi cu mâna stângă se roteşte
maneta 8 (de la noi), asigurând coincidenţa
acului indicator mobil cu reperul roşu de
echilibru. Concomitent cu rotirea manetei 8 se
roteşte şi scara gradată mobilă. Masa corpului cercetat se reţine pe această scară, după indicaţia acului
imobil, preţul unei diviziuni fiind de 1 mg. După citirea rezultatului, scara gradată se reîntoarce în
poziţia iniţială, rotind maneta 8 spre noi.

Modul de lucru:
– folosind balanţa de torsiune examinată, vom determina valoarea forţei de tensiune superficială, care ia
naştere în momentul desprinderii inelului de la suprafaţa lichidului;

– pentru aceasta, de pârghia balanţei, în locul talerului, se atârnă un inel metalic. Diametrele inelului
(interior şi exterior) sunt indicate pe masa de lucru;

– pentru cercetare vom folosi soluţiile de alcool etilic (96%, 75%, 50%, 25% şi 0%);

– efectuăm 3 măsurări pentru fiecare concentraţie şi determinăm valoarea medie a forţei de tensiune
superficială;

– rezultatele obţinute se introduc în tabel;

– pe hârtie milimetrică se construieşte graficul dependenţei coeficientului de tensiune superficială de

concentraţia soluţiei, depunând pe axa ordonatelor valorile coeficientului de tensiune superficială, iar pe
axa absciselor – concentraţiile respective;

– folosind graficul trasat şi determinând experimental coeficientul de tensiune superficială a soluţiilor, se

identifică concentraţiile lor.

0,7 252 57,29

0,7 256 58,20
0,7 254 57,75
0,7 254 57,75

0,7 235 53,43

0,7 196 44,56

0,7 98 22,28
0,7 120 27,28
Concluzie:
În urma realizării lucrării practice ,,Determinarea coeficientului de tensiune superficială la interfața lichid-
aer” prin metoda directă (desprinderii inelului) am determinat că pentru soluția cu concentrația de 25%
coeficientul de tensiune superficială este 53,43*10 -3 N/m, iar pentru aceeași soluție cu concentrația de 50%
coeficientul de tensiune superficială este 44,56*10 -3 N/m, respectiv pentru concentrația de 100% am
obținut valoarea coeficintului de tensiune egală cu 22,28*10 -3 N/m. Astfel, am constatat că odată cu
creșterea concentrației soluției valoarea coeficientului de tensiune superficială scade.