Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” Catedra

fiziologia omului şi biofizică

Biofizica
Medicala
Lucrare practica
Tema: 11. DETERMINAREA MOBILITĂŢII IONILOR
PRIN METODA ELECTROFORETICĂ

Elev: Cebanas Stelian

Profesor: Chetruș Petru

Scopul lucrării:
● Studiul fenomenelor ce stau la baza metodei electroforetice;
● Familiarizarea cu aplicaţiile metodei electroforetice în medicină şi farmacie;
● Studiul construcţiei aparatului de electroforeză;
● Separarea electroforetică a ionilor anorganici;
● Vizualizarea mişcării ionilor coloraţi în câmpul electric.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE:

1. Electroforeza. Felurile de electroforeză care se disting în funcție de natura

mediului.
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată într-un anumit mediu a particulelor
încărcate electric, indiferent de provenienţa lor sub acţiunea câmpului electric exterior, se
numeşte electroforeză.

Deplasarea particulelor se datoreşte faptului că ele, absorbind sau adsorbind din jurul lor ioni,
devin încărcate electric. În mod obişnuit prin electroforeză se înţelege migrarea particulelor
coloidale purtătoare de sarcină electrică într-un câmp electric constant. Un caz particular al
electroforezei prezintă separarea particulelor încărcate cu sarcină electrică de acelaşi semn, într-
un câmp electric constant.

În funcție de natura mediului în care are loc migrarea particulelor, purtătoare de sarcină, sub
acţiunea câmpului electric se distinge:
a) electroforeza în coloane de lichid;
b) electroforeza în corpuri poroase (hârtie de filtru, răşini sintetice etc.);
c) electroforeza în gel.

2. Mobilitatea unei particule încărcate (sau a unui ion) care se mișcă într-un
mediu sub acțiunea unui câmp electric exterior. Expresia matematică.

Mărimea care se exprimă prin raportul dintre viteza mişcării orientate a unei
particule încărcate într-un câmp electric şi intensitatea acestui câmp se numeşte
mobilitatea particulei (M). Deci conform definiţiei:

Dacă în relația (11.1) vom considera E = 1, atunci sensul fizic al

mobilităţii
este dat de expresia M = , adică mobilitatea particulei este o
mărime numeric
egală cu viteza mişcării ei uniforme, sub influenţa câmpului
electric a cărui
intensitate este unitară. Unitatea de măsură a mobilităţii în S.I. este:
3. Sensul fizic al mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion) care se
mișcă într-un mediu, sub acțiunea unui câmp electric exterior.
Pentru a nu confunda noțiunea de intensitate a câmpului electric (E) cu noțiunea de intensitate
a curentului electric (I), reamintim:
– prin definiție intensitatea curentului electric reprezintă cantitatea de sarcină electrică q care
traversează secțiuna unui conductor într-o unitate de timp,și se exprimă prin relația:

– prin definiție intensitatea câmpului electric reprezintă forța F care acționează asupra unei
unități de sarcină electrică introdusă în punctul dat al acestui câmp și se exprimă prin relația:

4. Unitățile de măsură a mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion)

în SI și în practica medicală.

5. Forțele care acționează (în plan orizontal) asupra unei particule încărcate
de formă sferică (sau a unui ion) în procesul de electroforeză.
La mișcarea unei particule (sau a unui ion) care posedă sarcina electrică q sub acțiunea câmpului
electric cu intensitatea E (în plan orizontal) asupra ei acționează două forțe: forța electrică Fe
produsă de câmp și forța de frecare (de rezistență) Fs. Forța electrică de accelerare se determină
din relația: Fe = qE = ZeE (11.2)
unde: e – sarcina elementară și Z – numărul sarcinilor elementare din particulă.

Direcţia acestei forţe corespunde direcţiei câmpului electric, când particula

posedă sarcină pozitivă, în caz contrar, direcţia câmpului şi cea a forţei sunt
de sens opus. Sub influenţa acestei forţe, particula, conform legii de bază a dinamicii, obţine o
mişcare accelerată. Concomitent creşte şi forţa de frecare pe
care o exercită mediul înconjurător asupra particulei. Valoarea forţei de frecare
poate fi determinată conform legii lui Stokes, valabilă numai pentru particule
de formă sferică: F r v s = 6π η 
unde: r – este raza particulei,  – viteza particulei, η – coeficientul de vâscozitate al mediului în
care se mişcă particula (vezi lucrarea Determinarea vâscozității

lichidelor).

6. Formulele matematice pentru forțele ce acționează (în plan orizontal)

asupra unei particule de formă sferică ce posedă sarcină electrică în
procesul de electroforeză: forța electrică de accelerare Fe și forța lui
Stokes FS?
 La mișcarea unei particule (sau a unui ion) care posedă sarcina electrică q sub
acțiunea câmpului electric cu intensitatea E (în plan orizontal) asupra ei acționează
două forțe: forța electrică Fe produsă de câmp și forța de frecare (de rezistență) Fs.
Forța electrică de accelerare se determină din relația: Fe=qE=ZeE unde:
e – sarcina elementară și Z – numărul sarcinilor elementare din particulă.
Direcţia acestei forţe corespunde direcţiei câmpului electric, când particula posedă
sarcină pozitivă, în caz contrar, direcţia câmpului şi cea a forţei sunt de sens opus.
Sub influenţa acestei forţe, particula, conform legii de bază a dinamicii, obţine o
mişcare accelerată. Concomitent creşte şi forţa de frecare pe care o exercită mediul
înconjurător asupra particulei. Valoarea forţei de frecare poate fi determinată
conform legii lui Stokes, valabilă numai pentru particule de formă sferică: Fs=6π η
r.
unde: r – este raza particulei,  – viteza particulei, η – coeficientul de vâscozitate al
mediului în care se mişcă particular.

7. Formula mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion) exprimată

prin mărimea sarcinii electrice, raza particulei și vâscozitatea mediului în
care se mișcă. Deducerea acestei relații.

După un scurt timp, forţa de frecare devine egală după volum cu forţa electrică. Din acest
moment, mişcarea accelerată se transformă în mişcare uniformă ( = const.), deoarece
rezultanta acestor două forțe devine nulă și are loc relaţia:
Fe = Fs sau ZeE = 6 πηr
Din ultima relație se determină viteza particulei :

Si mobilitatea particulei.

Din relațiile ce determina viteza particulei si cea ce determina mobilitiatea particulei și rezultă
că în condițiile analizate viteza de mișcare și implicit mobilitatea nu depinde de masa particulei,
ci numai de: – mărimea sarcinii electrice (Ze şi r);
– vâscozitatea mediului în care se mișcă.
8. Deducerea formulei de calculare (de lucru) a mobilității ionilor prin metoda
electroforetică.
Reieşind din expresia de definiţie

,
mobilitatea t d ionilor se calculează din formula:
 unde: l – distanţa medie parcursă de ioni în timpul electroforezei; t – intervalul de timp în
care a acţionat câmpul electric asupra ionilor; U – tensiunea aplicată la electrozi; d –
distanţa dintre electrozi care, în acest caz, este egală cu lungimea benzii de la nivelul
soluţiei tampon în una din cuve până la nivelul soluţiei tampon din cealaltă cuvă.

9. Descrierea aparatului de electroforeză. Materialele utilizate la determinarea mobilității

ionilor prin metoda electroforetică.
Descrierea aparatului de electroforeză:
Acest aparat este format din două părţi:

a)camera electroforetică;
b) sursa de curent continuu

În interiorul camerei electroforetice (Fig. 11.1), la fiecare capăt se află cuvele pentru soluţia
tampon. Fiecare cuvă are două compartimente, unul în care pătrunde electrodul de platină,
iar celălalt în care pătrunde capătul benzii de hârtie. Cele două compartimente comunică
între ele prin orificii. Camera electroforetică se alimentează de la o sursă de curent
continuu cu tensiune reglabilă (Fig. 11.2). Sursa conţine dispozitive de măsură (voltmetru
«0  +  500V» şi miliampermetru «0  +  40 mA».

Aparate şi materiale:
Aparatul de electroforeză; benzi de hârtie de filtru Whatman; soluţii de cercetat: clorură de
fier FeCl3 – 10% în apă şi clorură de cupru CuCl2 – 10% în apă; soluţie colorant –
ferocianură de potasiu C6   N6   FeK4 – 5% în apă; pipetă; soluţie tampon – acid clorhidric
diluat; coală de hârtie de filtru; pensetă; cronometru; riglă cu gradaţii.

10. Schema simplificată a camerei electroforetice și elementele principale ale ei.

Figura 11.3 Elementele: 1 – bandă de hârtie de filtru; 2 – picătura soluţiei cercetate; 3 – soluţie
tampon; 4 – electrozii metalici; 5 – cuvele.

11. Modul de lucru:

– se umectează în soluţie tampon trei benzi de hârtie de filtru;

– benzile de hârtie umectate se trec în camera electroforetică, fiind aşezate pe benzile de sticlă organică,
astfel încât capetele libere să se cufunde în soluţia tampon din cuve;

– se conectează sursa de curent la camera electroforetică şi apoi la reţeaua electrică şi se lasă să treacă
curentul prin benzi 5–10 secunde, stabilind, după indicaţia voltmetrului, tensiunea de lucru U = (300 –
400 ) V;

– se întrerupe curentul cu ajutorul comutatorului de pe panoul frontal al redresorului;

– se aplică amestecul soluţiilor de cercetat. Pentru aceasta se folosesc fâşiile înguste de hârtie de filtru,
care se ţin de un capăt cu penseta şi se îmbibă cu amestecul cercetat, apoi se aşază pe benzile de hârtie
de filtru mai aproape de polul pozitiv;

– se introduce din nou sursa de curent, fixând concomitent timpul după cro- nometru. În decursul
experimentului tensiunea se menţine constantă. Intensi- tatea curentului variază în limitele 2–8 mA. În
aceste condiţii, timpul necesar pentru separare este de 20 –25 minute;

– fixând timpul final, se deconectează redresorul;

– se scot benzile de hârtie de filtru din camera electroforetică, se aşază pe coala de hârtie de filtru şi se
revelează cu soluţia colorant, folosind pentru aceas- ta bastonaşul de sticlă cu tampon de vată la un
capăt. Pe fond alb apare electrofo- regrama alcătuită din două fâşii corespunzătoare fracţiunilor
separate: albastru pentru ionii de fier şi portocaliu pentru ionii de cupru;

– se determină l, măsurând distanţa parcursă de ioni de la locul depunerii până la mijlocul fâşiilor
colorate;

– se determină d, măsurând şi adunând lungimea benzii de sticlă organică cu înălţimile de la capetele ei

până la nivelul soluţiei din cuve;

 Reieşind din expresia de definiţie

 Mobilitatea ionilor se calculează din formula:
 unde: l – distanţa medie parcursă de ioni în timpul electroforezei; t – intervalul de timp în care a
acţionat câmpul electric asupra ionilor; U – tensiunea aplicată la electrozi; d – distanţa dintre
electrozi care, în acest caz, este egală cu lungi- mea benzii de la nivelul soluţiei tampon în una
din cuve până la nivelul soluţiei tampon din cealaltă cuvă.

12. Utilizarea metodei electroforetice în medicină şi farmacie

 Metoda electroforetică este folosită pentru separarea şi analiza proteinelor individuale şi a altor
biopolimeri, a viruşilor, a structurilor celulare supramole- culare, precum şi a celulelor întregi.
Prin această metodă se studiază componen- ţa în proteine a diverselor lichide biologice, de
exemplu, sângele, urina, sucul gastric etc. – factor important pentru diagnosticul diverselor
maladii.
 mare importanţă în diagnostică reprezintă separarea electroforetică a fermenţilor în izofermenţi
şi aprecierea cantitativă şi calitativă a lor. În imunologie una dintre metodele frecvent utilizate
este imunoelectroforeza – separarea electroforetică a unui amestec de anticorpi sau antigeni.
 În fizioterapie, cu scop curativ, este folosită pe larg electroforeza medica- mentoasă. Metoda
curativă fizioterapeutică, în care se utilizează curentul elec- tric continuu pentru a introduce
substanţe medicamentoase (de obicei sub formă de ioni) în organism prin piele sau membrane
mucoase, se numeşte electro- foreză medicamentoasă (ionoforeză, ionoterapie electrică,
galvanoionoterapie, ionogalvanizare). Simultan cu electroforeza medicamentoasă are loc şi
acţiunea integrală asupra organismului a curentului electric continuu – metodă denumită
galvanizare.

13. Electroforeza serului sanguin

 La realizarea electroforezei medicamentoase între electrozi şi piele se aşază tampoane hidrofile,

muiate în soluţia substanţelor respective. Medicamentul se introduce de la polul a cărui sarcină
el o posedă: anionii de la catod, cationii de la anod. S-a dovedit că unele substanţe introduse pe
cale de injecţii subcutanate se elimină repede pe când dacă sunt introduse pe cale
electroforetică, eliminarea se face mai încet, aşa că substanţa îşi poate exercita efectele ei
terapeutice.
 Electroforeza este o metodă importantă pentru separarea fracţiunilor pro- teice din serul
sanguin. Serul sanguin se prelucrează cu o soluţie tampon cu reacţie alcalină în urma căreia
particulele proteice se încarcă negativ. De aceea în camera electroforetică picătura de ser
prelucrat se depune cu micropipeta pe o peliculă de celuloid acoperită cu un strat subţire de gel,
mai aproape de electrodul negativ. Proteinele, devenind ioni negativi, migrează spre anod, însă
cu diferite viteze din cauza dimensiunilor şi a mărimii sarcinilor lor. În consecință ele se separă
spaţial, formând electroforegrama proteică sanguină. Cele cinci fracţiuni proteice principale ale
serului sanguin (1 fracţiune de albumină şi 4 fracţiuni de globulină: α1, α2, β şi γ ) devin vizibile
pe pelicula de celuloid, dacă după migrare se colorează cu un colorant special.
 În Fig. 11.4.a este reprezentată electroforegrama proteică sanguină (în nor- mă), unde se vede
că fracţiunile proteice după revelare obțin aceeaşi culoare, deoarece au aceeaşi natură,
însă se deosebesc prin intensitatea coloraţiei, fiindcă
 concentraţia proteinelor în fracţiuni este diferită.

 Pe baza graficului se apreciază concentraţia relativă a proteinelor din frac- ţiuni,

însă, folosind metodele fotocolorimetrice, se determină valorile concen- traţiilor
de proteine din fiecare fracţiune și se prezintă medicului sub formă de
proteinogramă (Fig. 11.4.b) – proteinogramă necompletată.