DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE LA LICHIDE PRIN METODA

INELULUI

Teoria lucrării
Fenomenele legate de suprafața de separație dintre sistemul lichid și mediul care îl înconjură
poartă numele de fenomene superficiale. La fenomenele superficiale participă moleculele care
se găsesc la suprafața de separație dintre lichid și un alt mediu, cum ar fi: vaporii proprii,
amestecul dintre vaporii proprii și aer, un alt lichid, pereții vasului în care se află lichidul, etc.
Dintre acestea mai importante sunt:
a) fenomenele legate de suprafața de separație a lichidului de mediul gazos de deasupra
acestuia, cunoscute sub numele de fenomene de suprafață;
b) fenomenele legate de suprafața de separație a lichidului și pereții vasului în care se
găsește lichidul, cunoscute sub numele de adeziune și capilaritate.

Stratul superficial. Coeficientul de tensiune superficială

Suprafața de separație a lichidului de mediul gazos constituie suprafața liberă a lichidului. În
câmp gravitațional, suprafața liberă a lichidului aflat în echilibru, ca și suprafața de separare
dintre două lichide – nemiscibile – aflata în echilibru, este plană și orizontală.
Suprafața liberă a lichidului prezintă proprietatea de a ocupa o arie minimă, pentru un volum
dat (condiție îndeplinită de o formă sferică). Ca și exemple, se poate menționa situația în care
se toarnă puțin ulei într-un vas ce conține apă, sau, pe o suprafață plană și netedă se toarnă
puțin mercur. În ambele cazuri se observă formarea de mici sfere de substanță (Figura 1).

Figura 1

Această proprietate se poate observa pe baza forțelor de atracție dintre molecule, numite forțe
intermoleculare. Intensitatea acestor forțe scade repede cu creșterea distanței, devenind
neglijabilă la o distanță egală cu raza de acțiune moleculară (10-9 m).
Fie vasul din figura de mai jos (Figura 2), în care s-a turnat un lichid. Moleculele lichidului se
pot situa la un moment dat, față de suprafața liberă a lichidului, în una din zonele:
 - zona caracteristică prin d  r ;
- zona caracteristică prin d  r , unde d este distanța dintre centrul de greutate al
moleculei și suprafața liberă a lichidului, iar r este raza de acțiune moleculară. Spațiul din
jurul unei molecule în care aceste forțe își manifestă acțiunea asupra altor molecule se
numește sferă de acțiune moleculară. Raza acestei sfere poartă numele de rază de acțiune
moleculară.

Figura 2

O moleculă aflată în interiorul lichidului (prima zonă), suferă din partea celorlalte molecule
din sfera de acţiune moleculară interacţiuni simetrice, astfel încât forţa rezultantă care
acţionează asupra ei este practic nulă. Se spune că moleculele, din această primă zonă, sunt în
echilibru.
Examinând moleculele din cea de-a doua zonă, se poate constata că fiecare moleculă este
supusă acțiunii unei forțe rezultante diferită de zero. Această se datorește faptului că
 gaz  lichid , fapt ce determină ca pentru orice direcție considerată, forța de interacțiune
moleculară gaz-lichid să fie mai mică decât forța de interacțiune lichid-lichid. Datorită
distribuției constante în spațiu atât a moleculelor de gaz, cât și a celor de lichid, fiecare
moleculă de lichid din cea de-a doua zonă va fi supusă acțiunii unei forțe rezultante orientată
perpendicular pe suprafața liberă și către lichid.
Valoarea acestei forţe creşte pe măsură ce molecula se apropie de suprafaţa fluidului, având
valoarea maximă când molecula se găseşte chiar la suprafaţă.
În această situație, ansamblul acestor molecule din cea de-a doua zonă exercită o presiune
asupra moleculelor din prima zonă – cunoscută sub numele de presiune internă. Totalitatea
moleculelor ce participă la realizarea presiunii interne (din cea de-a doua zonă) formează
pătura superficială a lichidului sau stratul superficial. Stratul superficial determină o apăsare
asupra restului lichidului şi se comportă ca şi cum ar fi o membrană elastică tensionată.
Din cauza forțelor de interacțiune (lichid-lichid) mari, presiunea internă exercitată de stratul
superficial asupra lichidului este foarte mare, atingându-se valori de mii și chiar zeci de mii de
 N 
atmosfere 1 atm  105 2  . Astfel, stratul superficial al apei, a cărui grosime este de cca
 m 
5 10 5 m , exercită o presiune internă de aproximativ 11 108 N / m 2 . Așa se explică de ce
lichidele sunt practic incompresibile, acestea fiind de la început, puternic comprimate de
stratul superficial. Pentru a crea o comprimare observabilă, lichidele trebuie supuse unor
presiuni comparabile cu presiunea internă, produsă de stratul superficial. Pe de altă parte, dacă
această condiție este satisfăcută, moleculele lichidului nu se pot apropia peste o anumită
limită, din cauza forțelor de respingere care apr, forțe care cresc cu micșorarea distanței dintre
molecule.
Din cauza interacțiunii dintre moleculele stratului superficial cu moleculele lichidului și cu
moleculele stratului extern, acesta va avea o energie potențială superficială, Eps Când stratul
superficial se află în stare de echilibru, energia sa potențială trebuie să fie minimă, iar variația
suprafeței lui trebuie să fie minimă. De aici rezultă că suprafața de separare lichid – mediu
extern se curbează tinzând să devină sferică la echilibru. Dar o suprafață se menține curbă
dacă acționează niște forțe tangente în fiecare punct al ei și perpendiculare pe contur. Acestea
se numesc forțe superficiale. Din această cauză, stratul superficial se comportă ca o membrană
elastică, bine întinsă, care caută să micșoreze suprafața liberă a lichidului.
Se numesc forțe de tensiune superficială, forțele tangente la suprafața liberă a lichidului care
tind să micșoreze această suprafață (deci a minimizării energiei stratului). Forțele de tensiune
superficială acționează în planul suprafeței libere a lichidului, sunt uniform distribuite pe
lungimea conturului și perpendiculare pe el.
Se poate afirma că forţa de tensiune superficială este o forţă de tensiune periferică, prin care
un volum dat de fluid tinde să capete o pătură periferică minimă. Ea există atât la lichide cât şi
la gaze.
Coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu forța exercitată pe unitatea de
lungime,
F
 , (1)
l

l – lungimea unui contur din stratul superficial pe care se exercită forța F, unitatea de măsură
fiind,
 SI  N / m. (2)
Experimental s-a dovedit că valoarea coeficientului de tensiune superficială depinde de natura
substanței, de suprafaţa de separaţie, dar şi de natura şi concentraţia substanţei dizolvate și
scade cu creșterea temperaturii.

Substanța t (0C)  ( N / m)
Apă 20 7, 27 102
Apă 37 7 10 2
Alcool etilic 18 22 10 3
Glicerină 20 63 10 3
Mercur 20 436 10 3
Plasmă sanguină 37 7,3 10 2

Tensiunea superficială explică multe fenomene caracteristice stării lichide ca: formarea
picăturilor (forma sferică), formarea spumei, adeziunea lichidelor, capilaritatea etc.
Coeficientul de tensiune superficială scade puternic cu creşterea temperaturii. Dintre toate
lichidele (cu excepţia mercurului) apa are tensiunea superficială cea mai mare (datorită
legăturilor de hidrogen).
Există câteva metode de determinare a coeficientului de tensiune superficială, dintre care cele
mai frecvent folosite sunt metoda ruperii picăturilor – metodă relativă; metoda desprinderii
inelului – metodă directă.

Importanța medicală
Coeficientul de tensiune superficială a lichidelor biologice din organismul uman este, în
general, mai mic decât al apei, ceea ce probează că moleculele de interes biologic sunt agenți
tensioactivi.
În organismul uman se găsesc 2 categorii de agenți tensioactivi:
a. molecule care acționează în mod secundar ca agenți tensioactivi, cum sunt majoritatea
cataboliților ajunși în stadiul de acizi organici. De exemplu, glucidele și lipidele, pe măsură ce
sunt oxidate, trec prin stadiul de cataboliți acizi, tensioactivi;
b. molecule care au ca rol principal în organism scăderea tensiunii superficiale a lichidelor
biologice. În această categorie intră acizii biliari: glicocolic și taurocolic, care formează cu
ionii metalelor alcaline săruri solubile în apă compuși puternic tensioactivi.
Eliminate prin canalul coledoc în duoden, unde întâlnesc bolul alimentar ce conține lipide
aproape în totalitate nedigerate, sărurile acizilor biliari vor contribui la scăderea tensiunii
superficiale a grăsimilor alimentare, ceea ce ușurează emulsionarea lor. Această emulsionare
are ca efect transformarea grăsimilor în particule cu volume foarte mici și cu suprafața de
contact cu mediul de arie foarte mare.
Aria interfeței grăsimilor mărindu-se considerabil prin emulsionare, acestea pot fi mai eficient
metabolizate de către lipazele pancreatice.
Tensiunea superficială condiţionează permeabilitatea membranelor, deci schimbul dintre
celule și mediul interstiţial. Astfel, agenții tensioactivi, favorizează permeabilitatea și
resorbția intestinală. Acesta este motivul pentru care o serie de medicamente se administrează
împreuna cu substanțe tensioactive (cazul supozitoarelor).
Anestezicele sunt substanțe tensioactive, micșorând coeficientul de tensiune superficială a
sângelui.
Determinarea valorilor coeficientului de tensiune superficială, care se face prin metode relativ
simple, prezintă importanță în medicină în stabilirea unor diagnostice. În cazul unor maladii
hepatice (icter, leziuni hepatice, etc.), valoarea coeficientului de tensiune superficială a urinei
poate ajunge până la 50∙10-3 N/m, deoarece în urină ajung săruri biliare tensioactive. Forma
celulelor libere (de exemplu, celulele circulante) este condiționată de echilibrul între forțele de
tensiune superficială și a celor de rezistență.
Tensiunea superficială mare a apei favorizează locomoția pe suprafața sa a unor insecte:
Hydrometa (de balta) si Halobates (de mare). Aceste insecte prezintă adaptări specifice: au
talie mică (sunt deci ușoare), iar la extremităţile membrelor au ramificații foarte fine unse cu
grăsimi hidrofobe, ceea ce împiedică udarea acestora.
Substanţe tensioactive
Datorită forţelor intermoleculare puternice, apa are o tensiune superficială deosebit de mare (σ
= 73·10-3 N/m). Tensiunea superficială este modificată de dizolvarea în apă a unor substanţe.
Apar trei situaţii:
 ● când solvitul nu modifică forţele intermoleculare, tensiunea superficială rămâne
constantă, încadrându-se în reţeaua de legături de hidrogen ale apei (exemplu: soluţie de zahăr
în apă).
● tensiunea superficială creşte uşor. Există o interacţiune puternică între ionii şi dipolii
apei din soluţiile de electrolit, ceea ce duce la creşterea forţelor intermoleculare din lichid.
Deci creşte tensiunea superficială, iar ionii sunt atraşi spre interiorul masei de lichid, iar
creşterea tensiunii superficiale va fi nesemnificativă, deoarece densitatea ionilor în stratul
superficial rămâne mică. Substanţele ce corespund acestor două situaţii sunt netensioactive
sau tensioinactive.
● scade tensiunea superficială. Micşorează forţele intermoleculare şi pătrund între
moleculele de apă substanţele cu grupări hidrofobe. Substanţele tensioactive sau agenţii
tensioactivi sunt substanţe care duc la scăderea tensiunii superficiale (față de apă sunt
tensioactive acizii organici, aminele, nitroderivații, săpunurile, detergenții, etc.).
Legea lui Traube spune că o substanţă cu cât are mai multe grupări hidrofobe, cu atât
tensioactivitatea ei e mai pronunţată. În cadrul aceleiaşi serii organice, tensioactivitatea creşte
cu lungimea catenei sau, în cazul acizilor graşi, cu gradul de nesaturare.

Dispozitiv experimental (metoda Du Nouy)

Figura 3

După montarea inelului pe aparat și înaintea imersării în lichid, indicația dinamometrului va fi

corectată la zero, iar inelul se va verifica pentru a fi paralel cu suprafața lichidului.

Inelul se aduce în contact cu suprafața liberă a lichidului de studiat; la el aderă un strat subțire
de lichid, asupra căruia acționează forțele superficiale. Pentru ca să desprindem inelul de pe
suprafața lichidului, trebuie să acționăm cu o forță F. Determinarea valorii acestei forțe se
face cu ajutorul unui dinamometru (Figura 3).

Inelul poate fi adus în contact cu diferite lichide, aflate la diferite temperaturi, pentru care se
dorește găsirea coeficientului de tensiune superficială,  . Lungimea conturului inelului este
l=122,90 mm.

De asemenea, se poate trasa dependența forței de tensiune superficială a unui lichid investigat
în funcție de temperatura la care acesta se găsește.