Genetica cancerelor

“Cancerul este un termen generic care defineşte o gamă largă de boli caracterizate prin
alterarea proceselor de creştere şi proliferare celulară”[Miron, 2008], a unei singure celule sau
a unui grup de celule, care au capacitatea de a invada alte ţesuturi din organism (malignizare),
fie prin creştere directă în ţesuturi adiacente (invazie), fie prin migraţia celulelor spre locuri
mai îndepărtate din organism (metastază)[Rusu, 2007].
Cancerul este o boală genetică, diviziunea necontrolată, înmulţirea necontrolată,
malignizarea fiind declanşate de anomalii de structură sau de funcţionare ale materialului
genetic din celulele cancerose[Covic et al., 2011]. Aceste anomalii ale ADN pot fi moştenite
(în cazul cancerelor ereditare) sau sunt cauzate de anumite infecţii (10-15% din cancere) cu
virusuri (Human Papillomavirus, Epstein-Barr Virus, Hepatitis B Virus, etc.) sau/şi bacterii
(Helicobacter pylori, Chlamydophila pneumoniae, Streptococcus bovis, etc.), de acumulări de
mutaţii succesive (pentru ca o celulă normală să devină celulă tumorală trebuie să acumuleze
cam 6 mutaţii în medie) la nivelul celulelor somatice de-a lungul diviziunilor, cauzate de
factori de mediu (aproximativ 75% din cancere)[Miron şi Marica, 2012].
Indiferent care sunt cauzele care au dus la apariţia anomaliilor structurale sau/şi de
funcţionare ale ADN, acestea au drept ţintă clase specifice de gene. Aceste gene pot fi
clasificate în patru categorii majore: oncogene, gene supresoare de tumori, gene de stabilitate
şi gene microARN.

1. Oncogenele
Oncogenele (Tabelul 1)[Covic et al., 2011] sunt gene care au potenţialul de a
determina apariţia cancerului. Produşii proteici ai acestora poartă numele de oncoproteine.
În funcţie de originea lor oncogenele sunt virale (v-onc) sau celulare (c-onc)[Cîrlan,
2004].

3
 Oncogenele virale sunt gene din structura unor virusuri, al căror produs, determină
celulele infectate să crească şi să se dividă necontrolat, ducând la apariţia cancerului în
organismul gazdă[Rusu, 2007]..
Oncogenele celulare reprezintă forme mutante (forme care prezintă alterări ale
structurii şi/sau a activităţii transcripţionale) ale unor gene normale din organism, numite
protooncogene, implicate în controlul creşterii, diviziunii şi diferenţierii celulare[Watari,
2012].
Tabel 1 Exemple de oncogene activate în cancerele umane (după Covic et al., 2011)
Localizarea
Oncogena Funcţia proteinei codificate
cromozomială
ABL 9q34.1 Tirozin-kinază citoplasmatică
AKT1 14q32.32 Serin-treonin kinază
BCL2 18q21.3 Proteină integrală din membrana mitocondrială externă
CCND1 11q13 Ciclina D1 implicată în controlul ciclului celular
EGFR (ERBB1) 7p12.3-p12.1 Receptorul pentru factorul de creştere epidermal
ERBB2 (HER2/neu) 17q21.1 Receptor membranar tirozin kinazic înrudit cu EGFR
MDM2 12q14.3-q15 Reglator al activităţii proteinei p53
Receptor transmembranar pentru
MET 7q31
factorul de creştere hepatocitar (HGF)
MOS 8q11 Serin-treonin kinază
MYC 8q24.1 Factor de transcripţie
MYCN 2p24.1 Factor de transcripţie
MYCL1 1p34.3 Factor de transcripţie
PDGFB 22q13.1 Subunitatea β a factorului de creştere derivat din plachete
PIM1 6p21.2 Protein kinază
HRAS 11p15.5 Proteina G citoplasmatică
KRAS2 12p12.1 Proteina G citoplasmatică
NRAS 1p13.2 Proteina G citoplasmatică
RAF1 3p25 MAP kinaz-kinaz-kinază (MAP3K)
Receptor transmembranar tirozin kinazic
RET 10q11.2 pentru factorul neurotrofic derivat din celulele gliale
(GDNF) şi pentru neurotrofină
SRC 20q12-q13 Tirozin-kinază

În funcţie de activitatea proteinelor codificate, oncogenele se împart în următoarele

categorii: factori de creştere, receptori ai factorilor de creştere, proteine de semnalizare

4
intracelulară, factori de transcripţie, proteine de remodelare a cromatinei şi reglatori ai ciclului
celular[Croce, 2008].
1.1 Factori de creştere
Factorii de creştere reprezintă un grup mare de proteine, adesea fără legătură între ele,
care au ca funcţii principale controlul creşterii, proliferării şi diferenţierii celulare[Ponder,
2001]. Studiile au arătat că exprimarea greşită sau supraexprimarea factorilor de creştere în
celule poate conduce la apariţia cancerului[Wicki şi Rochlitz, 2012].
Un lucru important de luat în seamă este că aceştia îşi pot exercita funcţiile pe mai
multe căi: endocrin, paracrin sau autocrin. Prin urmare unii factori de creştere pot determina
creşterea şi proliferarea necontrolată a altor celule decât cele care i-au sintetizat[Galvao et al.,
2012].
Din categoria aceasta de oncogene fac parte: factorul de creştere derivat din plachete
(PDGFB), familia factorilor de creştere a fibroblastelor (FGF), familia factorilor de creştere
insulin-like (IGF-I, IGF-II), factorul de creştere al hepatocitelor (HGF) sau familia
neurotrofinelor (NGF, BDNF, NT-3, NT-4, NT-5, NT-6) [Olinici, 2010].
1.2. Receptori ai factorilor de creştere
Receptorii factorilor de creştere sunt proteine membranare tirozin-kinazice, care în
mod normal pentru a activa o cale de semnalizare trebuie să interacţioneze cu factorul de
creştere corespunzător[Gavrilă, 2003]. Dacă în schimb genele care-i codifică suferă mutaţii,
pot rezulta proteine modificate, care activează calea de semnalizare în lipsa ligandului
specific, rezultatul fiind descărcarea permanentă şi necontrolată de semnale intracelulare care
promovează proliferarea[Launay et al., 2011].
Astfel de mutaţii au fost descoperite la nivelul genelor care codifică pentru receptorii
factorilor de creştere epidermali (EGFR, ERBB2, ERBB3, ERBB4)[Eccles, 2011], la nivelul
genelor KIT, RET, MET, TRK, ROS1, etc, din celulele tumorale.
1.3. Proteine de semnalizare intracelulară
Proteinele de semnalizare intracelulară sunt o clasa mare de molecule, cu rol în
transmiterea mesajului biochimic de la receptorul membranar la proteinele efectoare.
Modificări în structura acestor oncoproteine determină activarea sau inactivarea unor căi de
semnalizare celulară care conduc spre o funcţionare defectuoasa a celulei. Astfel de
modificări au fost observate în peste 30% din cancerele umane.
Pentru că sunt foarte numeroase şi heterogene structural, proteinele de semnalizare
intracelulară sunt împărţite în: protein-kinaze intracelulare şi proteine care cuplează GTP
5
(familia RAS, familia RHO, familia Rab, familia Ran, familia Arf)[Rojas et al., 2012].
Protein-kinazele intracelulare au fost împărţite la rândul lor în două categorii: tirozin-kinaze
(ABL, SRC) şi serin-treonin-kinaze (AKT1, RAF1, MOS, PIM1)[Silbernagl şi Lang, 2011].
1.4. Factori de transcripţie
Factorii de transcripţie sunt proteine care participă în procesul de transcripţie a ADN
în ARN mesager. În urma unor anomalii ale materialului genetic care afectează genele ce
codifică pentru factorii de transcripţie, unele gene pot fi supraexprimate[Latchman, 2004].
1.5. Proteine de remodelare a cromatinei
Proteinele de remodelare a cromatinei sunt molecule implicate în asamblarea
materialului genetic sub formă de cromatină. Felul în care ADN-ul este aranjat sub formă de
cromatină reprezintă un mecanism de reglare a expresiei genice, oferind moleculelor
implicate în transcripţie acces sau nu la informaţia genetică[Biran şi Meshorer, 2012]. Dacă în
schimb apar mutaţii la nivelul genelor care codifică aceste proteine, modul de asamblare a
cromatinei se schimbă şi ca urmare aparatul de transcripţie va avea acces la gene care în mod
normal nu ar trebui să se exprime, rezultând dereglări în schema de funcţionare a celulei şi în
final cancer.
1.6 Reglatori ai ciclului celular
Moleculele de reglare a ciclului celular sunt proteine care pot induce sau inhiba
procese precum diviziunea celulară sau apoptoza. Multe dintre aceste proteine sunt
supraexprimate sau modificate în celulele canceroase. De exemplu supraexpresia proteinei
bcl2 este prezentă în limfoamele foliculare, aceasta fiind o proteină mitocondrială care inhibă
apoptoza[Kelly şi Strasser, 2011; Yang et al., 2011].
O altă proteină din aceeaşi familie este proteina bcl-xl care este activată în celulele
tumorale de la persoanele diagnosticate cu cancer pulmonar sau leucemii limfocitare
cronice[Borowska et al., 2006].
Activarea oncogenelor se poate realiza prin mai multe mecanisme: prin mutaţii
punctiforme (de exemplu mutaţii punctiforme ale genelor Ras, care codifică o clasă de
proteine GTP-dependente, la nivelul codonilor 12,13 sau 61, conduc la sinteza unor proteine
RAS anormale capabile să semnalizeze continuu chiar şi în absenţa GTP)[Saxena et al.,
2008], prin translocaţii cromozomiale (de exemplu translocaţia între cromozomii 9 şi 22,
întâlnită în leucemia mieloidă cronică), prin amplificare genică, prin pierderea expresiei unor
gene micro ARN, prin hipometilarea regiunii promotor sau prin inserţie virală (de exemplu
infecţia cu retrovirusul HTLV1).
6
 2. Genele supresoare tumorale (gene gatekeeper)
În urma unor experimente în care materialul genetic al unei celule normale a fost
transferat în celule tumorale s-a observat că, în unele cazuri, acele celule tumorale reveneau la
normal. Acest lucru arată că în celulele normale există nişte gene al căror produs de expresie
poate diminua sau anula efectele mutaţiilor generatoare de tumori. Prin urmare aceste gene au
fost denumite gene supresoare de tumori[Lodish et al., 2012].
Prin studii comparative de biologie moleculară, între celulele normale şi cele tumorale,
o parte din genele supresoare de tumori au fost descoperite. Acestea codifică proteine din
diverse categorii precum: receptori membranari (PTCH), proteine citoplasmatice (APC, NF1),
proteine nucleare (TP53, RB1, VHL, WT1)[Georgescu et al., 2000].
Tot în urma acestor studii, s-a descoperit ca în celula normală genele supresoare de
tumori îndeplinesc următoarele funcţii[Osborne et al., 2004]:
 Controlează diviziunea celulară normală, prin reglarea negativă a procesului (APC,
VHL, MEN1)
 Previn replicarea celulelor lezate şi transmiterea ADN-ului modificat (TSC1,
TSC2, PTCH1, TGF-β)
 Oferă timp pentru repararea ADN (P53)
 Dacă leziunile ADN nu pot fi reparate induc intrarea în apoptoză a celulei(P53,
PTEN)
 Intervin în transducţia semnalului (WT1, NF1, NF2)
 Influenţează adeziunea celulară (CDH1)
Concluzia finală a studiilor de biologie moleculară comparată a fost că în cazul
celulelor tumorale genele supresoare de tumori sunt inactivate.
Ulterior, au fost descoperite şi mecanismele de inactivare a genelor supresoare de
tumori acestea fiind: deleţiile, mutaţiile punctiforme, recombinările somatice, pierderea unui
cromozom, pierderea unui cromozom asociată cu duplicaţia cromozomului restant sau
creşterea expresiei unor gene microARN. În cazul persoanelor care au deja ereditar o alelă
mutantă în una din genele supresoare de tumori s-a observat o frecvenţă mai crescută de a
face cancer.

7
 3. Gene de stabilitate (gene caretaker)
„Genele de stabilitate codifică proteine implicate în menţinerea stabilităţii genomului.
Alterările acestor gene conduc la creşterea frecvenţei mutaţiilor la scara întregului genom,
inclusiv a protooncogenelor şi a genelor supresoare de tumori, precum şi la apariţia
instabilităţii cromozomiale” [Covic et al., 2011].
Din categoria genelor de stabilitate fac parte gene pentru repararea leziunilor ADN
prin excizia bazei (MUTYH), gene pentru repararea rupturilor ADN bicatenar (BRCA1,
BLM, ATM), gene care protejează împotriva mutaţiilor A-G (O6 MGMT), gene care
controlează procese precum condensarea cromozomială sau activitatea centromerelor (CDK2,
STK15, PLK1), gene care controlează activitatea kinetocorilor (APC) sau gene care previn
separarea prematură a cromatidelor până ce cromozomii sunt aliniaţi la nivelul fusului de
diviziune (MAD2L1, BUB1)[Levitt şi Hickson, 2002].
Spre deosebire de genele supresoare tumorale genele de stabilitate nu reglează direct
proliferarea, dar atunci când sunt mutante, predispun la cancer[Negrini et al., 2010].
Unele gene îndeplinesc mai multe funcţii, de aceea, unele gene supresoare tumorale
pot avea şi funcţii care le includ şi în categoria genelor de stabilitate (de exemplu BRCA1 şi
BRCA2 sunt gene supresoare de tumori prin activitatea lor de control a transcripţiei şi gene de
stabilitate prin intervenţia lor în calea de reparare a rupturilor ADN bicatenare)[Halazonetis et
al., 2008].

4. Genele microARN (ARNmi)

Genele microARN codifică molecule scurte de ARN necodant, de aproximativ 22 de
nucleotide cu rol în reglarea post-transcripţională a expresiei genice. Aceste molecule de
ARN, interacţionează specific cu regiunile netranslatate 3’ (3’UTR) ale ARN mesager,
formând structuri bicatenare care induc degradarea moleculelor de ARNm sau inhibarea
translaţiei[Iorio şi Croce, 2011].
În urma unor mutaţii unele dintre aceste gene microARN se pot pierde, iar altele se pot
supraexprima[Iorio şi Croce, 2012].
În funţie de genele lor ţintă genele microARN pot avea rol de gene supresoare de
tumori, cât şi de oncogene (Tabelul 2).

8
Tabel 2 Exemple de gene ARNmi implicate în cancerele umane (după Covic et al., 2011)
ARNmi Exemple de cancere Gene ţintă Funcţia ARNmi
Pierdute în leucemii limfoide
miR-15a BCL2, WT1, RAB9B şi Gene supresoare de
cronice, cancere de prostată şi
miR-16-1 MAGE83 tumori
mieloame multiple
Pierdute în cancere de sân şi
let-7 Gene supresoare de
plămân şi diverse neoplazii maligne RAS, MYC şi HMGA2
(a,b,c,d,e,f,g,i) tumori
hematopoietice
Pierdute în forme agresive de
leucemii limfoide cronice şi
leucemii mieloide acute, în TCL1, MCL1, DNMT3A Gene supresoare de
miR-29 (a,b,c)
sindromul mielodisplazic, cancere şi DNMT3B tumori
de sân şi plămâni şi în
colangiocarcinoame
Pierdută în cancere de pancreas, CDK4, CDK6, EZF3 şi Genă supresoare de
miR-34
colon, sân şi cancere hepatice MET tumori
Genă supresoare de
miR-145 Pierdută în cancere de sân ERG
tumori
Gene supresoare de
Pierdute în leucemia eritroblastică KIT
tumori
miR-221
Expresie crescută în forme agresive
miR-222
de leucemii limfoide cronice, P27, P57, PTEN şi TIMP3 Oncogene
cancere tiroidiene şi hepatice
Expresie crescută în forme agresive
de leucemii limfoide cronice,
miR-155 MAF şi SHIP1 Oncogenă
limfoame Burkitt, cancere
pulmonare, de sân şi colon
Expresie crescută în limfoame,
miR-17-92 cancere de sân, plămân, colon, E2F1, BIM şi PTEN Oncogenă
stomac şi pancreas
Expresie crescută în glioblastoame,
leucemii mieloide acute, forme
agresive de leucemii limfoide PTEN, PDCD4, TPM1 şi
miR-21 Oncogenă
cronice, cancere de sân, colon, TIMP3
pancreas, plămân, prostată, ficat şi
stomac
miR-372 Expresie crescută în cancere LATS2 Oncogene

9
 miR-373 testiculare

5. Importanţa studiilor genetice în cancer

Descoperirea faptului că cancerul este o boală genetică este de foarte mare importanţă.
Această descoperire a dus la concentrarea atenţiei întregii lumi şstiinţifice asupra biologiei
moleculare a cancerului, fapt ce a permis dezvoltarea unor noi „metode de depistare a
neoplaziilor maligne, de evaluare a prognosticului şi răspunsului la tratament, precum şi”
dezvoltarea de soluţii terapeutice specifice.
Dintre metodele de depistare precoce a cancerului cea mai imporatntă este dozarea
unor markeri moleculari, precum PSA în cancerul de prostată, CA125 în cancerele ovariene,
cervicale şi endometriale, CA27.29, CA15-3 în cancerul mamar, CA19-9 în cancerele de
colon şi ducete biliare, CA195 în cancerele pancreatice, etc[Mehta et al., 2010].
O serie de dozări ale unor receptori, ca de exemplu dozarea receptorilor estrogenici şi
progesteronici în cancerele mamare, sunt folosiţi acum în predicţia răspunsului la tratamentul
hormonal[Winokur, 2005].
În ceea ce priveşte dezvoltarea soluţiilor terapeutice, studiile genetice au dus la
descoperirea anticorpilor monoclonali, utilizaţi mai ales în cazul bolilor limfoproliferative, dar
şi a unor tumori solide: la descoperirea acidului retinoic, utilizat în tratarea leucemiilor acute
promielocitare; dar şi la descoperirea unor molecule mici care inhibă în mod direct o serie de
proteine oncogenice (Gleevec, Gefitinib, Tarceva, etc.)[Launay et al., 2011; Shao, 2010].
Studiile continuă, direcţia spre care se fac paşi mari în prezent fiind terapia genică,
tehnică prin care se doreşte modificarea directă a genomului unor celule ale pacientului în
scopul obţinerii unui efect terapeutic, putând avea ca ţintă atât celule somatice (în scopul
vindecării bolii de care suferă pacientul), cât şi celule germinale (în scopul scăderii riscului de
boală la urmaşi).

10