MECANISME BIOCHIMICE DE PROCESARE A INFORMAȚIEI LA NIVEL CELULAR

1. Dați un exemplu de primer (10 nucleotide) pentru un fragment de ADN dublu catenar de maxim 40 perechi de
nucleotide.

2. Dați un exemplu de fragment ARN care a suferit procese posttranscripționale.

3. Modificările posttranscripționale. Protejarea moleculelor de ARN.

Mecanismele de protecție au drept scop protejarea moleculeleor de ARNm de acțiunea nucleazelor citoplasmatice,
care au rolul de distruge ARN-ul strain sau ARN-ul prorpiu degradat. Aceasta se realizează prin adăugarea la capătul
3' și 5' a moleculei de ARNm a unor grupări.
La capătul 5' protecția se realizează prin adăugarea unei baze azotate purinică + riboză + grupare trifosfat. Sub
acțiunea unei guaniltrasferaze se realizează o legătură 5'-5' trifosfat. Restul GDP va fi apoi metilat în poziția 7
rezultând 7 metil guanozină difosfat.
La capătul 3 vor fi hidrolizate 20 de nucleotide în aval de de secvența specifică de poliadenilare AAUAAA. Apoi o
enzimă de tip poli(A) polimeraza atașează un număr variabil de adenozină monofosfat, consitutuid segmentul
poliadenină. De lungimea acestul segment poli(A) depinde timpul de viață a ARN.
4. Modificările posttranscripționale. Selectarea informației.
Selectarea informației la nivelul ARN are loc printr-un proces numit splicing. Acesta constă în eliminarea intronilor și
legarea exonilor(fragmente ce participă la sinteza ADN), rezultând molecula de ARNm matură. Procesul este catalizat
de molecule ribonucleice mici (snARN). Fiecarea snARN este asociat cu factori proteici de control cu care constitue
sn RNP (ribonucleoproteine nucleare mici). Acestea se leagă de introni, constituind un complex numit spliceozom ce
va cataliza procesul de excizie a intronilor și înădirea exonilor. Datorită splicing-ului alternativ selectarea exonilor și
ordinea lor poate varia în molecula de ARNm matur. Astfel o genă poate codifica mai multe proteine.
Splicing-ul cuprinde 2 etape: scindarea la 5' a intronului și scindrarea la 3' a intronului, detașarea intronului și legarea
exonilor prin legaturi fosfodiesterice.
5. De ce sistemul de reglare a expresiei genic la procariote nu poate fi utilizat la eucariote.
Sistemul de reglare a expresiei genice la procariote nu poate fi utilizat la eucariote deoarece procariotele nu dispun de
nucleu, astfel nu dispun de mecanism de export al ARN din nucleu in citoplasma ca in cazul eucariotelor. De
asemenea, procariotele nu prezinta nucleaze in citoplasma, in timp ce eucariotele dispun de nucleaze pentru protectia
imoptriva ARN-ului strain, devenind necesara protectia ARN-ului propriu. Procariotele sunt organisme unicelulare si
nu au nevoie de foarte multe tipuri de proteine, in timp ce eucariotele sunt organisme pluricelulare si si-au dezvoltat
mecansim de splicing alternativ pentru obtinerea unui spectru mai larg de proteine.
6. Enumerați etapele succesive de la recepționarea unei molecule semnal hidrofobe și activarea transcripției unei
gene.
Moleculele semnal liposolubile (hidrofobe), cum sunt hormonii steroizi, h.tiroidian, acidul retinoic, retinoizii, vit.D3,
intra direct in celula si se leaga de receptorii intracelulari (nucleari si citoplasmatici). Molecula semnal liposolubila
(ex.h.steroid) se leaga de receporul specific existent in citoplasma, conduce la modificari conformationale in
complexul SR= steroid-receptor (fenomen numit activare/transformare) care conduce la translocarea SR in nucleu
unde receptorul dimerizeaza si se leaga la nivelul regiunilor reglatoare ale unor gene specifice determinand activarea
transcriptionala a acestora.
7. Enumerați etapele succesive de la recepționarea unei molecule semnal hidrofile și activarea unui sistem efector.
Moleculele semnal hidrosolubile cum sunt neurotransmitatorii, hormonii proteici, factorii de crestere proteici, nu pot
strabate direct dublul strat lipidic al membranei celulare. Ele se leaga de domeniul extracelular al receptorului
membranar specific. Astfel, domeniul citoplasmatic al receptorului sufera o modificare conformationala. Aceasta
modificare difera in functie de tipul receptorului. In cazul receptorii tirozin-kinazici, acestia dimerizeaza, apoi are loc
autofosforilarea lor. In continuare, de receptorii fosforilati se leaga proteine citoplasmatice, ce actioneaza ca molecule
adaptor, iar de ele se leaga o serie de alte proteine ce se fosforileaza in lant, transmitand in final semnalul pana la nivel
nuclear.
In cazul receptorilor cuplati cu proteina G, acestia nu dimerizeaza si nu sunt fosforilati. Legarea moleculei semnal
cauzeaza o modificare conformationala a domeniului citoplasmatic al receptorului, care produce interactiunea lui cu
proteina G asociata. Din proteina G se desprinde subunitatea alfa activata (alfa-GTP) care interactioneaza cu proteine
specifice cum ar fi enzime (adenilat ciclaza, guanilat ciclaza) sau canale ionice, pe care le activeaza, acestea din urma
producand un mesager secundar (AMPc, GMPc) care va determina raspunsul la semnal prin activarea unor protein
kinaze care au actiune asupra unei cai metabolice sau a transcriptiei unei gene.
8. De ce timina este o nucleotidă derivată de la o altă nucleotidă și apare doar la ADN nu și la ARN?
Timina este o nucleotidă derivată din uracil prin metilare. La nivelul ADN nu avem uracil deoarece prin dezaminarea
citozinei se formează uracil. Uracilul nou format (în urma mutației) nu ar putea fi deosebit de uracilul prezent în mod
normal. Astfel funcția reparatorie nu ar mai fi eficientă. În cazul ARN transformarea citozinei în uracil nu este atât de
importantă deoarece ARN are timp scurt de viață, și se poate sintetiza prin transcripție din nou. (ARN ca și restul
moleculelor înafară de ADN sunt pe post de consumabile.)
9. Metilarea ADN. Dații trei exemple și motivați necesitatea procesului în cele 3 cazuri.
 Metilarea ADN asigură stabilitatea materialului genetic. ADN hipometilat deuce la instabilitate genomică
care se poate manifesta prin rearanjări cromozomiale ( deleții, inversii, translocații etc.). În plus apare riscul
reactivării promotorilor transpozomilor, care contribuie la reglarea aberantă a genelor în cancer prin
interferența transcripțională sau generarea de transcripți antisens.
 Metilarea ADN este importantă în dezvoltarea embrionară. Metilarea anumitor sectoare duce la inactivarea
lor. În rezultat se vor manifesta genele caracteristice țesutului = diferențiere celulară.
 Metilarea genelor stă la baza amprentării genetice. Amprentarea genomică este determinată de modificări
epigenetice și influențează modul în care se exprimă anumite gene în funcție de originea lor ( maternă sau
paternă). Aceasta stă la baza unor boli ca disomiile uniparentale ( prezența a 2 cromozomi de origine maternă
sau paternă). În cazul în care produsul de concepție primește 2 cromozomi 15 materni va suferi de sindromul
Prader-Willi, iar dacă doi materni sindromul Angelman. regiunea amprentată este 15q11-13.
 Catena metilată – matriță este untilizată drept model în corectarea erorilor post translaționale.
10. Efectul Wobble.
Este un efect cuplat cu degenerarea codului genetic. Legarea codon–ARNm - anticodon–ARNt nu este perfectă, astfel
dezvoltandu-se acest efect care consta in faptul ca pentru asociere e suficientă complimentaritatea doar a primelor 2
baze, in timp ce pentru a 3 exista mai multe variante. Datorită acestui efect mutația la nivelul celei de-a 3 bază nu va
determina inserarea unui alt aminoacid (”mutație silențioasă”).
11. Modalități de evitare a mutațiilor în conservarea și transmiterea informației genice.
Evitarea efectului mutatiilor poate fi realizat prin mai multe moduri:
1. Repararea mutatiilor ADN prin reparare directa (modificarile sunt efectuate fara a intrerupe catena ADN), reparare
prin excizie de baze azotate sau de nucleotine modificate (excizia unei parti din catena, lasand un gol, urmata de
resinteza utilizand matrita ADN complementara), reparare in cursul proceselor de replicare sau translatie.
2. Efectul Wooble caracteristic translatiei limiteaza efectul mutatiilor. In cazul in care mutatia afecteaza doar a 3-a
nucleotida dintr-un codon ARNm, ea nu va avea repercursiuni asupra structurii proteice, intrucat pentru asocierea
codonului ARNm si anticodonului ARNt e necesara complementaritatea doar a primelor 2 baze.
3. Agentii anticancerigeni sunt substante care inhiba replicarea ADN din celulele canceroase, blocand astfel
dezvoltarea procesului tumoral. In functie de tipul componentei afectate in timpul replicarii avem mai multe categorii:
agenti alchilanti; agenti ce blocheaza topoizomerazelel; agenti ce blocheaza formarea fusului mitotic; agenti ce
hipersensibilizeaza microtubulii, blocand diviziunea celulara.
12. Tipuri de reparații ale moleculei de ADN.
Repararea directă – modificările sunt înlăturate fără a întrerupe catena ADN. Ex.: fotoliazele rup legăturile dintre
dimerii de timină.
Repararea prin excizie – îndepărtarea unui fragment de catenă ( lăsând un ”gap”) care va fi completat corect de
ADN polimerază. Include:
o Repararea prin excizia bazelor – baza azotată este înlocuită sub acțiune unei glicozilaze.
o Repararea prin excizie nucleotidelor – prin acțiunea unui complex multienzimatic leziunea este îndepărtată
sub forma unui oligonucleotid. Un nou fragment ADN este sintetizat de ADN polimerază și înserat de ADN
liază
Repararea bazelor nepotrivite – elimină o bază normală (nemodificată) dar înserată incorect.
Repararea în cursul replicării și transcripției – complexul de replicare/ transcripție se oprește la nivelul leziunii, iar
ADN polimeraza corectează leziunea, după care procesul continuă.
13. Tipuri de agenți mutageni ai moleculei de ADN.
Fizici : radiațiile UV – produc legarea covalenta a 2 baze pirimidinice adiacente in catena AND, formandu-se un
dimer de pirimidina, care blocheaza la nivelul sau procesele de replicare sau transcriptie
Chimici : compușii aromatici policiclici (ex:acridina)– se inseră între catenele helixului ADN, producand mutatii ale
cadrului de citire, prin insertia sau deletia uneia sau mai multor perechi de baze.
HNO2 – acidul azotos – dezamineaza bazele azotate ce conțin grupări amino, ca rezultat, adenina -> hipoxantina,
guanina -> xantina, citozina -> uracil. Hipoxantina se va imperechia cu citozina, uracilul cu adenina, producandu-se
mutatii de tip tranzitie A-T <-> C-G.
compuși alchilați – epoxid
Interni : tautomerizarea bazelor azotate, defecte ale enzimelor de reparație.
14. *De ce ADN are o structură bicatenară?
Molecula de ADN este alcatuita din 2 catene polinucleotidice infasurate in jurul unu ax comun, imaginar, constituid
un dublu helix, cu bazele azotate proiectate spre interior, perpendicular pe ax. Cele 2 catene sunt legate intre ele prin
legaturi de H stabilite intre bazele azotate complementare ( A=T- max 2 punti de H, C=G- max 3 punti de hidrogen) si
prin legaturi Van der Waals.
Structura bicatenară oferă stabilitate mai mare moleculei.
Structura bicatenară permite transmiterea fidelă a informației la celulele fiice prin replicare semiconservativă.
Structura bicatenară permite corectarea mutațiilor (ex.: catena nou sintetizată este comparată cu catena matrice , iar
nucleotidele inserate incorect excizate.
15. Elementele componente ale unei gene.
Gena reprezinta secventa de ADN cromozomial care codifica sinteza unei molecule de ARN functional. Este alcatuita
din:
Exoni - regiuni din gena formate din secvente nucleotidice de pe care se va sintetiza ( prin transcriptie) un fragment
de ARNm primar. Ele sunt fragemente codificante si active pentru sinteza de proteine.
Intronii - sunt fragmente din gena care participa ca si exonii la transcriptie, dar ARNm sintetizat de pe introni este
intotdeauna excizat in timpul asamblarii ARN-ului mesager matur(fenomen numit SPLICING). Intronii nu vor
participa la translatia mesajului, fiind regiuni netransmisibile, dar sunt implicati in reglarea expresiei genice.
Promotor – zona in amonte de inceperea propriu-zisa a genei, conțin situs de legare pentru factori de transcriptie si
pentru ARN polimeraza (conține TATA box)
16. Reglarea expresiei genice la nivelul nucelului.
1. prin metilare – sectoarele hipermetilate sunt netranscriptibile, iar cele hipometilate sunt active pentru transcripție.
2. controlul vitezei de transcripție – este realizat prin factori aplificatori sau inhibitori ce cresc sau reduc viteza de
trasncipție prin formarea complexului de inițiere.
3. splicing-ul alternativ – generează diferite forme mature de ARNm în funcție de țesut.
4. existența unor situsuri alternative de transcripție
5. modificări de editare ale ARN – ARNm după maturare este modificat enzimatic în nucleu, de obicei prin
modificarea unei baze azotate, rezultatul fiind modificarea unui codon din proteine finală. ex.: ARN- adenozin
dezaminaza duce la transformarea unui rest de adenină în hipoxantină și la înlocuirea Glu cu Arg.
6. Reglarea transportului din nucleu în citoplasmă - doar o parte mică din ARN trece în citoplasmă, restul fiind
hidrolizată de un complex numit exozom, principalul principiu fiind un proces de splicing incomplet.
7. contolul prin molecule de ARN
17. Reglarea expresiei genice la nivel citoplasmatic.
1. controlul prin molecule de ARN
2. controlul la nivel translațional :
a. blocarea situsului de start al translației – de către proteie supresoare, reglate de efectul fiziologic al proteinei
translate. De ex.: o feroproteină blochează translația ARNm al feritinei.
b. Centre interne multiple ale ARNm – procesul de translație sare este codonul start AUG + factori de inițiere a
translației. Este carcteristică virusurilor.
c. Controlul stabilității ARNm – prin scurtarea cozii poli(A), iar când rămân în jur de 30 resturi de Adenină este
îndepărtată și protecția de la capătul 5’ ARN fiind hidrolizat rapid. Prin poliadenilare poate fi crescută durata
de viață a ARN. De ex.: estradiolul crește durata de viață a ARN vitelogeninei de la 30h la 200h.
d. Controlul factorilor ce intervin în translație – factorii de inițiere elongare sau terminare a translației pot fi
inhibați sau activati prin acțiunea unor inhibitori sau prin fosforilare/defosforilare.
3. splicing-ul proteic.
18. Explicați de ce un număr mic de gene produce un număr mult mai mare de proteine.
Acest fenomen este explicat de splicing-ul alternativ. Molecula de ARNm matură diferă în funcție de țesut, din cauza
că în unele țesuturi intronii pot fi considerați exoni, în plus ordinea lipirii exonilor poate varia. Un exemplu este în
cazul tropomiozinei, care prezintă 2 forme diferite în mușchiul striat și neted, care sunt codificate de aceeași genă. Un
alt exemplu este calcitonina sintetizata a nivelul celulelor parafoliculare de pe tiroida. Aceeasi gena pentru calcitonina
este maturata diferit in tesutul neural, rezultand un alt ARNm care genereaza peptidul CGRP.
19. Explicați modalitatea prin care o proteină de secreție este produsă în reticolul endoplasmatic.
Sinteza proteinelor în RER necesită cuplarea poliribozomilor de membrana externă a RE. Acest lucru este posibil,
deoarece dupa sinteza primilor 30AA de la capătul N terminal proteinele expun un semnal hidrofob. Acest semnal
este recunoscut de o particulă de recunoaștere a semnalului SRP care se va lega de capătul N terminal. La nivelul RE
particula de recunoaștere a semnalului se leagă de receptorul pentru SRP și fixează ribozomul de membrana RE. Când
receptorul leagă GTP polipeptidul rezultat va travesra porii. SRP va fi eliberată prin hidroliza GTP. Polipeptidul va fi
transclocat printr-un pot hidrofil creat de mai multe proteine membranare = translocon. Proteina intră în RE, înaintând
pe măsura sintezei. După sinteză o peptidează clivează semnalul de la nivelul capătului N-terminal, iar proteina este
eliberată în RE. După este eliberat ribozomul, iar porii membranari se închid complet. In interiorul RE, proteinele nou
sintetizate sunt supuse actiunii unor enzime care asigura plierea si stabilizarea conformatiei.
20. Explicați modalitatea prin care o proteină nou sintetizată este direcționată spre organitul în care va funcționa.
După sinteză, proteinele vor migra spre țesuturile țintă în funcție de secvența semnalului de la capătul N- terminal.
Capetele semnal ale proteinei sunt cele care hotărăsc legarea de situsurile de recunoaștere ale structurii țintă. De
exemplu, în cazul proteinelor mitocondriale sau nucleare, acestea sunt sintetizate în citoplasmă, de ribozozomii liberi.
Proteinele sunt direcționate spre organit și sunt recunoscute datorită unor secvențe de recunoaștere ( bogate în Liz și
Arg în cazul nucleului și Ser, Thr pentru mitocondrie. Acest proces necesită și el secventă semnal, receptori
membranari, proteine membranare și o peptidază. Acest proces se numeste import posttranslational.
21. Explicați modul prin care o proteină își obține conformația corectă.
Proteinele își adoptă conformația corectă printe-un rpcoes numit Folding. Adoptarea conformatiei finale, mai ales in
cazul proteinelor mari, este un proces asistat de proteine specifice. În cadrul proceseului sunt implicate proteinele
chaperone (ex.: GroEL, GroES). Acestea protejează capătul N-terminal al proteinei în curs de sinteză de interacțiuni
cu alte proteine citoplasmatice. Ele fixează capătul N-terminal într-o ”cușcă” a lui Amfisen, ferind proteina de ale
interacțiuni, asfel că ea poate lua conformația corectă, dictată de structura primară. În cadrul procesului mai sunt
implicate 2 enzime importante:
 Protein disulfit – izomeraza – care rupe punțile disulfidice incorecte și le reface la locurile corecte.Are
concentrație în RER unde sunt sintetizate proteinele de secreție.
 Peptidil-prolin-izomeraza – aranjează resturile de prolină în pozițiile cis/trans.
22. Enumerați principalele modificări posttranslaționale.
Modificările posttranslaționale ale proteinelor pot include :
1. Scindări ale catenei, în decursul căreia sunt eliminate fragmente ce mențin proteina în stare inactivă sau fragmente
cu rol temporo-spatial ce au dirijat transportul si inserarea proteinei in structura celulara finala. De exemplu
Insulina este rezultatul a 2 scindări succesive – preproinsulina – proinsulina – insulina.
2. ”splicing-ul” proteic – eliminarea inteinelor (analog proteic al intronilor) si atasarea exteinelor pentru realizarea
secventei proteinei mature.
3. Modificări chimice ale aminoacizilor in procesul de translație.
Modificările neenzimatice :
- racemizarea aminoacizilor – ei trecând din forma L în D
- glicozilarea neenzimatică (de ex.: în cazul HbA1c)
- carbamilarea – realizată de ureea din sânge asupra proteinelor plasmatice
- oxidarea catenelor laterale ale aminoacizilor din proteine

Modificări enzimatice :
- atașarea de resturi glucidice – obtinere de glicoproteine prin N-glicozilare in RE si O-glicozilare in Aparat
Golgi
- acilarea proteinelor – prin N-miristoilarea, glipiarea, palmitoilarea, izoprenilarea
- formarea de legături intra sau intercatenare – punti S, punri ditirozina, iodinarea Tir, metilarea catenei
laterale.
23. Explicați rolul celor 3 situsuri de încadrare din structura ribozomului, active în procesul de translație.
Locusul A (aminoacil) – rolul de fixa prin complementaritate complexul ARNt-aminoacid, al cărui anticodon
complimentar este codonul prezentat de ARNm. După care enzima peptidil transferaza hidrolizează AA metionina din
locusul P (peptidil) și îl leagă de aminoacidul din locusul A printr-o legătură peptidică, cu consumul a unei molecule
GTP. În urma acestui proces ARNt din locusul P devine liber. In continuare sub actiunea translocazei si cu consumul
1GTP are loc translocarea ribozomului de-a lungul ARNm pe directia 5’-3’, pe distanta de 3 nucleotide (1 codon). In
urma acestui proces, ARNt liber din pozitia P ajunge in pozitia E de unde va fi eliberat. In acelasi timp ARNt-dipeptid
din pozitia A va trece in pozitia P, in pozitia A fixandu-se prin complementaritatea codon-anticodon ARNt-aminoacid
3. Peptidil transferaza detaseaza dipeptidul din pozitia P si il leaga printr-o legatura peptidica de aminoacidul 3 din
pozitia A, rezultand un tripeptid. ARNt din loculsul P devine liber, actioneaza din nou translocaza, ARNt din pozitia P
ajunge in E si este eliberat, in pozitia A fixandu-se un nou ARNt-aminoacid complentar cu ARNm. Proceseul se
continua pana in secventa ARNm din pozitia A ajung codoni de tipul UAA, UAG, UGA.
24. Transmiterea semnalului prin calea RAS.
Calea Ras este o cale care implică receptorul tirozinkinazic, proteina Ras și 3 proteinkinaze citoplasmatice (Raf-1,
MEK, ERK), fiecare activând prin fosforilare celălalt element al căii. Calea Ras cuprinde urmatoarele etape:
- Legarea semnalului de receptorul sau specific. Portiunea citoplasmatica a receptorulului dimerizeaza si se
autofosforileaza la nivelul gruparilor hidroxil ale resturilor de tirozina.
- Complexul GRB/SOS, care sunt niste proteine adaptor, se fixeaza la receptorul fosforilat prin domeniul SH2 al GRB
- Complexul GRB/SOS legat activeaza la randul sau proteina Ras. Proteina Ras este inactiva atunci cand este legata
de GDP, si activa cand e legata de GTP. In cazul in care Ras este in contact cu complexul GRB/SOS, GDP este
schimbat cu GTP, proteina devenind activa. Starea activata dureaza foarte putin deoarece Ras are activitate GTP-
azica, hidrolizand GTP si revenind la starea inactiva Ras-GDP.
- Proteina Ras-GTP activeaza o cascada de proteinkinaze. Astfel, Ras activeaza prin fosforilare Raf-1, Raf-1 activeaza
prin fosforilare MEK, iar MEK activeaza prin fosforilare ERK
- ERK activat pătrunde în nucleu, unde prin fosforilarea unor factori de transcripție, activează niște gene specifice.
25. Transmiterea semnalului prin calea AMPc.
Calea AMPc utilizează receptori cuplați cu o proteină G. Calea AMPc prezinta urmatoarele etape:
- Legarea moleculei semnal de receptor, in urma careia au loc modificări conformaționale ale portiunii citoplasmatice
ale receptorului, determinand interactiunea cu proteina G, care de asemenea isi modifica conformatia. Proteina Gs este
formată din 3 subunități α,β,γ. Subunitatea α ee cuplată cu o moleculă de GDP, fiind forma ei inactiva. Modificarea
conformației receptorului duce la schimbarea GDP cu GTP.
- Subunitatea α-GTP se detașează din complexul cu celelalte 2 subunități și se deplasează pe fața internă a membranei,
legându-se de o enzimă – adenilatciclaza.
- Legarea α-GTP cauzează modificări conformaționale la nivelul adenilatciclazei, care devine activă și realizează
convertirea ATP→AMPc. Subunitatea α are funcție GTP-azică. Complexul α-GTP va hidroliza la α-GDP,
decuplându-se de adenilatciclază. Subunitatea α-GDP se reasociază cu subunitățile βγ, reconsituind proteina G
inactivă, care va repeta ciclul dacă molecula semnal mai este atașată de receptor. În cazul proteinei Gi, legarea
semnalului va cauza reducerea producerii de AMPc, α-GTP inhibând adenilatciclaza.
- Creșterea AMPc determină activarea proteinkinazei AMPc dependente = PKA. Aceasta este o enzimă dimerică cu 2
situsuri de legare AMPc / subunitate. În cazul legării 4 molecule AMPc aceasta devine activă fosforilând anumite
substrate.
- PKA fosforilează enzimele implicate în metabolismul glicogenului, stimulând enzimele implicate în glicogenoliză și
inhibându-le pe cele implicate în glicogenogeneză. Alt răspuns în care este implicată PKA activată este migrarea în
nucleu și fosforilarea unui factor de transcripție CREB, care se leagă de regiunea reglatoare a genei.
- Oprirea semnalizării se face prin disensibilizarea receptorului pentru molecula semnal de ex. (Adrenalina). După
legarea moleculei semnal de receptor, fosforilarea acestuia îî permite să lege proteina Barr. Legarea acesteia detașează
receptorul de proteina G si de membrana plasmatica printr-un proces de endocitoza, acesta trecand intr-o vezicula
 mica. Aici este defosforilat si este intors in membrana plasmatica, apt de a se lega de alta molecula semnal. De
asemenea, fosfodiesterazele hidrolizeaza AMPc la AMP.
26. Transmiterea semnalului prin calea GMPc.
Calea GMPc utilizează receptori cuplați cu o proteină G. Calea GMPc prezinta urmatoarele etape:
- Legarea moleculei semnal de receptor, in urma careia au loc modificări conformaționale ale portiunii citoplasmatice
ale receptorului, determinand interactiunea cu proteina G, care de asemenea isi modifica conformatia. Proteina Gs este
formată din 3 subunități α,β,γ. Subunitatea α ee cuplată cu o moleculă de GDP, fiind forma ei inactiva. Modificarea
conformației receptorului duce la schimbarea GDP cu GTP.
- Subunitatea α-GTP se detașează din complexul cu celelalte 2 subunități și se deplasează pe fața internă a membranei,
legându-se de o enzimă – guanilatciclaza.
- Legarea α-GTP cauzează modificări conformaționale la nivelul guanilatciclazei, care devine activă și realizează
convertirea GTP→GMPc. Subunitatea α are funcție GTP-azică. Complexul α-GTP va hidroliza la α-GDP,
decuplându-se de guanilatciclază. Subunitatea α-GDP se reasociază cu subunitățile βγ, reconsituind proteina G
inactivă, care va repeta ciclul dacă molecula semnal mai este atașată de receptor. În cazul proteinei Gi, legarea
semnalului va cauza reducerea producerii de GMPc, α-GTP inhibând guanilatciclaza.
- Creșterea GMPc determină activarea unei proteinkinaze. Ea fosforilează enzimele implicate în relaxarea
musculaturii netede din peretele vascular si vasodilatatia. De asemenea poate fosforila factori de transcripție care se
leagă de regiunea reglatoare a unei gene specifice.
- Oprirea semnalizării se face prin disensibilizarea receptorului pentru molecula semnal. După legarea moleculei
semnal de receptor, fosforilarea acestuia îî permite să lege proteina Barr. Legarea acesteia detașează receptorul de
proteina G si de membrana plasmatica printr-un proces de endocitoza, acesta trecand intr-o vezicula mica. Aici este
defosforilat si este intors in membrana plasmatica, apt de a se lega de alta molecula semnal. GMPc este degradat sub
acțiunea fosfodiesterazei.
GMPc este un mesager secund și are efecte importante în mai multe țesuturi :
1. intestin/ rinichi – transportul ionilor și reținerea apei
2. în mușchi neted – relaxare
3. în creier – implicat în procese funcționale.
27. Transmiterea semnalului prin calea IP3.
Este o cale cuplată cu proteina G. Proteina G membranară activează fosfolipaza C membranară din activitatea căreia
rezultă mesageri secunzi IP3 și DAG.
Legarea hormonului la receptorul specific determină subunitatea α să treacă de la α-GDP la α-GTP. Aceasta se
deplasează pe membrana fața internă a membranei și activează Fosfolipaza C care hidrolizează PIP 2 (inozitol 4,5
difosfat) în 2 mesageri secunzi IP3 și DAG. alfa-GTP hidrolizează singură GTP inactivându-se după un interval de
timp.
IP3 este o moleculă mică, ce difuzează în citosol și se leagă de receptorii asociați cu canalele de Ca 2+ din reticolul
endoplasmatic, provocând creșterea rapidă a concentrației Calciului în citoplasmă. Calciul se leagă de calmodulină (4
molecule de calciu / 1 moleculă de calmodilină. Complexul Ca 2+/ calmodulină determină activarea kinazelor
citoplasmatice : kinaza lanțurilor ușoare a miozinei – rol în contracție și kinaz – fosforilaza implicată în metabolismul
glicogenului.
DAG rămâne fixat la nivelul membranei și poate fi clivat cu eliberarea acidului arahidonic din care rezultă
eicosanoizii cu rol de mesageri secunzi și hormoni tisulari. De asemenea, DAG activează o serin/treonin kinază =
proteinkinaza C(PKC). PKC este activată de calciu și DAG. Aceasta fosforilează diverse proteine, inclusiv factori
transcripționali din nucleu , ce eu rol în reglarea diviziunii celulare.
În plus, prin creșterea calciului citosolic, calea IP3 stimulează producerea contracției și secreția.
28. Transmiterea semnalului prin calea MO.
29. Transmiterea semnalului prin calea JAK-STAT.
Această cale de transmitere a fost asociată cu interferonii, proteine protectoare aparținând clasei citokinelor.
Receptorii pentru interferoni sunt asociați la domeniul citoplasmatic cu o JAK – kinază. Legarea interferonului la
receptor duce la dimerizarea receptorilor și activarea JAK-kinazelor. JAK-kinazele activate fosfoilează resturile de
 tirozină ale receptorului dimer. În rezultat se leagă 2 proteine STAT la receptorul fosforilat prin intermediul
domeniilor SH2. Acestea sunt fosforilate si ele de JAK-kinaze. Proteinele STAT fosforilate migrează în nucleu unde
împreună cu o a 3-a componentă proteică GAS se asamblează într-un factor transcipțional activ și modulează
transcripția genelor.
30. Transmiterea intracelulară a semnalului vizual.
0) Pana la absorbtia fascicolului luminos, canalele cationice GMPc dependente sunt deschise, permitand influxul de
Na si Ca, potentialul membranar fiind scazut.
1) Fascicolul luminos care patrunde prin pupila este dirijat catre retina, unde este absorbit de pigmentul 11-cis-retinal
care este atasat de opsina(componenta proteica a rodopsinei).
2) Fascicolul determina conversia 11-cis-retinal in trans retinal, ceea ce activeaza rodopsina.
3) Rodopsina activata catalizeaza inlocuirea GDP cu GTP la niv. Transducinei, cu disocierea acesteia in TaGTP si
TbF
4) TaGTP activeaza fosodiesteraza GMPc
5) Fosfodiesteraza scade [GMPc], transformand GMPc in GMP-5’
6) Canalele cationice se inchid, blocand influxul de Ca, Na – membrana e hiperpolarizata, semnalul find transmis
scoartei cerebrale.
7) Influxul continuu de Ca prin canale de schimb Na-Ca duce la scaderea[Ca] in citosol.
8) Scaderea [Ca] activeaza guanilciclaza si inhiba fosfodiesteraza
9) [GMPc] creste, astfel se redeschid canalele cationice, potentialul revenind la valoarea anterioara stimularii
10) Rodopsin kinaza fosforileaza Rodopsina. Arestina inactiveaza rodopsina.
11) Arestina disociaza, rodopsina e defosforilata si trans-retinal e inlocuit cu 11-cis-retinal. Rodopsina e pregatita
pentru un nou ciclu de fotoconversie
31. Transmiterea intracelulară a olfactiv.
1) Semnalul olfactiv este captat de receptori membranari ofactivi cu 7 elici.
2) Acestia transmit semnalul prin intermediul unor proteine trimerice de tip G=G-olfactiv, activandule
3) Proteina G-olfactiv activeaza Adenilat ciclaza III, aceasta ducand la cresterea [AMPc] intracelulara care va
deschide canalele ionice. Astfel are loc un influx de ioni de Na si Ca care depolarizeaza celula, semanlul fiind
transmis scoartei cerebrale.
32. Transmiterea intracelulară a odorizant.
1) Stimulul gustativ este captat de receptori membranari gustativi cu 7 elici.
2) Acestia transmit semnalul prin intermediul unor proteine trimerice de tip G= Gustducina, activandu-le.
3) Proteina Gustducina activeaza Adenilat ciclaza III, aceasta ducand la cresterea [AMPc] intracelulara care va
deschide canalele ionice. Astfel are loc un influx de ioni de Na si Ca care depolarizeaza celula, semanlul fiind
transmis scoartei cerebrale.
33. Calea de semnalizare ce utilizează acetilcolina.
Calea de semnalizare ce utilizeaza acetilcolina este reprezentata de transmiterea potentialului de actiune la nivelul
sinapselor si placii motorii.
Acetilcolina este un neurotransmitator care se gaseste la nivelul membranei presinaptice. Eliberarea ei determina
parcurgerea spatiului sinaptic si legarea de receptori nicotinici colinergici care se afla pe membrana postsinaptica.
Receptorii sunt cuplati cu canale ionice, astfel legarea acetilcolinei determina schimbarea conformatiei receptorului si
in final deschiderea canalului ionic. Se produce influx de Na sau Ca care va depolariza membrana postsinaptica,
transmitand PA in fibrele nervoase si initiind contractia in fibrele musculare.
Concentratia acetilcolinei este la nivelul fantei sinaptice va fi redusa de catre enzima acetilcolinesteraza.
34. Care sunt caracteristicele generale ale procesului de semnalizare.
Semnalul reprezinta informatia detetctata de receptori si convertita in raspunsuri celulare.
Mecanismele de semnalizare se remarca prin urmatoarele caracteristici:
- Specificitatea – data de inaltul grad de complementaritate intre semnal si receptor. Localizarea tisulara selectiva a
receptorilor confoera si specificitate tisulara.
- Sensibilitatea – data de inalta afinitate de legare de legare a receptorilor de moleculele semnal. Receptorul are
capacitatea de a detecta picomoli de molecule substrat.
- Amplificarea – amplificarea semnalului prin cascade de activari ale unor enzime specifice
- Adaptarea la semnal – consta in reglarea sensibilitatii in functie de cantitatea si continuitatea semnalului. Se
realizeaza prin reducerea sau cresterea numarului de receptori.
- Integrarea – capacitatea sistemului de receptiona mai multe semnale la care va oferi un singur raspuns.
35. Care sunt modalitățile de stingere a semnalului la nivel celular.
Oprirea semnalizării se face prin disensibilizarea receptorului pentru molecula semnal. După legarea moleculei
semnal de receptor, fosforilarea acestuia îî permite să lege proteina Barr. Legarea acesteia detașează receptorul de
proteina G si de membrana plasmatica printr-un proces de endocitoza, acesta trecand intr-o vezicula mica. Aici este
defosforilat si este intors in membrana plasmatica, apt de a se lega de alta molecula semnal.
De asemenea, semnalizarea se face si prin inactivarea si degradarea mesagerilor secunzi de catre enzime specifice.
36. Elementele structurii spațiale ale ADN.
Molecula de ADN este alcătuită din 2 catene polinucleotidice înfășurate în jurul unui ax comun, imaginar, constituind
un dublu helix, cu bazele azotate proiectate spre interior, perpendicular pe ax.
Cele două catene sunt legate între ele prin punți de hidrogen, stabilite între „bazele complementare” perechi (A=T și
GC) adică cele ce asigură un număr maxim de legături și deci o stabilitate maximă, între A și T se poate forma un
număr de maxim 2 punți de hidrogen, iar G și C maxim 3. Helixul mai este stabilizat de legăturile van der Waals.
Distribuția celor 2 catene în helix este antiparalelă. Cele două catene polinucleotidice ale dublului helix nu sunt
identice, ci complementare una celeilalte. Diametrul elicei este de 20 A, iar pasul 34A. La nivelul structurii bicatenare
se formează 2 scobituri mare și mică, prin intermediul cărora interacționează cu proteinele. Modelul lui Whatson și
Crick redă conformația B a ADN. Acesta poate lua minim 6 tipuri de conformație, dintre care cele mai frecvente sunt
A, B, Z. Forma A și Z sunt mai puțin stabile, fiind implicate în reglarea genetică.
Ca organizare superioara, ADN-ul se infasoara in jurul unor proteine bazice, numite histone si formand structuri
numite nucleozomi, care protejeaza ADN-ul de actiunea nucleazelor. Cate 2 molecule din histonele H2a, H2b, H3, H4
formeaza miezul nucleozomului in jurul caruia se infasureaza 1,75 spire de ADN, adica circa 145-212 perechi de
nucleotide. ADN ce face legatura intre nucleozomi are 20-80 perechi de nucleotide si e protejat de H1. Nucleozomii
formeaza polinucleozommi, care formeaza nucleofilamente care formeaza in final cromatina. Cromatina se poate
condensa in cromozomi, marindu-se si mai mult gradul de compactare in timpul mitozei.
37. Caracteristicile structurii secundare secundare ale ADN.
Molecula de ADN este alcătuită din 2 catene polinucleotidice înfășurate în jurul unui ax comun, imaginar, constituind
un dublu helix, cu bazele azotate proiectate spre interior, perpendicular pe ax.
Cele două catene sunt legate între ele prin punți de hidrogen, stabilite între „bazele complementare” perechi (A=T și
GC) adică cele ce asigură un număr maxim de legături și deci o stabilitate maximă, între A și T se poate forma un
număr de maxim 2 punți de hidrogen, iar G și C maxim 3. Helixul mai este stabilizat de legăturile van der Waals.
Distribuția celor 2 catene în helix este antiparalelă. Cele două catene polinucleotidice ale dublului helix nu sunt
identice, ci complementare una celeilalte. Diametrul elicei este de 20 A, iar pasul 34A. La nivelul structurii bicatenare
se formează 2 scobituri mare și mică, prin intermediul cărora interacționează cu proteinele. Modelul lui Whatson și
Crick redă conformația B a ADN. Acesta poate lua minim 6 tipuri de conformație, dintre care cele mai frecvente sunt
A, B, Z. Forma A și Z sunt mai puțin stabile, fiind implicate în reglarea genetică.
38. Structura ARN.
ARN sunt compuși macromoleculari formați dintr-o catena polinucleotidica de ribonucleotide. Conțin în structura sa
baze azotate A, C, U, G ( timina din ADN este înlocuită cu uracil) + o pentoză (riboza) + rest de acid fosforic ce leagă
nucleotidele prin legaturi fosfodiesterice. Molecula de ARN spre deosebire de cea de ADN este monocatenară, liniară
cu excepți unor porțiuni reduse unde poate lua conformație bicatenară. De asemenea, contine in structura sa unele
grupari cu rolul de protectie fata de nucleazele nucleare si citoplasmatice.
39. *Fragmentele Okazaki.
Fragmentele Okazaki sunt fragmente de ADN care sunt sintetizate discontinuu pe catena tardiva pentru a respecta
sensul de sinteza 5’-3’ și care vor fi legate între ele de către enzima ADN ligază.
40. Proprietățile unice ale ADN în comparație cu celelalte componente celulare.
ADN este singura moleculă care se autoreplică, singura care se repară permanent, singura molecula bicatenară,
singura molecula protejată de structuri specializate.
41. Componentele și legăturile dintre acestea în cadrul unei nucleotide. De exemplu...
Între baza azotată și pentoză = legătură β-glicozidică.
între fosfat și pentoză = legătură fosfat monoesterică.
între 2 nucleotdice = legătură monofosfat diesterică + hidrogen.
42. Structura primară ADN.
Structura primară a ADN reda felul, numarul, secventa si modul de legatura al nucleotidelor in cadrul catenei
polinucletidice. În molecula de ADN se găsesc 4 tipuri de baze azotate: A, T, C, G (nu se gaseste U) + dezoxiriboză +
resturi de acid fosforic. Legătura între nucleotide este realizată de o moleculă de acid fosforic. Legatura
fosfodiesterica leagă gruparea 5’-OH a unui rest nucleozidic de gruparea 3’-OH a altui rest nucleozidic. Un capat al
catenei polinucleotidice se termina cu pozitia 5’-OH libera, iar alt capat cu pozitia 3’-OH libera.
43. Structura primară ARN.
Structura primară a ARN reda felul, numarul, secventa si modul de legatura al nucleotidelor in cadrul catenei
polinucletidice. În molecula de ARN se găsesc 4 tipuri de baze azotate: A, U, C, G + riboză + resturi de acid fosforic.
Legătura între nucleotide este realizată de o moleculă de acid fosforic. Legatura fosfodiesterica leagă gruparea 5’-OH
a unui rest nucleozidic de gruparea 3’-OH a altui rest nucleozidic. Un capat al catenei polinucleotidice se termina cu
pozitia 5’-OH libera, iar alt capat cu pozitia 3’-OH libera.
44. Se dă polinucleotida .............. Care este polinucleotida complimentară și cum hibrizează cele 2 polinucleotide.
Exemplu:
-polinucleotidă ADN: 5'CAAGTCGATCGT3'
-polinucleotidă complementară ADN: 3'GTTCAGCTAGCA5'
-polinucleotida complementară ARNm: 3'GUUCAGCUAGCA5'
Polinucleotidele hibridizează pe baza legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate complementare.
45. Codoni. Definiție, număr, clasificare.
Codonul reprezintă o secvență de 3 nucleotide, care codifică un aminoacid specific si/sau care reprezintă semnalul
"start” si “stop” în sinteza proteică.
Din cele 4 nucleotide se pot forma 2^4= 64 de triplete.
Clasificarea codonilor:
● 61 de codoni codifică cei 21 de aminoacizi (se numesc codoni "replică"). Dintre aceștia, codonul AUG nu doar
codifică metionina, dar indică și începerea sintezei proteice. Surplusul de codoni codanti determina fenomenul de
degenerarea codului, prin care se evita mutatiile in urma procesului de translatie, fiind necesare complementaritatea
numai a primelor 2 nucleotide din codon.
● 3 codoni (codoni "non sens") indică oprirea sintezei proteice (UAA, UAG, UGA).
46. Denaturarea termică a ADN.
Denaturarea termica a ADN are loc prin creșterea temperaturii care dezorganizeaza structura secundara prin ruperea
legăturilor legăturilor de hidrogen între bazele celor 2 catene. Temperatura la care sunt rupte jumătate din punțile de
hidrogen se numește temperatură de topire Tm. Tm este energia necesară ruperii legăturilor de hidrogen. Tm va fi cu
atât mai mare cu cât fragmentul de ADN conține un număr mai mare de C și G deoarece între acestea se formează 3
legături de hidrogen. Valoarea medie a Tm este 70-75 oC. Denaturarea este reversibilă. Catenele de ADN se
reasociază pe baza complimentarității la o temperatură mai mică ca Tm. În urma denaturării absorbanța ADN-ului la
260nm crește = efect hipercromic, iar in urma renaturarii absorbanta scade.
47. Comparație ADN nuclear – ADN mitocondrial.

ADN nuclear ADN mitocondrial

Macromoleculă bicatenară, liniară
Formează complexe cu proteinele histone
Are forme superioare de organizare în cromatină,
cromozomi.
In jur de 2% codifică proteine
Are dimensiuni cu mult mai mari ca cel mitocondrial.
Are un aparat enzimatic de reparare foarte complex și
eficient.
Mutatiile se transmit pe ambele linii
Codifica peste 100 de mii de proteine
Moleculă bicatenară, circulară
Nu formează complexe cu proteinele histone
Nu se organizează în cromozomi
Cea mai mare parte peste 90% este codant
Are dimensiuni mai mici ca cel nuclear
Nu este reparat așa eficient decât cel nuclear
Mutațiile la nivelul său se transmit doar pe linie
maternă.
Codifica 13 proteine implicate in respiratia celulara

48. micro ARN.

Micro ARN este ARN dublu catenar, un tip de ARN sintetizat în nucleu, cu o lungime medie de cca 1000pb. Acesta
este implicat în reglarea expresiei genice. Exista peste 2500 de tipuri de microARN care regleaza peste 10 mii de
gene. Mecanismul prin care actioneaza se caracterizeaza prin urmatoare:
- microARN poate acționa asupra ARNm de la nivel citoplasmatic.
- microARN hibridizează cu ARNm (pe principiu de complimentaritate) și blochează transferul acestuia. Dacă
complimentaritatea este totală, atunci ARNm va fi hidrolizat, iar dacă doar parțială va fi blocat.
- Un singur microARN poate controla concomitent expresia mai multor gene,
- ARNm a unei gene poate fi tinta mai multor tipuri de microARN.
49. Exozomi.
Exozomii - porțiuni din citoplasma celulei, cu membrană, vezicule pe care le secretă în exterior. Conțin mesageri,
micro ARN, factori de transcripție etc. Reprezintă un sistem de control bidimensional, care asigură omogenizarea
permanentă a țesutului. Sunt importanți în cancere, deoarece celula tumorală secretă exozomi care modulează
activitatea celulelor imune, făcând ca celule tumorale să nu mai fie recunoscute ca non-self.
50. Diferențele structurale ADN – ARN.

ADN CRITERIU ARN

bicatenară molecula monocatenară, poate lua
conformație bicatenară pe anumite
segmente
A,T,C,G baze azotate A,U,C,G
dezoxiriboza ( are cu grupare OH pentoza riboza
mai puțin)
Foarte mare masa moleculara Mai mica
Absente modificari posttranscriptionale Prezente, pentru protectia contra
nucleazelor
Mare stabilitate Redusa
 51. ARNt (de transfer) pg 26-27
1) Se găseșe în citoplasmă, unde are loc sinteza proteică și are rolul de a recunoaște, lega, și transporta aminoacizii activați
necesari sintezei . Molecula ARNt este format din 75-90 nucleotide și are o conformație spațială asemănătoare unei frunze
de trifoi.
2) ARNt prezinta zone fara legaturi de hidrogen: Capătul 3’ conține o secvența AAC de care se va lega AA; Prima buclă a
trifoiului are rol de legare cu ribozomul. A doua buclă conține anticodonul ( 3 baze azotate) care se compară cu codonul
replica de pe ARNm pe principiu de complimentaritate; A treia buclă are rol de a se lega enzima activatoare specifica.
3) Forma spațială a ARN de ”trifoi” se modifică în una de ”trifoi presat ” la legarea AA.
4) Reprezinta 5-10% din ARN-ul celular
52. ELEMENTELE COMPONENTE ALE COMPLEXULUI MULTIENZIMATIC AL REPLICARII pg 36
Replicarea ADN e realizata de un complex multienzimatic num. Replizom. Acesta este format din:
1) ADN giraza(topoizomeraza II) – despiralizeaza AND.
2) Helixaza – despiralizeaza cele 2 catene polinucleotidice.
3) Topoizomeraze – realizeaza ruperea legaturilor de H dintre cele doua catene.
4) Proteine de stabilizare – impiedica reasocierea catenelor.
5) AND polimeraza III – realizeaza inserarea deoxinucleotidelor in catena nou formata, intr-o secventa complementara
cu cea a catenei parentale matrita. Inserarea are loc la un capat 3’ ce functioneaza ca un primer. Acesta poate fi un
segment de ARN, sau un nucleotid legat de catena parentala, introdus fortat de catre o proteina specifica. De la
ambele se continua sinteza de ADN.
6) ADN polimeraza I – excizioneaza ribonucleotidele din fragmentul ARN primer si le inlocueste cu
deoxiribonucleotide complementare catenei parentale.
7) ADN ligaze – realizeaza lipirea fragmentelor OKAZAKI din catena in intarziere.
53. Functiile ADN polimerazelor. Pg39-40
ADN polimerazele fac parte din complexul multienzimatic al replicarii, denumit si replizom. Acestea realizeaza sinteza
noilor catene de ADN, inserand deoxinucleotide in noua catena sintetizata, intr-o secventa complementara cu cea a catenei
parentale matrita. ADN polimeraza are nevoie pt a insera prima nucleotida de un capat 3’-OH liber care sa functioneze ca o
amorsa(primer).
Acest lucru se realizeaza cel mai des prin sinteza unui fragment de ARN la al carui capat 3’-OH sa se continue cu sinteza
ADN. Dupa sinteza unui segment ARN primer, ADN polimeraza III va incepe sa ataseze complementar dezoxinucleotide
monofosfat la capatul 3’-OH liber al acestuia.
Odata cu terminarea copierii segmentelor parentale din ochiul de despiralizare intra in actiune ADN polimeraza I. Aceasta
excizioneaza in totalitate ribonucleotidele din fragmentul ARN primer si le inlocuieste cu dezoxiribonucleotide
complementare catenei parentale. In acest mod la sfrasitul sintezei nu vor exista decat catene ADN.
ADN polimeraza mai are rolul de a repara erorile in catena, excizand nucleotidele inserate incorect.
54. Particularități ale replicării ADN la eucariote , particularități care cresc viteza de replicare . pg 45,46
ADN-ul eucariotelor are dimensiuni cu mult mai mari comparative cu cel al procariotelor. Structura ADN-ului la fel
difera: la procariote exista un cromozom dublu circular pe cand la eucariote ADN-ul are mai multe nivele de condensare
care incep cu nucleozomi si se incheie cu cromatina si cromozomii. Din aceste motive viteza de sinteza a ADN la
eucariote e mult mai redusa. Totusi, aceasta e compensate prin:
1) Un nr. mare de repliconi de la care se incepe biosinteza– cca 100 fata de 1 la procariote de la care incepe originea
cromozomului.
2) Un nr. mai mare de polimeraze care ataseaza deoxinucleotidele - 20 000, fata de cateva zeci la procariote.
3) Existenta unui nr. mai mare de tipuri de ADN polimeraza cu functii speciale, cum ar fi:
a. ADN polimerază σ ce realizează sinteza catenei conducătoare
b. ADN polimerază ε care are rolul de reparare a erorilor în catena
 c. ADN polimerază α sintetizează catena în întârziere
d. ADN polimerază ƴ care este specifică pentru mitocondrie

55. Telomeraza. Pg 47-48

Este o enzimă ce conține o matrice ARN de cca. 150 nucleotide din care 15-20 sunt complimentare secvenței TTAGGG
(care se repetă la nivelul telomerelor). Totodata, aceasta exercită o activitate de revestranscriptază – sintetizează ADN de
pe matrița ARN.

Aceasta se atașează de capătul 3’ ale catenelor parentale și utilizând ca matrita propriul segment ARN, adăugă secvențe
TTAGGG la nivelul telomerelor, după care se deplasează în direcție 5’-3’ continuându-și activitatea. Când această
secvența depășește 100 nucleotide intervine un complex de replicare-primozom, care începe sinteza unui fragment de
ADN complementar care va fi atașat de enzima ADN ligază.

Telomeraza reface dimensiunea telomerelor, care se scurtează în mod normal la fiecare replicare. Enzima nu este activă la
maturitate – după un număr de diviziuni apare o pierdere a materialului genetic și se induce apoptoza. Enzima este normal
activa la celulele embrionare. Enzima este activă în celulele canceroase, astfel încât diviziunea lor nu este limitată în timp.
56. ADN polimaraze-ARN dependente.Exemple pag 49-50
Revetranscriptazele sunt enzime ce pot sintetiza molecule de ADN, utilizând drept matriță molecula de ARN. Un exemplu
de astfel de enzimă este telomeraza. De asemenea enzima este activă în cazul virusurilor oncogene ce contin doar ARN
(retrovirusurile) ca HIV-1, care sintetizează o moleculă de ADN pe baza ARN viral. Aveste virusuri isi intrduc ARN-ul in
celula gazdă unde enzima reverstranscriptaza, utilizând ARN-ul propriu ca matrice, va sintetiza o catena ADN
complementară. ADN-ul se autoreplica in forma dublu catenara, intra in nucleu, unde inițiază transcriptia si translatia.
Revetranscriptaza, spre deosebire de ADN polimeraza nu prezintă activitate reparatorie, astfel in procesul de sinteza se
vor produce multe erori ce vor modifica genomul viral. Aceasta explica nr. mare de tulpini virale.
57. Enumerați minim 3 cauze endogene si exogene importante in producerea mutațiilor.
Cauze interne :
 tautomerizarea bazelor azotate: ceto-enol / amino-imino
 dezaminarea unor baze: citozina →uracil
 disfuncționalități ale procesului de replicare sau reparare a ADN
 inserarea unor nucleotide incorecte
 amplificarea tripletelor(secvente repetitive) de nucleotide
Cauze externe:
 compuși aromatici policiclici = acridina – se inseră între cele 2 catene, producând mutații ale cadrului de citire.
 radiațiile UV – provoacă legarea a 2 baze pirimidinice formând un dimer de pidimidina, care blochează procesele
de replicare și transcripție.
 radiații gamma
 HNO2 – dezaminarea bazelor ce conțin grupări amino. Adenina→hipoxantina, guanina→xantina,
citozina→uracil. In consecinta se produc mutatii de tranzitie A-T <>C-G.

58. Principii de elaborare a medicamentelor citostatice.

Medicamentele citostatice sunt agenți anticancerigeni care inhibă replicarea ADN din celulele canceroase blocand astfel
dezvoltarea procesului tumoral. In functie de tipul componentei afectate in cursul replicari avem:
 Agenti de alchilare (ciclofosfamina,fosfamina)
 Agenti ce blocheaza topoizomerazele (antraciclinele,camptotecinele)
 Agenti ce blocheaza formarea fusului mitotic (Vincristina)
 Agenti ce hipersensibilizeaza microtubulii (paclitaxel)
 59. Testul Ames (pag. 59-60)
Are drept scop identificarea potențialului cancerigen al unor substanțe. Consta in cultivarea pe un mediu nutritiv fără
histidina a unei tulpini de Salmonella defectiva la sinteza de histidina. In condiții normale aceasta nu va fi capabilă sa se
dezvolte pe acest mediu. Adăugarea unui agent mutagen poate produce mutații, care sa permită tulpinii sa poată sintetiza
histidina și astfel sa se dezvolte pe mediul de cultura fără histidina.
Testul Ames clasic a fost completat prim adăugarea de extract de ficat de mamifer, concomitent cu potențialul agent
mutagen. Acest lucru a fost necesar deoarece o substanța poate dezvolta capacitați mutagene in urma transformării ei in
organism in cursul procesului de detoxifiere la nivelul ficatului.
60. Enumerați principalele mecanisme de reparare ale mutațiilor ADN (pag.54)
 Repararea directă – modificările sunt înlăturate fără a întrerupe catena ADN. Ex.: fotoliazele rup legăturile dintre
dimerii de timină.
 Repararea prin excizie – îndepărtarea unui fragment de catenă ( lăsând un ”gap”) care va fi completat corect de ADN
polimerază.
 Repararea prin excizia bazelor – baza azotată este înlocuită sub acțiune unei glicozilaze.
 Repararea prin excizia nucleotidelor – prin acțiunea unui complex multienzimatic leziunea este îndepărtată sub forma
unui oligonucleotid. Un nou fragment ADN este sintetizat de ADN polimerază și înserat de ADN liază.
 Repararea bazelor nepotrivite – elimină o bază normală (nemodificată) dar înserată incorect.
 Repararea în cursul replicării și transcripției – complexul de replicare/ transcripție se oprește la nivelul leziunii, iar
ADN polimeraza corectează leziunea, după care procesul continuă.
61. Exemple de maladii cu etiologie legata de defecte in repararea ADN(pg. 59)
 Xeroderma pigmentosum – defect al reparațiilor date de razele UV. Dimerii de timină nu sunt excizați. Se manifestă
prin fotosensibilitate, cancer de piele, tulburări neurologice.
 Cockaine’s syndrome- defect în repararea catenelor noi. Se manifestă prin retard mintal și degenerare neurologică.
 Bloom syndrome, Anemia Fanconi, ataxia-telagiectasia – maladii datorate defectului de reparare a rupturilor ADN
(ligaza ADN)
 Cancerul de colon ereditar nonpolipozic (sindromul Lynch) – datorat defectului de corectare postreplicativă a
defectelor de împerechere a bazelor azotate. Defect la nivelul enzimelor de reparare MSH, MLH.
62. Principii de elaborare a medicamentelor de tip antibiotic (pg. 60 si pg. 80)
Antibioticele pot actiona la cele 3 nivele de transmitere a informatiei (replicare, transcriptie, translatie), blocand activitatea
lor. Principiul de baza al elaborarii acestor medicamente consta in toxicitatea minima ce o pot cauza organismului caruia ii
sunt administrate.
Astfel, in cazul infectiilor bacteriene, blocarea replicarii se face prin:
 Inhibarea topoizomerazelor prin legarea la complexul enzima-ADN(fluoroquinolonele)
 Realizarea rupturilor la niv. catenelor microbiene(metronidazol)
Blocarea transcriptiei se face prin:
 Blocarea subunitatii beta a ARN polimerazei bacteriene, fara a afecta ARN polimeraza eucariotelor(Rifampicina)
 Intercalarea intre bazele C si G din segmental promotor al genelor(actinomicina D)
Blocarea translatiei la bacterii se face prin inhibarea sintezei proteice la nivel ribozomal. Aceasta are loc astfel:
 Legarea reversibila a tetraciclinelor de subunitatea 30S, inducand modificari conformationale ce impiedica
alinierea codonilor ARNm cu anticodonii ARNt
 Legarea macroglidelor de subuniteate 50S, inhiband activitatea peptidil transferazei
 Impiedicarea legarii ARNt de subunitatea 50S de catre Streptogramine.
63. Mecanismul atasarii unei noi nucleotide la catena polinucleotidica in sinteza ADN pg 39
ADN polimeraza atașează dezoxiribonucleotidele monofosfat in nua catena sintetizata conform principiului de
complimentaritate la capătul 3'-OH. Modul de introducere constă într-un atac nucleofil al grupării 3'-OH asupra
nucleotidei trifosfat complementar celui din catenă. În urma atacului, dezoxiribonucleotidul monofosfat este atașat
catenei, iar restul pirofosfat este hidrolizat de pirofosforilază. Energia necesară reacției provine din hidroliza celor 2
legături fosfat macroergice din structura dezoxiribonucleotidelor trifosfat. Rolul primerilor este de a pune ADN
polimerazei un capăr 3'-OH liber.

64. Mecanismul atasarii unei noi nucleotide la catena polinucleotidica in sinteza ARN pg. 61-62
Sinteza ARN presupune desfacerea ADN dublu catenar, catena ADN cu sensul 3’-5’ va constitui matrita pentru sinteza ARN.
Aceasta se va sintetiza in sensul 5’-3’ prin atasare de ribonucleotide trifosfat (ATP,GTP,UTP,CTP). ARN polimeraza va
inainta in sensul de copiere atasand noii catene ribonucleotidele printr-o legătură fosfodiesterica. Energia necesara
incorporarii este cea obținută prin hidroliza a 2 legături fosfat macriergice.
65. Enzime implicate in modelarea legăturii ADN-Histone.
Histonele din miezul histonic pot fi modificate de cateva clase distincte de enzime, acestea realizand urmatoarele procese:
 Acetilare/deacetilare – acetilarea histonelor H3,H4 induce activarea sau inactivarea transcriptiei unei gene
 Metilare/demetilare – aceasta e asociata cu activarea si represia procesului de transcriptie
 Fosforilare – fosforilarea histonei H1 e asociata cu condensarea cromozomului in timpul ciclului cellular.
 Ubiquitinare
 ADP-ribozilare – intervine in reglarea ADN
 Sumoilare
66. Factori cis si trans reglatori ai transcriptiei. Pg. 67-69
Elementele cis – reglatoare sunt secvențe din 6-8 nucleotide localizate în regiunea reglatoare a genei. La eucariote sau
descoperit 2 tipuri de factori de reglare de tip cis: promotorii și amplificatorii. Promotorii sunt situați înaintea locusului de
inițiere a transcripției și are rol în fixarea ARN polimerazei. Promotorii pot fi localizați doar la nivelul capătului 5' al
genei. Amplificatorii activează promotorii controlând eficacitatea lor și rata de transcripție. Fiind factori tip cis, aceștia pot
inflența doar genele de pe un cromozom. Amplificatorii pot fi localați la capătul 5', 3' și chiar introni.
Elementele trans – sunt factori proteici, care se leagă de factorii trans și care influențează rata de transcripție. Astfel,
sinteza ARN poate crește brusc ( factor trans activator) sau scădea ( factor trans inhibitor). În absența factorilor trans ARN
pol II se atașează la întâmplare de catena ADN.
Factorii trans sunt produși de alte gene și posedă :
 un domeniu de fixare a ADN
 domeniu de activare al transcripției
 domeniu de fixare al unui alt element de exemplu receptorii nucleari pentru hormoni steroidici.
67. Enumerati categoriile de modificari posttranscriptionale.pag71-72
Modificarile posttranscriptionale se impart in 3 categorii:
1. Potejarea moleculei ARN de acțiunea nucleazelor citoplasmatice.
2. Selectarea informației din ARNm prin procesul de splicing
3. controlul cantității de ADN care va trece în citoplasmă.
68. Mecanismul de splicing alternativ (76 pag)
Este un mecanism care explică de ce țesuturile, care au genom identic, exprimă proteine diferite. Acesta constă în
obținerea moleculelor de ARNm matur diferite, în funcție de țesut, chiar dacă a fost transcrisă aceeași genă. La baza
acestui fenomen stă faptul ca în dependență de țesut intronii pot fi considerați exoni și invers. În plus ordinea de asamblare
a exonilor poate fi diferită. De exemplu, tropomiozina din mușchiul striat și neted diferă datorită splicing-ului alternativ,
obtinandu-se doua tipuri de ARNm matur. Un alt exemplu este cel al calcitoninei, care fiind sintetizata in celulele
parafoliculare tiroide indeplineste rolul de hormon in reglarea calcemiei, pe cand daca e sintetizata la niv. tesutului neural,
are rol de agent cardiovascular.

69. Care sunt podusii de transcripție (pagina 68 )

Produsii de transcriptie sunt:
1. ARNm(mesager) – participa la sinteza proteica prin transportul informatiei de la gena la ribozomi. Informatia e
transportata sub forma codonilor, fiecare codificand locul si tipul unui anumit AA
2. ARNt(transport) – participa la sinteza proteica prin legarea, activarea si transportul AA din citoplasma la complexul de
sinteza reprezentat de ribozomi
3. ARNr(ribozomal) – participa la sinteza proteica, avand rolul de constituire ribozomala, de orientare a moleculelor de
ARNt si de fixare a ARNm
4. ARNsn(arn nuclear cu masa mica) – regleaza procesul de maturare al ARNm si are rol in mentinerea telomerelor.
5. ARN antisens – este complementar cu ARNm si are rolul de blocare a transcriptiei, a metilarii ADN
6. Micro ARN – controleaza concomitent expresia mai multor gene.
7. IncARN(ARN lung non-codant) = molecule ARN mai lungi de 200 nucleotide
70. Modificari posttranslationale ale structurii chimice a proteinelor. (pagina 94)
1. Scindari ale catenei polipeptidice, in urma carora se elimina fragmente ce mentineau proteina in stare inactiva sau
fragmente cu rol temporo-spatial ce au dirijat transportul si inserarea proteinei in structura celulara finala. Un
exemplu este insulina care e sintetizata initial sub forma unei proteine mari, nefunctionala - preproinsulina.
Preproinsulina e scindata si transformata mai intai in proinsulina si dupa in insulina.
2. Procesul de splicing proteic, inlatura inteinele (analogi proteici ai intronilor din ARNm) si ataseaza exteinele
(analogi proteici ai exonilor din ARNm), pentru a realiza secventa proteinei mature.
3. Modificari chmice ale aminoacizilor in procesul de translatie. Modificarile pot fi enzimatice sau neenzimatice,
reversibile sau ireversibile.
Modificările neenzimatice :
a. racemizarea aminoacizilor – ei trcând din forma L în D
b. glicozilarea neenzimatică (de ex.: în cazul HbA1c)
c. carbamilarea – realizată de ureea din sânge asupra proteinelor plasmatice
d. oxidarea catenelor laterale ale aminoacizilor din proteine
Modificări enzimatice :
a. atașarea de resturi glucidice – obtinere de glicoproteine prin N-glicozilare in RE si O-glicozilare in Aparat Golgi
b. acilarea proteinelor – prin N-miristoilarea, glipiarea, palmitoilarea, izoprenilarea
c. formarea de legături intra sau intercatenare – punti S, punri ditirozina, iodinarea Tir, metilarea catenei laterale
Modificările posttranslaționale ale proteinelor pot include :

71. Proteoliza endogena a proteinelor. (pag 94-95)

Proteoliza endogenă a proteinelor este realizată de sistemul ubiquitină – proteosomă. Proteinele alterate sunt marcate de
ubiquitină și transportate la nivelul proteosomei, care le scindează fara eliberarea de compusi intermediari până la peptide
formate din 7-9 aminoacizi, care vor fi reutilizați în alte sinteze proteice sau oxidați. Timpul de viata al proteinelor e
influentat de AA de la capatul N-terminal. De ex daca avem glicina sau valina la capatul N-terminal, timpul de
injumatatire e de 20 ore, pe cand in casul argininei e de 2 minute.
72. Nivele de control a expresiei la eucariote.
1. controlul transcripțional (forma predominantă) – unde, când și cât este realizată transcrierea genei. (represia genei
poate fi făcută prin proteine represoare ce se leagă de promotor sau indirect prin interacția cu proteine legate de
ADN) + mecanisme epigenetice = metilarea. Include controlul vitezei de inițiere a transcripției.
2. controlul procesării ARN = splicing
3. controlul transportului și localizării ARN
4. controlul translațional – se poate face prin blocarea situsului de start al translației, prin controlul factorilor ce
intevin în translație și prin controlul stabilității ARNm.
 5. controlul degradării ARNm
6. controlul activității proteinelor

73. Metilarea ADN.

Metialarea ADN este un mecanism de control epigenetic al expresiei genelor. Metilarea ADN e implicata in reglarea
unor procese precum dezvoltarea embrionara, transcriptia, realizarea structurei cromatinei, inactivarea cromozomului
X, amprentarea genetica si stabilitatea cromozomilor.
Procesul de metilare este un proces reversibil care are loc la nivelul C5 a resturilor de citozină din secvențele
repetitive de dinucleotide CpG - insule CpG din structura ADN.
Hipermetilarea este asociată cu ADN legat de proteinele histone, inadecvat pentru transcripție. Eucromatina, care este
transcriptibilă, este hipometilată. Metilarea inhibă legarea factorilor de transcripție sau duce la legarea unor proteine
ce leagă secvențele metilate, reprimând remodelarea cromatinei intr-o structura corespunzatoare procesului de
transcriptie.
74. Controlul expresiei genelor prin molecule de ARN.
98% din ARN obtinut prin transcriptie provine din zona necodanta pentru proteine, avand rol in reglarea expresiei
genice.
Funcțiile tipurilor de ARN neimplicate în sinteza ADN sunt :
 legarea și blocarea ARNm (inhibitori ai translației)
 legarea și blocarea ADN (inhibitori a transripției)
 legarea și blocare de proteine (blocare transcripție)
Toate cele 3 procese se numesc fenomen de interferență ARN.
microARN - este o moleculă mică de ARN care se leagă complimentar la ARNm și inhibă translația și respectiv a
genei ce produs acele tipuri de ARNm. Se sintetizează sub formă inactivă, ce preia conformație bicatenară grație
complimentarității și este activat de enzimele Drosha și Dicer. Migreaza in citoplasma unde hibridizeaza cu ARNm,
blocand legarea ARNm de ribozomi.
Actiunea ARN-ului interferent este orientată împotriva elementelor transpozabile și a virusurilor. Se asociază pe baza
complimentarirății cu ARN viral și sub influența unei nucleaze ce scindează ARN dublu catenar vor fi hidrolizate la
fragmente mai mici, ce rămân în citoplasmă sau asociate cu enzima și care vor lega alte fragmente ARN pe baza
complimentarității.
75. *Inhibitori naturali ai transcripției.
Sunt in general inhibitori ai ARN polimerazei.
Rifampicina – inhiba ARN polimeraza la procariote; utilizată în tuberculoză, are toxicitate redusa
α – amanitina – toxina extrasă din ciuperca Amantina phaloides, blocheaza selectiv ARN polimeraza II (ce
sintetizeaza ARNm) la eucariote.
76. Inhibitori ai translației.
Inhibă sinteza proteică la nivelul ribozomilor. Datorită diferențelor structurale între ribozomii eucariotelor și
procariotelor prezintă o anumită specificitate : eucariote ( cicloheximidă, puromicină) și procariote (streptomicina,
tetraciclina, eritromicina). Multe antibiotice afecteaza functionarea
Aminoglicozidele – se legă ireversibil de subunitatea 30S a ribozomilor bacterieni, blocând activitatea peptidil
transferazei.
Tetraciclinele – se leagă de subunitatea 30S și induce modificări conformaționale ce împiedică alinierea codonilor și
anticodonilor.
Macrolidele – legându-se la subunitatea 50 S blochează activitatea peptidil transferazei.
Streptograminele – împedică legarea ARNt de subunitatea 50 S.
Toxina difterică blochează factorul de elongare EF-2, blocând regenerarea celulară la eucariote.
77. Principiul metodei PCR.
Prima etapă o constituie denaturarea termica a ADN-ului prin incalzire (94°,1 Min), rezultând 2 catene polinucleotidice
libere prin ruperea legăturilor de hidrogen
 Acestea se pun in contact cu 2 oligonucleotide, fiecare complementara portiunii de ADN de la capetele 3’ (54°,45 sec).
Oligonucleotidele ataşate ADN-ului de copiat vor constitui primeri de la care ADN polimeraza va începe copierea
segmentului, de la primer spre capatul catenei, utilizand dezoxiribonucleotide trifosfat (72°,2 Min).

78. Elemente de bază ale semnalizării la nivel celular.

Comunicarea intercelulara e dependenta de eliberarea de catre o celula semnalizatoare, a unei molecule semnal
(ligand) si de migrarea acesteia catre alte celule echipate pentru captarea semnalului, numite celule ţinta. O celulă
ţinta dispune de receptori proteici specifici de care se leaga moleculele semnal, inducând un raspuns biochimic in
interiorul celulei. Receptorii proteici pot fi situati pe suprafata sau in interiorul celulei ţinta. Transducția semnalului-
captarea semnalului si transmiterea lui intracelulara pentru a declanşa un raspuns celular specific. Aceste raspunsuri
celulare includ modularea expresiei unor gene specifice precum si efecte metabolice directe ca activarea unor enzime.
Semnal este considerat orice moleculă care declanșează un răspuns specific la nivelul celulei țintă. Semnalul
declanșează o cascadă a semnalizării, care are structura generală : ligand →receptor→mesager→efect celular.
Răspunsurile rapide (ex. contracția musculară) implică reglarea doar a proteinelor existente, în timp ce răspunsurile de
lungă durată sunt legate de modificări în transcripția unor gene.
79. Definiția comunicării celulare.
Comunicarea celulară – capacitatea celulei de a produce, recunoaște, interpreta și răspunde la semnalele din mediul
înconjurător (sânge, limfă. celule vecine).
Comunicarea celulara reprezinta eliberarea de catre o celula semnalizatoare a unei molecule semnal care va migra la
celulele tinta, la nivelul carora se vor lega de receptori proteici specifici, inducand un raspuns biochimic in interiorul
celulei prin transductia semnalului.
80. Strategii de semnalizare.
Se definesc 3 strategii principale:
1. Semnalizarea la distanță – acțiunea hormonală de tip endocrin, paracrin sau autocrin.
2. Semnalizarea de contact - se realizează în cadrul adeziunii celulare, între 2 celule vecine sau între celule și
matricea extracelulară. Răspunsurile au loc în urma modificărilor contactului celulei cu alte celule. (# un exemplu
inhibiția de contact a diviziunii celulare.
3. Semnalizarea directă – moleculele semnal di citoplasma unei celule ajung în citoplasma altei celule prin joncțiuni
de comunicare (ex. GAP)
81. Dați minim 3 exemple de sisteme efectoare ca elemente finale ale semnalizării celulare.
Legarea moleculelor semnal de receptori cu schimbarea conformatiei acestora si activarea diferitor cai de semnalizare
au ca finalitate raspunsul generat de proteine canal, factori de transcripție, elemente ale citoscheletului, enzime cheie.
82. Clasificarea moleculelor semnal.
Moleculele semnal pot fi clasificate in anorganice si organice.
Un alt criteriu de clasificare este modul de actiune:
-molecule semnal endocrine, care circula in sange si actioneaza la distanta de celula producatoare
-molecule semnal paracrine, actioneaza local asupra celulelor vecine
-molecule semnal autocrine, actioneaza asupra celulei producatoare
Pot fi clasificate si dupa solubilitate:
- molecule semnal hidrosolubile – proteine, peptide mari, peptide mici, nurotransmițătorii,hormonii proteici, factori de
creștere proteici ( nu pot străbate membrana celulară, au receptori membranari).
- molecule semnal liposolubile – hormonii steroizi, tiroidieni, acidul retinoic, vit. D3( trec liber prin membrana
citoplasmatică și se leagă de receptori nucleare sau intracitoplasmatici).
83. Molecule semnal hidrofile. Generalități.
Moleculele semnal hidrofile/hidrosulubile cum sunt neurotransmitatorii,hormonii proteici,factorii de crestere proteici,
nu pot strabate direct dublul strat lipidic al membranei celulare. Ele se leaga de domeniul extracelular al receptorului
membranar.
84. Molecule semnal hidrofobe. Generalități.
 Moleculele semnal hidrofobe/liposolubile ,cum sunt hormonii steroizi, hormonul tiroidian, acidul retinoic, retinoizii,
vitamina d3, intra direct in celula si se leaga de receptorii intracelulari(nucleari si citoplasmatici)

85. Transmiterea la nivel celular al semnalului hidrofob.

Moleculele semnal hidrofobe/liposolubile ,cum sunt hormonii steroizi, hormonul tiroidian, acidul retinoic, retinoizii,
vitamina d3, intra direct in celula si se leaga de receptorii intracelulari(nucleari si citoplasmatici). In cazul in care
semnalul se leaga de receptorii citoplasmatici, se creeaza complexul hormon-receptor, proces numit activare. Activarea
duce la translocarea complexului in nucleu, unde acesta interactioneaza cu genele influentand sinteza proteica. In cazul in
care semnalul se leaga de receptorul nuclear, acesta induce direct reglarea unei gene specifice si nemijlocit sinteze
proteice. Receptorul nuclear are un domeniu care se leaga de ADN, numita DBD, si alt domeniu ce leaga hormonul,
domeniu numit LBD.
86. Transmitarea la nivel celular al semnalului hidrofil.
Moleculele semnal hidrofile/hidrosulubile cum sunt neurotransmitatorii, hormonii proteici, factorii de crestere
proteici, nu pot strabate direct dublul strat lipidic al membranei celulare. Ele se leaga de domeniul extracelular al
receptorului membranar. Legarea de receptorul membranar induce modificarea conformatiei acestuia, activand direct
sau indirect o serie de cai de semnalizare intracelulara. In functie de receptor, aceste cai sunt: calea Ras, PI3-kinazei,
JAK/STAT – pentru receptori tirozinkinazici; calea AMPc, GMPc, fosfatidilinozitol, transmiterea luminii, gustului,
mirosului – pentru receptori cuplati cu proteina G.
87. Enumerați principalele tipuri de receptori membranari.
Există 2 mari clase de receptori membranari : tirozin-kinazici și receptori cuplați cu proteina G.
 Receptorii tirozin – kinazici sunt receptori enzime care atunci când sunt activați funcționează direct ca
enzime, iar această activittate le permite asocierea cu moleccule adaptor ce inițiază calea semnal. În funcție de
moleculele adaptor se ințiază următoarele căi semnal : Ras, IP3, JAK/STAT.
 Receptorii asociați cu proteinele G, acționează indirect, reglând activitatea unei alte proteine legate de
membrana citoplasmatică, care poate fi o enzima(adenilatciclaza, guanilatciclaza) sau un canal ionic (cai
mediate : AMPc, GMPc, fosfatidilinozitol, procesul de transmitere a luminii, gustului și mirosului).
88. Efectul comutator al proteinelor RAS în semnalizarea celulară.
Ras deține un mecanism comutator de tip deschis/închis utilizat în controlul căii. Ras are legată o moleculă de GTP
sau GDP. Forma Ras-GTP este cea activă, care va declanșa fosforilareza proteinkinazelor. Forma Ras-GDP este
inactivă. Trecerea din forma Ras-GTP → Ras – GDP este una rapidă, grație activității de GTP-ază a Ras. Activarea
Ras are loc numai în cazul contactului cu complexul GRB-SOS atașat receptorului tirozinkinazic activat (sub formă
de dimer, fosforilat).
89. Efectul comutator al proteinelor G în semnalizarea celulară.
Proteinele G sunt alcatuite din 3 subunitati diferite : alfa , beta si gama . Toate proteinele G au un mod de actiune
comun . Proteinele G schimba GDT cu GTP si devin active prin detasarea subunitatii alfa de subunitatiile beta si
gama ,care raman asociate in complexul beta-gama . Subunitatea alfa activa cu GTP legat , adopta o noua
conformatie care ii permite interactiunea cu proteine tinta pe care le activeaza . Activarea acestor a dureaza extrem de
putin deoarece subunitatea alfa, fiind o GTP-aza , hidrolizeaza rapid GTP legat la GDP si se detaseaza de proteina
tinta activata ce revine astfel la starea inactiva . In acelasi timp subunitatea alfa GDP se reasociaza cu complexul beta-
gama pentru a reconstitui proteina G inactiva , legata de receptorul membranar.
90. Mecanismul de semnalizare celulară al insulinei.
Calea Ras pentru insulina:
1. Insulina se leaga de receptorul sau specific
2. Receptorul se autofosforileaza la nivelul gruparilor hidroxil ale resturilor de tirozina
3. IRS-1 se ataseaza prin domeniul SH2 la receptorul fosforilat si se fosforileaza la randul sau
4. GRB2 se se leaga de IRS-1 prin domeniul sau SH2, se fosforileaza, determinand legarea SOS, care catalizeaza
legarea proteinei Ras si inlocuirea GDP cu GTP in structura Ras.
5. Ras-GTP activeaza Raf-1, care se fosforileaza, activand MEK, care se fosforileaza si ea, activand ERK
6. ERK patrunde in nucleu si fosforileaza proteine precum Elk1, care moduleaza transcriptia a aproximativ 100 de
gene reglate de insulina.
Calea IP3 kinazei
1. Insulina este atașată la receptorul său specific
2. receptorul se autofosforilează la nivelul grupărilor hidroxil ale resturilor de tirozină
3. IRS se atașează prin domeniul său SH2 la receptorul fosforilat și se fosforilează la rândul său.
4. PI3 – KINAZA se leagăă la IRS fosforilat și se activează. Acțiunea sa asupra PIP 2, UN FOSFOLIPID
MEMBRANA, DUCE LA FORMAREA UNUI MESAGER SECUND PIP3.
5. PIP3 determina activarea PKB
6. PKB citoplasmatică inactivă este atrasă pentru a fi legată la membrana îmbogățită cu mesager secund.
7. PKB este fosforilată de PDK1-kinaza localizată în membrană și trece în forma activă.
8. PKB activează glicogen sintetaza.
91. Mecanisme de semnalizare celulară ale eritropoietină.
Eritropoietina se leaga de receptori tirozinkinazici, activand cai de semnalizare precum calea Ras si calea PI3 kinazei.
Calea Ras pentru insulina:
1. Eritropoietina se leaga de receptorul sau specific
2. Receptorul se autofosforileaza la nivelul gruparilor hidroxil ale resturilor de tirozina
3. GRB/SOS se ataseaza prin domeniul SH2 la receptorul fosforilat si se fosforileaza la randul sau
4. SOS catalizeaza legarea proteinei Ras si inlocuirea GDP cu GTP in structura Ras.
5. Ras-GTP activeaza Raf-1, care se fosforileaza, activand MEK, care se fosforileaza si ea, activand ERK
6. ERK patrunde in nucleu si fosforileaza factori de transcriptie, care moduleaza transcriptia unor gene specifice
Calea IP3 kinazei
1. Eritopoietina este atașată la receptorul său specific
2. Receptorul se autofosforilează la nivelul grupărilor hidroxil ale resturilor de tirozină
3. IRS se atașează prin domeniul său SH2 la receptorul fosforilat și se fosforilează la rândul său.
4. PI3 – KINAZA se leagăă la IRS fosforilat și se activează. Acțiunea sa asupra PIP 2, UN FOSFOLIPID
MEMBRANA, DUCE LA FORMAREA UNUI MESAGER SECUND PIP3.
5. PIP3 determina activarea PKB
6. PKB citoplasmatică inactivă este atrasă pentru a fi legată la membrana îmbogățită cu mesager secund.
7. PKB este fosforilată de PDK1-kinaza localizată în membrană și trece în forma activă.
8. PKB activează anumite enzime responsabile in eritopoieza
92. Particularități ale receptorilor cuplați cu proteina G.
Receptorii cuplati cu proteina G constituie o superfamilie de receptori de care se leaga numerosi hormoni, factori de
crestere, neurotransmitatori, neuropeptide. Acesta superfamilie mai cuprinde si rodopsina activata de lumina,
receptorii olfactivi din mucoasa nazala si receptorii gustativi de la nivelul mugurilor gustativi. Jumatate din
medicamentele curente au drept tinta receptorii cuplati cu proteina G.Din punct de vedere structural si functional
receptorii sunt proteine inrudite, cu 7 motive transmembranare serpentiforme, cu structura tip alfa-helix. Acesti
receptori au un domeniu extracelular cre leaga proteinele ligand si un domeniu citoplasmatic ce face legatura cu
proteina G. Fiecare receptor are un situs specific citoplasmatic de legare a proteinelor G heterotrimerice. Receptorii
asociati proteinei G nu au activitate enzimatica proprie. Modificarea conformationala a domeniului lor citoplasmatic,
care survine in urma legarii moleculei semnal la domeniul extern al receptorului, produce interactiunea domeniului lor
citosolic cu proteina G asociata.
93. Mecanismul molecular al holerei.
Celulele mucoasei intestinale secreta Na in lumenul intestinal, aceasta activitate fiind controlata de AMPc, rezultat in
urma caii de semnalizare intracelulara AMPc, indusa de o molecula semnal ce se leaga de un receptor cuplat cu
proteina G, care activeaza adenilatciclaza. Toxina holerică inhibă activitatea GTP-azică a subunității α a proteinei G.
În rezultat subunitatea α-GTP rămâne cuplată de adenilat-ciclază, ultima rămânând activă mult timp. În rezultat se
produc cantități mari de AMPc care determină deschiderea amplă a canalelor de Na + , rezultand pierderi mari de Na+
și apă pe cale intestinală. Pierderile hidro-electrolitice sunt masive și pot cauza deces.
94. Mecanismul molecular al tusei convulsive.

95. Mecanismul molecular al nitroglicerinei.

Nitrovasodilatatorii (exemplu nitroglicerina) reduc durerea la nivel cardiac (angina) produsa de contractia inimii
insuficient oxigenata, datorita obstructiei arterelor coronare. Nitroglicerina este transformata in NO la nivel muscular.
NO difuzeaza rapid in celulele musculare netede din peretele vascular unde se leaga de fierul din situsul activ al
guanilatciclazei citoplasmatice, determinand productia de GMPc. Aceasta in final va relaxa musculatura neteda din
arterele coronare, determinand vasodilatatia si reducera sarcinei muschiului cardiac. GMPc este degradat sub acțiunea
fosfodiesterazei.
96. Relații între moleculele semnal și controlul căilor metabolice la nivel citoplasmatic.
Moleculele semnal, legandu-se de receptorii sai specifici si schimbandu-le conformatia, activeaza la nivel
citoplasmatic o serie de cai de semnalizare intracelulara precum calea Ras, JAK/STAT, IP3, AMPc, GMPc, care
printr-o cascada de fosforilari produc compusi ce trec la nivel nuclear si regleaza expresia anumitor gene, determinand
sinteza proteica si influentand astfel caile metabolice. Acelasi lucru este realizat de legarea moleculelor semnal
hidrofobe, care formeaza complexe receptor/hormon ce migreaza in nucleu. De asemenea, produsii cailor de
semnalizare pot activa sau inhiba direct enzime citoplasmatice, influentand direct caile metabolice.
97. Relații între moleculele semnal și controlul căilor metabolice la nivel nuclear.
 Moleculele semnal, prin legarea de receptorii specifici, modificand conformatia acestora, determina activarea unor cai
de semnalizare intracelulara care conduc semnalul pana la nivel nuclear. Semnalul la nivel nuclear este reprezentat de
catre un produs al caii de semnalizare, care a migrat in nucleu sau de catre complexul receptor citoplasmatic/hormon
hidrofob care migreaza direct in nucleu si condtitioneaza activarea unor factori de transcriptie sau se leaga direct de
regiunea reglatoare a genelor, inducand sinteza proteica si in final modificari in caile metabolice.

98. Relații între ARN polimerază și gene.

Toate genele au inainte de secventa ce urmeaza a fi copiata un segment de recunoastere pentru fixarea ARN
polimerazei, numit segment promotor. Regiunea promotor va lega la nivelul cutiei TATA complexul de transcriptie,
iar acesta la randul sau ARN polimeraza. ARN polimeraza formeaza impreuna cu promotorul un complex de initiere
al transcriptiei numit complex inchis. Acesta se transforma in complex deschis in momentul in care enzima desface
cele 2 catene. In continuarea ARN polimeraza va copia informatia de pe gena, sintetizand o molecula de ARN in
sensul 5’-3’ de pe catena cu sensul 3’-5’.
99. *Mecanisme de eliminare a mutațiilor în cursul procesului de replicare.
În cursul replicării ADN polimerazele corecteză nucleotidele înserate incorect. ADN polimerazele exercită activitate
3’5’ exonucleazică și 5’3’ polimerazică. Datorită polimerazelor, rata erorilor scade de la 1:10 4 la 1:109.
100. Fotoliaze.
Enzime ce realizează corectarea erorilor ADN fără a tăia catena. Utilizează un mecanism specific de fotoliză pentru
îndepărtarea dimerilor de ciclobutan primidină, leziunea majoră fiind produsă de razele UV. Folosesc drept cofactori
FolH4, FADH2 și energie luminoasă pentru a rupe dimerii de timină. În cazul unor fotoliaze deficitare, apare
anomalia numită xeroderma pigmentosum.