Antrax

Clasificare Familia Bacillaceae

Genul: Bacillus
Specii: Bacillus anthracis (patogen, agentul antraxului)
Bacillus cereus (intoxicaţii alimentare),
Bacillus polymyxa (genul Paenibacillus), Bacillus brevis (genul Brevibacillus),
Bacillus subtilis – bacili antracoizi, producenţi de AB

Caractere Bacil mare (5-6 µm x 1 µm), cu extremităţile drepte (tăiate),

morfobiologice gram-pozitiv, imobil (antracoizii sunt mobili), în produse
patologice se prezintă sub formă de lanţuri scurte, iar în
cultură – lanţuri lungi (“tulpină de bambus”).
Tulpinile virulente formează capsulă polipeptidică (acidul D-
glutamic).
Sporul este ovoid, în poziţie centrală, nu deformează celula.
Sporogeneza are loc în cultură, în sol şi în ţesuturi şi exsudate din animale moarte (în
prezenţa oxigenului), dar nu în sânge sau ţesuturi de animale vii.

Caractere de cultura B.anthracis nu este exigent nutritiv, cultivă pe medii uzuale.

Facultativ-anaerob, t optimă – 35-37 grade, pH 7-7,4.
Peste 24 ore de incubare formează colonii R, mari, cu contur
neregulat, opace, plate, uscate, rugoase (“coamă de leu”, “cap
de meduză”). Nehemolitice pe geloză-sânge (antracoizii sunt
hemolitici).
Pe geloză-ser, în exces de CO2, formează colonii S
(producerea capsulei). Pe mediu cu 0,5-1 UI de penicilină
B.anthracis formează lanţuri din forme
globulare - “colier de perle” (proprietate
absentă la antracoizi).
În bulion peptonat formează flocoane la
fundul eprubetei, cu supernatantul clar.
B.anthracis este sensibil la fagul gamma.

Structuri antigenice 1. Ag polipeptidic capsular (induce Ac neprotectori)

2. Ag polizaharidice somatice termostabile (depistate în reacţia de precipitare Ascoli)
3. Toxina (componentul PA), induce formarea Ac protectori, neutralizanţi
Caractere biochimice Activitate proteolitică – lichefiază gelatina în formă de “brad inversat”, peptonizează
laptele, digeră serul coagulat, nu produce H2S.
Activitate zaharolitică – fermentează unele glucide: glucoza, maltoza, zaharoza, tregaloza,
etc. Nu fermentează lactoza şi arabinoza.
Factori patogenitate 1. Capsula polipeptidică, codificătă de plasmida pX02.
Inhibă fagocitoza şi puterea bactericidă a sângelui.
Capsula joacă un rol important în etapele iniţiale ale
infecţiei. Formarea capsulei are loc in vivo şi in vitro, pe
medii cu ser şi în atmosferă cu 5 % CO2.
2. Exotoxina antraxului, codificată plasmidic (pX01)
Este constituită din 3 componente:
 Factorul I, edematogen (EF), care este o adenilat-ciclază. Acumularea de cAMP
duce la modificarea permeabilităţii membranare cu producerea edemului. Ținta –
celulele endoteliale (efect - șoc hipovolemic, șoc septic)
 Factorul III, letal (LF), responsabil de efectele letale ale toxinei anthrax. Este o
protează Zn++ dependentă care induce producerea citokinelor de către macrofage şi
limfocite (efect – recție inflamatoare, șoc septic)
 Factorul II, antigen protector (PA), induce sinteza Ac antitoxici protectori. PA
este responsabil de fixarea toxinei pe receptorii celulelor sensibile.
1
  Aparte, aceşti factori exercită activitate biologică nesemnificativă la animal. Din
contra, combinaţii din doi sau trei factori toxici determină următoarele consecinţe
la animale experimentale:
PA+LF = activitate letală
PA+EF = produce edem
PA+LF+EF = edem şi necroză cu efect letal
EF+LF = inactiv
Acest experiment sugerează că toxina antraxului are structură clasică de citotoxină
bacteriană de tip A-B cu PA în calitate de B-fragment (de fixare pe receptori celulari) şi
cu factorii EF şi LF cu funcţie de fragment A (activ), care acţionează în interiorul celulei.
Rezistanta la med formele vegetative sunt slab rezistente, sporii rămân viabili în sol decenii, se distrug la
extern fierbere în 30-40 min.
Epidemiologia Sursa de infecţie – animalele erbivore bolnave de antrax (ovine, caprine, bovine, suine).
Solul contaminat cu spori este un rezervor de germeni important şi permanent (decenii).
Transmiterea:
- prin contact direct cu animalele bolnave sau produse contaminate (carne, piei, lână,
blană, etc), păşuni şi nutreţuri contaminate, cu pătrunderea agentului prin
tegumentul lezat
- aerogen, prin inhalarea sporilor de B.anthracis
- pe cale alimentară (consum de carne de la animale bolnave de antrax insuficient
prelucrate termic)
În majoritatea cazurilor antraxul se manifestă ca boală profesională a îngrijitorilor de
animale, personalului de la abatoare, întreprinderi de prelucrare a produselor animaliere,
veterinarilor, zootehnicienilor, măcelarilor, tăbăcarilor, etc.
Patogeneza I. Antraxul cutanat , “pustula malignă” (forma cea mai frecventă). Sporii intră printr-o
leziune a tegumentului, germinează şi proliferează la poarta de intrare, cu dezvoltarea unui
edem gelatinos local caracteristic.
La poarta de intrare, peste 12-36 ore de la penetrare, apare o papulă, care evoluează rapid
într-o veziculă, apoi în pustulă cu conţinut sanguinolent. La spargerea pustulei se formează
o leziune necrotică, prezentând în centru o escară neagră înconjurată de vezicule satelite.
Leziunea se localizează mai frecvent pe mâini, faţă, ceafă, etc.
Pătrunderea în sânge determină diseminarea sistemică a bacteriei.

II. Antraxul pulmonar apare la inhalarea sporilor de B. anthracis , care sunt înglobaţi de
macrofagele alveolare unde ei germinează şi se multiplică, determinând o pneumonie foarte
gravă cu edem.
Urmează infectarea ganglionilor limfatici mediastinali cu dezvoltarea unei necroze
hemoragice. Pacientul manifestă febră, stare de rău, mialgie, tuse ne-productivă. Din
ganglionii limfatici infecţia poate trece în sânge.
Decesul poate surveni în 24 h.
III. Anthraxul digestiv apare în urma consumului de carne infectată. În mucoasa
intestinală se dezvoltă procese identice cu cele din antraxul cutanat (enterocolită ulceroasă).
Clinic: vomă şi diaree, cu sânge în masele fecale.
Poate urma invazia ganglionilor limfatici mezenterici şi a sângelui, asociată cu prostraţie
2
 profundă, şoc şi moarte.
Meningita poate apare (foarte rar) ca urmare a oricărei forme de antrax

Prelevate exsudat din leziunea cutanată, spută, sânge, LCR, materii fecale, bioptate din ganglioni
limfatici, probe necroptice, probe de la animalul suspect şi elemente din mediul extern
Metode diagnostic  Examenul microscopic direct
1. În frotiuri pregătite din prelevate şi colorate Gram sau cu albastru de metilen se
observă bacili mari cu morfologia caracteristică, izolaţi sau în lanţuri scurte. Sporii
sunt rareori prezenţi.
2. RIF

 Examenul bacteriologic
I. Prelevatele monomicrobiene se însămânţează pe geloză şi geloză-sânge, iar cele
polimicrobiene se încălzesc în prealabil 10 min la 75 grade C. Incubarea la 37 C
timp de 24 ore. Sângele – în bulion glucozat, repicări zilnice timp de 7 zile pe
geloză-sânge.
II. Examinarea coloniilor crescute, selecţia celor suspecte şi acumularea lor
III. Identificarea culturii pure acumulate şi diferenţierea de antracoizi.
 Examenul biologic
Se inoculează prelevatele la cobai sau şoareci, care sunt foarte sensibili la infecţie. După
moartea lor (36-48h) bacilii sunt depistaţi în frotiuri din sânge şi organe.
 Depistarea Ag polizaharidice termostabile în prelevate (reacţia de precipitare
inelară Ascoli)
 Diagnosticul serologic. Ac anti-antrax pot fi depistaţi la convalescenţi în RP sau
RFC
 Diagnosticul imunologic (proba cutanată alergică). Se pune în evidenţă starea de
hipersensibilizare prin inocularea intradermică a 0,1 ml de antraxină (extract din
tulpina vaccinantă de B.anthracis). Reacţie pozitivă – edem şi hiperemie cu
diametrul de peste 8 mm.

Tratament - Antibiotice (peniciline, cefalosporine, fluorochinolone)

- Imunoglobulina antiantrax
Profilaxia - Depistarea şi izolarea animalelor bolnave, incinerarea animalelor moarte sau
îngroparea adâncă a cadavrelor şi acoperirea cu var nestins
- Vaccinarea animalelor
- Imunizarea personalului expus cu vaccin viu atenuat, vaccin acelular (elaborat din
tulpini acapsulate avirulente, conținând proteina PA). În curs de elaborare – vaccin
cu PA și antigen capsular.

3
 Tularemia
Clasificare  Familia Francisellaceae
 Genul Francisella
 Specii: F.tularensis (agentul cauzal al tularemiei)
F.philomiragia (infectii sistemice)
4 biovaruri
F.tularensis tularensis (nearctica) (tip A; foarte virulentă, raspândită în America de Nord)
F. tularensis holarctica (palearctica) (tip B; mai puţin virulentă, cu raspândire în Europa)
F. tularensis mediasiatica: virulenţă similară cu F. tularensis holarctica
F. tularensis novicida: virulenţă redusă, cauzeaza infecţie numai la gazde imunocompromise.
Izolată în SUA.

Caractere Morfologia: F.tularensis reprezintă o cocobacterie foarte mică (0.2-

morfobiologice 0.5 µm x 0.7-1.0 µm), gram-negativă, uneori se colorează mai intens la
poli, pleomorfă, imobilă,

asporogenă, tulpinile virulente posedă capsulă.

Caractere de bacteria nu poate fi cultivată pe medii uzuale. Pentru izolare se

cultura utilizează medii îmbogăţite:
- mediul Francis (geloză + sânge de iepure + cisteină +
glucoză)
- Mediul McCoy (cu gălbenuş de ou)
- Geloză-ciocolată
Cultivă la 35 - 37 grade, în aerobioză. Peste 2-4 zile apar colonii
S, mici (1 - 2 mm în diametru), albe-cenuşii, mucoide, cu
marginile regulate şi suprafaţa lucioasă.
Structuri
antigenice
Caractere F.tularensis este catalazo+ şi oxidazo-, nu descompune ureea, produce H2S, unele biovaruri
biochimice fermentează glicerolul.
Factori 1. Capacitatea de a penetra în macrofage, supravieţuind şi multiplicându-se în interiorul
patogenitate celulelor până la moartea lor (parazitism facultativ intracelular)
2. Capsula (rol protector)
3. Endotoxina (LPZ)
Rezistanta la Mi/organismele pot supravieţui perioade îndelungate de timp în apă, nămol, cadavre de animale
med extern (mediu umed).
F.tularensis este distrusă la 56 grade în 10 minute, dar congelarea permite conservarea bacteriei.
Epidemiologia Sursa de infecţie – animale bolnave sau cadavre de animale, transmiterea de la om la om nu are
loc.
Rezervorul principal – mamifere mici şi medii (iepuri, veveriţe, şobolani, şoareci, rozătoare
acvatice, lemingi). Omul, pisicile, câinii, anumite specii de păsări, peşti şi amfibii pot fi gazde
accidentale
Vectori – insecte (tăuni, ţânţari, căpuşe )
Porţi de intrare – tegumentul (chiar intact), mucoasele, conjunctiva
Transmiterea:
- Contact cu animale infectate, cadavre sau cu apa contaminată (lacuri, bazine, etc)
- Aerogen prin inhalare (vânători...)
- Alimentar, prin consum de apă sau alimente infectate
Înţepătura artropodelor hematofage
Francisella tularensis este una dintre cele mai virulente bacterii. Câteva zeci de mi/o (10-50) pot
provoca suferinţe grave.
Patogeneza Francisella tularensis este o bacterie facultativ intracelulară. Iniţial infectează macrofagele, cu
diseminarea mi/o şi afectarea diferitor organe, inclusiv plămânii, ficatul, splina, ganglionii
limfatici. Un rol important în patogeneza leziunilor îl joacă hipersensibilitatea tardivă.
 Formele clinice de tularemie sunt în relaţie cu calea de pătrundere:
4
 - Forma ulceroganglionară (70-85% de cazuri), penetrarea agentului patogen prin tegument sau
mucoase. Mi/o se multiplică local şi determină apariţia, peste 3-5 zile de la expoziţie, a unei
papule la locul de inoculare. Peste cîteva zile se transformă în pustulă, care se ulcerează rapid.
Ulcerul are 2 - 4 cm în diametru şi marginile neregulate. Uneori ulcerul poate fi acoperit cu o
crustă neagră (asemănătoare cu escara în antrax).
Bacteriile se răspândesc spre ganglionii limfatici regionali, unde cauzează limfadenite necrotice,
înconjurate de infiltrate granulomatoase (bubonul tularemic). Ganglionii limfatici afectaţi devin
fluctuanţi, uneori creând canale de drenare în tegument. Mi/o pot disemina hematogen infectând
multiple organe, cu dezvoltarea septicemiei.
- Forma ganglionară se manifestă prin afectarea ganglionilor limfatici regionali, leziunea
de la poarta de intrare lipseşte.
- Forma oculoganglionară apare la pătrunderea agentului cauzal prin conjunctivă. Se
dezvoltă necroza şi ulceraţia conjunctivei, cu infiltraţie limfocitară. Din conjunctivă
bacteriile trec în ganglionii limfatici preauriculari, submandibulari sau cervicali,
provocând leziuni similare cu cele din tularemia ulceroganglionară.
- Forma orofaringeană (angino-ganglionară)
Mi/o intră prin mucoasa orofaringelui în urma ingestiei sau inhalării lor.
Uzual se dezvoltă faringite sau tonzilite exsudative, cu ulceraţie ulterioară. Pătrunderea în
ganglionii limfatici cervicali determină necroză şi supuraţie.
- Forma tifoidică (abdominală), cu afecţiuni generalizate. Mi/o pătrund în sânge prin
tegument sau mucoase şi afectează plămânii şi organele reticulo-endoteliale. Determină
frecvent septicemie şi şoc
Forma pneumonică, foarte gravă. Mi/o pătrund în plămâni aerogen sau hematogen
Prelevate în funcţie de forma clinică: serozitate din leziunea cutanată sau conjunctivă, exsudat faringean,
punctat din ganglionul limfatic afectat, spută, sânge.
Metode Metode directe de diagnostic
diagnostic 1. Examenul microscopic direct este foarte dificil, aproape
imposibil. RIF are o sensibilitate mai mare
2. Examenul bacteriologic.
Izolarea F.tularensis direct din prelevate este practic imposibilă.
Uzual se utilizează inocularea prelevatelor la animale experimentale
sensibile (şoareci, cobai). La necropsii se studiază frotiuri-amprente
din organele afectate (Giemsa, RIF), se fac însămânţări pe medii
speciale (Francis, Mc Coy). Tulpinile izolate sunt identificate
morfologic, cultural, biochimic, antigenic (RA cu seruri anti-F.tularensis).
Diagnosticul indirect
1. Serodiagnosticul. Detectarea Ac este un element esenţial în diagnosticul tularemiei. Ac
apar după ziua a 7 de boală, ating titrul maxim peste 1-2 luni (1:1000 sau mai mult) şi
persistă mai mulţi ani. RA cu suspensie de bacterii omorâte este cea mai utilizată. Titrul
diagnostic – 1:80, cu creşterea lui în dinamică de cel puţin 4 ori.
ELISA este posibilă.
2. Intradermoreacţia cu tularină Hipersensibilitatea poate fi testată peste 5 zile de la debutul
bolii.

Tratament Antibiotice: aminozide (streptomicină, gentamicină), tetracicline, cloramfenicol,

fluorochinolone, eritromicină (există şi tulpini rezistente)
Profilaxia - informarea persoanelor expuse contaminării
- Supraveghere sanitară
- Vaccinarea contingentelor de risc cu vaccin viu atenuat asigură imunitatea pe o durată de
5-7 ani

5
 Pesta
Clasificare  Familia Enterobacteriaceae
 Genul Yersinia
 Specia Yersinia pestis
Se disting 3 varietăți de tulpini - orientală, medievală și antică.
Caractere yersiniile reprezintă bastonașe drepte, uneori coco-bacterii
morfobiologice Gram negative, uneori colorate bipolar, acapsulate, asporulate,
imobile la 37C.

Caractere de yersiniile sunt mi/o anaerobe facultative, cultivă pe

cultura medii uzuale la 25-28 C.
În BP cultura se manifestă printr-un voal la
suprafață și un aspect floconos în interior. Pe geloză
peste 48h apar colonii R mari, cu margini
neregulate

Structuri
antigenice
Caractere catalaza+, oxidaza-, fermentează glucoza, reduce nitrații în nitriți.
biochimice
Factori 1. Proteina lcr (low calcium response) – permite multiplicarea intracelulara a bacteriei)
patogenitate 2. Proteinele V si W – determina proliferare rapida si septicemie
3. Proteinele Yops, 11 proteine responsabile de citotoxicitate, inhibarea migrarii fagocitelor
si a inglobarii, agregarea trombocitelor
4. Antigenul F-1 – complex proteic-polizaharidic, antifagocitar, se formeaza doar in
organismul mamiferelor
5. Coagulaza si activatorul de plasminogen, determina formarea microtrombilor,
promoveaza diseminarea bacteriilor, distruge C3b de pe suprafata bacteriilor
Rezistanta la Yersiniile sunt rezistente în mediul extern şi în cadavre de animale.
med extern
Epidemiologia Sursa de infecție şi transmiterea
 Rozătoarele sălbatice constituie rezervorul natural al maladiei. Yersinia este în principal
vehiculată de un șobolan, Rattus rattus, care o transmite la om prin intermediul puricilor
infectați (Xenopsylla cheopsis, Nosopsyllus fasciatus). Foarte rar omul se infectează prin
muşcătura şobolanului infectat sau consumându-l.
 Iepurii și carnivorele pot infecta omul prin contact direct sau mușcătura animalului
infectat.
 În epidemii transmiterea se poate efectua interuman pe cale aerogenă.
Patogeneza  După înţepătura unui purice infectat, germenul se multiplică la locul de inoculare cu
formarea unei vezicule-pustule apoi pătrund în sistemul limfatic și colonizează
ganglionii regionali în care se multiplică. Peste 2-5 zile apar semne de limfadenită
hemoragică (bubonul pestos). Pesta bubonică – 90% din cazurile de pestă.
 Diseminarea hematogenă permite bacteriilor să atingă ansamblul organelor cu apariția
semnelor clinice de septicemie. Aflat in sange bacteriile determina coagulare
intravasculara diseminata si leziuni purpurice (hemoragii). Afectarea plămânilor duce la
pesta pulmonară secundară, cu expectorații sanguinolente bogate în germeni, foarte
contagioase. Contactul cu acești pacienți duce, prin contact direct, la apariția pestei
pulmonare primare care prezintă o mortalitate de 90-100% în lipsă de tratament.

Prelevate punctat din bubon, spută, sânge. Toate prelevatele de la o persoană infectată sunt foarte
6
 contagioase și manipularea lor cere măsuri speciale de precauție.
Metode  Examenul direct
diagnostic 1. Examenul microscopic al punctatului din bubon colorat Gram sau Giemsa poate fi evocator
(bacterii Gram-, ovoide, cu colorație bipolară). RIF nu este destul de semnificativ, deoarece
există recții încrucișate cu alte yesinii.
2. Examenul bacteriologic (izolarea culturii pure cu identificarea ei ulterioară) este o investigație
de bază.
În pesta pulmonară, diagnosticul este confirmat prin izolarea culturii din spută sau din aspirat
bronșic.
Hemocultura (izolarea culturii din sânge) reprezintă examenul-cheie în forma septicemică.
Pot fi examinate și probe necroptice, deoarece germenul este foarte rezistent în cadavre în curs
de putrefacție
3. Depistarea rapidă a antigenelor F1.
Tratament Antibiotice (streptomicină, gentamicină, doxiciclină, cloramfenicol)
Profilaxia - Izolarea bolnavilor
- Persoanele de contact – carantină 6 zile

7
 Bruceloza
Clasificare
Caractere
morfobiologice
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

8
 Stafilococ aureus
Clasificare
Caractere coci gram+, în frotiu se aranjează în grămezi neregulate (greacă: staphylos-ciorchine, kokkos –
morfobiologice/ grăunte), în perechi sau izolat.
morfotinctoriale Imobili, nesporogeni, necapsulaţi (uneori microcapsule)
Caractere de  Caractere de cultură: facultativ anaerobi, nepretenţioşi la cultivare, cresc pe medii
cultura uzuale, pH-7,0–7,5. Cultura apare peste 24h de incubare la 37°C.
 BP – turbiditate uniformă
Medii selective cu caracter diferenţial-diagnostic:
- Geloza salină (3 % NaCl) cu gălbenuş de ou (GGO)
- Mediul Chapman (7,5 % NaCl, manitol)
- Geloză-sânge
Colonii S, 2-3 mm, opace, bombate, pigmentate (galben-auriu, galben-citric, alb), pe geloză-
sânge cauzează hemoliză. Pe GGO coloniile sunt înconjurate cu un halou opac (acţiunea
lecitinazei). Pe mediul Chapman coloniile sunt inconjurate de un halou galben (fermentarea
manitolului)
Structuri
antigenice
Caractere catalazo-pozitivi, fermentează glucoza si manitolul
biochimice
Factori I. Factori structurali:
patogenitate - peptidoglicanul (induce secreţia citokinelor de către celulele limfocitare, responsabile de starea
de şoc)
- acizii lipoteichoici (induc o stare de hipersensibilitate tardivă)
- proteina A (asigură fixarea Fc al IgG, împiedică opsonizarea şi fagocitoza)
- microcapsula, rol antifagocitar
-adezine, proteine care asigură fixarea S.aureus pe diverse molecule plasmatice ale gazdei,
ulterior adeziunea la ţesuturi:
a) Proteine fixatoare de fibronectină şi laminină. Fibronectina este prezentă pe suprafeţe
epiteliale şi endoteliale, precum şi în chiaguri sanguine.
b) “Clumping factor”, proteina fixatoare de fibrinogen. Asigură aderarea la chiaguri şi
ţesuturi lezate, protejează stafilococii de fagocitoză.
c) Proteina fixatoare de colagen. Tulpinile ce posedă astfel de adezine cauzează
osteomielite şi artrite septice.
II. Toxine
-Alfa-toxina (alfa-hemolizina). Deteriorează membranele celulelor gazdei (trombocite, monocite,
hematii) prin integrare şi formarea porilor.
- Beta-toxina (sfingomielinaza). Prezentă la tulpinile izolate de la bovine cu mastită.
- Gamma şi delta-toxine. Efect leuco- şi hemolitic.
-Leucocidina, efect litic faţă de leucocite şi macrofage, factor important în procese
dermonecrotice
- Exfoliatine (epidermolizine) A şi B. Manifestă tropism cutanat.
Mecanism: se fixează de unele proteine cutanate (profilagrină şi filagrină), inducând
desprinderea intra-epidermică dintre stratum granulosum şi stratum spinosum, cu formarea
leziunilor buloase (pemphigus neonatorum, impetigo bulos, dermatită exfoliantă/sindromul pielii
opărite).
- Enterotoxine: A, B, C1, C2, C3, D, E, H, G, I. Termostabile, rezistente la acţiunea enzimelor
proteolitice ale tubului digestiv. Determină intoxicaţii alimentare, enterita fulminantă.
- Toxina sindromului toxic stafilococic-1 (TSST-1).
Toate toxinele sunt imunogene.
Enterotoxinele, TSST-1 reprezintă superantigene, activând 20-40% din limfocitele T (afinitate
pentru moleculele CMH II şi catenele beta ale TCR). Determină expansiune policlonală a
limfocitelor T, hiperproducere de citokine şi declanşarea stării de şoc
III. Coagulazele
- Coagulaza liberă - proteină extracelulară care se leagă de protrombina gazdei cu formarea unui

9
 complex. Astfel activată, trombina determină conversia fibrinogenului în fibrină şi coagularea
plasmei. Reprezintă cauza tromboflebitelor septice şi protejează cocii de fagocitoză.
- Coagulaza legată (clumping factor) este un determinant superficial al S.aureus fixator de
fibrinogen. Antifagocitar. Provoacă fenomenul de aglutinare a stafilococilor în prezenţa
fibrinogenului.
IV. Stafilokinaza (fibrinolizina) – activator al plasminogenului (asociat cu bacteriofagi
lizogeni). Complexul stafilokinază-plasminogen manifestă activitate proteolitică, cauzând
dizolvarea trombilor (responsabilă de localizări septice secundare).
V. Enzime de patogenitate:
- Hialuronidaza – facilitează diseminarea bacteriilor
- Alte enzime: proteaze, lipaze (inclusiv lecitinaza), ADN-aze, fosfataze, etc. Rol în diseminarea
infecţiei şi producerea leziunilor.

Se disting multiple serotipuri de S.aureus, iar receptorii pentru bacteriofagi permit clasificarea în
lizotipuri (fago-variante)
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia  Sursa de infecţie: omul bolnav sau purtători sănătoşi de germeni. Rareori –
bovinele bolnave de mastită.
 Mecanismele şi căile de transmitere:
- Contact direct sau diseminare manuportată
- Contact indirect (alimente, praf, îmbrăcăminte, etc)
Factori favorizanţi: diabet, tratament imunosupresiv, arsuri, plăgi, etc
Patogeneza  Infecţii supurative
- infecţii cutanate şi subcutanate: foliculite, furuncule, carbuncule, abcese, hidrosadenite, mastită,
panariţiu, infecţie de plagă (frecvent de origine nosocomială). Exfoliatina determină
epidermoliza buloasă (dermatita exfoliativă, sindromul pielii opărite, sindromul Lyel) la copii,
pemphigus neonatorum la nou-născuţi (boala Ritter) şi impetigo bulos la maturi.
- Infecţii ale mucoaselor: mastoidite, sinusite, otite, angine...
- Infecţii ale seroaselor: artrite, pleurezie, peritonită, meningită...
- Infecţii osoase: osteomielită, spondilodiscită, infecţie de proteză
- Infecţii viscerale: abces pulmonar, cerebral, flegmon perirenal, pielonefrite, etc
S.aureus poate coloniza corpuri străine (catetere, proteze, etc). După implantare ele sunt
acoperite cu proteine matriciale ale organismului (fibronectină, fibrinogen, laminină).
Stafilococii prin adezinele sale se leagă specific de aceste proteine matriciale, se multiplică şi
secretă exopolizaharide, constituind un biofilm. El protejeaza bacteriile de AB, anticorpi, celule
imunitare şi constituie un focar de diseminare a infecţiei.
 Septicemii şi endocardite. Cauzate şi întreţinute de un focar infecţios primar
(infecţie cutanată, pneumonie, etc) complicat de tromboflebită.
- În mediu spitalicesc au caracter nosocomial (catetere intravasculare, proteze valvulare cardiace,
articulare, stimulatoare cardiace...).
- Risc major de metastaze septice (endocard, oase, articulaţii...)
 Sindromul şocului toxic stafilococic: febră, hipotensiune arterială, erupţie
scarlatiniformă în special pe palme şi plante, urmată de descuamare, stare de şoc,
leziuni viscerale (cerebrale, renale, hepatice, musculare). Mortalitate 3-5 %.
Descris în 1978 în SUA la femei care utilizau tampoane periodice şi sufereau de vaginită cu S.
aureus. Tulpini responsabile de acest sindrom pot fi izolate din diverse leziuni stafilococice.
 Manifestări digestive
- Intoxicaţii alimentare (doza toxică - 1µg la 100 g aliment). Incubaţie scurtă (1-6 ore). Vome,
diaree, deshidratare, absenţa febrei
- Enterita fulminantă – gravitate extremă şi mortalitate înaltă. Consecinţa unei antibioterapii,
urmare a multiplicării tulpinii de stafilococ producator de enterotoxina in intestin
????
Prelevate în funcţie de forma clinică (puroi, urină, sânge, LCR, etc)
Metode  Diagnostic direct
diagnostic - Examen microscopic (Gram, RIF)
- Examen bacteriologic. La interpretare se ţine cont de datele clinice. În caz de infecţii
10
 nosocomiale sau otrăvire alimentară se identifică markerii epidemiologici (lizotip, serotip,
antibiotip). Determinarea antibiogramei este obligatorie (tulpini multirezistente).
(Diferenţierea speciilor de stafilococi – în Ghid)
- Identificarea acizilor nucleici prin tehnici de biologie moleculară
- În cazuri particulare se caută prezenţa toxinelor (reacţia de latex-aglutinare, ELISA, tehnici de
biologie moleculară)

 Diagnostic indirect (serologic)

Se examinează seruri sanguine pentru depistarea anticorpilor anti-stafilolizine-alfa (titru> 2
UI/ml) – în caz de infecţii profunde sau cronice, sau anti-acizi teichoici (titru> 1:16) – în caz de
endocardite sau focare inaccesibile.
Tratament Tratamentul specific al infecţiilor stafilococice: autovaccinuri, vaccinuri inactivate, seruri imune,
gamma-globulină antistafilococică (în infecţii cronice)
Antibiotice: conform antibiogramei!!! Peniciline semi-sintetice rezistente la penicilinaze
(flucloxacilina), augmentină, imipenem, aminoside, macrolide, fluorochinolone, glicopeptide
(vancomicină, teicoplanină) cotrimoxazol, fosfomicină, rifampicină, acidul fuzidic, etc.

Tulpinile meticilinrezistente (MRSA) sunt rezistente la toate AB betalactamice. Mecanismul

rezistenţei – sinteza unei proteine fixatoare de penicilină (PBP) cu afinitate scăzută pentru
betalactamine.
Profilaxia plasmă antistafilococică, Ig anti-stafilococică, ser hiperimun, anatoxină stafilococică

Infecţii cauzate de SCN

S.epidermidis produce un polizaharid de adeziune (glicocalix), care-i permite fixarea pe implante din polimeri
sintetici, metalici, din ceramică (formarea unui biofilm).

S.epidermidis determină infecţii asociate cu un corp străin (proteze, catetere, sonde de intubare, stimulatori cardiaci,
etc) frecvent de origine nosocomială (endocardite, endoftalmii, peritonite la pacienţi cu dializă peritoneală,
bacteriemii, infecţie de plagă).

S.saprophyticus este responsabil de 10-20% din infecţiile acute ale tractului urinar, în special cistită la femei tinere.
La barbati rareori – uretrită.

S.lugdunensis – infecţii de plagă, endocardite

Imunitatea antistafilococică este mixtă: celulară şi umorală

11
FAMILIA STREPTOCOCCACEAE 3.După habitat şi patogenitate

Genul Streptococcus (fragili şi exigenţi la cultivare) - Streptococi piogeni, virulenţi, beta-hemolitici

Genul Lactococcus (anterior streptococi din grupul N)
Genul Streptococcus
Reuneşte specii facultativ anaerobe / anaerobe-
aerotolerante caracterizate prin morfologie tipică (coci
gram+ în lanţuri, imobili, nesporogeni, capsulaţi),
metabolism fermentativ şi lipsa catalazei.
Clasificarea streptococilor
1. După aspectul hemolizei pe geloză sânge
- Streptococi alfa-hemolitici (hemoliză incompletă,
zonă verzuie în jurul coloniilor)
- Streptococi beta-hemolitici (hemoliză completă, zonă
clară în jurul coloniilor)
(aparţin grupurilor A,B,C,G)
- Streptococi orali, comensali, nehemolitici sau
alfahemolitici, negrupabili după Lancefield
- Streptococi fecali, specii comensale sau condiţionat
patogene ale tractului digestiv uman şi animal
- Streptococi lactici, reprezintă flora laptelui şi
produselor lactate
Diferenţierea streptococilor patogeni de cei saprofiţi se
efectuează de asemenea în baza criteriilor Sherman:
1. Creşterea in BP la 10 şi 45° C
2. Creşterea în bulion cu 6,5% NaCl
3. Creşterea în mediu cu pH 9,6
4. Hidroliza esculinei pe mediu cu 40% bilă

- Streptococi nehemolitici (gammahemoliză) 5. Liza culturii în bulion biliat

2. Clasificarea imunologică Lancefield 6. Sensibilitatea la bacitracină şi optochină

După antigenul polizaharidic C din peretele celular se 7. Hidroliza hipuratului de sodiu

disting 20 grupe serologice (A – H, K – W).
Streptococii care nu posedă acest Ag nu se încadrează
în clasificarea Lancefield (ex.: S.pneumoniae). Ei se
identifică după caractere de cultură şi biochimice.

Streptococcus pyogenes (gr. A)

Clasificare
Caractere lanţuri scurte sau perechi de coci sferici gram+, imobili, capsulaţi, nesporogeni.
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de facultativ-anaerobi, cultivă pe medii elective.
cultura Pe geloză sânge, după 18-24 ore incubare la 37° C
– colonii S mici (0,5 – 1mm), bombate, transparente sau translucide, cu zonă de β-hemoliză.
În bulion glucozat, bulion-ser formează depozit la fundul şi pe pereţii tubului.
S.pyogenes este sensibil la bacitracină.
Structuri 1. Polizaharidul C din peretele celular, specific pentru grupul A (după Lancefield). Poate fi
antigenice identificat în RP, latexaglutinare, co-aglutinare.
2. Proteinele de suprafaţă: M (fimbriale), R şi T (uneori asociate cu acizii lipo-teicoici), care
permit diferenţierea S.pyogenes în 90 serotipuri (după Griffith).
Proteina M manifestă reactivitate imunologică încrucişată (mimicrie antigenică) cu constituenţi
normali ai organismului (miozină, sarcolemă, sinoviale), determinând procese imunopatologice
(manifestări post-streptococice).
Ag proteice de tip se identifică in RP (Ag M) şi RA (Ag T).
3. În MCP a S.pyogenes există Ag comun cu membrana bazală a glomerulilor renali
Caractere
biochimice
Factori  Factori de structură
patogenitate - Capsula din acid hialuronic. Efect antifagocitar
- Proteina M, adeziune, antifagocitar
12
 - Acizii lipoteichoici, adeziune la celule epiteliale
- Proteina F, receptor de fibronectină
 Toxine
- Streptolizinele O (oxigen-labilă) şi S (oxigenstabilă). Sunt toxine citolitice. SLO manifestă
efect cardiotoxic, hemolitic. Inhibă chimiotaxisul PMN şi reduce activitatea celulelor
imunocompetente. Induce formarea Ac neutralizanţi – antistreptolizine O (ASLO).
SLS nu este imunogenă. Manifestă activitate citolitică şi leucotoxică.
- Toxinele eritrogene (pirogene) A, B şi C sunt codificate de profagi. Responsabile de scarlatină.
Au activitate de superantigen, producând inflamaţie asociată cu stare de şoc.
 Enzime de patogenitate:
-hialuronidaza, streptodornaza B (ADNaza), lipoproteinaza, streptokinaza (fibrinolizina).
Facilitează diseminarea rapidă în ţesuturi
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Bacterie strict umană, posibil portaj oro- şi nasofaringean (20%).
Sursa de infecţie: bolnavii şi purtătorii sănătoşi (faringe şi amigdale, mai rar – intestin,
tegument, vagin).
Mecanismele şi căile de transmitere:
- Aerogen (picături Pflugge)
- Contact direct (leziuni cutanate)
Patogeneza  Infecţii ale mucoaselor
- Sfera ORL: rinite, faringite, angine eritematoase (risc de reumatism articular acut), abcese
periamigdaliene, adenite cervicale, sinusite, otite, mastoidite...
 Infecţii cutanate şi subcutanate: erizipel (leziune cutanată eritematoasă, edem, febră),
impetigo (leziuni cutanate superficiale: papulă-pustulă-crustă), celulită, fasciită necrozantă
(leziuni necrotice subcutanate, durere, eritem, gangrenă, febră, şoc, mortalitate 30% - 48 h),
mionecroză (sindromul Meleney), eritemul nodos, infecţii ale plăgilor şi arsurilor
 Scarlatina (angină streptococică însoţită de erupţie cutanată şi descuamare în convalescenţă,
enantem, febră, adenopatie).
 Sindromul şocului toxic streptococic, determinat de tulpini producătoare de toxină
eritrogenă (febră, hipotensiune, erupţie generalizată, descuamare în convalescenţă, afectarea
organelor). Letalitate 30%.
 Septicemii
 Alte infecţii: endometrite, pneumonii
 Infecţii post-streptococice
- RAA (reumatismul articular acut), mai frecvent la copii de vârstă şcolară. Apare după infecţii
faringiene repetate şi este determinată de acţiunea directă a streptolizinei, depozite de complexe
imune (RHS III), precum şi prin interacţiunea autoAc şi al Ac anti-streptococici cu autoantigene
din miofibrile, valvule cardice şi sinoviale (RHS II).
- Glomerulonefrita acută (GNA) Maladie a copilului de vârstă preşcolară. Survine după 10-20
zile de la o infecţie cutanată, mai rar faringeană. Se caracterizează prin perturbarea funcţiei
renale, edem şi hipertensiune arterială. Patogenie: efect toxic direct, reacţii autoimune, bazate pe
asemănarea unor Ag streptococice din MCP şi membrana bazală glomerulară (RHS II şi III),
persistenţa formelor L.
- Coreea (infecţie a SNC prin RHS II)
Imunitatea antistreptococică este specifică de tip, asigurată de Ac anti-proteina M. Ac
antieritrotoxină protejează de eritemul scarlatinos.
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament S.pyogenes este sensibil la penicilina G şi macrolide. Tratamentul anginelor previne
complicaţiile poststreptococice
Profilaxia Vaccin contra S.pyogenes nu există (variabilitatea proteinei M, Ag comune cu ţesuturile umane).

13
 Streptococcus agalactiae (gr. B).
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere Alfa-hemolitic
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Streptococ piogen animal (bovidee), ocazional găzduit de om în rinofaringe, vagin şi intestin.
Patogeneza - La gravide: infecţie urogenitală, infecţie de plagă, amniotite, endometrite, avort sau naştere
prematură
- La nou-născut: infecţie precoce (septicemie, pneumopatie în primele 10 zile de viaţă) sau
tardivă (meningită)
- La adult: infecţie de plagă, osteo-artrite, infecţii urogenitale, septicemii, endocardite, meningite.
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia Femeile purtătoare de S.agalactiae sunt imunizate cu vaccin din polizaharide capsulare.

Streptococi din grupul C

(S.equisimilis, S.equi) şi din grupul G
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere Beta-hemolitici
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia cu rezervor animal şi uman (tegument, mucoase).
Patogeneza Responsabili de infecţii cutanate, faringite, septicemii post-partum, infecţii osteoarticulare,
meningite, pneumopatii, endocardite. Rareori urmate de GNA. Excepţional pot cauza scarlatină
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament

14
Profilaxia

Streptococii din grupul D (S.bovis,

S.equinus)
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Fac parte din flora comensală a tubului digestiv al omului şi animalelor
Patogeneza Rol în patologia umană: endocardite, septicemii neonatale, cholecistite, peritonite, infecţii
urinare, meningite, osteomielite vertebrale, artrite, abces cerebral.
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Streptococcus pneumoniae
Clasificare
Caractere diplococi ovoizi sau lanceolaţi, gram+, imobili, nesporogeni, capsulaţi.
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de cultivă pe medii elective (geloză-sânge, geloză-ser, bulion-ser), pH optimal 7,8.
cultura - Pe geloză-sânge, peste 18-24 ore de incubare la 35-37° C în atmosferă cu 5-10% CO2,
formează colonii S mici (0,5-1,5mm), opace, bombate, cu o zonă de hemoliză alfa (verzuie). Din
cauza autolizei pneumococilor centrul coloniilor se deprimă. Tulpinile necapsulate formează
colonii R.
Structuri 1.Antigene capsulare, de origine polizaharidică. Permit clasificarea pneumococilor în 90
antigenice serotipuri.
2. Antigenul proteic R, mascat de Ag capsulare
3. Antigenul proteic M
Caractere
biochimice
Factori 1. Capsula (rol antifagocitar)
patogenitate 2. Adezine
3. sIgA - protează
4.Acidul lipoteichoic (implicat în reacţii inflamatoare cu semne generale şi leziuni tisulare,
15
 posibil şoc)
5. Autolizinele (eliberarea unor factori bacterieni cu rol în virulenţă)
6. Pneumolizina (hemolizina). Efect citolitic şi citotoxic asupra celulelor epiteliale şi endoteliale.
Reduce activitatea bactericidă a PMN.
7. Hialuronidaza
8. Neuraminidaza
Rezistanta la !!! S.pneumoniae se diferenţiază de alţi streptococi prin: - Sensibilitatea la optochină - Liza
med extern culturii de pneumococi în prezenţa sărurilor biliare (activarea autolizinelor) – testul de
solubilitate în bilă - Patogenitatea pneumococilor pentru şoarece - Prezenţa capsulei - Hidroliza
inulinei
Epidemiologia Habitat natural –mucoasa tractului respirator superior. 5-10% adulţi şi 20-40% copii - purtători
sănătoşi de germeni.
Sursa de infecţie – purtătorii sănătoşi (nasofaringe) sau bolnavii
Calea de transmitere – aerogenă
Patogeneza 1. Infecţii respiratorii: pneumonia francă lobară acută, broncho-pneumonii, bronşite, otite,
sinusite, mastoidite.
2. Meningite (în special la copii)
3. Bacteriemii cu artrite, peritonită, pericardită, endocardită.
Prelevate – în funcţie de forma clinică (tampon faringean sau cutanat, puncţie a ţesutului sub-cutanat,
LCR, puroi, sânge, etc)
Metode 1. Diagnosticul direct - Examenul microscopic (frotiu Gram – orientativ, RIF)
diagnostic - Examenul bacteriologic (de bază)
-Detectarea serologică a Ag specifice (Ag capsulare pot fi identificate în reacţii de
latexaglutinare, “reactia de umflare a capsulei” cu Ac specifici).
- Identificarea ADN prin tehnici de biologie moleculară
2. Diagnosticul indirect (util în infecţii poststreptococice)
-Evidenţierea Ac ASLO în cazul RAA (titru diagnostic > 200 UA/ml)
-Ac antistreptodornază B (titru diagnostic > 240 UA/ml) + ASLO în cazul GNA
-Dozarea Ac anti-hialuronidază (titru diagnostic > 350 UA/ml) şi antistreptokinază (titru
diagnostic > 160 UA/ml)
Diagnosticul scarlatinei
-Pentru identificarea eritemului scarlatinos se utilizează reacţia Schultz-Charlton
(antieritrotoxina inoculată în erupţie determină dispariţia exantemului)
-Reacţia Dick pentru depistarea Ac antieritrotoxină. I/dermic se inoculează 0,1 ml eritrotoxină.
Rezultat pozitiv: peste 24 ore eritem local peste 10 mm (lipsa anti-eritrotoxinei, receptivitate)
Rezultat negativ: absenţa eritemului (anticorpi prezenţi, persoană imună la scarlatină)
Tratament S.pneumoniae este sensibil la peniciline şi cefalosporine. Există tulpini rezistente la tetraciclină,
eritromicină, macrolide
Profilaxia Există un vaccin anti-pneumococic, constituit din antigene capsulare mai frecvent întâlnite în
regiune

16
Familia Enterococcaceae Genul Enterococcus

Specii: E.faecalis, E.faecium, E.durans, etc

Caractere morfo-biologice: coci ovoizi, gram+, dispuşi în perechi sau lanţuri scurte. Anaerobi facultativi.

Diferenţierea de genul Streptococcus: cresc la 10 şi 45 grade C, se multiplică în prezenţa a 6,5% NaCl, hidrolizează
esculina în mediu cu 40% bilă şi produc piridonil arilamidază.

Habitat: comensali ai intestinului omului şi animalelor, uneori se întâlnesc pe mucoasa genitală, în orofaringe şi pe
tegument. Reprezintă markeri microbiologici de poluare fecală a mediului. Rezistenţi în mediul extern şi la antibiotice.

Rolul în patologia umană: bacteriemie, endocardite, infecţii urinare, infecţii intraabdominale, meningite, infecţii
neonatale, endoftalmie. Frecvent infecţii cu caracter nosocomial (infecţie de plagă).

17
Bacteria

N. meningitidis
Clasificare Familia – Neisseriaceae
Genurile - Neisseria, Kingella, Chromobacterium, Aquaspirillum
Genul Neisseria include două specii patogene umane importante N. gonorrhoeae şi
N.meningitidis (neisserii “pretenţioase”).
Specii comensale, găzduite pe mucoasele tractului respirator şi digestiv, conjunctivă, vagin,
uretra distală (neisserii “nepretenţioase”): Neisseria flava; Neisseria flavescens; Neisseria
subflava; Neisseria perflava; Neisseria lactamica; Neisseria mucosa; Neisseria pharyngis;
Neisseria polysaccharea; Neisseria sicca; Neisseria spp. In unele condiţii se pot comporta
ca patogeni oportunişti.
Caractere generale ale genului Neisseria
- Coci gramnegativi, asociaţi în diplococi, uneori tetrade, imobili
- Bacterii carboxifile, cu metabolism respirator
- Catalazo- şi oxidazo-pozitive
- Sunt găzduite pe mucoasele omului şi animalelor
- Speciile patogene sunt exigente la cultivare
Caractere coci imobili, gram-, in frotiu se aranjează in
morfobiologice/ diplococi cu suprafeţele adiacente aplatizate
morfotinctoriale sau puţin concave (aspect riniform, de “boabe
de cafea”). Posedă capsulă şi fimbrii.

Caractere de cultura N.meningitidis este un mi/o carboxifil, foarte exigent la

cultivare. Se cultivă doar pe medii îmbogăţite cu sânge sau ser
(geloză-ser, geloză-sânge, geloză-ciocolată, mediul Mueller-
Hinton) şi preîncălzite în termostat.
Coloniile S, mici (1-2 mm), cu marginile netede, bombate,
translucide apar peste 24-48 ore de incubare la 37 C în
atmosferă umedă îmbogăţită cu 5-10% CO2.

Structuri antigenice 1. Ag polizaharidice capsulare permit caracterizarea a 13 serogrupe: A, B, C, D, X,

Y, Z, 29E, W135, H, I, K și L. Mai frecvent intâlnite sunt serogrupele A, B, C, Y şi
W135.
2. Ag proteice din membrana externă (cinci proteine majore) permit distincţia tipurilor
serologice
3. Ag lipo-oligozaharidice (serotipuri)
Aceste antigene servesc în calitate de markeri epidemiologici.
Caractere biochimice N.meningitidis posedă catalază şi oxidază, scindeaza glucoza şi maltoza fără a produce gaz.

Factori patogenitate 1. Adezine (fimbriile şi proteine ale ME)

2. Capsula – rol antifagocitar
3. sIg A-proteaza – descompune sIg A de pe mucoase
4. Endotoxina – declanşeaza secreţia diferitor citokine
5. Receptori şi captatori de Fe (receptori membranari pentru transferină şi lactoferină,
care permit captarea directa a Fe din aceste substanţe, precum şi extragerea lui
directă din hemoglobină)
Rezistanta la med N.meningitidis este o bacterie deosebit de fragilă, sensibilă în special la desicare, radiaţii
extern solare, variaţii de pH şi refrigerare; temperaturi sub 37 C determină autoliza bacteriilor.
Epidemiologia Bacterie strict umană care colonizează rinofaringele la un numar mare de purtători sănătoşi
(5-30%). Portajul poate avea o durată de la câteva zile la câteva luni.
In unele cazuri şi cu frecvenţă redusă este capabilă să provoace septicemie şi/sau o
18
 meningită cerebrospinală.
Sursa de infecţie – bolnavii cu meningită sau rinofaringită meningococică sau purtătorii de
germeni
Transmiterea – aerogen, prin picături Pflugge, prin obiecte contaminate (jucării…) -
exceptional
Patogeneza Meningococul aderă la epiteliul rinofaringelui, provocând sau o infecţie locală
(rinofaringita), sau o infectie inaparentă. In caz de diminuare a rezistenţei organismului,
bacteria trece în submucoasă şi apoi în circulaţia sanguină generală (meningococcemia).
Această translocaţie este favorizată de inflamaţii rinofaringiene, în special virale
 In circulaţia generală, graţie capsulei, bacteria este protejată de mijloacele de
rezistenţă a organismului. Prin tropism pentru celulele plexului choroid,
meningococul aderă la acest nivel şi, prin translocaţie, trece în spaţiul meningean,
inducând meningita cerebrospinală.
 Odată cu dispariţia anticorpilor materni,
N. meningitidis devine principala bacterie responsabilă de meningite la nou-născuţi.
Ulterior, imunitatea antimeningococică se instalează progresiv şi frecvenţa meningitelor
meningococice diminuează
Formele clinice de infectii meningococice
1. Rinofaringita (forma clinică cea mai frecventă, deseori asimptomatică)
2. Septicemia (meningococcemia). Reprezintă etapa a doua a maladiei. Complicaţii:
meningococcemie fulminantă (sindromul Waterhouse-Friderichsen) în 10 - 20 % de cazuri
(hemoragie in glandele suprarenale, şoc endotoxinic, purpură extensivă indusă de
coagulopatie de consumare (coagulare intra-vasculară diseminată).
3. Meningita cerebrospinală epidemică
Este precedată de o faringită şi însoţită de bacteriemie. Este caracterizată prin febră înaltă,
cefalee, vomă, fotofobie, hiperestezie cutanată. Poate fi prezentă poziţia caracteristică în
"cocoş de puşcă" dată de sindromul de contractură. Frecvent se întâlneşte herpesul labial,
peteşii cutanate sau artralgii. Afectarea sistemului nervos se face în grade variabile, cu delir,
agitaţie psihomotorie, somnolenţă, uneori comă, pareze şi paralizii, convulsii.
Evoluţia în absenţa tratamentului se face spre deces în 80-90% din cazuri, restul prezentând
sechele grave.
4. Alte forme: infecţii bronhopulmonare, endocardite, pericardite, osteomielite, artrite
(determinate de formarea de complexe imune), conjunctivite, angine
Prelevate în funcţie de forma clinică se prelevă exsudatul nasofaringean, sânge pentru hemocultură,
LCR, lichidul articular, etc.
Probele se prelevă înainte de a se administra antibiotice şi se transportă rapid la laborator,
ferite de variaţii de temperatură şi lumină. La necesitate se utilizează mediul de transport
Stuart.

Metode diagnostic  Diagnosticul direct

Examenul LCR este primordial pentru diagnosticul meningitei. Prelevat în condiţii aseptice
prin puncţie lombară, în volum de 4-6 ml în 2 eprubete de centrifugă.
LCR este tulbure, conţine mii sau zeci de mii de elemente celulare, cu predominanţa de 95-
100% a neutrofilelor. Această reacţie celulară este insoţită de hipoglicorahie, de
hiperalbuminorahie şi pH acid prin acumularea de acid piruvic şi lactic.
I. Examenul microscopic al sedimentului LCR
a) Frotiuri colorate cu albastru de metilen sau Gram: diplococi Gram-negativi riniformi
în pozitie intra şi extracelulară, dar densitatea bacteriană este scăzută, şi examenul este
negativ în 1/3 cazuri. Prezenţa leucocitelor în număr mare pledează pentru un prognostic
favorabil.
b) RIF

19
 II. Examenul bacteriologic
 Sedimentul din LCR se însemânţează pe medii de cultură îmbogăţite, cum sunt
geloza-sânge, geloza-ciocolată, mediul Mueller-Hinton preîncălzite la 37 C.
 Exsudatul nazofaringean se însemânţează imediat după recoltare pe medii cu
adaos de antibiotice (lincomicină, vancomicină, ristomicină) pentru inhibarea altor
specii microbiene existente în exsudat.
 Sângele pentru hemocultură se însemânţează direct pe medii de cultură lichide
(bulion glucozat 2% respectând proporţia de 5 % sânge). Examinările se fac zilnic
timp de 5-7 zile prin subculturi.
Identificarea şi diferenţierea de neisseriile comensale se bazează pe aspectul morfologic pe
frotiuri colorate Gram, prin testul oxidazei care este pozitiv, scindarea numai a glucozei şi
maltozei, identificarea serologică prin RA cu seruri imune specifice de grup.
III. Decelarea directă în sânge şi LCR a antigenelor polizaharidice capsulare, utilizând
reacţiile de contraimunoelectroforeză, ELISA, latex şi coaglutinare cu antiseruri specifice de
grup.
IV. Detectarea acizilor nucleici
Diagnosticul indirect
Diagnosticul serologic. Pot fi titraţi Ac antimeningococici utilizând RA sau RHAI. Are
valoare diagnostică redusă

Tratament Tratamentul trebuie instituit extrem de urgent, imediat după internare şi efectuarea puncţiei
lombare.
Tratamentul etiotrop constă în administrarea de antibiotice timp de 7-10 zile: penicilină G,
ampicilină, cloramfenicol, cefalosporine.

Profilaxia  Profilaxia specifică: imunizare activă cu vaccin polizaharidic antimeningococic

monovalent sau polivalent (A, C, Y, W), care se poate administra intradermic sau
subcutanat, după vârsta de 3 luni (pentru grupul A), oferind protecţie de 95-100%
pentru o durată de 2-3 ani; polizaharidul capsular de grup B este un homopolimer al
acidului sialic şi nu este imunogen pentru oameni.
 Din iunie 2012 in SUA – vaccin combinat (N.meningitidis tipurile C si Y si
Haemophilus influenzae b) – copii cu varsta 6 saptamani-18 luni)
Contacţii vor fi supravegheaţi clinic timp de 10 zile. Chimioprofilaxia (rifampicină,
ciprofloxacină, ceftriaxon) se aplică în familii sau în colectivităţi de preşcolari
Purtătorii, depistaţi în focar, vor fi trataţi.
Cazurile de meningită sau meningococcemie vor fi declarate în 24 de ore de la depistare

20
Bacteria

Neisseria gonorrhoeae
Gonoreea uretrită specifică, cu eliminare masivă de puroi, mai aparent la barbati decât la
femei.
Clasificare
Caractere Neisseria gonorrhoeae este un coc gram-negativ, cu diametrul
morfobiologice/ de 0.6 - 1.0 µm, uzual observat în perechi cu suprafeţele concave
morfotinctoriale alăturate. In prelevate patologice (puroi, exsudate) se localizează
frecvent intracelular în leucocite polimorfonucleare (neutrofile).
Imobil, posedă capsula si fimbrii cu lungimea de câţiva
micrometri. În funcţie de prezenţa fimbriilor se cunosc patru
tipuri de N. gonorrhoeae : T1, T2, T3, T4

Caractere de Gonococul este exigent la cultivare. Pentru izolarea lui se

cultura utilizează medii îmbogăţite cu ser sangvin, extract de
drojdii, lichid ascitic, etc (mediul HYL, Thayer-Martin,
geloză-ciocolată). Culturile cresc la 35-36 C în atmosferă
umedă cu 5-10 % CO2. Peste 24-48 ore apar colonii mici
(0,5-1mm), netede, translucide.
După aspectul coloniilor pot fi descrise 4 tipuri:
- Colonii de tipul I şi II apar la izolare, corespund
tulpinilor virulente, purtătoare de pili (fimbrii),
- Colonii de tipul III şi IV, apar la repicare, mai mari,
corespund tulpinilor fără pili

Structuri - 3 proteine majore din ME – PI (Por), PII (Opa), PIII) definesc multiple serotipuri
antigenice (variante). PII prezintă o mare variabilitate antigenică, chiar în interiorul unei tulpini.
- Lipopolizaharidul din peretele celular
- Proteina fimbriilor, cu o mare diversitate antigenică
Caractere gonococii sunt oxidazo-pozitivi, oxideaza doar glucoza pâna la acid, nu atacă maltoza
biochimice
Factori 1. Adezinele - fimbriile PilE, unele proteine din membrana externă – PII (Opa). Opa de
patogenitate asemenea induce transcitoza gonococilor în celulele epiteliale.
2. IgA-proteaze, cu rol in colonizarea mucoaselor
3. Proteine ale ME (PI/Por), care inhibă formarea fagolizosomei (supravieţuirea şi
multiplicarea gonococilor în fagocite)
4. Endotoxina (rezistenţă la complement și peptide antimicrobiene, secreţia citokinelor)
5. Sisteme de captare a Fe (receptori membranari pentru transferină şi lactoferină)
6. Variaţia antigenică rapidă a fimbriilor de adeziune şi a proteinei Opa (conversie,
hipermutaţie, transformare)
7. Capsula din acid sialic
Rezistanta la N. gonorrhoeae este un mi/o fragil, sensibil la variaţii de temperatură, desicare, raze UV şi alte
med extern condiţii ale mediului extern.
Gonococul este inhibat de bumbacul din tampoane (hipoclorit...). Pentru prelevări sunt indicate
tampoane cu alginat de Ca sau din dacron.

Epidemiologia Sursa de infecţie – unica sursă este bolnavul cu gonoree, în special cu infecţie
inaparentă
Transmiterea
– la maturi exclusiv prin contact sexual;
- la nou-născut – la trecerea prin canalul de naştere al mamei bolnave
Patogeneza Infecţia gonococică este în general limitată la mucoasele cu epiteliu columnar. Mai frecvent
implicată este uretra, cervixul, rectul, faringele şi conjunctiva. Epiteliul scuamos al vaginului nu
este sensibil la infecţia cu N. gonorrhoeae. Totuşi, la fetiţe gonococul poate provoca
vulvovaginite.
Infecţiile mucoaselor sunt caracterizate uzual prin secreţii purulente.
Patogeneza gonoreei
21
 Prin intermediul fimbriilor şi a unor proteine din ME (Opa)
gonococii aderă la vilozităţile celulelor epiteliale columnare
neciliate.
Urmează penetrarea lor în celulă (prin endocitoză), apoi
vacuola este transportată la baza celulei, unde bacteria este
eliberată prin exocitoză în ţesutul subepitelial.
Pe parcursul infecţiei, lipopolizaharidul bacterian
(LPZ/LOZ) şi peptidoglicanul sunt eliberate prin autoliza
celulelor. Ambele substanţe activează complementul pe
calea alternativă, LPZ de asemenea stimulează producerea
factorului de necroză a tumorilor (TNF), care provoacă
distugerea celulelor. Neutrofilele sunt imediat atrase în
focar şi inglobeaza bacteriile. Mulţi gonococi sunt capabili
să supravieţuieasca în interiorul fagocitelor până la
moartea lor, cu eliberarea bacteriilor ingerate.
 Particularitaţile gonoreei la bărbaţi
In majoritatea cazurilor decurge acut (85-95%), fiind
manifestată clinic:
1. Uretrita (secreţie uretrală alb – galbuie, durere şi
usturime la mictiune, dizurie)
2. Prostatita
3. Orhita
4. Epididimita

 Particularităţile gonoreei la femei

In majoritatea cazurilor infecţia decurge asimptomatic (80% de cazuri), cu evoluţie spre
cronicizare.
Formele clinice:
1. Cervicita (cu sau fără leucoree) – forma cea mai frecventă
2. Uretrita
3. Bartolinita
4. Salpingita (pericol de sterilitate, graviditate extrauterină)
5. Ovarita
6. Endometrita
7. Peritonita
Alte forme clinice:
 Faringita şi proctita gonococică
 Diseminarea infecţiei gonococice (1-3%) determină artrite, leziuni cutanate, septicemii,
endocardite, meningite.
 Tulpinile de N. gonorrhoeae care cauzeaza infecţii diseminate sunt uzual rezistente la
complement şi la reacţia bactericidă a serului.
 La nou-născut conjunctivita purulentă cu extinderea rapidă a infecţiei la globul ocular
(ophtalmia neonatorum) poate fi urmare a contaminării la trecerea prin canalul de
naştere

Prelevate Prelevate:
- La bărbaţi - secreţiile uretrale
- La femei - secreţiile uretrale, vaginale, din endocol sau orificiile glandelor vulvare
- Pot fi examinate conţinutul leziunilor cutanate, exsudatul articular, nasofaringean, sânge,
puroi din conjunctivă, LCR, tampon rectal.
22
 Pentru recoltarea acestor secreţii se foloseste un tampon de alginat de Ca (sau ansa
bacteriologică), care este apoi trimis imediat în laborator pentru testare (dupa necesitate se
foloseste mediul de transport Stuart cu tioglicolat şi cărbune activat).
 Daca eliminările sunt sărace, se procede la stimularea secreţiei (reactivare, provocare):
- Alimentară (cu bauturi alcoolice – bere)
- Chimică (instilaţii cu nitrat de Ag – sol. 1% in uretră, 10% în colul uterin)
- Biologică (inocularea gonovaccinului, recoltarea secreţiilor imediat dupa menstre la
femei)
- Mecanică (masaj al prostatei)
Termică (diatermie sau inductotermie)
Metode 1. Examenul microscopic (elocvent doar în cazul uretritelor acute la bărbaţi).
diagnostic - In frotiuri din puroiul uretral colorate Gram sau cu albastru de metilen se observă
diplococi gram- situaţi intra- sau extracelular.
- RIF
-

 Examenul bacteriologic (este obligator

în forme asimptomatice sau cronice)
Gonococul fiind o bacterie foarte fragilă, este obligator de a însămânţa imediat prelevatele sau de
a utiliza un mediu de transport adaptat. Pentru izolare se folosesc medii îmbogatite (ex.: mediul
Thayer-Martin, care este bogat în factori de creştere şi conţine antibiotice (vancomicina,
colistina, amfotericina) care inhibă alte bacterii din prelevat, geloza-ciocolata). Coloniile apar
peste 18 - 24 h de incubare in atmosferă cu CO2.
Identificarea N.gonorrhoeae se efectuează în baza caracterelor morfotinctoriale, aspectul
coloniilor crescute pe medii selective, oxidaza +, scindarea doar a glucozei până la acid.
Seroidentificarea cu Ac monoclonali în reacţia de co-aglutinare.
 Depistarea directă a N. gonorrhoeae în prelevate poate fi realizată prin tehnici ELISA
sau RIF
 Detectarea acizilor nucleici prin hibridare sau amplificare genică
 Examenul serologic (serodiagnosticul)
- RFC
ELISA
Tratament Antibiograma este indispensabilă unui
tratament eficient!
- Peniciline
- Cefalosporine de generaţia III
- Fluorochinolone
- Cotrimoxazol
Profilaxia  Profilaxia gonoreei
- Nespecifica (individuală sau generală)
- Prevenirea oftalmiei gonococice se efectueaza prin instilarea intraconjunctivală la nou-
născuţi a soluţiei 1% de nitrat de Ag

23
Clasificarea genului Corynebacterium

I. Corinebacterii fitopatogene
II. Corinebacterii patogene pentru animale, care afectează accidental omul: C.pseudotuberculosis,
C.ulcerans
III. Corinebacterii cu tropism uman:
- Specie patogenă: C.diphtheriae (biovaruri gravis, mitis, intermedius). Colonizează frecvent rinofaringele, mai rar
tegumentul. Există şi purtători sănătoşi.

- Specii comensale (specii pseudodifterice, difteroizi): C.xerosis, C.jeikeium, C.pseudodiphthericum, e

Bacteria

C.diphtheriae
DIFTERIA toxiinfecţie acută, caracterizată printr-o angină pseudo-membranoasă cu efecte
toxice la distanţă (miocardită, polineurită, nefroză)
Clasificare genul Corynebacterium, familia Corynebacteriaceae
Genul Corynebacterium reuneşte mi/o care se caracterizează prin prezenţa în compoziţia
peretelui celular a:
-acidului mezo-diaminopimelic
-acizilor micolici cu catenă scurtă (22-38 atomi de C) Conţinutul GC între 46-74 %.
Prezintă asemănări cu mi/o din genurile Mycobacterium şi Nocardia
Caractere Bacterii (bastonaşe) de 1-8 µm x 0,3-0,8 µm, drepte sau puţin încurbate, cu extremităţile
morfobiologice/ rotunjite sau îngroşate (aspect de halteră sau de măciucă), datorită granulaţiilor de volutină
morfotinctoriale (corpii Babeş-Ernst). În frotiuri se aranjează ungiular, în palisade sau sub forma caracterelor
chinezeşti, cifre romane sau litere majuscule: Y, M, N, V... Imobile, asporogene, necapsulate.
Se colorează G+, pentru evidenţierea granulaţiilor de volutină - Loeffler, Neiss
Caractere de C.diphtheriae este o specie facultativ anaerobă, exigentă la cultivare, temperatura optimă de
cultura cultivare 37°C, pH 7,4.
Medii de cultură elective:
- Mediul Loeffler (ser bovin coagulat): colonii S, mici, netede, opace, albe-cenuşii, apar peste
16-24 ore de cultivare
- Geloză-sânge (identic)
Medii de cultură selective diferenţiale
- Mediul Clauberg (geloză-sânge cu telurit de potasiu). C.diphtheriae gravis: colonii R, mari,
negre (reducerea teluritului în teluriu), crenelate, aspect de “floare de margaretă”, nehemolitice;
mitis: colonii S, mijlocii, negre, bombate, cu zonă de hemoliză
- Mediul Tinsdale (geloză-ser-cistină-telurit de potasiutiosulfat) - colonii negre cu halou brun
- Mediul Bucin (geloză-sânge cu hinozol) – colonii albastre
Medii de transport si imbogatire
- Geloză-ser semilichidă cu telurit de K
- Mediul OCST (ou-cistină-ser-telurit)
Structuri
antigenice
Caractere Proteolitică:
biochimice Ureaza- (testul Zaks), cistinaza+ (testul Pizu), indol-.
Zaharolitică:
Gravis: glucoza+, amidon+, zaharoza-
Mitis: glucoza+, amidon-, zaharoza-
Posedă catalază, citocromi a,b,c, oxidaza-
Se disting 22 lizotipuri de C.diphtheriae şi multiple serogrupuri (antigen O polizaharidic) şi
serovaruri (antigen K proteic)
Factori Toxina difterică - origine proteică, secretată de tulpinile lizogene (fagi beta, purtători ai genei
patogenitate Tox), în prezenţa unor cantităţi reduse de Fe. Un represor proteic bacterian controlează expresia
genei Tox. Acest represor este activat de cantităţi mari de Fe.
Exotoxină tipică (fragmente polipeptidice A şi B).
Mecanismul de acţiune – toxina hidrolizează NAD şi transferă fragmentul ADP-riboză rezultat
pe factorul de elongaţie EF-2, care nu mai asigură translocarea peptidil-ARNt de la situsul
24
 acceptor la situsul donor al ribosomului eucariot. Rezultă stoparea sintezei proteice. O singură
moleculă este letală pentru celulă.
Toxina difuzează în organism perturbând funcţionarea diferitor organe (în special SNC, cord,
rinichi, suprarenale), cauzând distrofii.
Poate fi transformată în anatoxină, utilizată în vaccinare
Enzime de patogenitate: hialuronidaza, neuraminidaza
Cord Factor – un glicolipid toxic din peretele celular
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Sursa de infecţie: bolnavul cu difterie şi purtătorii sănătoşi de germeni (colonizează
rinofaringele, rareori tegumentul sau conjunctiva).
Mecanismele şi căile de transmitere:
- Direct pe cale aerogenă (picături) sau contact cu plăgi contaminate
- Indirect prin obiecte (jucării, cărţi), praf sau alimente contaminate (lactate)

Receptivitatea la difterie poate fi determinată prin: - Testul Schick (in vivo): i/dermic 0,1 ml
toxină difterică (1/40 DLM). Reacţie+: eritem 1cm (receptivitate la difterie), reacţie-: lipsa
eritemului (persoană imună) - RN in vitro - RHAI - ELISA
Titrul antitoxinelor > 0,1 UI/ml – protector Titru inferior 0,01 UI/ml – lipsa protecţiei
Patogeneza La poarta de intrare bacteriile se multiplică şi provoacă un focar inflamator local, determinat de
acţiunea toxinei, care fiind ulterior difuzată prin limfă şi sânge provoacă starea de intoxicaţie
generală.
Focarul inflamator se localizează în faringe (angina difterică), mai rar în laringe (crupul difteric),
nas, urechi, conjunctivă, mucoasa organelor genitale, plăgi cutanate.
Leziunile locale se caracterizează prin inflamaţie fibrinoasă. Exotoxina cauzează necroză,
dilatarea vaselor şi creşterea permeabilităţii, eliminarea fibrinogenului, care coagulează cu
formarea unei pseudomembrane fibrinoase. Ea conţine bacterii, hematii, PMN şi celule
necrozate. Se detaşează dificil, nu se dizolvă în apă, este reproductibilă in situ în câteva ore.
Membrana are tendinţă să se extindă.
În forma malignă difteria este însoţită de edem al gâtului, semne toxice şi paralizia vălului
palatin.
Intoxicaţia generală afectează SNC (disfagie, paralizii), sistemul cardio-vascular (miocardite),
suprarenalele (insuficienţă a suprarenalelor), rinichii (nefroză)
Tulpini de C.ulcerans pot produce toxină identică cu cea difterică
Prelevate
Metode Examenul microscopic (Gram, Loeffler, Neisser), microscopia imunofluorescentă
diagnostic Examenul bacteriologic (izolarea, identificarea culturii pure). Studierea toxigenezei – obligator.
Se efectuează prin RN cu ser antitoxic in vivo (cobai), in vitro (RP Elek, Ouchterlony), sau
depistarea genei Tox în prelevat sau în cultura pură prin PCR.
Examenul serologic – retrospectiv,
- RA cu seruri perechi (I săptămână şi a III) şi cultură de C.diphtheriae. Titrul semnificativ –
1:100 sau creşterea titrului de Ac.
- Evaluarea titrului de antitoxine în serul bolnavului (RN, RHAI, ELISA). La debutul bolii
antitoxinele sunt absente sau nu depăşesc nivelul de 0,5 UI/ml
Tratament 1. Seroterapie precoce (ser antitoxic antidifteric, Ig). Neutralizează activitatea toxinei, blocând
fixarea ei pe receptorii celulari.
2. Antibioterapie (macrolide, tetracicline, cloramfenicol, aminozide, beta-lactamine). Asigură
eradicarea germenilor.
3. Tratament simptomatic
Profilaxia Vaccinarea obligatorie cu anatoxină difterică a copiilor conform calendarului de vaccinări.
Există vaccinuri asociate: ADT, ADTP. Vaccinarea primară cu ADTP la 4-5-6 luni; revaccinarea
la 22-24 luni cu ADTP; la 6-7, apoi la 14-15 ani cu ADT.
Recent a fost obţinut un vaccin sintetic antidifteric. Reprezintă un polipeptid antigenic situat la
joncţiunea fragmentelor A şi B a toxinei difterice, o moleculă peptidică “purtătoare” şi un
adjuvant sintetic.

25
Bacteria

M.tuberculosis
Clasificare Familia Mycobacteriaceae Genul Mycobacterium Specii:
I. Responsabile de tuberculoza umană: M.tuberculosis, M.bovis, M.africanum
(“complex tuberculosis”)
II. Agentul leprei: M.leprae (strict umană)
III. Micobacterii “atipice”, condiţionat patogene: M.avium, M.ulcerans, M.fortuitum,
M.kansasii, M.marinum, etc. Cauzează micobacterioze la persoane
imunocompromise
IV. Micobacterii nepatogene: M.smegmatis, M.gastri, M.phley
Caractere Caracteristica generală a micobacteriilor: Bastonaşe G+ drepte sau uşor încurbate,
morfobiologice/ necapsulate, asporogene, imobile, peretele celular este bogat în acizi micolici,
morfotinctoriale acidoalcoolorezistenţă la colorarea Ziehl-Neelsen.
M.tuberculosis este o bacterie patogenă strict umană, responsabilă de tuberculoză. Este sensibilă
la căldură, lumină solară directă, raze UV sau X. Rezistentă la frig sau desicare. Este puţin
sensibilă la acizi, baze (se utilizează în decontaminarea prelevatelor) sau detergenţi şi foarte
sensibilă la soluţia de alcool de 70°.
M.tbc este un bastonaş fin sau uşor încurbat, în frotiu se observă izolat, în grămezi sau corzi. Se
colorează în roşu prin tehnica ZiehlNeelsen
Caractere de M.tbc este o bacterie strict aerobă, foarte exigentă la cultivare. Toate mediile de izolare au la
cultura bază ou coagulat. Mediul de referinţă – Lowenstein-Jensen (ou, glicerină, asparagină, verde de
briliant). Alte medii solide – Popescu (acid glutamic în locul asparaginei), Finn (glutamat de Na).

Micobacteriile patogene cresc lent (perioada de generaţie – 20 ore), la 37°C, pH 6,8-7,0.

Coloniile de M.tbc apar peste 2-4 săptămâni, sunt rugoase, friabile, conopidiforme, opace, de
culoare crembej (colonii R).
M.bovis şi M.africanum formează colonii S, mici, netede, nepigmentate, vizibile peste 4-8
săptămâni.
Mediul lichid Sauton. Conţine săruri minerale, asparagină, glicerină. M.tbc creşte în 8-10 zile
sub formă de voal. Este utilizat şi pentru repicarea tulpinilor de BCG.
Structuri
antigenice
Caractere - Toate micobacteriile patogene produc o catalază termolabilă, distrusă la 68°C timp de 20 min.
biochimice Celelalte micobacterii posedă catalază termostabilă.
- M.tbs şi M.bovis hidrolizează ureea
- M.tbc produce acid nicotinic (niacină), reduce nitraţii în nitriţi. M.bovis nu manifestă astfel de
activitate
Factori Lipidele constituie 20-60% din masa celulei. Se cunosc 3 componente lipidice majore:
patogenitate 1. Acizii micolici. Previn distrugerea micobacteriilor în macrofage, protejează micobacteriile
extracelulare de complementul din ser. Condiţionează transformarea macrofagelor în celule
epitelioide şi celule gigante Langhans.
2. Cord-factorul (sulfo-lipid) perturbă respiraţia în mitocondrii şi inhibă migraţia PMN. Induce
cultivarea în corzi (cosiţe) a M.tbc.
3. Cerurile.
Lipidele din peretele celular al Mycobacterium tuberculosis sunt asociate cu următoarele
proprietăţi ale bacteriei:
• Impermeabilitate la colorare
• Rezistenţă la multe antibiotice
• Rezistenţă la substanţe acide şi alcaline
• Rezistenţă la activitatea litică a complementului
• Rezistenţă la oxidare şi supravieţuire în interiorul macrofagelor
Polizaharidele joacă un rol important în formarea Ac serici, conferind specificitatea
imunologică.
Proteinele reprezintă suportul imunităţii celulare şi a hipersensibilităţii tardive
Rezistanta la
med extern
26
Epidemiologia Sursa de infecţie – omul bolnav cu TBC cu leziuni pulmonare cavitare deschise în bronşii
(M.tbc, M.africanum) sau bovinele bolnave (M.bovis).
Transmiterea se efectuează pe cale aeriană (picături, praf). Rareori este posibilă contaminarea
prin obiecte, alimente (lapte nepasteurizat) sau mâini contaminate.
Receptivitatea este influenţată de vârstă şi factorii de mediu: carenţe nutritive, alcoolism, stare
imunosupresivă, etc
Patogeneza Primoinfecţia tuberculoasă
Reprezintă un ansamblu de manifestări clinice, umorale şi anatomice care se desfăşoara în
organism în urma primului contact cu agentul TBC.
După contaminare (mai frecvent in copilărie), bacteriile pătrund în alveolele pulmonare (90 %),
unde sunt captate de macrofage în care se multiplică (bacterii facultativ intracelulare, împiedică
formarea fagolizosomei). Apare o leziune inflamatoare exsudativă nespecifica.
Peste câteva săptămâni (4-12) se dezvoltă o imunitate celulară şi leziunea exsudativă evoluează
în leziune granulomatoasă. Sub acţiunea unor citokine secretate de limfocitele T (în special IFN
gamma) are loc activarea macrofagelor, care devin deja capabile sa distrugă micobacteriile. În
acelaşi timp macrofagele activate se diferenţiază în celule epitelioide şi celule multinucleate
gigante. Ele sunt înconjurate de limfocite şi fibroblaste. Acesta este granulomul tuberculos,
semn caracteristic primo-infecţiei. Infecţia se extinde pe cale limfatică, cu afectarea ganglionilor
regionali.
- Primoinfecţia inaparentă. La cca 85% leziunile se vindecă şi se pot autosteriliza. Nici o
expresie clinică sau radiologică.
- Infecţia primară subclinică. Dacă multiplicarea bacteriilor este masivă, în leziunile
tuberculoase se realizează o necroză cazeoasă (tuberculom). Frecvent are loc calcifierea
tuberculomului (complexul Ghon, leziunea este vizibilă radiologic), cu autosterilizarea spontană
sau cu persistenţa unor bacterii în leziune.
Consecinţele primoinfecţiei inaparente sau subclinice: dezvoltarea imunităţii antituberculoase şi
a sensibilizării tuberculinice.
Tuberculoza primară manifestă necomplicată. Pacienţii au febră, astenie, pierdere în greutate,
etc. Etapa ganglionară poate fi depăşită cu diseminări hematogene şi afectarea pleurei,
meningelui, măduvei osoase, parenhimei organelor. Leziunile pot evolua fie spre spre cicatrizare,
fie spre agravare.
Tuberculoza primară cu complicaţii. Rareori (10% cazuri), evoluţia este defavorabilă: masele
necrotice sunt evacuate în bronşii, vase sanguine, pleură sau pericard cu formarea unei caverne,
unde bacteriile se multiplică intens. Fistulizarea într-un vas sangvin diseminează infecţia
sistemic (tuberculoza miliară). Starea generală este alterată, apare febră, tuse, uneori hemoptizie.
Bolnavul este contagios, eliminând bacterii cu sputa.
Tuberculoza secundară. Se manifestă în condiţii de scădere a reactivităţii imune, prin reinfecţii
masive sau reactivarea unor focare latente. Focarele noi apar în ritm lent şi evoluează cronic fără
tendinţă de vindecare spontană.
Alte forme clinice de tuberculoză: ganglionară, meningeană, osteo-articulară, uro-genitală.
Prelevate în funcţie de forma clinică: sputa matinală (5-10 ml), tubaje gastrice, urină, lichid pleural,
articular, peritoneal, LCR, bioptate, etc
În caz de necesitate se efectuează omogenizarea /decontaminarea cu NaOH şi concentrarea (prin
centrifugare) a prelevatelor.
Metode 1.Examenul microscopic – frotiuri colorate Ziehl-Neelsen (bastonaşe purpurii izolate) sau cu
diagnostic auramină (bastonaşe galbene pe fondul negru). Sensibilitatea – 104 bacili/ml
2 Examenul bacteriologic – izolarea culturii pure pe mediile speciale, identificarea ei, testarea
sensibilităţii la chimioterapice (prin metoda diluţiilor în mediu solid)
3.Metoda biologică (inocularea la cobai). Serveşte uneori pentru confirmarea virulenţei
micobacteriei
4. PCR pentru detectarea rapidă a micobacteriilor direct în prelevate
5. Intradermoreacţia la tuberculină (reacţia Mantoux). Se cercetează starea de
hipersensibilitate cutanată la tuberculină. Tuberculina reprezintă un filtrat dintr-o cultură
bulionică autoclavată de M.tuberculosis.
Pe faţa anterioară a antebraţului se injectează i/dermic 2, 5 sau 10 UI de tuberculină în volum de
0,1 ml. Lectura peste 72 ore. Reacţia pozitivă se manifestă printr-o induraţie şi congestie cu
diametrul superior sau egal cu 5 mm. Interpretarea se efectuează în funcţie de contextul clinic
Reacţia + indică că subiectul a fost infectat cu micobacterii (primoinfecţie), a fost vaccinat cu
27
 BCG sau este bolnav de tuberculoză (în acest caz diametrul depăşeşte 10 mm).
Reacţia negativă exclude diagnosticul de tuberculoză şi indică receptivitatea individului la
tuberculoză
Tratament DOTS (Directly Observed Treatment Short Course Chemotherapie). DOTS este o strategie a
OMS implementată în 1993.
Principiile DOTS
- tratament standardizat
- tratament bifazic constituit dintr-o fază intensivă şi faza de continuare
- asocieri de medicamente antituberculoase
- supraveghere directă a regularităţii administrării tratamentului antituberculos
Din 2005 – Program Naţional de Control şi Profilaxie a Tuberculozei (2006-10)
1. Antibiotice cu spectru larg: rifampicină, streptomicină, kanamicină, D-cicloserină
2. Fluorochinolone
3. Chimioterapice care inhibă sinteza acizilor micolici (Izoniazida, Pirazinamida, Etambutolul,
Etionamida) Exigenţele terapiei antituberculoase: a împiedica selecţia mutanţilor rezistenţi şi a
steriliza definitiv focarul. În acest scop se utilizează asocierea a 3-4 droguri pe o perioadă de 6-
12 luni.
Profilaxia Imunitatea antituberculoasă este celulară, nesterilă. Hipersensibilitatea tardivă însoţeşte
imunitatea celulară. Ac circulanţi nu au rol protector.
Vaccinarea obligatorie cu vaccinul BCG. El reprezintă o tulpină vie avirulentă de M.bovis. A
fost obţinută de Calmette şi Guerin în 1921 după multiple repicări (230 pasaje) pe mediu cu
cartof, bilă şi glicerină.
Vaccinul se administrează i/dermic la vârsta de 4-5 zile de la naştere. Revaccinarea – la 7 ani,
apoi peste fiecare 5 ani (persoanele cu reacţia Mantoux negativă).

28
Bacteria

B.pertussis – agentul cauzal al tusei convulsive

Clasificare Familia Halobacteriaceae Genul Bordetella Specii:
1. Bordetella pertussis (agentul tusei convulsive)
2. Bordetella parapertussis (agentul parapertusei)
3. Bordetella bronhiseptica (pneumonii, bacteriemii)
4. Bordetella avium
5. Bordetella holmensii (izolată din hemoculturi)
6. Bordetella hinzii (izolată din prelevate respiratorii)
7. Bordetella trematum (infecţii cutanate şi auricular
Caractere Cocobacterii G-, asporogene, imobile, formează microcapsulă, în frotiu se dispun separat, în
morfobiologice/ perechi sau lanţuri scurte.
morfotinctoriale Reprezintă mi/o strict aerobe, foarte pretenţioase la cultivare.
Caractere de Medii speciale de izolare:
cultura - mediul Bordet-Gengou (geloză-sânge cu amidon şi glicerină)
- geloză-cazeină-sânge-cărbune activat Mediul de transport Kuzneţov (soluţie tampon fosfat,
0,5% agar-agar, 0,2% cărbune activat)
Peste 3-5 zile de incubare în atmosferă umedă la 37° C apar colonii S mici, bombate, lucioase,
cu aspect de picături de mercur, hemolitice (corespund bacteriilor virulente – faza I), forme R –
avirulente, faza IV.
Coloniile de B.parapertussis apar în 48 ore, B.bronchiseptica – în 24 ore
B.pertussis manifestă activitate biochimică redusă: oxidaza+, nu fermentează glucidele, ureaza-,
nitrat-reductaza- .
Structuri Structura antigenică a B.pertussis este complexă: există Ag capsulare polizaharidice, Ag
antigenice proteice, Ag fimbrial (hemaglutinina), Ag lipopolizaharidic.
Caractere
biochimice
Factori Adezine:
patogenitate - Hemaglutinina filamentoasă (purtată de pili). Permite ataşarea bacteriei la mucoasa tractului
respirator, de asemenea se fixează pe macrofage şi limfocite.
- Aglutinogene. Proteine de suprafaţă situate pe fimbrii. Participă la ataşarea B.pertussis la
celulele epiteliale.
- Pertactina. Proteină a membranei externe, permite fixarea pe membrana celulelor eucariote
- Subunitatea B a toxinei pertusice. Se fixează pe leucocite şi împiedică migrarea lor spre focarul
inflamator.
Toxine
- Toxina pertussis (citotoxină de tip A-B). Acţionează asupra diferitor celule eucariote, mărind
concentraţia intracelulară de AMP ciclic (în special în celulele epiteliale ale TR). Provoacă
hiperlimfocitoză, sensibilizare la histamină, hipersecreţie de insulină.
- Adenilat-ciclaza-hemolizină. Hemolizina provoacă moartea macrofagelor şi monocitelor,
adenilat-ciclaza perturbă activitatea bactericidă a PMN, monocitelor şi macrofagelor şi
stimulează secreţia seromucoasă a căilor respiratorii.
- Toxina dermonecrotică. Se eliberează în urma lizei bacteriene.
-Toxina citotraheală. Glicopeptid care inhibă sinteza ADN, provocând distrugerea celulelor
ciliate
- Endotoxina
- Capsula (antifagocitar)
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Sursa de infecţie – omul bolnav, în special în perioada de debut al bolii.
Mecanismul de transmitere – aerogen, prin picături
Patogeneza B.pertussis manifestă tropism pentru mucoasa căilor respiratorii: faringe, trahee, bronşii,
bronhiole, chiar alveole. Alterarea epiteliului ciliat împiedică eliminarea mucusului, el fiind
eliminat doar prin tuse. Tusea survine din cauza iritaţiei mucoasei de către toxina bacteriană.
Excitaţia de lungă durată a receptorilor terminali ai nervului pneumogastric determină un flux
continuu de impulsuri în bulbul rahidian, ce duce la formarea unui focar de excitaţie dominant.
El atrage excitaţii nespecifice de la alţi receptori, fapt ce determină accesele de tuse, care devin
29
 tot mai grave şi mai frecvente.
Un stimul puternic poate stinge dominanta, cu atenuarea tusei. Focarul este foarte stabil, persistă
şi după dispariţia bacteriei din organism.
În evoluţia tusei convulsive se disting 4 stadii (perioade):
I. Perioada de incubaţie (3-15 zile) II. Perioada catarală, foarte contagioasă. Caracterizată prin
tuse seacă, rinoree (3-14 zile)
III. Perioada convulsivă (paroxistică). Accese de tuse spasmodică, epuizantă, asociată cu
cianoză, vomă, convulsii. (2-4 săptămâni)
IV. Perioada de convalescenţă (2-4 săptămâni)
Complicaţii grave sunt posibile la copiii sugari: bronho-pneumonii, encefalite.
Imunitatea este durabilă, umorală. Rol protector au Ac anti-toxină pertussis şi anti-hemaglutinină
filamentoasă.
Prelevate mucozităţi nasofaringiene sau bronşice, recoltate cât mai precoce.
Metode 1. RIF
diagnostic 2. Examenul bacteriologic (însămânţare cu tamponul sau prin tehnică “plăcilor tuşite”)
3. Tehnnici de biologie moleculară (PCR)
4. Examenul serologic (RA, RFC, ELISA). Reacţiile se pozitivează din săptămâna a II a
perioadei convulsive. Se examinează seruri perechi prelevate la interval de 14-21 zile.
Semnificativă este o creştere de cel puţin 4 ori a titrului Ac.
Tratament Eritromicină sau cloramfenicol– cel puţin 10 zile (până la apariţia Ac)
Imunoglobulină umană antipertussis
Profilaxia - Imunizarea artificială obligatorie cu vaccin ADTP. Componentul antipertusic este reprezentat
de o suspensie de bordetele de faza I, adsorbite pe adjuvant.
Vaccinul acelular conţine unele componente bacteriene (anatoxina pertussis, hemaglutinina
filamentoasă). Este mai bine tolerat, dar mai puţin eficace.
- Imunoglobulină umană antipertussis

30
CIRCUMSTANŢE CE FAVORIZEAZĂ
INFECŢIILE CU ANAEROBI
Hipoxii tisulare (ateroscleroză, necroză, tumoare
malignă, corp străin...)
Tratament prelungit cu aminozide
Stări de imunosupresie sau imunodepresie
Particularităţi ale bacteriilor anaerobe:
Oxigenul este toxic (lipsa superoxid
dismutazei/catalazei, peroxidazei)
Cresc în lipsa oxigenului/potenţial redox scăzut
Energia este obţinută prin fermentare
CLASIFICAREA ANAEROBILOR
A. Bacterii telurice (sporogene) Prezente în sol,
supravieţuesc graţie sporilor termorezistenţi
Familia Bacillaceae
Genul Clostridium
Specii:
C. perfringens, C.septicum, C.novyi
(oedematiens), C.histolyticum – agenţii gangrenei
gazoase C.tetani – agentul tetanosului
C.botulinum – agentul botulismului
C.difficile – agentul colitei pseudomembranoase
Patogene, provoacă infecţii specifice
necontagioase
B. Bacterii anaerobe nesporogene (flora Veillon)
Reprezintă flora comensală şi saprofită a omului (floră
endogenă).
Coci gram+ (Peptococcus, Peptostreptococcus)
Coci gram- (Veillonella)
Bastonaşe gram+ (Eubacterium, Actinomyces,
Bifidobacterium, Propionibacterium, Lactobacillus)
Bastonaşe gram- (Fusobacterium, Bacteroides)
Spirochete Condiţionat patogene, pot cauza infecţii
supurative, septicemii la persoane cu rezistenţa scăzută
sau în asociaţii cu alte mi/organism
INFECŢII CAUZATE DE BACTERII ANAEROBE
NESPOROGENE
Parte componentă a microbiocenozelor rinofaringiene,
digestive şi genitale
Condiţii ce favorizează multiplicarea:
- Leziuni necrotice
- Diminuarea potenţialului redox
- Reducerea rezistenţei organismului
- Disbioze
FORME CLINICE
Septicemii
Procese supurative
- Supuraţii abdominale (peritonite apendiculare,
supuraţii determinate de cancer digestiv, supuraţii
post-operatorii, abcese)
- Supuraţii ale micului bazin (abces perirectal,
piosalpinx, supuraţii urinare)
- Supuraţii pleuro-pulmonare, bucale, ORL (otite)
- Abces al creierului şi meningite purulente
31
Bacteria CLOSTRIDIILE GANGRENEI GAZOASE
Clasificare Agenţii cauzali:
C.perfringens (serotipuri A, B, C, D, E)
C.novyi (oedematiens)
C.septicum
C.histolyticum
Caractere C. perfringens
morfobiologice/ - bastonaş gram+ imobil, capsulat, sporogen (sporul oval sau rotund, central sau subterminal,
morfotinctoriale deformează celula bacteriană).
Alte clostridii – mobile, necapsulate
Caractere de Kitt-Tarrozzi regenerat, gelozăsânge glucozată, geloză cu gălbenuş de ou şi lactoză, mediul
cultura Wilson-Blair
Colonii – C.perfringens – lenticulare, hemolitice; pe mediu cu galbenus de ou coloniile sunt
inconjurate cu un halou opac (lecitinaza); clostridiile mobile – colonii R, pufoase 37 grade, 24h
Structuri
antigenice
Caractere Manifestă activitate proteolitică (digestia cazeinei, producerea H2S, gelatinaza) şi zaharolitică cu
biochimice producere abundentă de gaz.
Factori TOXINE
patogenitate Toxina α (lecitinaza)– mionecroză, hemoliză, trombocitoliză, dereglări de coagulare, creşterea
permeabilităţii vasculare, inactivarea ATPazei musculare, hipotensiune, bradicardie, şoc
Toxina θ (teta) – necrozantă, hemolitică
Toxina β – necroza epiteliului intestinal
Enterotoxina – perturbă transportul apei, ionilor şi a glucozei prin membrana enterocitelor
ENZIME DE PATOGENITATE – colagenaza (toxina κ - kappa), proteinaza (toxina λ -
lambda), elastaza, hialuronidaza (toxina µ), ADN-aza (toxina ν), etc.
CAPSULA – rol antifagocitar
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia HABITAT
Mediul extern – sol, apă, aer, praf
Intestin, vagin, tract respirator superior (om şi animale)
Patogeneza FORME CLINICE
1. Gangrena gazoasă (post-traumatică, post-operatorie)
2. Mionecroze
3. Celulite, fasciite
4. Septicemii
5. Toxiinfecţii alimentare
6. Enterita necrozantă
PATOGENEZA GANGRENEI GAZOASE Porţi de intrare – tegumentul sau mucoasele lezate
Omul se contaminează:
Exogen - bacteria sau sporul pătrunde în plaga contaminată cu sol, apă, praf (accidente rutiere,
de muncă, etc.) – gangrena gazoasă post-traumatică; gangrena gazoasă uterină (urmare a
avortului septic)
Endogen – flora internă a bolnavului contaminează plaga (chirurgie septică viscerală, chirurgia
ortopedică, etc) - gangrena gazoasă postoperatorie
Gangrena spontană – in cancer intestinal
PATOGENEZA GANGRENEI GAZOASE
Condiţii suplimentare pentru apariţia infecţiei:
Traumatisme cu necroză tisulară, hematom, corpuri străine
Penetrare profundă a germenului
Potenţial rH2 scăzut (- 0,5 V)
Multiplicarea bacteriilor aerobe asociate (enterobacterii, enterococi, stafilococi)
Imunitate deficitară (radioterapie, imunosupresori, antibioticoterapie neadecvată, etc)
Injecţia substanţelor vasoconstrictive
Multiplicându-se bacteriile degradează ţesuturile, distrugându-le din aproape în aproape, fiind
responsabile de extensia infecţiei şi de toxemie. Produsele gazoase formate produc disecţia
ţesuturilor. Clinic: durere locală, edem, mionecroză, crepitaţie la palpare, scurgeri sero-
32
 hemoragice, stare generală gravă (febră, hipotensiune, bradicardie, perturbări de coagulare, şoc,
posibil deces) Alte forme clinice cauzate de C. perfringens – celulite, fasciite, enterită
necrozantă, toxiinfecţii alimentare

Prelevate Prelevate: puroi, sânge, lichid seros, bioptate

Precauţii la prelevare: excluderea contactului cu aerul, transportare imediată sau utilizarea
mediilor de transport lipsite de oxigen
Metode Examenul microscopic – bastonaşe gram+, în cantităţi mari, asociate cu reacţie leucocitară
diagnostic slabă – Intervenţie chirurgicală imediată !!!!!
Examenul bacteriologic – condiţii anaerobe (anaerostat, gaz-pachete, medii anaerobe), metode
clasice (Zeissler, Weinberg)
Important: bacterii aerobe sau facultative asociate
Tehnici de amplificare genică
Diagnostic rapid – Mediul Kitt-Tarrozzi, mediul cu lapte, mediul Wilson-Blair
Tratament Chirurgical (debridarea plăgilor, eliminarea maselor necrotizate şi a corpurilor străine,
drenarea)
Administrarea serului antitoxic polivalent (antiC.perfringens, C.novyi, C.septicum)
Antibioterapia cu asociaţii de antibiotice (betalactamine, aminozide, metronidazol)
Oxigenoterapia hiperbară – incizii cutanate
Profilaxia prelucrarea minuţioasă a plăgilor, eliminarea corpurilor străine şi a ţesuturilor necrotice,
seroterapie preventivă, antibioterapie, supravegherea bolnavilor

33
Bacteria TETANOSUL C.tetani
Clasificare
Caractere Caractere morfotinctoriale – bastonaş mobil, cu flageli peritrichi, sporogen.
morfobiologice/ Sporul rotund este plasat terminal (bastonaş de tobă). Gram+.
morfotinctoriale Inert biochimic
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori Toxina tetanică
patogenitate Tetanolizina – hemoliză
Tetanospasmina – contracturi ai muşchilor striaţi.
Compusă din 2 fragmente proteice: fragmentul A (toxic, neimunogen) şi fragmentul B (atoxic,
imunogen)
Rezistanta la Rezistenţa – forma vegetativă este sensibilă, sporul supravieţuieşte în sol decenii.
med extern
Epidemiologia Habitat – sol, intestinul omului, animalelor
Porţi de intrare – tegumentul, mucoasele lezate (plăgi, arsuri, mucoasa uterină postpartum,
intervenţii chirurgicale, ulcere varicoase, focare dentare, droguri intravenoase, etc.), cordonul
ombilical la nounăscuţi.
Patogeneza C. tetani este o bacterie ne-invazivă, multiplicându-se la poarta de intrare şi elaborând toxina,
care difuzează în organism.
Mecanismul de acţiune al toxinei: La nivelul plăcii motrice neuro-musculare toxina completă
penetrează într-o veziculă de endocitoză, fiind transportată pe calea retro-axonală până la prima
sinapsă a măduvei spinării. Aici toxina traversează spaţiul intersinaptic şi urmează calea spre
SNC. Locul de atac al toxinei îl constituie sinapsa dintre motoneuron şi neuronii căilor de
inhibiţie. Tetanospasmina blochează eliberarea glicinei (inhibitor al motoneuronului) de către
interneuron şi permite contracţia simultană a perechilor de muşchi protagonist-antagonist,
producând paralizie spastică (rigidă)
CLINICA TETANOSULUI
Incubaţia – 6-15 zile (3 zile-3 săptămâni)
Semne clinice – trismus (contractură dureroasă a muşchilor masticatori), facies sardonicus
(contracţii ale muşchilor feţei), anxietate, contracturi generalizate cu paroxisme spontane sau
declanşate de stimuli externi (zgomot, lumină, etc), poziţia corpului în formă de arc
(opistotonus), dereglări de vorbire. Febra lipseşte. Moarte prin asfixie (spasm laringean) sau stop
cardiac.
Prelevate
Metode Diagnostic clinic
diagnostic Diagnostic de laborator Prelevate: secreţii din plagă, material de pansament, medicamente,
Examenul microscopic (de orientare)
Examenul bacteriologic (tardiv, de confirmare)
Examenul biologic (depistarea toxinei prin infectarea şoriceilor cu apariţia semnelor clinice
ale maladiei peste 24-48 ore), identificarea toxinei prin RN cu anti-seruri
Examenul serologic – dozarea antitoxinelor pentru studierea imunităţii populaţiei (RP, RLA,
RHAI, ELISA)
Tratament Ser imun antitetanic (gamma-globulină specifică) intramuscular, intravenos
Anatoxină tetanică
Tratament simptomatic (sedative, miorelaxante, antibioterapie, respiraţie asistată, etc)
Profilaxia Imunizarea activă cu anatoxină tetanică (conform calendarului vaccinării – ADTP, ADT, AT)
În caz de plagă: prelucrarea corectă, anatoxină, ser imun antitoxic

34
Bacteria BOTULISMUL C.botulinum
Clasificare
Caractere – bastonaş mobil, sporogen, gram+. Sporul este ovoid, subterminal (aspect de rachetă de tenis),
morfobiologice/ termorezistent, distrus la 120 grade – 15 minute (autoclavare). Scindează proteinele şi glucidele
morfotinctoriale cu formare de gaze şi acizi (acetic, butiric, lactic, etc).
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori – toxina botulinică serotipuri A,B,C,D,E,F,G. Este de natură proteică, antigenică, specifică de
patogenitate tip, transformabilă în anatoxină. Doza letală pentru om – 1-2 μg. Stabilă în mediu acid şi la
acţiunea enzimelor digestive. Poate fi distrusă prin încălzire 15 min la 80 grade sau 10 min la
100 grade.
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia Habitat mixt – sol, ape şi flora comensală a omului şi animalelor
Transmiterea:
– Alimentar (alimente conservate în conditii casnice: cârnaţi, şuncă, jambon, peşte sărat sau
afumat, conserve de fructe şi legume) Condiţii favorabile toxigenezei:
-Salinitate insuficientă (mai mică de 10 %)
-Temperatura peste 16 grade
-Anaerobioză (alimente compacte sau ambalaje ermetice)
-Prezenţa glucidelor (conserve de fructe, legume)
-Timp suficient pentru producerea toxinei (cel puţin 8 zile)
Patogeneza Botulismul infantil apare la sugari sub 6 luni (germinarea în intestin a sporilor vehiculaţi prin
alimente)
Perioada de incubaţie – 18-96 ore Toxina ingerată este absorbită în sistemul limfatic
intestinal, apoi în sânge. Acţionează la nivelul periferic asupra sinapselor cu acetilcolina ca
mediator (joncţiunile neuro-musculare). Mecanismul acţiunii botulotoxinei: inhibă eliberarea
acetilcolinei din veziculele sinaptice rezultând blocarea stimulării nervoase a muşchiului
(paralizii flasce).
SEMNE CLINICE
Paralizii în sfera nervilor cranieni: diplopie, ptoză palpebrală, midriaz, disfagie, disartrie,
senzaţie de sete
Paralizii descendente
Dereglări digestive: nausee, vomă, constipaţie
Lipsa febrei şi a dereglărilor cardiace
Cauza decesului: paralizie flască a muşchilor respiratori sau stop cardiac
Prelevate
Metode Diagnostic clinic
diagnostic Diagnostic microbiologic Prelevate: ser sangvin, extract din alimente, mase vomitive, mase
fecale
A. Depistarea toxinei (RN pe şoareci, RP, RHAI, RCoA, RLA, ELISA)
B. Tehnici de biologie moleculară
C. Examenul bacteriologic este suplimentar
Tratament Tratament specific: seroterapie precoce (ser polivalent, apoi monovalent) asociată cu
anatoxinoterapie
Profilaxia nespecifică

35
CLASIFICAREA SPIROCHETELOR
Spirochetele – bacteria helicoidale, flexibile şi mobile (fibrile interne), răspândite în natură, comensale ale
mucoaselor umane.
Familii :Spirochaetaceae, Leptospiraceae
Bacteria
SIFILIS
Clasificare Familia:Spirochaetaceae
Genul:Treponema
Specii : - T.pallidum (patogenă)
Subspecii (variante):
T.pallidum pallidum (agentulsifilisului)
T.pallidumendemicum (agentulbejelului, sifilis endemic nevenerian – leziunicutanate)
T.pallidumcarateum (agentulpintei/carate, neveneriană, America Centralăşi de Sud)
T. pertenue (agentulpianului, maladiecutanată, neveneriană, zone tropicaleşisubtropicale)
Treponeme comensale:
- Orale (T.denticola, T.orale, etc)
-Genitale (T.phagedenis, T.refringens, etc)
Caractere T.pallidum –bacteriefină, helicoidală, cu 8-14 spire regulate şicapeteleascuţite, mobilă cu
morfobiologice/ mişcări de flexie, înşurubareşitranslaţie.
morfotinctoriale. Gram –
Evidenţierea : - preparate native (microscopul cu fond negru, contrast
de fază)
Nu se coloreazădupă Gram
Romanovsky-Giemsa – roz-pal
Impregnare cu săruri de argint (filamentenegrebrune pe fondulgalben)
FrotiuriBurri – necolorate pe fondulnegru
Caractere cultura CultivareaT.pallidum in vitro – imposibilă
Pasaje successive în testicule de iepure (tulpina Nichols de T.pallidum).
Suspensii de astfel de treponeme supravieţuiesc 72 ore în mediul MayerNelson (la 25 grade
înanaerobioză)
Structuri antigenice Haptenelipidice (antigen cardiolipinic / cardiolipin, Ag nespecific) – fosfolipid prezent la
treponeme patogene şi ţesuturi ale mamiferelor (extras din cord bovin)
Antigen proteic, de grup, comun treponemelor patogene şi nepatogene (obţinut din tulpina
Reiter a T. phagedenis)
Peptide şi glicopeptide din membrane externă, specificeT.pallidum (obţinute din tulpina
Nichols a T.pallidum)
C biochimice
Factoripatogenitate 1.Factori de adeziune
2.Factori de invazie (hialuronidaza) 
3.Factori de sensibilizare
4.Endotoxina
5.Supresia răspunsuluiimuncelularînstadiileiniţiale ale bolii
Rez med ext
Epidemiologia Sursa de infecţie – omul bolnav
Căile de transmitere: 1. Contact direct (sexual, sărut)
2. Contact indirect (obiecte, instrumentechirurgicale recent contaminate, transfuzii de sânge,
etc.)
3. Transplacentar (vertical)
Patogeneza Poarta de intrare – tegumentullezat, mucoasagenitală, bucală, anală
Perioada de incubaţie – 2-6 săptămâni (3)
Evoluţias ifilisului
Sifilisul primar(4-6 săptămâni)
– la poarta de intrare a pareşancrul sifilitic: ulceraţie cu bazaindurată, nedureros, bogatîn
treponeme (99% localizaregenitalăşianală, 1% - bucală).
- Adenopatiesatelită
- Vindecare spontană a şancrului (imunitatea locală)
Sifilisul secundar (urmare a diseminării sangvine)
36
 – după 6-8 săpt. de evoluţie
- Manifestări cutanate (rozeole, sifilideerozive,etc)
- Manifestări mucoase (plăcimucoase)
- Poliadenopatie
- Leziuni ale organelor interne (hepatite, nefrite, periostite, meningite, etc)
- Răspunsulimunpoate duce la dispariţialeziunilorîn 1-3 luni
Sifilisul latent (treponemele persistă în ganglioni limfatici şi splină)
- Lipsa semnelor clinice
– Necontagios
- Posibilerecidive
Sifilisul terţiar (după 4-30 ani de la contaminare)
- Afecţiuni cardio-vasculare (aortite, anevrisme)
- Afecţiuni neurologice (tabes, paraliziegenerală)
- Afecţiuni osoase şi cutanate (gome)
- Deces posibil
Sifilisul congenital
- Întimpul gravidităţii – moartea fătului prin afecţiuni poliviscerale
- La finele gravidităţii sau la naştere – leziuni tardive (dentare, osoase, oculare)
Imunitatea (nesterilă)
- Umorală
- Celulară (protectoare, deprimată în sifilisul primar şi secundar)
Prelevate Serozitatea din leziunile primare sau secundare, puncţii din ganglionilimfatici, serulsangvin,
LCR
Metode diagnostic Examenul microscopic
- Microscopia pe fond negru, contrast fază
- RIF
- Impregnareargentică, coloraţia Giemsa
Examenul serologic (sifilissecundar, terţiar)
1.Reacţii nespecifice (cu Ag cardiolipinice) –
-Reacţia VDRL (Veneral Disease Research Laboratory) - reacţie de precipitare(Ieftină, facilă,
specificitate redusă
• Reacţii fals pozitive: viroze, colagenoze, paludism, ciroze, reumatism, graviditate, etc.)
- RFC (Wassermann)
2.Reacţiispecifice (cu Ag treponemice)
- RFC Wassermann sauKolmer
- RHAI (Ag – lizat din tulpina Nichols fixat pe hematii)
- RIFI (Ag – suspensie de T.pallidumfixată pe lamă)
- RIT (testul Nelson) (Ag – tulpina Nichols a T.pallidum)
- RIE (ELISA)
- PCR (detectarea ADN) în LCR, lichidul amniotic, ţesut
EVOLUŢIA TITRURILOR DE AC
-RIFI se pozitivează la apariţiaşancrului (o lunădupăinfectare)
-VDRL – după 6 săptămâni
-RHAI
-RIT – înstadiulsecundar, 2 lunidupăinfectare
După tratamentul sifilisului: VDRLsenegativeazăprima,Altereacţiirămânpozitive
Tratament ANTIBIOTERAPIA – beta-lactamine, tetracicline, macrolide (rezistenţă la aminoside)
Reacţia Herxheimer este posibilă (efectulendotoxinei)
Profilaxia Depistarea sistematică activă şi tratarea bolnavilor

37
Bacteria
LEPTOSPIROZE
Leptospirele sunt bacterii care pot infecta numeroasespecii de animale (în special
vertebrate) şi accidental omul.
Clasificare Familia:Leptospiraceae
Genul Leptospira
Spp. L.interrogans (patogenăpentru om şianimale)
L.biflexa (saprofită, ape de suprafaţă)
L.parva (saprofită, apa de conductă)
Caractere Bacterii fine şi spiralate, cu 10-30 spire strânse şi regulate, cu
morfobiologice/ capetele îndoite în cârlig (aspect de S, C, ?).
morfotinctoriale Realizează mişcări de înşurubare, flexie şi translaţie. Pot fi
examinate la microscopul cu fond negru sau cu contrast de fază.
Coloraţia Giemsa – roz-pal

Caractere de Medii lichide cu săruri anorganice tamponate cu fosfaţi şi îmbogăţite cu ser de iepure
cultura (mediileKorthof, Stuart),
Medii semisintetice
- Aerobioză
- 28-30 grade C
Leptospirele se multiplicăîn 3-10 zile (până la o lună) fără a tulburamediul
Structuriantigenice 1. Antigene cu specificitate de gen, LPZ
2. Antigenemajore de grup (peste 20 serogrupuri) Ex.: L.icterohaemorrhagia, grippotyphosa,
hebdomadis, canicola, pomona, autumnalis, etc.
3. Antigeneminore de tip (peste 200 serotipuri/variante) - proteice
C biochimice
Factoripatogenitate
Rez la med ext
Epidemiologia Sursa de infecţie:rozătoarele sălbatice, accidental-rozătoarele peridomestice sau animalele
domestice (porci, câini, cai, bovine) – tubii contorţi proximali renali
Poarta de intrare: tegument şimucoase
Căile de transmitere: - Alimentar (alimente şi apa contaminată)
- Contact direct cu animaleleinfectate
- Contact indirect (cu apacontaminată)
Patogeneza Leptospirele sunt antrenate în circulaţia sangvină fără leziuni la poarta de intrare
Incubaţia – 1-2 săptămâni (10 zile)
Evoluţia leptospirozelor:
1. Fazasepticemică (generalizată) – 7 zile - febră, frison, sindrom meningeal
2. Fazaafebrilă (1-3 zile)
3. Fazaorganică (febră, sindrom meningeal, sindrom hepato-renal, sindrom cardiovascular-
hemoragic, icter)
Imunitatea: umorală, specifică de tip, durabilă
Prelevate sânge, LCR (prima săptămână), urină (din săptămâna II de boală), probe necroptice
(secţiunihistologicerenale, hepatice)
Metode diagnostic Examenul microscopic (fond negru, contrast de fază, coloraţia Giemsa sau impregnaţia
argentică a secţiunilor histologice), RIF
Examenul bacteriologicProbele sunt însămânţateîncâte 3-5 tuburi cu mediu de cultură,
incubate înaerobioză la 28 grade până la 1-3 luni.
Identificarea în baza caracterelor:
- Microscopice
- De cultură
- De patogenitate
- Serologice (RFC, RAL)
Examenul biologic (inoculareaintraperitoneală la cobai). Peste 1-3 zile leptospirele pot fi
depistate în exsudatul din cavitatea abdominală.
Tehnici PCR (detectarea ADN)
Diagnocticul serologic (din săpt. II)

38
 1. Reacţii cu specificitate de gen (RFC, RHAI, RIFI, ELISA)
2. Reacţii cu specificitate de tip (de referinţă)-RAL (Reacţia de aglutinare-liză)
Titrul diagnostic - 1/400 saucreştreaîndinamică de 4 ori
Tratament penicilină, tetraciclină, gama-globulinaantileptospiroasă
Profilaxia deratizarea, igiena şi protecţiamuncii, supraveghere abazinelor de apă, vaccinarea selectivă
(vaccininactivat, durata imunităţii-1 an)

39
Bacteria
BORRELIA
Clasificare FamiliaSpirochaetaceae
Genul Borrelia
Specii: - B.recurrentis (transmisăprinpăduchi)
- B.duttoni, B.hispanica, B.persica, B.burgdorferi, etc (transmiseprincăpuşe)
Caractere filamentespiralate cu 5-8 spire neregulate, flexibile şi
morfobiologice/ mobile, cu mişcări de flexie şi înşurubare. Gram-,
morfotinctoriale colorate în albastru-violet după Giemsa.

Caractere de bacterii anaerobe, cultivă in vitro pe medii complexeşi in vivo (ouembrionat, artropode, animale
cultura de laborator)

Str antigenice Variabilitate pronunţată

Caracterebiochim
F patogenitate
Rez la med extern
Epidemiologia Habitat - Omul bolnav – în sânge şi ţesuturi infectate
Rozătoare
Vectori (păduchi, căpuşe) – înlichidul celomic
Patogeneza Febra recurentă epidemică
Agentul cauzal - B.recurrentis
Sursa de infecţie – omul bolnav
Vector - Pediculus humanus
Contaminare – prin lichidul celomic eliberat la zdrobirea păduchilor
Poarta de intrare – tegumentullezat, conjunctiva
Febra recurentă endemică
Agenţiicauzali - B.hispanica, B.persica, B.duttoni, etc
Sursa de infecţie – rozătoarelesălbaticesauperidomestice
Vectori – căpuşe din genulOrnithodoros
Contaminare – prin înţepătură, prin intermediul lichidului coxal, prin dejecţii anale
Perioada de incubaţie – 3-14 zile (borreliile se multiplică în viscere – ficat, splină, creier, etc.)
Perioadafebrilă – debut brutal, cu febră 40- 41 grade şifrison (endotoxina eliberată însânge la
distrugerea borreliilor).
Algii difuze, stare de tifos, semen meningeale, hepato-splenomegalie, icter. Criza febrilă
durează 7 zile.
Urmează o perioadă afebrilă de o săptămână, succedată de altăcrizătermică cu durată mai scurtă
Accesele se repetă (2-4-10 recurenţe)
Sub acţiunea anticorpilor bactericizi formaţi la sfârşitul acceselor febrile se selectează variant
antigenic responsabilă de următorul acces. Febra recurentă endemică are o evoluţie mai benignă

BOALA LYME
Agentulcauzal – Borrelia burgdorferi (B.burgdorferisensustricto, B.afzelii, B.garinii)
Caracteremorfoculturale – bacteriehelicoidală, mobilăprinmişcări de flexieşirotaţie. Nu se
coloreazăprinmetoda Gram. Se cultivă lent (câtevasăptămâni) numai pe mediispeciale
Rezervor de infecţie: rozătoare, animaledomestice (câini, cai, etc), păsări.
Vectori: căpuşe din genurile Ixodes şiAmblyomma, ţânţari, tăuni
Contaminare: prinînţepăturavectoruluiinfectat
Incubaţie – 2-4 săptămâni
I Fazaprimară (leziunecutanată – eritemulcronic migrator). Durata – 3-4 săptămâni
Fazasecundară – durata 2-6 săptămâni – manifestărineurologice, cardiace, cutanate,
artralgiiFazaterţiară – dureazăluni, ani – afecţiunicronicecutanate
(acrodermatităcronicăatrofiantă), articulare (artritecronice), neurologice (encefalomielite)
Prelevate: biopsiicutanate, sânge, LCR, lichidsinovial
Metode de diagnostic:
1. Examenul microscopic (preparate native, coloraţiaspecială a biopsiilor, impregnareargentică)
40
 2. Examenul bacteriologic
3. Diagnosticul serologic (RIFI, ELISA, Western-blot) 4. PCR
Tratament – peniciline, tetracicline
Profilaxie – informareapopulaţiei, extragereacăpuşelor
Prelevate Prelevate: sânge, LCR
Metode diagnostic 1. Examenul microscopic (înperioadafebrilă): - preparate native (fond negru, contrast de fază) -
Frotiuricolorate Giemsa – RIF
2. Examenul biologic (infectareacobailor, şobolanilor)
Tratament peniciline, tetracicline, cloramfenicol
Profilaxia lupta contra vectorilor şi protecţia individuală

41
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE TESTE-CHEIE ALE FAMILIEI
ENTEROBACTERIACEAE
Peste 50 de genuri cu peste 250 specii
- Bacterii (bastonaşe) gramnegative
Habitat: intestinul omului, animalelor. Pot fi intalnite
pe sol, plante, in apa, etc - Nesporogene –

Martori de contaminare fecală a mediului Mobile-peritriche sau imobile

Majoritatea fac parte din microflora normală - Facultativ-anaerobe

(comensală) intestinală
- Fermentează glucoza până la acid (A) sau acid și gaz
CLASIFICAREA (AG)

ÎN FUNCŢIE DE PATOGENITATE: - Catalazo-pozitive

- Enterobacteriaceae patogene: genurile Shigella, - Oxidazo-negative

Salmonella, unele specii ale genurilor Yersinia şi
Klebsiella (Yersinia pestis, Klebsiella pneumoniae), - Reduc nitraţii în nitriţi
unele variante ale speciei Escherichia coli;
Prezintă interes diagnostic diferențierea
- Enterobacteriaceae condiţionat patogene: genurile enterobacteriaceelor în 2 grupe:
Escherichia, Citrobacter, Enterobacter, Hafnia,
Klebsiella, Morganella, Proteus, Providencia, Serratia, Enterobacterii lactozo-pozitive ( L + ) – Escherichia
Edwardsiella, etc și alte genuri condiționat-patogene

Enterobacterii lactozo-negative ( L- ) – Salmonella,

Shigella, Yersinia (patogene)
Bacteria
Clasificare
C morfobiologic/ bastonaşe G-, 1 - 6 µm x 0,3 - 1 µm, mobile peritriche (Shigella, Klebsiella, Yersinia pestis –
morfotinctoriale imobile), nesporogene, formează microcapsule (Klebsiella – capsulată), posedă fimbrii.
Caractere de Anaerobe facultativ
cultura - Temperatura optimă 37 grade C (limite – 18 – 45 grade)
- Nepretenţioase nutritiv
- Colonii S, apar după 18-24 h de incubare, 2 - 3 mm (după repicări pot apare colonii R),
Klebsiella – colonii M (mucoide),
Proteus – invadează suprafaţa mediului
Medii speciale
De transport: glicerină 30%, soluţie salină 3%, soluţie tampon-fosfat
De îmbogăţire a bacteriilor patogene: Kauffman, Muller, bulion selenit, etc
Diferenţial-diagnostice:
I. De izolare a culturii pure
- ENDO, LEVINE, PLOSKIREV, MEDIUL MacConkey Compoziţia: bază nutritivă, lactoză,
indicator Coloniile L+ : colorate; Coloniile L- : incolore (frecvent flora patogenă)
- Mediul Wilson-Blair cu sulfit de Bi (Salmonella reduce sulfitul în sulfură de Bi – colonii negre
pe mediul verde)
II. De acumulare şi identificare preliminară (medii multitest)
- Russel, Kligler (glucoză, lactoză, săruri de Fe, indicator)
- Olkeniţki (glucoză, lactoză, zaharoză, uree, săruri de Fe, indicator)
III. De identificare finală (medii cu citrat de Na, malonat de Na, şirul Hiss, medii cu aminoacizi,
gelatina, etc)
Structuri Ag O (R), de perete, LPZ, termostabil şi rezistent la alcool, sensibil la formol, specificitate de
antigenice gen, specie, grup
Ag H, flagelar, proteic, termolabil şi inactivat de alcool, rezistent la formol, specificitate de tip
(variantă)
Ag K, superficial, capsular, termovariabil, specificitate de specie, tip (maschează Ag O)
Ag F, fimbrial, termolabil, nespecific
ECA – antigen comun fam. Enterobacteriaceae (interes taxonomic) – Ag Kunin
Cbiochimice
42
Fpatogenitate
Rez med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
M diagnostic
Tratament
Profilaxia

43
Bacteria Escherichia
Clasificare Genul Escherichia
Spp.: E.coli, E.blattae, E.fergusonii, E.vulneris, E.hermanii E.coli descoperita in 1885 de
Teodor Escherich, pediatru si bacteriolog german-austriac
Cmorfobiologice/ E.coli – enterobacteriaceae tipică, mobilă,
morfotinctoriale
C de cultura
Structuri - Ag O – 181 tipuri (O1, O2, O3,......O181)
antigenice - Ag H – 60 tipuri (H1, H2, etc)
- Ag K – 100 tipuri
Caractere biochi lactoza+ (colonii colorate pe medii DD de izolare), fermentează glucoza cu formare de AG.
Factori - Capsula (antifagocitar, Ag K1 – camuflaj imunologic datorită epitopilor comuni cu polisialozil-
patogenitate glicopeptide cerebrale la nou-născuţi)
- Proteine din ME şi LPZ (anti-complement, protecţie de factorii bactericizi ai sângelui,
adeziune, invazie)
- Adezine: pili tipul I (se leaga de manoza de pe suprafata celulelor epiteliale), pili CFA, pili P -
pyelonephritis associated pili (adeziune la uroepiteliu si hematii)
- Sisteme de secretie (tipul III și IV)
- Toxine: endotoxina, enterotoxine termostabile - ST şi termolabile – LT (codificate plasmidic),
citotoxine – “Shiga-like” toxine (SLT-1, SLT-2), codificate de bacteriofagi, CNF (cytotoxic
necrotizing factor) determină apoptoza celulelor
- α-hemolizina (citolizina care formeaza pori in membrana diferitor celule)
- Siderofori (sisteme de captare a Fe)
Rez med extern
Epidemiologia Habitat: intestinul gros al omului şi animalelor (80% din flora aerobă intestinală), 107-109
bacterii/gram fecale.
Contaminează solul şi apele de suprafaţă. Prezenţa E.coli - indicator de contaminare fecală
Patogeneza Rolul E.coli în fiziologia umană
1. Manifestă activitate antagonistă faţă de alte bacterii, inclusiv cele patogene (probiotice –
tulpinile Nissle 1917 (Mutaflor) si Colinfant)
2. Stimulează dezvoltarea ţesutului limfoid prin intermediul Ag sale
3. Participă la procesele de digestie, inclusiv în metabolismul colesterolului şi acizilor biliari
4. Asigură organismul cu vitamine, sintetizând vitamine B, K, acid nicotinic, acid folic, etc.
E.coli este utilizată în biotehnologie, microbiologia industriala, ca model în studii microbiologice

ROLUL E. COLI ÎN PATOLOGIA UMANĂ

FENOTIPURI DIAREIGENE
- Tulpini enteropatogene: EPEC (O26, O55, O111, O125, O142, etc). Responsabile de gastro-
enterite infantile (infecţii salmoneliforme). Aderă la mucoasa intestinului subţire fără a penetra
intracelular.
- Tulpini enteroinvazive: EIEC (O28, O124, O143, etc). Responsabile de sindrom dezinteric cu
invazia mucoasei colonului, penetrare intracelulară, ulceraţii.
- Tulpini enterotoxigene: ETEC (O6, O8, O20, O25, O115, etc). Responsabile de “diareea
călătorului”, sindrom holeriform
Adeziunea la enterocitele intestinului subţire este asigurată de pili.
Elaborează toxine – enterotoxine LT şi/sau ST (codificate plasmidic).
Mecanismul: activează adenilat- respectiv guanilatciclaza enterocitelor cu acumulare de cAMP
sau cGMP intracelular, provocând o secreţie sporită a ionilor de Cl- şi inhibiţia absorbţiei ionilor
de Na+, antrenând astfel o pierdere hidrică importantă.

Tulpini enterohemoragice: EHEC (O157:H7; O26, O111, O145). Responsabile de colite

hemoragice cu sindrom uremic-hemolitic (anemie hemolitică + trombocitopenie + insuficienţă
renală)
- Sursa - animale (bovine) colonizate cu tulpini EHEC.
- Doza infectanta - <100 bacterii
- Aderă prin intermediul unor pili Lpf (long polar fimbriae) şi a proteinei din ME intimina,
determinând colonizarea şi procesul “adeziune si stergere”→ diaree
- Prin sisteme de secreţie injectează intracelular multiple proteine, inclusiv citotoxine care sunt
44
 capabile de difuzie în organism (“Shiga-like” toxine – SLT 1 şi SLT 2). Receptori specifici sunt
pe enterocite, celule endoteliale si celulele epiteliului renal (inflamatie, distrofie, hemoragii).
- Produc frecvent hemolizină (codificata plasmidic).

Tulpini enteroagregative: EAggEC (O104:H4, O111:H12).

- Cu ajutorul unor adezine aderă la suprafata intestinului subtire. Urmeaza stimularea secretiei
mucusului, cu formarea unui biofilm, ce protejeaza bacteriile de antibiotice si fagocitoza.
- EAggEC produc 2 toxine – toxina enteroagregativa termostabila (induce secretia lichidelor)
- Provoacă diaree persistentă (peste 14 zile) la copii si adulti cu imunosupresie (HIV/SIDA).
Aderă agregativ la suprafaţa culturilor de celule.

Tulpini enteroadezive: EAEC. Aderă difuz la celulele intestinale şi culturile de celule. Provoacă
sindroame diareice.

FENOTIPURI UROPATOGENE (O1, O2, O4, O6) – UPEC

Posedă afinitate pentru mucoasa uro-genitală (fimbrii tipul 1 sau P (pyelonephritis-associated
pili), Ag O şi K specifice, hemolizine, etc ).
Responsabile pentru apr. 90% din ITU (infecţia tractului urinar)

FENOTIPURI BACTERIEMICE, CE CAUZEAZA MENINGITE NEONATALE

(tulpini de E.coli K1). Diminuarea progresivă a glicopeptidelor cerebrale asemănătoare cu
antigenul K1 duce la inducerea unui răspuns imun contra K1.

Alte forme clinice provocate de E.coli:

- Sepsis, şoc endotoxinic
- Infecţii ale plăgilor (frecvent de origine nosocomială)
- Pneumonie, colecistită, peritonită, apendicită, salpingită, etc.
- Toxiinfecţii alimentare
Prelevate în funcţie de forma clinică: materii fecale, urină, sânge, LCR, puroi, etc
Metode Teste primare: MR +, mobilitate +, LDC+, celelalte teste sunt negative
diagnostic 1. Examenul microscopic de orientare (frotiu Gram în infecţii extra-intestinale, RIF)
2. Examenul bacteriologic (de bază, cantitativ) – detalii in Ghid !!!!!
3. Examenul serologic (retrospectiv, de confirmare)
- RA cu autotulpini (titru diagnostic – 1:200)
Tratament -Antibiotice – peniciline semisintetice, cefalosporine, aminoglicozide, carbepeneme,
ciprofloxacina, trimetoprim, nitrofurane, aztreonam.
N.B.! Antibiograma obligatorie, rezistenta multipla! Tulpinile care produc betalactamaza cu
spectru extins (ESBL) manifestă rezistenţă la peniciline si cefalosporine, tulpina NDM-1 –
rezistenta si la carbapeneme i/v
-Eubiotice
-Bacteriofagi
Profilaxia nespecifică

45
Bacteria GENUL SHIGELLA DIZENTERIEI – strict umane. Cauzează infecţii intestinale -
şigeloze, cea mai gravă formă– dizenteria bacteriană.
Clasificare Clasificarea genului Shigella (biochimică şi antigenică):
A – Shigella dysenteriae (15 s/v, 12 b/v) Manitol –
B – Shigella flexneri (6 s/v, 14 ss/v, 23 b/v)
C – Shigella boydii (23 s/v)
D – Shigella sonnei (1 s/v, 7 b/v)
Serogrupele B, C, D – manitol +
C morfo biolog/ Enterobacteriaceea tipice, imobile, lactozo-negative (colonii incolore pe medii DD)
tinctor
Carac de cultura
Str antigenice : Ag O şi K cu specificitate de gen, specie, subspecie, variantă
Caractere lactozo-negative (colonii incolore pe medii DD) Teste primare - scindează glucoza pana la
biochimice acizi (testul MR+), celelalte teste primare sunt negative.
Factori - Factori de adeziune la mucoasa colonului (fimbrii, LPZ)
patogenitate - Sistem de secretie tipul III (“seringa”) - Microcapsula (antifagocitar)
- Factori de penetrare şi multiplicare intracelulară
- Toxine:
1. Toxina Shiga, de origine cromosomală, elaborată de S.dysenteriae 1. Inhiba sinteza proteinelor
in celula gazda. Manifesta activitate neurotoxică, enterotoxică, citotoxică –.
2. Citotoxine (Shiga-like toxine (SLT), verotoxine), codificate de bacteriofagi. Efect similar cu
cel al toxinei Shiga.
3. Endotoxina
Rezistanta la S.dysenteriae - foarte sensibilă (1-2 ore)
med extern S.flexneri – persistă 1-3 săptămâni în apă, 2 luni în lactate S.sonnei – persistă şi se multiplică în
lactate
Epidemiologia Sursa de infecţie: bolnav, reconvalescent, purtător
Transmiterea fecal-orală:
- Alimentar (alimente, apă)
- Contact direct (mâini murdare)
Doza infectantă: 10-102 bacterii
Bacteriile afecteaza intestinul gros. Celulele epiteliale normale sunt rezistente la infectia cu
Shigella spp.
Patogeneza In faza initiala Shigella este captata de celulele M din placile Peyer. Dupa transcitoza
epiteliului intestinal bacteria este eliberata intr-o vacuola care ulterior este captata de macrofage.
Shigella evita distrugerea prin initierea rapida a apoptozei macrofagelor, determinand eliminarea
citokinelor proinflamatoare (IL1, IL18).
Shigella eliberata din macrofage invadeaza celulele epiteliale prin membrana bazo-laterala
(macropinocitoză dirijată, asigurată de un grup de proteine – Ipa (invadind plasmid antigens),
injectate prin sistemul de secretie III), ulterior produce liza membranei vacuolei si se multiplica
in citoplasma.
Bacteriile se multiplică şi se propagă intra- şi intercelular graţie polimerizării actinei la un pol al
celulei (caracter determinat plasmidic) cauzând distrugerea enterocitelor, ulceraţii.
Citokinele eliberate de macrofage si celulele epiteliale determina o migrare masiva a PMN in
locul infectiei, ceea ce duce distrugerea integritatii epiteliului si facilita invazia directa a
submucoasei, evitand celulele M.
Astfel, moartea macrofagelor, distrugerea stratului epitelial, influxul masiv al PMN determina
inflamaţia fibrinoasă intensă a colonului, micro-abcese şi ulceraţii, cu apariţia mucusului,
puroiului şi sângelui în materiile fecale.
Perioada de incubaţie – 2 - 4 zile
Semne clinice – febră, dureri abdominale, tenesme (spasme rectale), scaune lichide
mucopurulente-sanguinolente frecvente.
Vindecarea în 2-5 zile (clinică, apoi microbiologică). Forme cronice sau portaj sunt posibile
Prelevate probe de scaun (elementele mucosangvinolente, purulente), apa, alimente, lavaje de pe suprafeţe
Metode Metode de diagnostic
diagnostic 1. Examenul microscopic – RIF
2. Examenul bacteriologic I. Izolarea culturii pure pe medii DD (Endo, Levin, Ploskirev) sau
Îmbogăţirea shigelelor în bulion selenit
46
 II. Coloniile lactozo-negative sunt repicate pe mediile Olkeniţki, Kligler pentru acumularea
culturii pure şi identificare preliminară (lactoza/zaharoza -, glucoza A, ureea -, H2S -)
III. Identificarea definitivă a culturii pure
- Caractere morfotinctoriale
- Caractere de cultură
- Caractere biochimice (teste primare, secundare)
- Caractere antigenice (seroidentificarea prin RA pe lamă cu seruri imune anti-Shigella poli- şi
monovalente)
- Fagoidentificarea
- Antibiograma IV. Analiza rezultatelor şi formularea răspunsului
3. Diagnosticul serologic (din a 5-7 zi de boală)
- RA, RHAI (adulţi 1:400 (S.flexneri), 1:200 (S.sonnei)
copii 1:100
coproanticorpi (sIg A – 1:80)
- ELISA
- RIFI Imunitate: specifică de tip, 1-2 ani, umorală (IgA)
Tratament antibiotice (tetraciclină, ampicilina, etc), trimetoprim, sulfamide, eubiotice, bacteriofagi, vaccin
inactivat (dizenteria cronică)
Profilaxia vaccinuri ribosomale, inactivate, atenuate (imunitate de scurtă durată)

47
Bacteria
Salmonella
Clasificare Genul: Salmonella (Daniel Elmer Salmon, veterinar american, a descoperit bacteria în 1885)
Specii: Salmonella enterica, Salmonella bongori (anterior subspecia V)
Subspecii ale speciei S.enterica: enterica (subsp. I), salamae (subsp. II), arizonae (subsp. IIIa),
diarizonae (subsp. IIIb), houtenae (subsp. IV), indica (subsp. VI)
Majoritatea tulpinilor izolate din patologii umane (99,5%) aparţin s/s S.enterica enterica cu peste
2500 de serovariante: S. London, S. Enteritidis, S. Typhi, S.Paratyphi A, S. Paratyphi B,
S.Choleraesuis, etc
Salmonella enterica subspecia enterica serovar Typhi sau Salmonella Typhi (S. Typhi)
C morfo Salmonella – bacterii gram-, mobile peritriche (S.Gallinarum, – imobilă), asporogene.
biolog/tinctor
Caractere de 1. Medii de îmbogăţire : Muller, Kauffman (medii cu bilă, tetrationat de Na), bulion cu selenit de
cultura Na
2. Medii DD de izolare a culturii pure: Endo, Levine, Ploskirev (colonii S, lactozo -); mediul
Wilson-Blair cu sulfit de bismut (colonii negre)
3. Medii DD de acumulare şi diferenţiere: Olkeniţki, Kligler (glucoza A/AG, lactoza-, H2S+,
ureaza-)
Teste primare: utilizează citratul de Na, produc H2S, MR+, LDC+, mobilitate+, celelalte teste –
negative.
Teste secundare: scindează glucidele A/AG, indol-, ornitindecarboxilaza+, etc
EXCEPŢIE: S.Typhi – citrat-, H2S-, scindează glucoza până la acid; S.Paratyphi A – H2S+/-,
LDC-
Structuri Ag O – 67 varietăţi antigenice (O1, O2, O3, ... O65, etc), permite repartizarea salmonelelor în
antigenice serogrupe (A, B, C, D, E,...Z, O51,...)
Fracţii antigenice majore desemnează grupa: O2 – grupa A; O4 – B, O6 – C, O9 – D, etc
Fracţii antigenice minore – O1, O12 - sunt comune
Ag H –defineşte serovariante în cadrul grupei. Structura flagelinei este determinată de 2 gene
cromozomale diferite, care se exprimă simultan sau alternativ (variaţie de fază, frecvenţa 10-4)
Ag H faza 1– Ha; Hb; Hc; Hd; Hg,m…
Ag H faza 2– H1,2; H1,5; H1,7;…
Serovar monofazic: O1,2,12:Ha (S.Paratyphi A)
Serovar difazic: O1,4,12:HbH1,2 (S.Paratyphi B)
Ag Vi (K), poliozidic, termolabil, prezent la S.Typhi, S.Paratyphi C, S.Dublin. Este concentrat
la polii bacteriei. Mascheaza Ag O. Distrus prin fierbere 10 min.
S. Typhi – O9,12:Hd:Vi+ / O9,12:Hd:Vi-
C biochim
Factori Conform patogenităţii pentru gazdă se disting:
patogenitate I. Salmonele monopatogene (umane) (S.Typhi, S.Paratyphi A, S.Paratyphi B)
II. Salmonele bipatogene (patogene pentru om şi animale, ubicvitare) – majoritatea.
Fimbrii (adeziune)
Capacitatea de a penetra în celule (sistem de secretie III) şi de multiplicare intracelulară
(Macrofage, celule epitel)
Endotoxina
Citotoxine (SLT) – inhibă sinteza proteică (necroză)
Enterotoxine (LT, ST) – activează adenilat/guanilatciclazele membranare (diaree)
Siderofori (captarea Fe)
Ag Vi (antifagocitar, inhibă activarea C, rezistenţă la activitatea bactericidă a serului)
Majoritatea salmonelelor (98%) sunt sensibile la bacteriofagul O1. Există bacteriofagi cu
specificitate de specie şi variantă.
Rezistanta la salmonelele rezistă la 70°C 30 min., rezistente la frig şi concentraţii mari de sare.
med extern Supravieţuesc mai multe săptămâni în mediu sec şi luni în apă. Se înmulţesc în produse
alimentare la temperatura camerei.
Epidemiologia Habitat: intestinul omului, animalelor, păsărilor, reptilelor. Vertebratele acvatice (păsări, reptile),
păsările domestice, bovinele, ovinele, porcinele, etc sunt frecvent contaminate (carne, ouă)
Patogeneza SALMONELOZE:
I. Febre tifo-paratifoide

48
 II. Salmoneloze digestive (toxi-infecţii alimentare, gastro-enterite)
III. Manifestări extra-digestive:
- bacteriemii nontifoidice
- infecţii pleuro-pulmonare
- afecţiuni osteo-articulare (osteite, osteomielite, artrite septice, etc)
- infecţii nozocomiale
- infecţii cardio-vasculare (pericardită, arterite)
- infecţii urinare
- infecţii abdominale (colecistită, abces al ficatului, splinei)
- infecţii ale SNC (meningită, abces al creierului, abces epidural, etc)

FEBRELE TIFO-PARATIFOIDE
Agenţii cauzali – S.Typhi, S.Paratyphi A, B, (C)
Sursa de infecţie – omul bolnav, purtătorul
Contaminarea fecal-orală (apă, alimente), contact direct
Doza infectantă – 105 - 106 bacterii
OMS – anual 18 – 33 mln cazuri de febră tifoidă, 500.000 – 600.000 cazuri de deces

Traversarea epiteliului intestinal intact

- Invazia şi multiplicarea intracelulară la nivelul plăcilor Peyer şi ţesutului limfoid al tubului
digestiv (perioada de incubaţie)
- Pătrunderea în ganglionii limfatici mezenterici cu multiplicarea salmonelelor în macrofage
(perioada prodromală)

PATOGENEZA
I săptămână de boală (bacteriemie). Invadarea fluxului sangvin via sistemul limfatic
(diseminarea germenilor) cu eliberarea endotoxinei. Endotoxina pe cale sangvină parvine la
centrii neurovegetativi ai ventriculului 3, determinând febră, stare de tifos, colaps cardio-
vascular, etc.
II săptămână de boală (difuzie parenchimatoasă) Bacteriile sunt fixate în organele SRE şi se
multiplică în ficat, splină, măduvă osoasă, ţesut limfoid, etc. Din această perioadă începe
eliminarea salmonelelor cu saliva, materiile fecale, urina, bila, etc.
III-IV săptămână de boală (faza alergică). Din ficat salmonelele pătrund în căile biliare, apoi
iarăşi în intestin. La nivelul plăcilor Peyer se dezvoltă o reacţie de hipersensibilitate tip 4 -
necroză, ulceraţii
Manifestări clinice
I. Perioada de incubaţie - 1-3 săptămâni
II. Perioada prodromală (de invazie) – 1-3 zile
III. Perioada de stare. Debut brutal, cu frison, febră 39-41 grade, cefalee, bradicardie, urmând
frecvent deliriu calm, rareori agitat, stupoare, somnolenţă, posibil comă. Erupţii cutanate
(rozeole) apar pe abdomen, torace, spate în ziua a 8-9 de boală (embolii limfatice cu bacterii).
Constipaţie, uneori diaree, tulburări cardiovasculare. Durata 7-10 zile.
Complicaţii: hemoragii intestinale, perforarea intestinului, peritonită, miocardită, meningită,
psihoză etc.
IV. Perioada de reconvalescenţă (1-3-6 luni)
Imunitatea – celulară, umorală
5-10% convalescenţi – purtători până la 3 luni (cu depistarea salmonelelor în bilă sau/şi urină)
3-5% convalescenţi (cu litiază biliară) – purtători cronici– (1-10 ani – toată viaţa)
Recidive sunt posibile (descărcări bacteriemice din focare profunde, forme L), se
caracterizează prin simptome atenuate şi evoluţie de scurtă durată
Prelevate sânge (perioada febrilă, în special I săptămână de boală), urină (începând cu a II săptămână),
materii fecale (II-III săptămână de boală), exsudat din rozeole, ser sangvin (din ziua a 7-ea), bilă,
măduvă osoasă
Metode Examenul microscopic – RIF, Gram
diagnostic Examenul bacteriologic
Hemocultura – 10-15 ml sânge se insămânţează în 100 ml bulion biliat, mediul Rappoport,
bulion glucozat 1% sau mediu bifazic pentru îmbogăţirea salmonelelor. Se incubează la 37 grade
şi în zilele 1, 2, 3, 5, 7 şi 10 se repică pe un mediu DD (Endo, Levin, Ploskirev, W-B) pentru
49
 izolarea culturii pure. Coloniile lactozo- se repică pe mediul Kligler (Olkeniţki) pentru
acumularea culturii pure şi identificarea preliminară.
Identificarea finală - în baza studiului caracterelor morfotinctoriale, de cultură, biochimice,
antigenice (RA pe lamă cu seruri imune polivalente ABCDE, seruri monovalente anti-O de grup
(O2, O4, O6, O9, etc) , seruri monospecifice anti-H (de variantă), seruri anti-Vi, sensibilitatea la
bacteriofagi).
Rezultatul definitiv negativ-în ziua a 11.

Rozeolocultura (exsudatul din rozeole se inoculează în 3-5 ml bulion biliat)

Mielocultura (0,5 ml măduva osoasă din stern în 3-5 ml bulion biliat)
Bilicultura (după 3-6 luni de la vindecare, 5-10 ml bilă se întroduc în BP) Roseolo-, mielo- şi
bilicultura se examinează ca şi hemocultura
Coprocultura (din săpt. 2) – 3-5 g materii fecale se însămânţează direct pe medii DD şi pe
medii de îmbogăţire (Muller, Kauffman). Rezultat pozitiv – ziua 4-5, rezultat negativ – peste 3
zile.
Urocultura (10 ml urină se centrifughează, sedimentul se examinează ulterior ca şi
coprocultura)

Serodiagnostic (din II săptămână)

1. RA Widal - la diluţii ale serului bolnavului se adaugă diagnosticuri OH din S.Typhi, Paratyphi
A şi B. Titrul diagnostic 1/200 sau creşterea în dinamică a titrului
2. RA modificarea Felix (utilizarea separată a diagnosticurilor O şi H). Anticorpii anti-O (Ig M)
apar primii (începând cu ziua 7-8) şi dispar după 2-3 luni (maximum săpt. II-III). Anticorpii anti-
H (Ig M, apoi Ig G) apar mai târziu (10-12 zi) şi persistă o durată mai lungă. În debut de
reconvalescenţă (săptămâna a IV) titrul Ac anti-O şi anti-H se egalează.
3. RHAI (cu diagnosticuri eritrocitare O)
4. ELISA detectează separat anticorpii IgM și IgG contra unei proteine din membrana externă a
S.Typhi.

INVESTIGAREA PURTĂTORILOR
Coproculturi repetate
Urocultura
Bilicultura
Serodiagnostic
1. Reacţia de Vi-aglutinare (eritrocite sensibilizate cu Ag Vi). Titrul diagnostic - 1/40
2. Reacţia de latex-aglutinare
3. Determinarea izotipului de imunoglobuline Ig G
Tratament - Fluorochinolone
- Cefalosporine de generaţia III
- Cloramfenicol
- Ampicilină
- Cotrimoxazol
Antibiograma este obligatorie, tulpinile multirezistente sunt frecvente!!!
Profilaxia Profilaxia specifică: vaccinarea selectivă (zone endemice, militari, personal medical, etc)
- Vaccin chimic TABTe
- Vaccin antitifoidic inactivat
- Vaccin atenuat Ty21a (administrare orală, imunitate locală sIgA), contraindicat gravidelor,
copiilor, imunodeprimaţilor
- Vaccin subunitar din Ag Vi (areactogen, imunitate 3-5 ani)

50
Bacteria GASTROENTERITELOR
Clasificare
C morfo
biolog/tinctorial
C de cultura
Str antigenice
Caractere biochi
F patogenitate
Rez med extern
Epidemiologia Sursa de infecţie: animalele domestice şi păsările (bolnave sau purtători cronici), persoane
bolnave sau purtători sănătoși de salmonele
Transmiterea pe cale alimentară (alimente contaminate direct de la sursă sau pe parcursul
procesului tehnologic), prin apă sau contact direct. Rareori prin inhalare de praf contaminat.
Doza infectantă –în funcţie de virulenţa tulpinii, receptivitatea gazdei, vârstă, utilizarea AB,
concentraţia inoculului, etc
Patogeneza Salmonelele depășesc aciditatea gastrică și ajung în intestinul subțire, unde aderă prin pili la
suprafața celulelor M (preponderent) și a enterocitelor. Prin sisteme de secreție (tipul III)
salmonelele injectează mai multe proteine, ceea ce determină endocitoza bacteriei cu transcitoza
ulterioară de la suprafața apicală la membrana bazolaterală și invazia celulelor vecine. În
interiorul celulei salmonelele se multiplică în vacuole, traversează celula și intră în lamina
propria. Aici ele sunt fagocitate de neutrofile și macrofage și induc un răspuns inflamator
profund. Persistența în lamina propria este asigurată de abilitatea salmonelelor de a ucide
macrofagele prin multiple mecanisme, inclusiv prin inducerea apoptozei.
Invazia și transcitoza enterocitelor, asociate cu permeabilitatea vasculară crescută și răspunsul
inflamator determină diareea. Secreția de prostaglandine și factori chemotactici amplifică
inflamația și modificările biochimice în enterocite.
Gastroenteritele pot fi urmate de bacteriemii.
Manifestări clinice: Perioada de incubaţie – 8 - 48 ore Debut brusc şi evoluţie acută (3 - 5 zile)
cu diaree, vomă, febră, cefalee, stare de rău. Evoluţie severă – la sugari, bătrâni, imunodeprimaţi
(în special bolnavi cu SIDA).
TOXIINFECŢII ALIMENTARE Survin ca urmare a ingestiei unui aliment în care s-au
acumulat cantităţi mari de mi/o (105 – 107). În stomac, apoi în intestin bacteriile se distrug, iar
endotoxina eliberată provoacă semnele clinice de intoxicare.

Alte forme de salmoneloze (septicemii, meningite, infecţii urinare, infecţii nosocomiale, etc) se
dezvoltă la persoane cu rezistenţa scăzută
Prelevate
Metode Diagnosticul de laborator al salmonelozelor non-tifoide
diagnostic Prelevate: în funcţie de forma clinică - mase fecale, mase vomitive, sânge, spălături gastrice,
urină, puroi, resturi de alimente suspecte.
Metode de diagnostic:
1. Examenul bacteriologic – de bază (coprocultură, hemocultură, urocultură...)
2. RIF – pentru diagnostic rapid
3. Serodiagnostic - RHAI
Tratament simptomatic, antibioterapie la necesitate (copii mici, bătrâni, imunodeprimaţi, forme grave de
infecţie)
Profilaxia Profilaxia salmonelozelor – nespecifică

51
Bacteria
HOLEREI
Clasificare Familia: Vibrionaceae
Genuri: Vibrio
Photobacterium
Salinivibrio
Aliivibrio (Allomonas)
Enterovibrio
Grimontia
Caractere generale (cheie) ale familiei: bastonaşe G-, drepte sau încurbate, mobile, reduc
nitraţii în nitriţi, fermentează glucoza, oxidaza+, catalaza+-
=Vibrioni halotoleranţi - Vibrio cholerae (agenţii holerei şi diareilor holeriforme)
=Vibrioni halofili – V.parahaemolyticus, V.alginolyticus, V.anguillarum, V.vulnificus,
V.metschnikovii (oportunişti, pot cauza toxiinfecţii alimentare, septicemii, meningite, supuraţii)
=Vibrioni free life (saprofiţi)
Se disting 2 biotipuri (variante) de V.cholerae: clasic (V.cholerae cholerae) şi El Tor (V.cholerae
El Tor), identice morfologic şi antigenic.
1. V.cholerae cholerae (clasic) – în 1883 izolat în cultură pură de către R. Koch, a cauzat 6
pandemii
2. V.cholerae El Tor – izolat în 1905 într-o staţie de carantină din El Tor (peninsula Sinai), în
1961 determină pandemia a VII
Diferenţierea biovariantelor
Caractere V.cholerae cholerae El Tor
Aglutinarea eritrocitelor de găină - +
Hemoliza eritrocitelor de berbec - +
Producerea acetoinei (test VP) - +
Liza cu bacteriofagi C (IV) ET (II)
Creşterea pe mediu cu polimixină - +
VIBRIONII HALOFILI
V. parahaemolyticus – toxiinfecţii alimentare, consecutive utilizării fructelor de mare,
provoaca gastro-enterite
V. vulnificus, V. alginolyticus – procese supurative (otite, conjunctivite, infecţii de plagă,
celulita, etc), toxi-infecţii alimentare, septicemii
VIBRIONII
Caractere Bastonaşe G-, încurbate, polimorfe, 2-3 µm / 0,5-0,8 µm, nesporogene, necapsulate, mobile
morfobiologice/ monotriche (flagel polar unic)
tinctoriale
Caractere de Anaerob facultativ, temperatura optimă de cultivare -- 37 grade (limite 14 – 40 grade C). Creşte
cultura pe medii simple, dar preferă pH alcalin (7,6 - 9,6). Halotolerant (0,5 - 7% NaCl, optimal – 3%).
Sensibil la pH acid
Mediu de îmbogăţire – Apa peptonată alcalină (AP) - pH 8,6
Medii de izolare a culturii pure:
- Geloza alcalină (GA) - mediu electiv-selectiv
- Mediul TCBS (tiosulfat-citrat-bilă-zaharoză) – DD şi selectiv
Manifestarea creşterii culturii de vibrioni
AP – peste 3-6 ore de incubare – văl fin la suprafaţa mediului
GA – peste 12 ore – colonii S (R atipice), plate, transparente, cu nuanţă albăstruie
TCBS – peste 12 ore – colonii S, opace, galbene (fermentarea zaharozei)
Str antigenice Antigenul O somatic, LPZ, termostabil (peste 200 serogrupe - O1, O2....O200…)
Ag O1 este constituit din 3 fracţii - A,B,C
Respectiv se disting 3 serovariante ale V.cholerae O1: Ogawa (A,B), Inaba (A, C) şi Hikojima
(A; B; C)
Ag H, proteic, termolabil, comun pentru V.cholerae

- V.cholerae O1, agent cauzal al holerei

-V.cholerae O139 Bengal (descris in 1992)– agent cauzal al holerei
-V.cholerae non O1/non O139 (O2, O3,... etc, vibrioni NAG) – responsabili de sindrom
holeriform, diaree, toxiinfecţii alimentare, gastro-enterite
52
 V.cholerae O139 Bengal – fenotipic asemănător cu biovarul El Tor, produce capsula
polizaharidica
Caractere V.cholerae este catalaza+ şi oxidaza+, reduce nitraţii în nitriţi, produce indol, posedă gelatinază,
biochimice LDC şi ODC, fermentează şi oxidează glucoza până la acid (testul Hugh-Leifson), lactoza -.
Conform activităţii glicolitice V.cholerae aparţine grupului I Heiberg (fermentează Zaharoza
şi Manoza, nu fermentează Arabinoza)- testul ZAM
Factori Factori de adeziune (pili - Toxin Coregulated Pilus (TCP), LPZ, glicocalixul)
patogenitate Enzime de patogenitate (mucinaza, neuraminidaza, LDC, lecitinaza)
Enterotoxina (toxina holerică, holeragen), constituită din 2 subunităţi A (A1, A2) şi 5
subunităţi B. Codificată de genele ctxAB ale unui bacteriofag filamentos CTXφ .
Endotoxina
Mecanismul de acţiune al enterotoxinei:
Subunităţile B servesc la fixarea pe receptorul gangliozidic GM1 de pe membrana enterocitului.
Urmează modificarea conformaţională a toxinei cu crearea unui canal hidrofil prin care
subunitatea A pătrunde în celulă. Catena A1, manifestând activitate ADP -ribozilantă, activează
adenilatciclaza membranară, ce duce la creşterea concentraţiei de cAMP intracelular. Rezultă
inhibiţia absorbţiei bicarbonatului şi hipersecreţia cloridului. Apa şi electroliţii (Na+ K+ Cl-
HCO3-) se acumulează în lumenul intestinal. Rezultă deshidratare extracelulară intensă cu
hemoconcentraţie, hipokaliemie, şoc hipovolemic şi acidoză metabolică.
Rez med extern
Epidemiologia HOLERA – gastroenterită acută, strict umană.
Anual – 3-5 mln infectati, 100-130 mii decedati
Agentul cauzal –V.cholerae O1/O139
Sursa de infecţie–bolnav, convalescent, purtător sănătos
Mecanismul de transmitere– fecal-oral
- Alimentar (apă, alimente, fructe de mare)
- Contact direct (manual)
Doza infectantă – 109 - 1011 UFC (104 pentru persoane cu hipoac
Patogeneza Vibrionii care au supravieţuit ajung în intestinul subţire. Local mucinaza descompune
mucusul, asigurând adeziunea vibrionilor la enterocite, colonizarea şi producerea toxinei.
Neuraminidaza transformă di şi trisialogangliozidele membranare în GM1, ce permite fixarea
toxinei şi penetrarea ei.
Evoluţia clinică a holerei:
I - Perioada de incubaţie (2-5 zile)
II – Enterita holerică (scaune frecvente, afecale, apoase, constituite din lichid clar cu flocoane
albe - aspect “zeamă de orez”)
III – Gastro-enterita (scaune frecvente – 10 - 50 ori pe zi – şi vome abundente). Consecinţe –
deshidratare (3-20 litri eliminaţi în 24 ore), carenţe de săruri, acidoză, hipoxie tisulară,
hipotensiune, contracţii (crampe) musculare.
IV - Algida holerică (stare extrem de gravă, hipotermie, asfixie, anurie, colaps, comă, deces)
Prelevate mase vomitive, materii fecale, bilă (purtători), de la cadavru – 3 fragmente din intestinul subţire
şi vezica biliară, prelevate din mediul extern (apa, alimente)
Metode 1. Diagnosticul rapid
diagnostic - Frotiu Gram (bacterii G-, încurbate)
- Studierea mobilităţii (preparate native – bacterii mobile, grupate în “bancuri de peşti”)
- Imobilizarea şi aglutinarea vibrionilor cu serul anti-O1
- Imobilizarea vibrionilor cu bacteriofagi “C” şi “ET” - RIF
2. Examenul bacteriologic (de bază)
- Prelevatele se însămânţează în AP I (îmbogăţire) şi GA I / TCBS (izolarea culturii pure) –
termostat, 37 grade C
- Peste 6 ore se examinează cultura din AP (văl la suprafaţă?), utilizată pentru diagnosticul rapid,
apoi se reînsămânţează pe AP II şi GA II.
- Peste 12 ore se examinează coloniile de pe GA I sau TCBS. Coloniile suspecte (plate şi
transparente cu nuanţă albăstruie pe GA, galbene pe TCBS) sunt expuse diagnosticului rapid (5
teste), apoi repicate pe mediul cu lactoză şi zaharoză pentru acumularea culturii pure şi
diferenţiere primară. AP II poate fi utilizată pentru efectuarea testelor rapide şi însămânţare pe
GA III
- Culturile lactoza-/zaharoza+ sunt identificate morfologic, cultural, biochimic, serologic (cu ser
53
 O1 sau RO (colonii atipice), apoi cu seruri monospecifice Ogawa şi Inaba). Se efectuează
fagoidentificarea şi diferenţierea biovariantelor
3. Depistarea toxinei
- In vivo (ansa ligaturată la iepure, culturi de celule)
- In vitro (ELISA, cu utilizarea gangliozidului GM1; latexaglutinarea)
- Tehnici de biologie moleculara (PCR, etc)
4. Serodiagnostic (retrospectiv)
Anticorpii (aglutinine, vibriocine, antitoxine) apar după 10-15 zile de boală
- RA (serul bolnavului + diagnostic din V.cholerae O1 (titrul diagnostic 1/80)
- RHAI (serul bolnavului + diagnostic eritrocitar)
- Reacţia de vibrioliză (serul bolnavului + cultură de vibrioni + complement). Titrul diagnostic –
10-4
- Dozarea antitoxinelor (ELISA, RHAI)
Tratament - Rehidratare
- Antibiotice (azitromicina, tetraciclină, sulfanilamide, doxiciclină)
- Tratament simptomatic
Profilaxia Imunitate
– umorală (sIgA, IgM, IgG),
– antibacteriană şi antitoxică, de scurtă durată (2 ani), reinfecţii sunt posibile
- Igiena individuală şi colectivă
- Vaccinarea (vaccin inactivat, vaccin subunitar, holeragen-anatoxină)
Imunitatea –până la 6 luni Vaccinul viu este în proces de studi

54
Bacteria
CAMPYLOBACTER
Clasificare Trei specii de Campylobacter sunt patogene pentru om : C. fetus, C. jejuni, C. coli.
Caractere Reprezentanţii genului Campylobacter sunt bastonaşe Gram -, încurbate în virgula, în S sau
morfobiologice/ “pescăruş in zbor”, mobili monotrichi.
morfotinctoriale
Caractere de Campylobacter au metabolism respirator microaerofil. Pot fi izolate pe medii selective
cultura imbogăţite cu sînge conţinând numeroase antibiotice (bacitracină, novobiocină, vancomicină,
polimixină, etc)
Temperatura optima – 37 grade C. Colonii S, plate, cenuşii, translucide, 12 mm diametru, apar
peste 2-4 zile de cultivare.
Str antigenice
Caract biochim
Factori C. jejuni/coli au o putere enteropatogenă importantă, fiind responsabile de enterite. Produce o
patogenitate citotoxina de tip A- B (CDT) legata de membrana externa, capabila sa determine stoparea
ciclului celular.
Rez med extern
Epidemiologia Campylobacter se intâlnesc în tubul digestiv al animalelor, în special ovine, porcine şi la păsări
Contaminarea omului are loc pe cale alimentară (apă, lapte, carne).
Afecteaza toate vârstele, dar mai frecvent copiii, în condiţii de igienă precară. Maladia
evoluează cu durere abdominala, diaree apoasa sau cu sange si puroi, posibil febra, cu vindecare
spontană în câteva zile.
C. fetus determină septicemii la persoane fragilizate: cirotici, diabetici, cardiaci, gravide...
Patogeneza
Prelevate
M diagnostic
Tratament Eritromicina si azitromicina sunt antibioticele de elecţie în tratamentul campilobacteriozelor
digestive.
Alte antibiotice: tetraciclina, fluorochinolone, aminoside, cloramfenicol, ampicilina
Profilaxia

55
Bacteria
Helicobacteriaceae
Clasificare Genul Helicobacter
32 specii: H.pylori (gastric), H.cinaedi, H.fennelliae (intestinali) H. pylori este agentul cauzal
al gastritelor acute si cronice, ulcerului gastric, adenocarcinomei gastrice si a limfomei tesutului
limfoid asociat mucoasei
C morfo - Bastonase gramnegative spiralate, cu flageli polari. Nu formeaza spori, nici capsule
biolog/tinctorial
Caractere de H.pylori poate fi cultivat pe medii speciale, imbogatite cu sange, ser, galbenus de ou, in conditii
cultura de microaerofilie, la temperaturi intre 30 – 37 grade C.
Str antigenice
Caractere H.pylori produce abundent ureaza, ceea ce-i permite sa supravietuiasca in stomac.
biochimice Catalazo si oxidazo-negativ, nu scindeaza carbohidratii
Factori Adezine (proteine din membrana externa)
patogenitate Enzime: ureza, mucinaza, fosfolipaze
Toxine: - Toxina VacA (determina apoptoza celulelor eukariote prin generarea de vacuole
citoplasmatice mari) - Toxina CagA (provoaca modificarea proteinelor celulare)
Sisteme de secretie
Rez med extern
Epidemiologia Infectiile sunt comune, in special in tarile in curs de dezvoltare sau cu nivel socio-economic
scazut
Sursa de infectie - omul
Mecanismul de transmitere - fecaloral
Patogeneza Colonizarea initiala este facilitata de:
(1) blocarea producerii de acid de catre o proteina bacteriana
(2) neutralizarea acizilor gastrici prin producerea de amoniac (activitatea ureazei)
Helicobacter ulterior datorita mobilitatii active poate traversa mucusul gastric si adera la
celulele gastrice epiteliale prin multiple proteine de adeziune de suprafata. Aceleasi proteine
pot de asemenea sa se lege de proteinele gazdei si sa ajute bacteria sa evite detectia imuna.
Leziunea tisulara localizata este mediata de ureaza, mucinaza, fosfolipaze si activitatea
citotoxinei A (VacA), o proteina care, in urma endocitozei de catre celulele epiteliale, distruge
celulele prin producerea vacuolelor.
Proteina CagA, injectata in celulele epiteliale prin sistemul de secretie IV (tip seringa),
interfereaza cu structura normala a citoscheletului celular.
Colonizarea cu H.pylori este insotita de infiltratia celulara a lamina propria cu neutrofile si
limfocite, urmata de inflamatie progresiva si formarea abceselor.
Manifestarile clinice
Infectia primara este asimptomatica sau se manifesta prin nausee si dureri gastrice.
Dupa o perioada de latenta de mai multi ani, simptomele de gastrita sau ulcer peptic includ
nausee, anorexie, voma, dureri in epigastru.
Multi pacienti raman asimptomatici decade, chiar pana la perforarea ulcerului
Complicatii – hemoragie si peritoni
Prelevate
Metode diagnostic Microscopic: examinarea histologica a bioptatelor
Testul ureazei - relativ sensibil si specific
Detectarea antigenului H. pylori in materii fecale (ELISA)
Examenul bacteriologic
Examenul serologic demonstreaza expunerea la H. pylori
Tratament Terapie combinata cu un inhibitor al pompei protonice (ex., omeprazol), macrolide (ex.,
claritromicina) si β-lactamice (ex., amoxicilin) sau metranidazol pentru 2 saptamani.
Profilaxia Nu exista vaccinuri umane la momentul actual.

56
Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
57
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice

58
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern

59
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament

60
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
61
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri

62
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

Bacteria
Clasificare
Caractere
morfobiologice/
morfotinctoriale
Caractere de
cultura
Structuri
antigenice
Caractere
biochimice
Factori
patogenitate
Rezistanta la
med extern
Epidemiologia
Patogeneza
Prelevate
Metode
diagnostic
Tratament
Profilaxia

63