Winston Spencer Churchill - Al 2-Lea RM. Vol. 1 (II)

Wiston Spencer Churchill Volumul 1.
„Furtună iminentă” – partea a II-a
Volumul întîi, partea a 2-a

C
CRRE
EPPU
USSC
CUUL
LUUL
LRRĂ
ĂZZB
BOOIIU
ULLU
UII
(3 septembrie 1939 - 10 mai 1940)
traducere din limba rusă: Constantinis
Capitolul 1
Război
La 1 septembrie, în zori, Germania a atacat Polonia. În aceeaşi zi dimineaţa, s-a

emis ordinul de mobilizare a tuturor forţelor noastre armate. Primul ministru mi-a
cerut să-l vizitez seara la Downing Street. El mi-a spus că nu vede nicio speranţă de a
împiedica un război cu Germania şi că, pentru gestionarea acestuia, plănuia să creeze
un mic cabinet militar compus din miniştri care să nu coordoneze însă niciun
minister. După cum a înţeles, Partidul Laburist nu a dorit să participe la coaliţia
naţională. Dar spera că liberalii i se vor alătura. El m-a invitat să mă înscriu în
cabinetul militar. Am acceptat propunerea sa fără obiecţii şi, pe această bază, am avut
o discuţie lungă despre oameni şi planuri.
După cîteva reflecţii, am devenit convins că vîrsta medie a miniştrilor care

trebuiau să formeze organul suprem de gestionare a războiului va fi prea mare şi, prin
urmare, după miezul nopţii, i-am scris lui Chamberlain următoarele:
2 septembrie 1939
„Sîntem o echipă prea bătrînă? Am calculat că vîrsta totală a celor şase pe care mi
i-aţi numit ieri este de 386 de ani, sau o medie mai mare de 64 de ani! Le lipseşte un an
pentru a ieşi la pensie de bătrîneţe! Dacă totuşi îl adăugaţi pe Sinclair (49 de ani) şi pe
Eden (42 de ani), vîrsta medie va scădea la cincizeci şi şapte de ani şi jumătate.
Au trecut deja 30 de ore de cînd polonezii au fost atacati cu înverşunare şi sînt
extrem de îngrijorat de zvonurile potrivit cărora la Paris se vorbeşte pe un alt ton. Sper
că veţi putea publica hotărîrea noastră comună privind declararea războiului cel tîrziu în
şedinţa parlamentară de azi.”
Am fost surprins că pe parcursul zilei de 2 septembrie, cînd situaţia s-a agravat

pînă la extrem, Chamberlain a rămas tăcut. M-am întrebat dacă în ultima clipă nu va
încerca să păstreze pacea şi s-a dovedit c-aveam dreptate. Cu toate acestea, cînd s-a
întîlnit parlamentul după-amiaza, a avut loc o dezbatere scurtă dar destul de aprigă,
pagina 1
Wiston Spencer Churchill Volumul 1. „Furtună iminentă” – partea a II-a
în timpul căreia declaraţia indecisă a primului ministru a fost dur criticată. Cînd
Greenwood a urcat pe podium pentru a vorbi în numele opoziţiei liberale, Emery,
conservatorul, i-a strigat: „Vorbeşte în numele Angliei!” Această remarcă a fost
întîmpinată cu aplauze. Fără îndoială, camera era în favoarea războiului. Mi s-a părut
că era mai hotărîtă şi mai unită decît în cazul similar din 2 august 1914, unde am fost
şi eu prezent. Seara, un grup de figuri proeminente de toate orientările au venit la
apartamentul meu, în casa situată vizavi de Catedrala Westminster, şi şi-au exprimat
îngrijorarea cu privire la îndeplinirea obligaţiilor faţă de Polonia. Camera urma să se
reunească a doua zi la prînz. Noaptea, i-am scris premierului următoarele:
2 septembrie 1939
„Nu am auzit nimic de la dvs. de la ultima noastră discuţie de vineri. Am înţeles
apoi că va trebui să devin colegul dvs. şi aţi spus că acest lucru va f i anunţat foarte
curînd. Nu-mi imaginez ce s-a întîmplat în aceste zile tulburi, deşi mi se pare că acum
predomina noul Eden, complet diferit de cele pe care mi le-aţi exprimat, spunînd:
„Zarurile au fost aruncate”. Am înţeles pe deplin că, din cauza situaţiei teribile din
Europa, sînt posibile schimbări de metodă, dar înainte de începerea dezbaterii
programate pentru prînz, mă consider îndreptăţit să vă rog să ne spuneţi care sînt
relaţiile noastre cu dvs., atît publice, cît şi personale.
Mi se pare că dacă Partidul Laburist şi, aşa cum înţeleg, Partidul Liberal sînt
eliminate, este dif icil să creaţi guvernul militar ef icient, pe baza limitată, despre care aţi
vorbit. Cred că este necesar să facem o altă încercare de a atrage liberalii şi, în plus, de
a revizui compoziţia şi mărimea cabinetului militar despre care mi-aţi vorbit. Astăzi, în
Camera Comunelor s-a simţit că spiritul unităţii naţionale a fost afectat de slăbirea
aparentă a hotărîrii noastre. Nu subestimez dif icultăţile cu care vă confrunţi în relaţia cu
francezii. Dar sper că vom lua decizia în mod independent de ei şi, prin urmare, vom
arăta prietenilor noştri francezi un exemplu de care ar putea avea nevoie. Pentru a face
acest lucru, avem nevoie de cea mai puternică şi mai coezivă combinaţie pe care o putem
crea. Prin urmare, vă rog să nu anunţaţi componenţa cabinetului militar pînă la noua
noastră discuţie.
Aşa cum v-am scris ieri dimineaţă, sînt complet la dispoziţia dvs. şi sînt
întotdeauna gata să vă ajut în îndeplinirea sarcinii dvs. ”
Mai tîrziu, am aflat că pe 1 septembrie, la 21:00, Anglia a prezentat o notă

Germaniei şi că, pe 3 septembrie la ora 09:00, a fost urmată de un ultimatum {totuşi,
Londra a informat pe canale diplomatice că această notă era un ultimatum.}. În emisiunile de
dimineaţă de pe 3 septembrie, s-a informat că premierul va vorbi la radio la ora 11:15.
Întrucît era clar că Marea Britanie, precum şi Franţa, va declara imediat război, am
pregătit un discurs scurt, care, în opinia mea, ar corespunde acestui moment solemn
şi crucial din viaţa noastră şi din istoria noastră.
Primul ministru a informat la radio că sîntem deja în război şi abia şi-a încheiat
discursul cînd s-a auzit un sunet ciudat, răsunător, tînguitor, care ulterior a devenit
familiar. Soţia a intrat în birou, încîntată de cele întîmplate şi i-a lăudat pe germani
pagina 2
pentru punctualitatea şi precizia lor. Am urcat pe acoperişul casei noastre pentru a

vedea mai bine ce se întîmplă. Era o zi senină şi rece de septembrie. În jurul
acoperişurilor şi a turnurilor înalte ale Londrei erau vizibile treizeci sau patruzeci de
baloane de baraj, care se ridicau încet deasupra lor. Am apreciat guvernul pentru
acest semn clar de pregătire. Avînd în vedere că avertismentul de cincisprezece minute
a expirat, am mers la adăpostul împotriva bombelor desemnat, înarmaţi cu o sticlă de
brandy şi alte materiale medicale relevante.
Adăpostul nostru antiaerian era la circa o sută de metri şi era un subsol deschis,
nici măcar protejat cu saci de nisip, în care se adunaseră deja locuitorii a jumătate de
duzină de case. Toată lumea avea o dispoziţie veselă şi plină de umor, aşa cum este
caracteristic britanicilor în faţa necunoscutului.
După aproximativ zece minute, sirena a urlat din nou. Nu eram sigur că aceasta
era o alarmă repetată, dar un bărbat se plimba deja pe stradă şi striga că alarma a
încetat. Ne-am dus imediat acasă la treburile noastre. M-am prezentat la Camera
Comunelor, care s-a adunat la prînz cu toată procedura ei obişnuită, pe îndelete şi cu
scurte rugăciuni maiestuoase. Primul ministru mi-a trimis o notă prin care mi-a cerut
să merg la biroul său imediat după dezbatere.
Chamberlain mi-a spus că are în vedere scrisorile mele şi că liberalii nu vor intra
în guvern, că este gata să ţină cont într-o oarecare măsură de păreriile mele despre
vîrsta mijlocie şi să includă trei militari în Cabinetul de război, în ciuda funcţiilor lor
executive şi că vîrsta medie va fi aproximativ 60 de ani. Acesta, a spus el, îi permite
să-mi ofere Ministerul Marinei, precum şi un loc în Cabinetul de război. Am fost foarte
fericit pentru asta, deoarece tînjeam în mod firesc, deşi nu am exprimat, să am o
anumită slujbă, decît să stau şi să mă gîndesc la munca depusă de alţii.
Nu s-a spus nimic cînd voi fi numit oficial şi, într-adevăr, acest lucru s-a
întîmplat abia pe 5 septembrie. Cu toate acestea, chiar primele ore ale războiului pot
avea consecinţe foarte grave pentru flotă. Prin urmare, am notificat Ministerului Naval
că voi lua imediat funcţia în primire şi voi ajunge acolo la ora 18:00. Legat de aceasta,
Ministerul Naval a comunicat cu amabilitate flotei: „Winston s-a întors". Aşadar, m-am
întors în biroul din care, cu durere şi amărăciune, am plecat în urmă cu aproape un
sfert de secol.
În scurt timp, şeful statului major al forţelor navale, Dudley Pound, a venit la
mine. În timpul şederii mele anterioare în amiralitate l-am cunoscut puţin. Am
apreciat şi respectat marile calităţi profesionale şi personale ale amiralului Pound.
Cînd războiul, cu toate reuşitele şi eşecurile sale, ne-a adus lovituri grele, am devenit
chiar tovarăşi şi prieteni fideli. Iar cînd, patru ani mai tîrziu, a murit tocmai în timpul
victoriei asupra Italiei, am jelit amarnic această pierdere pentru flotă şi ţară.
Am petrecut o parte semnificativă a nopţii pe 3 septembrie în conversaţii cu şefii

de departamente, iar în dimineaţa zilei de 4 septembrie am preluat controlul
pagina 3
ministerului. Ca şi în 1914, cu mult timp înainte de mobilizarea generală, au fost

luate precauţii împotriva oricărei surprize. Încă din 15 iunie, au fost solicitate mari
contingente de ofiţeri şi soldaţi de rezervă. La 9 august, regele a inspectat flota de
rezervă, complet echipată pentru antrenament, iar pe 22 august, diverse clase de
rezervişti au fost chemate suplimentar. Pe 24 august, parlamentul a adoptat o lege
privind puterile extraordinare şi, în acelaşi timp, flota a primit ordin să intre în bazele
sale militare. În esenţă, principalele noastre forţe sînt de cîteva săptămîni la Scapa
Flow. După decizia privind mobilizarea completă a flotei, planul de mobilizare al
ministerului naval s-a derulat fără piedici şi, în ciuda unor deficienţe grave: în special,
nu erau suficiente crucişătoare şi nave pentru a lupta antisubmarin, pînă la începutul
războiului, ca în 1914, flota se afla la înălţimea sarcinilor sale uriaşe.
Cititorul ştie probabil că eram destul de familiarizat cu activitatea

Departamentului Marinei şi a Marinei Regale. Patru ani: din 1911 pînă în 1915, cînd a
fost datoria mea să pregătesc flota pentru război, precum şi conducerea Amiralităţii în
primele zece luni încordate, au fost cei mai străluciţi ani din viaţa mea. Am acumulat
o cantitate extraordinară de informaţii factuale şi am aflat multe despre flota şi
războiul pe mare. După ce am părăsit Ministerul naval, am învăţat multe şi am scris
multe despre marină. Am vorbit în repetate rînduri despre acest subiect în Camera
Comunelor. Am întreţinut întotdeauna un contact strîns cu Ministerul marinei şi, deşi
în acei ani am fost cel mai aprig critic al său, muncitorii lui au avut încredere şi mi-au
făcut cunoscute multe dintre secretele lor. În cei patru ani în care am fost membru al
Comitetului de cercetare în domeniul apărării aeriene, am avut acces la toate ultimele
invenţii legate de radar, care acum erau vizate direct de către forţele navale. Prin
urmare, cînd mi-am preluat îndatoririle, am crezut că am la dispoziţie, fără îndoială,
cele mai bune arme din lume pentru războiul naval şi eram sigur că voi avea timp
suficient pentru a compensa deficienţele timpului de pace şi pentru a face faţă tuturor
surprizelor inevitabile şi neplăcute ale războiului.
***
Situaţia pe mare era foarte diferită de cea periculoasă existentă în 1914. Am

intrat atunci în război, avînd un raport de 16:10 pentru navele de război mari şi 2:1
pentru crucişătoare. Apoi am mobilizat opt escadrile, fiecare constînd din opt nave de
luptă, o escadrilă de crucişătoare şi o flotilă de vase mici, în plus au existat şi un
număr mare de crucişătoare individuale. Mă aşteptam atunci la o bătălie decisivă cu o
flotă inamică mai slabă, dar încă formidabilă. Acum flota germană începea abia să se
recupereze şi nu avea suficiente nave pentru a construi o formaţiune mare de luptă.
Construirea a două mari nave de luptă, Bismarck şi Tirpitz, a căror tonaj a depăşit
semnificativ restricţiile stabilite prin tratat, putea fi finalizată nu mai devreme de un
an. Construcţia crucişătoarelor uşoare Scharnhorst şi Gneisenau, ale căror tonaj
germanii l-au crescut în mod fraudulos de la 10 mii la 26 mii de tone, a fost finalizată
în 1938. În plus, germanii aveau trei nave de luptă de buzunar de 10 mii de tone
fiecare: Amiral Graf Spee, Amiral Scheer şi Deutschland, precum şi două crucişătoare
pagina 4
de mare viteză cu o deplasament de 10 mii de tone, înarmate cu tunuri de opt inci (un
inci „inch” = 25,4 mm ― Constantinis), şase crucişoare uşoare, 60 distrugătoare şi alte vase
mai mici. Astfel, flota de suprafaţă a germanilor nu a putut ameninţa supremaţia
noastră pe mare. Nu exista nicio îndoială că marina engleză era superioară Germaniei
atît ca forţă, cît şi ca număr. Nu exista niciun motiv să presupunem că pregătirea
generală de luptă a flotei noastre era slabă. În afară de lipsa de crucişătoare şi
distrugătoare, flota engleză, ca întotdeauna, era la un nivel ridicat. În faţa ei se aflau
sarcini uriaşe şi numeroase.
Flota comerciantă engleză la începutul războiului era cam aceeaşi ca în 1914.

Tonajul său a depăşit 21 de milioane de tone. Dimensiunea medie a navei a crescut şi,
prin urmare, numărul de nave a scăzut. Totuşi, nu tot acest tonaj putea fi utilizat
pentru comerţ. Marina avea nevoie de o varietate de nave auxiliare care puteau fi
preluate, în special, din rîndul vaselor de primă clasă. Toate tipurile de forţe armate
aveau nevoie de nave pentru scopuri speciale: forţele terestre şi cele aeriene pentru
transportul soldaţilor şi echipamentelor de peste mări, iar forţele navale pentru diverse
operaţiuni la bazele navale şi în alte locuri şi, în special, pentru livrarea de
combustibil către obiectivele strategice împrăştiate în toată lumea.
Tonajul necesar pentru toate aceste scopuri s-a ridicat la aproximativ 3 milioane
de tone, iar la acestea trebuie adăugate necesităţile de transport ale altor ţări ale
Imperiului Britanic. La sfîrşitul anului 1939, după numărul final de achiziţii şi
pierderi, s-a dovedit că tonajul total rămas în scopuri comerciale se ridica la
aproximativ 15,5 milioane tone.
***
Cînd am venit la Amiralitate, aveam deja o anumită idee despre situaţia

strategică pe mare. Era vital pentru inamic să menţină dominaţia în Marea Baltică.
Livrările din Scandinavia, minereul suedez şi, mai ales, apărarea împotriva posibilelor
debarcări ruseşti pe lunga şi neprotejată coastă de nord a Germaniei, de unde Berlinul
se află la doar 100 km, a dictat nevoia marinei germane să menţină dominaţia pe
Marea Baltică. Prin urmare, eram sigur că, în această primă etapă, Germania nu va
renunţa la stăpînirea ei în Marea Baltică. Prin urmare, deşi germanii puteau trimite
oriunde submarine, crucişătoare sau poate chiar o navă de linie de buzunar pentru a
ne intercepta comunicţiile, nu vor risca o singură navă din cele necesare menţinerii
dominaţiei în Marea Baltică. Flota germană, care se recupera în acel moment, în
aceste condiţii, ar fi trebuit să considere aceasta drept sarcina sa principală şi aproape
singura. Pentru a menţine superioritatea pe mare şi a desfăşura principala noastră
acţiune ofensivă: blocajul, cu siguranţă, a trebuit să menţinem forţele superioare ale
flotei în apele noastre nordice. Cu toate acestea, ni s-a părut că nu va fi nevoie să
deţinem o forţă navală prea mare pentru a observa incursiunile de la Marea Baltică
sau de la Golful Heligoland.
pagina 5
Securitatea Angliei ar creşte semnificativ dacă, cu ajutorul raidurilor aeriene, am

putea dezactiva cel puţin temporar Canalul Kiel - această uşă laterală la Marea
Baltică.
Nu eram încă la Ministerul naval cînd am fost complet de acord cu opinia sa

despre marea ameninţare pe care o reprezintă submarinele. Deşi calităţile tehnice
înalte ale hidrolocatorului ASDIC au fost testate în multe bătălii cu submarine la
începutul războiului, mijloacele noastre de combatere a acestora erau departe de a fi
suficiente pentru a preveni pierderile proprii majore. Părerea mea de la acea vreme că
„o luptă de succes împotriva submarinelor în mările exterioare este posibilă, în
special în Marea Mediterană, şi că pierderile sînt inevitabile, dar nu vor putea influenţa
cursul evenimentelor”,
nu a fost greşită. Nimic special nu s-a întîmplat cu submarinele germane în primul an
al războiului. Bătălia pentru Atlantic a fost amînată pentru 1941 şi 1942.
În conformitate cu părerea predominantă în Ministerul Marinei înainte de război,

am subestimat ameninţarea sau consecinţele unui atac din aer asupra navelor de
război britanice.
„Mi se pare, - am scris cu cîteva luni înainte de război, - se poate presupune
(pentru că nu există certitudine) că un atac aerian asupra navelor de război britanice cu
armamentul şi apărarea lor actuală nu va afecta dominaţia lor completă pe mare.”
Cu toate acestea, obstacolele, deşi exagerate, pentru circulaţia flotei noastre au
devenit curînd majore. Aproape imediat, aviaţia a fost o ameninţare teribilă, în special
în Marea Mediterană. Malta, care avea doar o uşoară apărare aeriană, era o problemă
care nu putea fi rezolvată imediat. Pe de altă parte, în primul an al războiului, nicio
singură navă mare englezească nu a fost scufundată de aviaţie.
Componenţa iniţială a cabinetului militar, conturată de Chamberlain, a fost

crescută imediat imediat sub presiunea circumstanţelor. Acum, în el erau incluşi deja
ministrul afacerilor externe - lord Halifax, lordul păstrător al sigiliului - sir Samuel
Hoare, ministrul finanţelor - sir John Simon, ministrul coordonării apărării lord
Chatfield, ministrul fără portofoliu - lord Hankey, ministrul de război - Hore-Belisha,
ministrul aviaţiei -sir Kingsley Wood. Trei miniştri de război erau acum în cabinetul
militar, dintre care unul eram eu. În plus, a fost necesar ca ministrul afacerilor
dominionelor - Eden şi ministrul de interne şi securitate naţională - sir John
Anderson, să fie întotdeauna prezenţi la şedinţe, deşi nu erau de fapt membri ai
cabinetului militar. Astfel, componenţa cabinetului militar a crescut la unsprezece
persoane. Decizia de a include trei miniştri de război a afectat grav poziţia lordului
Chatfield în calitate de ministru al coordonării apărării. Dar a luat această decizie cu
bunul său caracter recunoscut.
În afară de mine, toţi ceilalţi miniştri au condus afacerile noastre în ultimii ani
sau au avut legătură cu situaţia cu care ne confruntăm acum, atît în domeniul
diplomatic cît şi în cel militar. Eden a demisionat din funcţia de ministru de externe în
februarie 1938. Nu am deţinut funcţii publice timp de unsprezece ani, aşa că nu am
pagina 6
avut nicio responsabilitate pentru evenimentele trecute sau pentru lipsurile care acum
au ieşit la iveală. Dimpotrivă, în ultimii şase sau şapte ani am prezis constant
necazurile cu care ne confruntăm acum. Aşadar, avînd puternica maşină de război a
Ministerului naval, pe care a căzut acum întreaga povară a luptei active împotriva
inamicului, nu am întîmpinat niciun inconvenient; dar dacă l-aş fi întîmpinat, ar fi
fost eliminat prin amabilitatea şi loialitatea premierului şi a colegilor săi. Îi cunoşteam
foarte bine pe toţi aceşti oameni. Cei mai mulţi dintre noi au lucrat împreună timp de
cinci ani în guvernul lui Baldwin şi, desigur, am menţinut un contact constant,
prietenos sau polemic, pe toată perioada schimbărilor din viaţa parlamentară. Cu
toate acestea, sir John Simon şi cu mine reprezentăm generaţia politică mai veche.
Prin urmare, m-am gîndit că va trebui să-mi exercit toată puterea pentru a nu rămîne
în urmă generaţiei care era acum la putere şi să ţin pasul cu noii tineri de mare
anvergură, care puteau apare în orice moment. În acest caz, m-am bazat nu numai pe
cunoştinţele mele, ci şi pe zel şi energie mentală.
În acest scop, am revenit la regimul pe care l-am practicat cînd am fost în

amiralitate în anii 1914 - 1915 şi care, după cum eram convins, mi-a crescut
semnificativ performanţa. În fiecare zi, după prînz, m-am culcat cel puţin o oră pentru
a mă odihni şi mi-am folosit pe deplin capacitatea fericită de a adormi imediat. Astfel,
am reuşit să storc o zi şi jumătate de lucru într-o singură zi. Oamenii n-au fost creaţi
de natură să lucreze de la opt dimineaţa pînă la miezul nopţii, fără pauză revigorantă,
care, chiar dacă durează doar douăzeci de minute, poate restabili toată vitalitatea. Cu
regret, m-am dus la culcare ca un copil în fiecare după-amiază, dar am fost
recompensat prin puterea de lucra noaptea pînă la ora două sau chiar mai tîrziu -
uneori mult mai tîrziu - şi să încep o nouă zi la 8 sau 9 dimineaţa. Acest program, pe
care l-am urmat pe parcursul întregului război, le-am recomandat şi altora în acele
cazuri cînd au trebuit să-şi stoarcă şi ultima picătură de forţă din corpul lor pe un
interval mai mare de timp.
Capitolul doi
Misiunea Ministerului naval
Întreaga lume a fost uimită cînd atacul zdrobitor al lui Hitler asupra Poloniei a
fost urmat de o pauză lungă şi deprimantă pînă la declaraţia de război a Angliei şi
Franţei. Chamberlain, într-o scrisoare privată publicată de biograful său, a numit
această etapă „crepuscul războiului” {Falling. Op. cit. P. 424}. Am găsit această
expresie atît de reuşită încît am folosit-o ca titlu al acestei cărţi. Armatele franceze nu
pagina 7
au lansat niciun atac asupra Germaniei. După ce şi-au încheiat mobilizarea, au rămas
inactivi pe tot frontul. Nu s-au întreprins operaţiuni aeriene împotriva Angliei în afară
de recunoaştere; aviaţia germană nu a lansat niciun atac aerian asupra Franţei.
Guvernul francez ne-a solicitat să ne abţinem de la atacurile aeriene asupra
Germaniei, spunînd că ar provoca represiunea împotriva întreprinderilor militare
franceze neprotejate. Ne-am limitat la împrăştierea pliantelor care făceau apel la
moralitatea germană. Această fază ciudată a războiului pe pămînt şi în aer a uimit pe
toată lumea. Franţa şi Anglia au fost inactive în cele cîteva săptămîni în care maşina
de război germană cu întreaga sa forţă a distrus şi a cucerit Polonia. Hitler nu avea
niciun motiv să se plîngă de asta.
În schimb, războiul pe mare a început cu intensitate maximă din prima oră şi,
prin urmare, Ministerul naval a devenit centrul activ al evenimentelor. La 3
septembrie, toate navele noastre au navigat în întreaga lume, făcîndu-şi afacerile
obişnuite. Dintr-o dată, au dat peste un submarin german venit special să le abordeze.
În aceeaşi zi, la ora 21:00, vaporul de pasageri „Athenia” cu un deplasament de
13.500 de tone, care părăsise Anglia, a fost torpilat şi scufundat; au murit 112
persoane, inclusiv 28 de cetăţeni americani. Cîteva ore mai tîrziu, întreaga lume a
aflat despre această cruzime. Pentru a evita orice neînţelegeri în Statele Unite,
guvernul german a emis imediat o declaraţie în care a spus că eu personal am ordonat
ca bomba să fie plasată pe navă, astfel încît moartea cetăţenilor americani să pună în
pericol relaţiile dintre Germania şi America. În unele cercuri neprietenoase, acest
lucru chiar s-a crezut. Pe 5 şi 6 septembrie, „Bosnia”, „Royal Center” şi „Rio Claro” au
fost scufundate lîngă coasta Spaniei; numai echipajul de pe „Rio Claro” a fost salvat.
Toate acestea erau vase valoroase.
Prima mea notă, trimisă Amiralităţii, a fost legată de problema ameninţării din
partea submarinelor în viitorul apropiat:
Şeful Departamentului de Informaţii al Ministerului Naval
4 septembrie 1939
„Prezentaţi-mi un raport despre forţele f lotei de submarine a Germaniei în prezent şi
estimarea pentru următoarele cîteva luni. Raportaţi-mi separat despre submarinelor mici
şi despre cele oceanice. Indicaţi intervalul estimat în zile şi mile pentru ambele.”
Am fost imediat informat că inamicul avea 60 de submarine, iar pînă la începutul

anului 1940 va avea 100. Un răspuns similar a fost transmis pe 5 septembrie şi
merita studiat cu atenţie. Numărul de nave de cursă lungă era impresionant şi
dovedea intenţia inamicului de a se îndrepta către operaţiuni îndepărtate pe mare cît
mai curînd posibil.
Ministerul marinei (Ministerul forţelor navale britanice este denumit fie Ministerul marinei, fie
a dezvoltat planuri detaliate pentru a creşte
Ministerul naval fie Amiralitate ― Constantinis)
numărul navelor noastre capabile să facă faţă submarinelor. În special, s-au luat
măsuri pentru instalarea hidrolocatoarelor ASDIC pe 86 dintre cele mai mari şi mai
rapide traulere. Reechiparea multor traulere era deja în plină desfăşurare. În plus,
pagina 8
Amiralitatea avea un program detaliat pentru construcţia de distrugătoare mari şi

mici, precum şi a crucişătoarelor şi a multor nave auxiliare. Odată cu declaraţia de
război, acest program a început automat să fie pus în aplicare. Războiul anterior a
arătat avantajele enorme ale deplasării în convoi. În cîteva zile, Ministerul naval a
stabilit controlul asupra mişcării tuturor navelor comerciale, iar căpitanii au fost
nevoiţi să se supună indicaţiilor deplasării pe trasee stabilite şi la aderarea la convoi.
Cu toate acestea, deficitul de nave de escortă ne-a obligat să continuăm o politică de
rute în sens giratoriu pe oceane pînă cînd inamicul se va îndrepta către un război
nelimitat. Sistemul de convoi a fost introdus în principal pe coasta de est a Angliei. Cu
toate acestea, scufundarea vasului „Athenia” ne-a făcut să introducem imediat
sistemul de convoi şi în Atlanticul de Nord.
Sistemul de convoi a fost complet pregătit, iar armatorii au fost implicaţi în mod
regulat în consultări cu privire la problemele de apărare care îi priveau direct. Mai
mult, au fost emise instrucţiuni prin care căpitanii erau îndrumaţi în implementarea
multor sarcini neobişnuite pentru ei, pentru probleme pe care, inevitabil, le puteau
întîmpina în timpul războiului.
Semnalizarea specială şi alte dispozitive au fost instalate astfel încît căpitanii să

îşi poată ocupa locul în convoi. Marina comercială a privit cu hotărîre în faţa viitorul
necunoscut; nu s-a mulţumit cu rolul pasiv, a cerut arme. Dreptul internaţional a
justificat întotdeauna utilizarea armelor pentru autoapărare de către navele
comerciale, iar dotarea cu armament defensiv a tuturor navelor comerciale, împreună
cu pregătirea echipajelor lor, a făcut parte integrantă din planurile Amiralităţii şi
acestea au început imediat să le implementeze. Forţarea unui submarin să atace
atunci cînd este în imersie, în loc să folosească tunurile, aflat la suprafaţa apei, a
însemnat nu numai să ofere navelor noastre o oportunitate excelentă de a scăpa, ci şi
să oblige atacatorul să cheltuie torpile preţioase adesea în mod inutil. Prudenţa a
permis păstrarea armelor rămase din primul război pentru utilizare în lupta împotriva
submarinelor. Cu toate acestea, am avut o deficienţă gravă de arme antiaeriene. A fost
nevoie de multe luni pentru a dota navele comerciale cu o autoapărare adecvată
împotriva atacurilor aeriene, iar navele, între timp, au suferit pierderi grele. În primele
zile, ne-am propus să înarmăm o mie de nave în următoarele trei luni, instalînd cel
puţin o armă antisubmarin pe fiecare. Acest plan a fost realizat de fapt.
În afară de a ne proteja transportul maritim, a trebuit să curăţăm mările de

navelor comerciale germane şi să oprim toate importurile în Germania. Blocarea a fost
realizată cu toată severitatea. Pentru a coordona această politică a fost creat un
minister de război economic, iar punerea în aplicare a acesteia a fost încredinţată
Ministerului naval. Acum, ca în 1914, mările deschise au fost aproape imediat excluse
pentru transportul inamic. Navele germane s-au ascuns fie în porturile neutre, fie,
fiind interceptate, scufundate de navele englezeşti.
În fapt, pînă la sfîrşitul anului 1939, aliaţii au capturat şi au folosit 15 nave cu

un deplasament total de 75 de mii de tone.
pagina 9
Sistemul de escortă pentru convoaiele de nave care plecau în străinătate a fost

introdus aproape imediat. Pe 8 septembrie, au început să funcţioneze trei rute
principale, şi anume: de la Liverpool şi de la Tamisa, pînă în partea de vest a
oceanului şi escorte de coastă, în zona dintre Tamisa şi Fort. Personalul pentru
escortarea convoaielor din aceste porturi şi din multe alte porturi din Anglia şi
străinătate a fost inclus în planul militar, iar oamenii au fost deja trimişi la destinaţie.
Între timp, toate vasele din Canalul Mînecii şi Marea Irlandei şi care nu erau în convoi
au fost obligate să se întoarcă la Plymouth şi la Milford Haven. Deplasarea fără convoi
era interzisă. În posesiunile de peste mări, s-au luat măsuri pentru escortarea
convoaielor de nave destinate să se întoarcă în patrie. Prima astfel de caravană a
plecat din Freetown pe 14 septembrie şi din Halifax şi Noua Scoţie pe 16 septembrie.
Pînă la sfîrşitul lunii, sistemul de escorte pentru navele care plecau din Tamisa şi
Liverpool şi care se întorceau din Halifax, Gibraltar şi Freetown era complet
operaţional.
În urma introducerii sistemului de convoi, următoarea sarcină militară a fost să

se ofere o bază sigură flotei. Pe 5 septembrie, la ora 22:00, am avut o lungă şedinţă pe
această temă. A fost un prilej în care să-mi amintesc multe. În contextul războiului cu
Germania, Scapa Flow este cel mai bun punct strategic, pe baza căruia marina
engleză poate controla ieşirile din Marea Nordului şi să efectueze un blocaj strict. În
timpul războiului precedent, cu doar doi ani înainte de sfîrşitul său, s-a decis ca
Marea Flotă să aibă superioritatea pentru a fi transferată la sud de Rosyth (Scoţia),
avantajul era folosirea excelentului doc de acolo. Totuşi, în acel moment, avînd în
vedere marea depărtare de aeroporturile germane, baza de la Scapa Flow avea
avantaje evidente şi, prin urmare, Amiralitatea în planurile sale militare s-a concentrat
asupra acesteia.
În toamna anului 1914, Marea Flotă a fost cuprinsă de îngrijorare; s-a vorbit
despre faptul că „submarinele germane pot pătrunde în port”. Acum, în 1939, era
necesar să luăm în calcul două pericole: în primul rînd, vechiul pericol de pătrundere
a submarinelor şi, în al doilea rînd, noul pericol din aer. În cadrul acestei întîlniri, am
fost surprins să văd că au fost luate puţine măsuri pentru apărarea împotriva
mijloacelor moderne de atac într-un fel sau altul. Barierele laterale anti-submarine
nou concepute au fost instalate în toate cele trei intrări principale, dar constau dintr-o
singură linie de plase. Intrările înguste şi şerpuitoare ale părţii de est de la Scapa
Flow, care erau protejate doar de „firewall-uri” rămase din războiul anterior şi
completate acum de două sau trei noi, au rămas o sursă de îngrijorare (firewall era un vas
încărcat cu substanţe explozive sau combustibile, destinat să incendieze vasele inamice sau, eventual,
pentru a fi scufundate în vederea blocării intrării în port. Ruseşte: брандер (brander)).
Avînd în vedere
dimensiunea, viteza şi puterea crescută a submarinelor moderne, argumentele vechi
conform cărora un curent puternic face ca aceste intrări să fie inaccesibile pentru un
submarin nu erau convingătoare în cercurile responsabile. Ca urmare a acestei
întîlniri, care a avut loc în a doua zi după sosirea mea la Ministerul marinei, au fost
pagina 10
emise o serie de ordine pentru instalarea reţelelor suplimentare şi pentru a determina

locul firewall-urilor inundate.
Noul pericol aerian a fost aproape în totalitate ignorat. În afară de cele două
baterii antiaeriene instalate pentru a proteja rezervoarele de petrol ale flotei şi locului
distrugătoarelor, Scapa Flow nu avea apărare aeriană. Un aerodrom situat în Kirkwall
ar putea fi folosit de aeronavele navale atunci cînd flota era la bază, dar nu au fost
luate măsuri pentru a atrage imediat Royal Air Force şi staţia de radar de coastă să
participe la apărare. Au fost aprobate planurile pentru desfăşurarea a două escadrile
de luptă la Wick, dar acest lucru nu a putut fi înfăptuit decît în 1940. Am cerut
elaborarea unui plan de acţiune imediată. Deşi au fost solicitări mari de apărarea
aeriană, resursele noastre erau atît de limitate, iar punctele noastre vulnerabile,
inclusiv toată Londra vastă, erau atît de numeroase încît era inutil să cerem mult. Pe
de altă parte, nu trebuia să apărăm decît cinci sau şase nave mari de un atac aerian,
fiecare avînd propriile sale arme antiaeriene puternice. Pentru a scoate cumva
lucrurile din punctul mort, Amiralitatea a decis să ofere două escadrile de luptători
aerieni doar în momentul în care flota va fi în Scapa Flow.
Părea că cel mai important lucru era să se ofere navelor arme cît mai curînd
posibil, dar deocamdată flota trebuia din nou, ca în zilele din toamna anului 1914, să
înceapă „jocul de-a v-aţi ascunselea”. Pe coasta de vest a Scoţiei există numeroase
locuri de acostare închise care pot fi protejate cu uşurinţă de submarine prin
intermediul reţelelor de semnalizare şi patrulare continuă. În ultimul război, eram
convinşi prin camuflarea obţineam o bună garanţie a securităţii, dar chiar şi în acele
zile curiozitatea unei aeronave de recunoaştere, sau poate un trădător care semnaliza,
ne umplea inima de frică. Acum, cînd avioanele aveau o rază de acţiune suficientă
pentru a surprinde toate insulele britanice în orice moment, nu am avut cum să ne
ascundem în mod sigur de atacurile pe scară largă atît din partea submarinelor cît şi
din partea avioanelor. Dar din moment ce a trebuit să avem grijă de foarte puţine
nave, care puteau fi adesea mutate dintr-un loc în altul, şi pentru că nu aveam altă
opţiune, ne-am asumat acest risc.
În primele două sau trei săptămîni ale războiului, înainte de completarea navelor
noastre auxiliare pentru lupta împotriva submarinelor, pentru a umple golurile, am
decis să folosim portavioane destul de des pentru escortarea navelor neînarmate,
neorganizate şi ne escortate, care de altfel se apropiau de ţărmurile noastre în acel
moment în număr mare. Era un risc, dar riscul era justificat. În acest scop, a fost
folosit portavionul „Courageous”, însoţit de patru distrugătoare.
În seara zilei de 17 septembrie, două distrugătoare au fost nevoite să meargă la

vînătoare pentru un submarin care a atacat o navă comercială. La apusul soarelui,
cînd „Courageous” stătea sub vînt, pentru ca avioanele sale să poată ateriza pe punte,
s-a întîlnit cu submarinul, deşi nu exista decît o şansă din o sută ca o astfel de
întîlnire să se întîmple. Dintre cei 1.260 de oameni ai echipajului său s-au înecat 500,
inclusiv comandantul său căpitanul de clasa I Meikig Jones, care a refuzat să
pagina 11
părăsească nava. Cu trei zile înainte, un alt portavion, care mai tîrziu a fost destinat
să devină faimosul „Ark Royal”, care îndeplinea o misiune similară, a fost atacat şi de
un submarin. Din fericire, torpilele au trecut pe lîngă, iar submarinul care îl atacase a
fost scufundat imediat de distrugătoarele din escortă.
Una dintre cele mai presante probleme ale marinei, cu care ne-a confruntat, a
fost problema combaterii efective a atacatorilor de suprafaţă, care în mod inevitabil ar
fi trebuit să apară la fel ca în 1914.
Pe 12 septembrie, am scris următoarea notă oficială:

Ministrul marinei, către şeful Statului Major Naval
12 septembrie 1939
Planuri de utilizare a crucişătoarelor
„În trecut, am încercat să ne protejăm comerţul împotriva atacurilor bruşte cu
ajutorul crucişătoarelor şi, avînd în vedere spaţiile oceanice vaste care trebuiau
controlate, am fost ghidaţi de principiul „cu cît mai mult, cu atît mai bine.” În căutarea
navelor corsar (englezeşte: raider; în ruseşte: налётчик (naliotcik) ― navă militară solitară destinată
interceptării şi scufundării navelor comerciale ale inamicului; am preferat traducerea: navă corsar) şi a
crucişătoarelor inamice, chiar şi crucişătoarele mici puteau juca un rol, iar în cazul
„Emden”, a trebuit să adunăm mai mult de 20 de nave înainte de a reuşi să-l prindem.
Cu toate acestea, planurile pe distanţe lungi necesită crearea unei noi unităţi de căutare.
În timp ce o escadrilă de patru nave poate căuta pe un front, să zicem, de 80 de mile, un
crucişător însoţit de un portavion poate acoperi cel puţin 300 de mile şi dacă ţineţi cont
de mişcarea navei, atunci distanţa parcursă creşte la 400 de mile. Pe de altă parte, se
poate naşte temerea că atacatorii viitorului vor f i nave puternice care vor intra în luptă cu
cîte o navă separată. Prin simpla creştere a numărului de crucişătoare mici şi slabe, nu
vom f i capabili să curăţăm mările de atacatori puternici. Mai mult, astfel de crucişătoare
slabe vor f i o pradă uşoară. Nava corsar, care în sfîrşit va putea f i înconjurată, va putea
distruge o navă slabă şi va trece prin cordon. Fiecare unitate de căutare trebuie să
poată găsi, captura şi distruge inamicul. În acest scop, vom avea nevoie de un număr de
crucişătoare mai puternice decît crucişătoarele cu un deplasament de 10 mii de tone sau
de o pereche de crucişătoare de tipul nostru de zece mii. Acestea ar trebui să f ie însoţite
de portavioane mici - cu cel mai mic deplasament, care transportă la bord una sau două
duzini de aeronave. Unitatea ideală de căutare ar f i o navă puternică sau două nave
mai puţin puternice, plus un portavion, plus patru distrugătoare mari, plus două sau trei
tancuri petroliere relativ rapide de o proiectare specială. O astfel de uitate ar f i protejată
de submarine şi ar putea efectua o căutare pe o zonă vastă şi ar distruge orice navă
corsar detectată."
Această politică de formare a grupurilor de vînătoare, prezentată în nota mea

oficială, politica de creare a grupurilor de vînătoare compuse corect, care pot efectua
căutări pe o suprafaţă mare şi învinge orice navă corsar din zona de căutare, a fost
realizată de noi în măsura în care resursele noastre limitate au permis, şi voi atinge
acest aspect în capitolele următoare. Aceeaşi idee într-o formă mai detaliată a fost apoi
pagina 12
adoptată de Statele Unite ca un sistem de forţe de lucru, care a avut o contribuţie

importantă la arta războiului pe mare.
Pînă la sfîrşitul lunii septembrie, nu am avut niciun motiv anume să fim

dezamăgiţi de rezultatele primei etape a războiului pe mare. Am simţit că am pătruns
suficient de adînc în activitatea acestui mare minister, pe care îl ştiam şi îl iubisem
atît de mult. Ştiam acum unde se făcea şi unde trebuia să se facă. Ştiam unde era
asta. Am vizitat toate bazele navale principale şi i-am văzut pe toţi comandanţii. În
conformitate cu situaţia existentă, ministrul naval „poartă responsabilitatea în faţa
coroanei şi a parlamentului pentru toate activităţile Ministerului naval”, iar eu, fără
îndoială, eram gata să suport această responsabilitate nu numai în formă, ci şi în
fond.
În general, luna septembrie a fost o lună de succes şi fructuoasă pentru marina

noastră. Am făcut o tranziţie uriaşă, dificilă şi periculoasă de la pace la război. În
primele săptămîni, flota noastră comercială a fost atacată pe neaşteptate de
submarine germane în ciuda acordurilor internaţionale oficiale privind războiul de
submarine. Însă acum sistemul de convoi era deja pe deplin operaţional, iar navele
noastre comerciale, care plecau cu zecile în fiecare zi din porturile noastre, aveau
arme la pupa, uneori tunuri antiaeriene şi un nucleu de tunari instruiţi.
Traulerele echipate cu hidrolocatorul ASDIC, precum şi alte nave mici înarmate

cu bombe de adîncime, pregătite de ministerul nostru înainte de începerea războiului
submarin, au intrat în funcţiune în fiecare zi cu echipaj instruit la bord. Cu toţii am
crezut că primul atac submarin german asupra navelor comerciale britanice a fost
respins şi că ameninţarea a fost ţinută sub control de nădejde şi în creştere. Era
evident că germanii vor construi sute de submarine şi nimeni nu se îndoia că întregul
lor efectiv era deja pe stoc în diferite etape de construcţie. Într-un an şi jumătate, ar fi
trebuit să ne aşteptăm să înceapă un vast război submarin. Totuşi, am sperat că pînă
atunci numeroasele noastre flote şi nave pentru lupta împotriva submarinelor, a căror
construcţie a fost lansată în primul rînd, să fie gata şi să depăşească în mod
semnificativ forţele inamice. O penurie acută de arme antiaeriene, în special la
tunurile de 3,7 inci şi Bofors, din păcate, nu a putut fi rezolvată decît după multe luni.
Dar au fost luate măsuri pentru a asigura apărarea bazelor noastre navale în măsura
capacităţile noastre. Între timp, flota care domina oceanele, trebuia să continue jocul
„de-a v-aţi ascunselea”.
În larg, inamicul nu a prezentat încă o ameninţare serioasă pentru interesele

noastre. După o încetare temporară a navigării în Marea Mediterană, navele noastre
curînd au început să folosească acest coridor nepreţuit. În acelaşi timp, transferul
forţelor expediţionare în Franţa a avut loc neîntrerupt. Flota metropolei aflată „undeva
în nord” era gata să oprească orice escapadă pe care vrăjmaşul o putea întreprinde cu
numărul său mic de nave grele. Blocarea Germaniei a fost realizată prin aceleaşi
metode ca în războiul precedent. O echipă de patrulare din apele nordice străjuia zona
dintre Scoţia şi Islanda, iar pînă la sfîrşitul primei luni a războiului confiscase
pagina 13
aproximativ 300 de mii de tone de mărfuri destinate Germaniei, contra 140 mii de
tone pe care le-am pierdut în urma operaţiunilor inamice pe mare. Pe oceane,
crucişătoarele noastre au fost urmărite de nave germane şi, în acelaşi timp, au
protejat navelor noastre comerciale de atacurile navelor corsar. Astfel, transportul
maritim german a încetat. Pînă la sfîrşitul lunii septembrie, aproximativ 325 de nave
germane cu un deplasament total de 750 de mii de tone au stat în porturile străine
fără trafic. Prin urmare, foarte puţine dintre ele au căzut în mîinile noastre.
Aliaţii noştri au jucat şi ei un rol. Francezii au participat activ la controlul Mării

Mediterane. În apele interioare şi în Golful Biscaya, ne-au ajutat să luptăm împotriva
submarinelor germane, iar în partea centrală a Atlanticului, forţele mari bazate la
Dakar au fost incluse în planul aliaţilor de luptă împotriva atacatorilor de suprafaţă.
Tînăra flotă poloneză a excelat şi ea. La începutul războiului, cele mai noi trei
distrugătoare şi două submarine: „Wilk” şi „Orzeł”, au fugit din Polonia şi, în ciuda
navelor germane din Marea Baltică, au ajuns cu succes în Anglia. Povestea evadării
submarinului „Orzeł” este foarte instructivă. Ieşind din Gdynia cînd germanii au
invadat Polonia, ea a navigat mai întîi în Marea Baltică, iar apoi pe 15 septembrie a
intrat în portul neutru din Tallinn pentru a-şi debarca căpitanul bolnav. Autorităţile
estoniene au decis să interneze nava, au confiscat cărţile şi au scos închizătoarele de
la arme. Cu toate acestea, comandantul navei nu s-a pierdut cu firea şi, învingînd
rezistenţa paznicului, a plecat la mare. În săptămînile următoare, submarinul a fost
vînat continuu de patrulele maritime şi aeriene, dar în final a reuşit să iasă din Marea
Baltică spre Nord în ciuda lipsei hărţilor. Aici a putut să-şi comunice poziţia prin radio
a unei staţii engleze, iar pe 14 octombrie a fost întîmpinată şi escortată de un
distrugător englez.
În septembrie, preşedintele Roosevelt mi s-a adresat cu o scrisoare personală. L-

am întîlnit o singură dată în ultimul război, la o cină în Grace Inn, iar această figură
tînără şi puternică mi-a făcut o impresie grozavă. Totuşi, atunci doar ne-am salutat
unul pe altul.
Preşedintele Roosevelt, către Churchill
11 septembrie 1939
„În timpul Războiului Mondial am deţinut aceleaşi poziţii ca dvs. şi vreau să vă
spun cît sînt de bucuros pentru revenirea dvs. la Ministerul Naval. Am înţeles că
problemele cu care vă confruntaţi sînt complicate de factori noi, dar practic nu s-au
schimbat prea mult. Vreau ca dvs. şi premierul să ştiţi că voi f i întotdeauna fericit dacă
mă veţi informa personal despre tot ceea ce aţi dori să mă inf ormaţi. Îmi puteţi trimite
scrisori sigilate în orice moment prin poşta dvs. sau prin poşta diplomatică. Mă bucur
foarte mult că aţi reuşit să terminaţi cărţile despre Marlboro înainte de a începe noua
muncă. Le-am citit cu mare plăcere”.
Am răspuns imediat la scrisoare, semnînd-o cu pseudonimul „Fost marinar”. A

început astfel lunga şi memorabila noastră corespondenţă, incluzînd, poate, o mie de
pagina 14
scrisori din ambele părţi şi continuînd pînă la moartea lui Roosevelt, care s-a
întîmplat cu mai mult de cinci ani mai tîrziu.
Capitolul trei
Moartea Poloniei
Guvernul britanic a fost martorul distrugerii rapide şi aproape mecanice a unui

stat mai slab, în conformitate cu metodele şi planurile de lungă durată ale lui Hitler.
Polonia a fost deschisă invaziei germane pe trei părţi. În total, armata invadatoare era
formată din 56 de divizii, dintre care 9 blindate. Din Prusia de Est, armata a 3-a (8
divizii) a înaintat spre sud către Varşovia şi Bialystok.
Armata a 4-a (12 divizii), care avansa din Pomerania, a primit ordin să distrugă
trupele poloneze pe culoarul Danzig şi apoi să se îndrepte spre sud-est spre Varşovia,
pe ambele maluri ale Vistulei. Frontiera de la poarta Poznan-ului era apărată de forţele
de rezervă germane, dar pe flancul lor drept spre sud era armata a 8-a (7 divizii), a
cărei sarcină era să acopere flancul stîng al trupelor care dădeau atacul principal.
Aplicarea acestei lovituri a fost încredinţată armatei a 10-a (17 divizii), îndreptîndu-se
direct spre Varşovia. Mai la sud era armata a 14-a (14 divizii) cre a avut două sarcini:
mai întîi, să ocupe o importantă zonă industrială la vest de Cracovia, iar apoi, dacă
avea succes, pe frontul principal, să se îndrepte direct spre Lvov, în sud-estul Poloniei.
Astfel, trupele germane au trebuit mai întîi să se îndrepte spre poziţia trupelor
poloneze de la graniţă, apoi să le înconjoare din două părţi şi să le învingă.
Peste 1.500 de avioane moderne au fost aruncate asupra Poloniei. În primul rînd,
acestea au trebuit să învingă forţa aeriană poloneză, apoi să sprijine armata pe cîmpul
de luptă şi, în plus, să lovească instalaţiile militare, comunicaţiile feroviare şi rutiere şi
să răspîndească teroarea peste tot.
În ceea ce priveşte dimensiunea şi armamentul, armata poloneză nu a putut

concura cu inamicul care avansa, iar dispunerea sa în teren nu putea fi considerată
rezonabilă. Toate forţele armate poloneze au fost împrăştiate de-a lungul graniţelor
Poloniei. În centru nu existau rezerve. Respingînd cu mîndrie şi aroganţă ameninţările
germane, polonezii se temeau totuşi că vor fi acuzaţi de provocare dacă s-ar mobiliza
bine pentru a rezista forţelor care se acumulează în jurul lor. 30 de divizii,
reprezentînd doar două treimi din armata poloneză, erau gata sau aproape gata să
primească prima lovitură. Viteza cu care s-au desfăşurat evenimentele şi intervenţia
viguroasă a aviaţiei germane a împiedicat restul forţelor armate poloneze să ajungă în
prima linie şi au luat parte doar în ultimele faze ale dezastrului. Astfel, pe o mare
pagina 15
întindere cele 30 de divizii poloneze s-au confruntat cu o forţă de aproape două ori mai
mare, fără acoperire în spatele lor. Erau inferiori germanilor nu numai numeric, dar
erau mult în urmă şi în artilerie şi nu puteau opune decît o brigadă de blindate celor
nouă divizii de tancuri germane. 12 brigăzi de cavalerie poloneză au atacat cu curaj
hoardele de tancuri şi vehiculele blindate, dar nu le-au putut răni cu sabele şi
baionetele lor. 900 de aeronave de primă linie, dintre care, probabil, doar jumătate
aveau o proiectare modernă, au fost luate prin surprindere, iar multe au fost distruse
la sol.
Conform planului lui Hitler, armatele germane au marşat la 1 septembrie; în faţa

lor, aviaţia germană a lovit escadrilele poloneze pe aerodromuri. În două zile, aviaţia
poloneză a fost practic distrusă. Într-o săptămînă, armatele germane au pătruns adînc
în Polonia. Peste tot s-au confruntat cu o rezistenţă curajoasă, dar inutilă. Toate
armatele poloneze de la graniţe, cu excepţia grupului Poznan, ale cărui flancuri erau
profund curbate, au fost aruncate înapoi. Grupul Lodz a fost divizat în două de
principalele forţe ale armatei a 10-a germane. Jumătate s-a retras la est spre Radom,
cealaltă a fost forţată să se retragă spre nord-vest. Două divizii de tancuri care se
îndreptau direct spre Varşovia s-au repezit prin spărtură. Spre nord, armata a 4-a
germană a ajuns la Vistula, a forţat-o şi s-a deplasat de-a lungul rîului, înaintînd spre
Varşovia. Doar grupul polonez din nord a reuşit să întîrzie oarecum armata a 3-a
germană. Curînd polonezii au fost ocoliţi de pe flancuri şi împinşi înapoi spre rîul
Narew, singurul loc în care a fost pregătit dinainte un sistem defensiv destul de
puternic. Acestea au fost rezultatele primei săptămîni de blitzkrieg (război fulger).
A doua săptămînă a fost marcată de bătălii aprige, iar pînă la sfîrşitul ei armata
poloneză, cu un număr de aproximativ două milioane de oameni, a încetat să mai
existe ca forţă organizată. În sud, armata a 14-a germană se îndrepta spre rîul San.
Mai la nord de acest rîu, patru divizii poloneze, care s-au retras la Radom, au fost
înconjurate şi distruse. Două divizii de tancuri ale armatei a 10-a au ajuns la
marginea Varşoviei, dar, fără infanterie, nu au putut suprima rezistenţa disperată a
populaţiei oraşului. La nord-estul Varşoviei, armata a 3-a a înconjurat capitala
dinspre est, iar flancul stîng a ajuns la Brest-Litovsk, la o sută cincizeci de kilometri
dincolo de linia frontului.
În interiorul acestor „cazane” de la Varşovia, armata poloneză a luptat şi a murit.

Grupului Poznan i s-au alăturat divizii din grupurile Torun şi Lodz, mînate înapoi de
atacul german. Acum grupul Poznan era format din 12 divizii, iar prin flancul său
sudic, a 10-a armată germană a pornit rapid spre Varşovia, protejată doar de armata a
8-a relativ slabă. Deja înconjurat, comandantul polonez al grupului Poznan, generalul
Tadeusz Kutrzeba, a decis să lovească spre sud, pe flancul principalelor forţe germane.
Acest contraatac îndrăzneţ polonez, cunoscut sub numele de bătălia de pe rîul Bzura,
a provocat o criză de care s-a ocupat nu numai armata a 8-a germană, ci şi o parte din
armata a 10-a, abătută de la atacul spre Varşovia şi chiar de corpul 4 de armată din
nord. Sub atacul tuturor acestor forţe puternice, sub atacuri aeriene zdrobitoare care
pagina 16
nu au întîmpinat nicio rezistenţă, grupul Poznan a dus lupta lor glorioasă timp de zece
zile. La 19 septembrie, a fost şters complet de pe faţa pămîntului.
În acelaşi timp, cercul extern s-a închis. Pe 12 septembrie, armata a 14-a a ajuns
la periferia Lvov-ului şi, deplasîndu-se spre nord, pe 17 septembrie s făcut joncţiunea
cu unităţi ale armatei a 3-a care au trecut prin Brest-Litovsk. Orice posibilitate de
evadare pentru îndrăzneţi solitari era exclusă. Pe 20 septembrie, germanii au numit
bătălia de la Vistula „una dintre cele mai mari bătălii de nimicire din toate timpurile”.
A venit rîndul sovieticilor. La 17 septembrie, armatele ruseşti au trecut peste

graniţa estică poloneză aproape neprotejată şi s-au desfăşurat pe un front larg spre
vest. Pe 18 septembrie, acestea au ocupat Vilnius şi s-au întîlnit cu germanii la Brest-
Litovsk.
Moartea Poloniei şi subjugarea sa completă au avut loc rapid. Varşovia şi Modlin

au fost lăsate fără control. Rezistenţa strălucitoare a Varşoviei, provenită în mare
parte din rezistenţa naturală a cetăţenilor săi, a fost sortită eşecului. După multe zile
de bombardamente aeriene grele şi tiruri de artilerie, Radio Varşovia a încetat să cînte
imnul naţional polonez şi Hitler a intrat în ruinele oraşului. La Modlin, o fortăreaţă
aflată la treizeci de kilometri în aval pe Vistula, s-au concentrat rămăşiţele grupului
Torun, care a luptat pînă pe 28 septembrie. Aşadar, într-o lună s-a terminat şi o ţară
cu o populaţie de 35 de milioane de oameni a căzut în strînsoarea fără milă a celor
care au căutat nu numai cucerirea ei, ci şi înrobirea propriu-zisă şi chiar distrugerea
majorităţii populaţiei sale {Printr-un protocol secret care suplimenta tratatul de non-agresiune
sovieto-german din 23 august 1939, linia de demarcaţie dintre sferele de interese ale URSS şi Germania a
fost determinată de-a lungul rîurilor Narew, Wisla şi San, iar problema „menţinerii independenţei statului
polonez” trebuia să fie decisă în timpul „viitorelor evenimente politice." Odată cu izbucnirea războiului,
trupele Wehrmacht-uluit au ajuns rapid pe linia de demarcaţie şi, în mai multe locuri, au încălcat-o,
continuînd să se deplaseze spre est. Acest lucru a stîrnit temerile guvernului sovietic că germanii nu vor
respecta acordurile încheiate la Moscova. Cu toate acestea, trupele sovietice nu au trecut graniţa sovieto-
polonă, în ciuda apelurilor Germaniei de a intra în Polonia (şi de a împărtăşi vinovăţia Reichului în
izbucnirea războiului). Armata Roşie a intrat graniţele Poloniei abia pe 17 septembrie, cînd statul polonez
se prăbuşise şi cînd nu se mai ştia unde se află guvernul şi Înaltul Comandăment, iar ţara devenise
incontrolabilă. Trupele Armatei Roşii au avut sarcina limitată de „a lua sub protecţie viaţa şi proprietatea
populaţiei din Ucraina de Vest şi din Bielorusia de Vest”. Aceste teritorii au fost smulse de la Rusia
sovietică ca urmare a războiului sovieto-polonez din 1920. Intrarea Armatei Roşii în Polonia a fost în
general percepută negativ de publicul polonez, dar locuitorii din Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest au
întîlnit militarii sovietici ca eliberatori. Formaţiile şi unităţile poloneze, de regulă, nu au opus rezistenţă
trupelor sovietice, deşi au avut loc lupte şi derapaje izolate. Potrivit documentelor (interviul lui Voroşilov
din 27 august privind furnizarea de arme sovietice victimelor agresiunii; nota trimisului sovietic către
Polonia, N. I. Şaronov, pe 2 septembrie, dacă Polonia ar avea nevoie de ajutor material sovietic;
menţionarea lui Molotov într-o conversaţie cu Schulenburg pe 19 septembrie despre intenţia iniţială a
guvernului URSS „pentru a permite existenţa” într-o formă a statului polonez etc.), URSS în august -
începutul lunii septembrie nu a căutat să elimine statalitatea poloneză. Dar, cînd puterea militară a
Wehrmacht-ului s-a manifestat în luptele cu armata poloneză, cînd germanii au încălcat linia de
demarcaţie şi cînd trupele sovietice au înaintat spre graniţă, au fost găsite deficienţe grave în pregătirea şi
echipamentul lor, apoi Stalin, încercînd să împingă frontiera vestică sovietică cît mai mult posibil, dar ne
dorind să complice relaţiile cu Hitler, a propus să se stabilească graniţa sferelor de interese de-a lungul
liniei lui Curzon, recunoscută prin Tratatul de la Versailles drept graniţa Poloniei. Acest lucru s-a reflectat
pagina 17
în tratatul de prietenie şi de frontieră cu Germania din 28 septembrie 1939. Acest tratat, la fel ca pactul
de non-agresiune, şi-a pierdut forţa juridică odată cu atacul german asupra URSS la 22 iunie 1941.}
(Polonia a plătit preţul lăcomiei şi ticăloşiei sale. Imediat după ce a obţinut independenţa, în 1918, s-a
năpustit cu arma în vecini pentru a-şi mări teritoriul. A ocupat astfel regiunea Vilnius, Bielorusia de Vest,
Ucraina de Vest. A fost părtaşa Germaniei la distrugerea Cehoslovaciei, ocazie cu care a smuls hălci din
Cehia şi Slovacia. După ocuparea de către germani, colaborarea cu naziştii a fost un sport de masă la
poloni.).
Am văzut un magnific exemplu de blitzkrfieg modern: interacţiune strînsă pe

cîmpul de luptă a armatei şi aviaţiei; bombardament intensificat al liniilor de
comunicaţii şi oraşelor, reprezentînd ţinte ispititoare; înarmarea „coloanei a cincea”
active; utilizarea pe scară largă a spionilor şi paraşutistilor; şi cel mai important: un
asalt imparabil cu o masă mare de blindate. Polonezii nu au fost singurii care au căzut
acest test dificil.
Armatele sovietice au continuat să avanseze spre linia prevăzută în acordul cu

Hitler. Pe 28 septembrie, a fost semnat oficial acordul ruso-german privind divizarea
Poloniei.
Încă eram convins de antagonismul profund şi, după părerea mea, insurmontabil
între Rusia şi Germania şi m-am agăţat de speranţa că sovieticii vor fi atraşi de partea
noastră de forţa evenimentelor (britanicii a blocat sistematic toate iniţiativele sovieticilor de a crea
o alianţă antihitleristă; abia cînd au înţeles dimensiunea pericolului nazist pentru soarta imperiului lor,
Prin urmare, nu am dat frîu liber indignării provocată
au început să facă curte lui Stalin).
mie şi colegilor mei din guvern de politicile lor crude şi indiferente. Nu am avut
niciodată iluzii din partea lor. Dar, în orice caz, nu erau legaţi de noi în niciun fel. În
plus, într-un război pe viaţă şi pe moarte, sentimentul de furie ar trebui să se retragă
în fundal lăsînd liber obiectivul de a învinge principalul inamic imediat. Prin urmare,
în memorandumul pentru cabinetul militar, scris pe 25 septembrie, am notat cu
răceală:
„Deşi ruşii sînt vinovaţi de trădare brută în timpul negocierilor recente, cererea
mareşalului Voroşilov, potrivit căreia armatele sovietice, dacă ar f i aliaţi ai Poloniei, ar f i
trebuit să ocupe Vilnius şi Lvov, era o cerere militară complet adecvată. Polonia a
respins-o, argumentele sale, în ciuda naturaleţei lor, nu pot f i considerate satisf ăcătoare
în lumina evenimentelor reale. Drept urmare, Rusia a luat, ca inamic al Poloniei, aceleaşi
poziţii pe care le-ar f i luat ca un prieten extrem de îndoielnic şi suspect. Diferenţa nu este
chiar atît de mare pe cît ar părea. Ruşii au mobilizat forţe foarte mari şi au arătat că au
reuşit să avanseze rapid şi departe de poziţiile lor de dinainte de război. Acum se
învecinează cu Germania, iar aceasta din urmă este complet lipsită de posibilitatea de a
acoperi front estic. Pentru a-l controla va trebui să aloce o armată germană mare. Din
cîte ştiu eu, generalul Gamelin îi stabileşte numărul la cel puţin 20 de divizii, dar pot f i
foarte bine 25 sau chiar mai multe. Prin urmare, Frontul de Est există potenţial.”
La 1 octombrie, am declarat la radio:
pagina 18
„Polonia a fost din nou invadată de cele două mari puteri care au ţinut-o în sclavie
timp de 150 de ani, dar nu au putut suprima spiritul poporului polonez. Apărarea eroică
a Varşoviei arată că suf letul Poloniei este nemuritor şi că Polonia va apărea din nou ca o
stîncă, care a devenit temporar copleşită de un val puternic, dar rămîne în continuare o
stîncă. Rusia urmăreşte o politică rece a propriilor sale interese. Am prefera ca armatele
ruse să rămînă în poziţiile lor actuale ca prieteni şi aliaţi ai Poloniei şi nu ca invadatori.
Dar pentru a proteja Rusia de ameninţarea nazistă, era clar ca armatele sovietice
trebuie să rămînă pe această linie. În orice caz, această linie există şi, în consecinţă, a
fost creat Frontul de Est, pe care Germania nazistă nu ar îndrăzni să-l atace ... Nu pot
prezice care vor f i acţiunile Rusiei. Aceasta este o ghicitoare extrem de dif icil de rezolvat,
dar există o cheie pentru aceasta. Această cheie este interesul naţional al Rusiei. Avînd
în vedere probleme de securitate, Rusia nu poate f i interesată ca Germania să se aşeze
pe ţărmurile Mării Negre sau să ocupe ţările balcanice şi să supună popoarele slave din
sud-estul Europei. Ar f i contrar intereselor vitale urmărite istoric de Rusia.”
Primul ministru a fost complet de acord cu mine:
„Sînt de aceeaşi părere cu Winston, a scris el într-o scrisoare către sora sa, pe
care tocmai l-am auzit la radio. Cred că Rusia va acţiona întotdeauna în conformitate cu
propriile sale interese şi nu pot să cred că ar lua în considerare victoria Germaniei şi
instituirea ulterioară a dominaţiei germane în Europa, în conformitate cu interesele sale”
{Felling. Op. cit. P. 425.}.
Capitolul patru
Probleme ale cabinetului de război
La 4 septembrie a avut loc prima întîlnire a cabinetului militar. La şedinţă au fost

invitaţi şefii de stat major ai genurilor de arme ale forţelor armate, precum şi unii
oameni de stat: ministri de seamă care nu erau membri ai cabinetului militar. De
atunci, ne-am întîlnit zilnic, şi de multe ori chiar de două ori pe zi. În fiecare
dimineaţă, şeful Statului Major Imperial, generalul Ironside, care stătea la hartă, făcea
recenzii ample, care foarte curînd nu ne-au lăsat nici cea mai mică îndoială că
rezistenţa Poloniei va fi rapid curmată. În fiecare zi prezentam cabinetului un raport al
Ministerului marinei, care conţinea de obicei liste de nave comerciale engleze
scufundate de submarine germane. A început transferul celor patru divizii ale corpului
expediţionar englez în Franţa, iar Ministerul aviaţiei regreta interdicţia de a bombarda
instalaţiile militare germane. În rest, s-a gestionat situaţia internă şi, desigur, s-a
vorbit la nesfîrşit despre politica externă, în special despre poziţia Rusiei sovietice şi a
Italiei şi despre politica care ar trebui urmată în Balcani.
pagina 19
Cel mai important eveniment a fost crearea unui comitet al forţelor terestre
condus de sir Samuel Hoare, la acea vreme lord păstrător al sigiliului. Acest comitet
trebuia să facă recomandări cabinetului militar cu privire la crearea armatei. Am
participat la lucrările acestui mic comitet, care s-a întrunit în clădirea Ministerului de
Interne şi, odată, după ce am auzit rapoartele generalilor, am fost de acord cu aceştia
că ar trebui să începem să creăm o armată de 55 de divizii, precum şi fabrici militare
şi servicii de spate de tot felul. necesare pentru asigurarea armatei cu cele necesare în
timpul operaţiunilor pe cîmpul de luptă. Ne-am aşteptat ca într-un an şi jumătate
două treimi din aceste forţe, iar acestea sînt forţe destul de semnificative, fie să fie
trimise în Franţa, fie vor fi gata să fie trimise pe front. Membrii cabinetului militar nu
au fost de acord şi abia după o săptămînă sau mai mult au decis să accepte
recomandarea comitetului forţelor terestre privind crearea unei armate de 55 de divizii
sau, mai degrabă, să-şi stabilească o astfel de sarcină.
Am crezut că, în calitate de membru al cabinetului militar, trebuie să respect un

punct de vedere comun şi nu am refuzat să-mi subordonez propriile nevoi
departamentale planului de bază. Am încercat să găsesc teren comun cu premierul şi
să-i transmit toate cunoştinţele mele, acumulate acum, în acest domeniu. Încurajat de
politeţea sa, i-am scris o serie de scrisori cu privire la diverse probleme pe măsură ce
au apărut. Nu am vrut să mă cert cu el la şedinţele cabinetului şi am preferat
întotdeauna să aşez lucrurile pe hîrtie. În aproape toate cazurile, am ajuns la un acord
şi, deşi la început am avut impresia că el era în gardă, aparent încrederea şi
bunăvoinţa lui au crescut de la o lună la alta. Acest lucru este demonstrat de
biograful său. Am mai scris şi altor membri ai cabinetului militar şi miniştrilor cu care
am avut probleme departamentale şi de altă natură. Cabinetul militar era oarecum
stînjenit de faptul că rareori se întîlnea fără secretari şi experţi militari. A fost un
organism serios şi eficient, iar avantajul unei discuţii libere a problemelor, fără niciun
fel de formalităţi şi protocoale de către persoane atît de strîns legate de o sarcină
comună, este foarte mare. Astfel de întîlniri servesc ca o completare importantă la
întîlnirile oficiale, iar deciziile sînt înregistrate pe hîrtie ca un ghid de acţiune; atît
una, cît şi alta sînt necesare pentru soluţionarea celor mai dificile probleme.
Am fost foarte profund îngrijorat de soarta numărului mare de piese de artilerie

grea care au fost produse în ultimul război, cînd am fost ministrul muniţiei. Producţia
de astfel gen de arme necesită un an şi jumătate, iar pentru armată, indiferent dacă se
află în apărare sau în ofensivă, este foarte important să aibă la dispoziţie piese de
artilerie grea. Mi-am amintit destul de bine lupta pe care Lloyd George trebuia să o
ducă cu Ministerul de război în 1915, toate pasiunile politice care au izbucnit la
crearea artileriei super-grele. Îmi amintesc că acest plan a justificat în practică.
Natura războiului terestru, cînd acesta a apărut în sfîrşit, opt luni mai tîrziu, în 1940,
a fost foarte diferită de ceea ce a fost în 1914-1918. Cu toate acestea, după cum vom
vedea, aceste arme grele au jucat un rol important în apărarea ţării. În acel moment,
eram convins că avem o comoară care ar fi nechibzuit să fie neglijată.
pagina 20
Am scris o scrisoare premierului cu privire la acest aspect şi alte probleme.
Ministrul marinei, către primul ministru.

10 septembrie 1939
„Sper să nu vă deranjeze că vă trimit cîteva comentarii cof idenţiale.
1. Continui să cred că nu ar trebui să f im primii care să lanseze un bombardament,
cu excepţia zonei de acţiune a trupelor franceze, pe care, bineînţeles, trebuie să le
ajutăm. Este în interesul nostru că războiul să f ie purtat în conformitate cu cele mai
umane concepte, iar în procesul inevitabil de creştere a durităţii şi cruzimii, este mai bine
pentru noi să f im cu un pas în urma germanilor. În f iecare zi, populaţia Londrei şi a altor
oraşe importante primeşte refugii noi, iar peste cîteva săptămîni vom avea adăposturi
mult mai de nădejde decît acum.
2. Trebuie să ştiţi că am fost informaţi despre starea forţelor noastre expediţionare:
le lipsesc tancurile, echipajele instruite pentru mortiere şi mai ales artileria grea. Este de
aşteptat o critică corectă dacă se dovedeşte că nu avem suf iciente arme grele... În 1919,
după război, cînd eram ministru de război, am ordonat ca masivele arme grele să f ie
puse în depozite, lubrifiate şi păstrate în ordine. Îmi amintesc, de asemenea, că în 1918,
prin ordinul Înaltului Comandament, am f ăcut două obuziere de doisprezece inci pentru
a f i utilizate în ofensiva noastră din 1919 pe teritoriul german. Nu au fost niciodată
folosite, dar ele au f ost făcute după ultimul cuvînt în tehnologie. Nu le poţi neglija atît de
uşor... Mi se pare că mai întîi trebuie să vedeţi urgent ce se face în depozite şi apoi să
puneţi imediat totul în ordine şi să lansaţi în f abricaţie cea mai recentă muniţie. Dacă
vorbim despre arme grele, atunci Ministerul naval poate veni în ajutor, deoarece sîntem
susţinători a tot ce este mare...
3. Probabil doriţi să ştiţi ce principii urmez atunci cînd revizuiesc noul program de
construcţii navale. Mă gîndesc să opresc deocamdată toată construcţia, cu excepţia a
trei sau patru nave de luptă noi. În prezent, nu mă interesează navele care nu pot intra
în serviciu pînă în 1942. Această decizie ar trebui revizuită în şase luni. În urma acestei
schimbări, am ocazia să ajut armata. Pe de altă parte, va trebui să iau măsuri decisive
pentru a pune în funcţiune rapid o „f lotă mosquito” care să lupte cu submarinele (flotă
mosquito ― un grup de nave mici de mare viteză şi foarte manevrabile destinate operaţiunilor de luptă cu
nave mai mari. Conceptul a apărut în timpul primului război mondial şi, în acelaşi timp, s-a demonstrat
că vasele mici, utilizate corespunzătoare, pot face faţă unui inamic mult mai puternic. De exemplu, la 10
iunie 1918, o vedetă torpiloare italiană a scufundat vasul austro-ungar „Szent István”, o navă care era
incomparabil mai mare ca dimensiuni şi putere de foc. Este adecvată apărării costiere sau în misiuni
În acest caz, cantitatea are o importanţă deosebită. Multe nave vor f i gata
„loveşte şi fugi”).
în 1940, dar nu vor f i suf iciente, avînd în vedere că va f i necesar să respingem atacurile
a 200 sau 300 de submarine germane în vara anului 1940..."
Ministrul marinei, către primul ministru

15 septembrie 1939
„Întrucît plec pînă luni, aş dori să vă expun evaluarea mea asupra situaţiei actuale.
pagina 21
Mi se pare puţin probabil ca germanii să lanseze o ofensivă în Occident în această

ultimă perioadă a anului... Planul lor, evident, este de a continua ofensiva prin Polonia,
Ungaria şi Romînia pînă la Marea Neagră şi este posibil să aibă un acord cu Rusia, care
va primi o parte din Polonia şi va recîştiga Basarabia... Este foarte important pentru
Hitler să-şi folosească legăturile de est şi sursele de hrană în lunile de iarnă, pentru a
crea poporului său impresia de succes continuu şi încrederea în slăbiciunea blocajul
nostru. Prin urmare, nu cred că va lansa o ofensivă în vest pînă cînd nu va strînge prada
uşoară, care îl aşteaptă în est. Cu toate acestea, cred că ar trebui să ne pregătim cu
atenţie pentru apărare în vestul Europei. Trebuie f ăcut totul pentru a forţa Belgia să ia
măsurile de precauţie necesare împreună cu armatele franceze şi engleze. Între timp,
toate mijloacele trebuie utilizate pentru consolidarea urgentă a frontierei franceze cu
Belgia. În special, este necesar să se construiască obstacole anti-tanc: f ixarea unor
bucăţi de şine de tren în pămînt, săpate şanţuri adînci, construirea „dinţilor de dragon”,
plasarea minelor în locurile de trecere şi pregătirea pentru inundarea locuri ce permit
aceasta, etc. Toate acestea ar trebui să formeze o apărare în profunzime (dinţi de dragon ―
obstacol antitanc constînd din stîlpi scurţi de beton bine fixaţi în sol). Ofensiva a trei sau patru
divizii de tancuri germane, care s-au dovedit atît de reuşită în Polonia, nu poate f i oprită
decît cu ajutorul obstacolelor naturale apărate de trupe motivate şi de artileria
puternică... Este imposibil să se respingă un atac de tancuri f ără bariere naturale. Mă
bucur foarte mult că am ordonat în 1919 conservarea armelor ce pot f i acum folosite. În
aceste depozite erau 32 de tunuri de doisprezece inci, 145 de nouă inci, un număr mare
de tunuri de opt inci, aproximativ 200 de şase inci, obuze şi multă altă muniţie. De f apt,
aceasta este artileria nu numai pentru mica noastră forţă expediţionară, ci pentru o
întreagă armată. Trebuie să trimitem imediat o parte din aceste arme pe front, astfel
încît soldaţii noştri, lipsiţi de alte tipuri de arme, să nu sufere de lipsa artileriei grele...
Sper că veţi acorda atenţie la ceea ce vă scriu. Fac acest lucru, mînat doar de dorinţa de
a vă ajuta să vă îndepliniţi datoria. ”
Pe 16 septembrie, prim-ministru mi-a răspuns:
„Am citit toate scrisorile dvs. în cel mai atent mod şi, dacă nu v-am răspuns, este
doar pentru că vă văd zilnic şi, de asemenea, pentru că, din cîte văd, opiniile noastre
aproape se suprapun... În opinia mea, campania din Polonia a arătat că întreaga
problemă este cea a aviaţiei, care a stabilit în întregime supremaţia aeriană şi a
paralizat acţiunile forţelor terestre... Prin urmare, mi se pare, deşi voi aştepta în
continuare raportul comitetului forţelor terestre, că voi decide că prioritatea noastră ar
trebui acordată planurilor de extindere a forţelor aeriene, dar şi amploarea eforturilor
noastre de pe teren, care urmează să f ie determinată de resursele ce vor rămîne după
dezvoltarea aeronave noastre. "
*
Ministrul Marinei, către prim-ministru
18 septembrie 1939
pagina 22
„Sînt complet de acord cu dvs. că avem nevoie de aviaţie în primul rînd şi chiar mă
gîndesc uneori că ea este cea care, poate, va deschide calea către victorie. Pe de altă
parte, raportul Ministerului aviaţiei, pe care tocmai l-am citit, conţine multe cerinţe
enorme şi insuf icient fundamentate, care sînt în prezent nerealizabile şi care, dacă i se
acordă prioritate absolută, pot întîrzia punerea în aplicare a multor alte măsuri militare
urgente. Insistenţa mea de a crea o armată de 50-55 de divizii este explicată de
îndoielile mele că francezii vor f i de acord cu o astfel de diviziune a funcţiilor în care noi
vom opera pe mare şi în aer, iar ei vor trebui să poarte aproape toate cele mai
sîngeroase bătălii de pe uscat. Desigur, o astfel de situaţie ni s-ar potrivi, dar nu îmi
place ideea că va trebui să continuăm singuri războiul. Acordarea de prioritate absolută
oricărui minister ascunde un pericol grav. În ultimul război, Ministerul naval s-a bucurat
de prioritate în mod arbitrar şi egoist, în special în ultimul an al războiului, cînd marina
noastră deţinea o poziţie dominantă şi, în plus, a avut sprijinul marinei americane. În
interesul comun, mă aştept la menţinera acestei tendinţe. Cred că ar f i înţelept să
informăm francezii despre intenţia noastră de a crea o armată de 50 pînă la 55 de
divizii. Dar dacă va f i creată în doi ani, doi şi jumătate sau trei ani, această problemă ar
trebui să f ie decisă în funcţie de circumstanţe."
În fiecare război în care marina engleză a revendicat dominaţia pe mări, a trebuit

să plătească preţul oferind inamicului multe obiective pentru care putea să le
lovească. Nava corsar, crucişătorul raider şi, mai ales, submarinul au făcut pagube
enorme liniilor comerciale şi aprovizionării noastre în cele mai diverse condiţii ale
războiului. Prin urmare, a trebuit întotdeauna să ne gîndim în primul rînd la apărare.
De aici rezultă pericolul limitării la o strategie navală defensivă în care să fim
guvernaţi de consecinţe. Evenimentele actuale au agravat această tendinţă. În cele
două mari războaie mondiale, cînd am condus Ministerul naval pentru o anumită
perioadă de timp, am încercat întotdeauna să combat această obsesie pentru apărare,
găsind diverse metode de contraatac. A face inamicul să se întrebe unde va primi
următoarea lovitură este ceea ce poate face livrarea în siguranţă a sute de convoaie şi
mii de nave comerciale în porturi. În Primul Război Mondial, am sperat să găsesc în
Dardanele şi, mai tîrziu, în atacul asupra Borkum-ului şi a unora din Insulele
Friesischen, ocazia de a prelua iniţiativa şi de a forţa puterea marină mai slabă să
studieze în primul rînd propriile sale probleme şi nu pe ale noastre. Cînd am fost din
nou chemat la Ministerul naval în 1939, de îndată ce au fost satisfăcute nevoile
urgente şi au fost evitate pericolele imediate, nu m-am putut mulţumi cu politica
„convoiului şi blocajului”. Am căutat în mod persistent o modalitate de a ataca
Germania pe mare.
În primul rînd, Marea Baltică mi-a venit în minte. Dominanţa flotei engleze în
Marea Baltică ar presupune probabil un avantaj decisiv. Scandinavia ar fi fost scutită
de ameninţarea unei invazii germane şi ar fi astfel implicată în sistemul nostru de
comerţ militar, dacă nu ar deveni de fapt o aliată a noastră. Flota britanică, după ce ar
fi pus stăpînire pe Marea Baltică, va putea să dea o mînă Rusiei, ceea ce ar fi crucial
pentru toată politica şi strategia sovietică. Aceste fapte nu au fost contestate de
pagina 23
oameni importanţi şi responsabili. Dominanţa în Marea Baltică ar fi o realizare clară şi

de cea mai înaltă importanţă nu numai pentru marina britanică, ci şi pentru Anglia.
În a patra zi de lucru în Ministerul naval, am solicitat statului major naval să

pregătească un plan de operaţiuni în Marea Baltică. Departamentul de planificare a
răspuns rapid că Italia şi Japonia ar trebui să fie neutre, că ameninţarea unui atac
aerian ar fi un obstacol serios, dar că, în toate celelalte aspecte, această operaţiune ar
justifica planificarea detaliată a acesteia şi ar trebui considerată posibilă în martie
1940 sau chiar mai devreme. Între timp, am avut conversaţii îndelungate cu şeful
departamentului de construcţii navale, sir Stanley Goodall, unul dintre prietenii mei
din 1911-1912. Goodall a luat foc imediat cu această idee. Am numit planul
„Catherine” în onoarea Ecaterinei cea Mare, căci Rusia se afla în adîncul gîndurilor
mele. Pe 12 septembrie, am putut să scriu o notă detaliată autorităţilor competente.
Amiralul Pound a răspuns la 20 septembrie că succesul operaţiunii depinde de

faptul dacă Rusia se va alătura Germaniei şi dacă va fi asigurată cooperarea cu
Norvegia şi Suedia. Pound a spus că ar trebui să putem cîştiga războiul împotriva
oricărei combinaţii de puteri posibile, în ciuda forţelor trimise în Marea Baltică. Cu
toate acestea, a susţinut explorarea oportunităţilor. La 21 septembrie, el a convenit ca
amiralul conte Earl of Hardwicke, un ofiţer cu abilităţi şi cunoştinţe deosebite, să fie
recrutat la Amiralitate, avînd la dispoziţie un departament şi personal relevant şi toate
informaţiile necesare pentru a studia şi planifica proiectul ofensiv în Marea Baltică.
Una dintre sarcinile mele principale la Ministerul marinei a fost să studiez noile
programe de construcţii navale, care au început să fie puse în aplicare de la începutul
războiului. Îmi doream cu adevărat să construiesc mai multe crucişătoare de 14 mii de
tone cu tunuri de 9,2 inci, cu o armură rezistentă la proiectile de opt inci, cu rază
lungă de acţiune şi mult mai rapide decît „Deutschland” sau alte crucişătoare
germane. Pînă acum, restricţiile tratatelor ne-au împiedicat acest lucru. Acum, cu
toate că nu mai aveam restricţii, treburi militare mai urgente nu ne-au permis să ne
angajăm în astfel de planuri, concepute de mult timp.
Cea mai urgentă nevoie şi punctul nostru cel mai slab au fost distrugătoarele.
Nici un singur distrugător nu a fost inclus în programul din 1938, abia în 1939 au
fost comandate 16. În total, 32 din aceste nave necesare au fost puse la şantierele
navale, dintre care doar nouă puteau intra în serviciu pînă la sfîrşitul anului 1940. O
tendinţă irezistibilă de îmbunătăţire a fiecărei flote ulterioare, comparativ cu cea
anterioară, a tărăgănat construcţia la aproape trei ani în loc de doi. Fireşte, marina
dorea să aibă nave adaptate pentru operaţiunile în apele deschise ale Atlanticului şi
suficient de mari pentru a găzdui toate elementele noi din domeniul artileriei şi, în
special, a apărării aeriene. Este clar că, în urma acestor argumente grele, Amiralitatea
a ajuns curînd în punctul în care a început să construiască nu distrugătoare, ci
crucişoare uşoare. Deplasamentul lor se apropie de două mii de tone şi chiar peste, iar
la bordul acestor nave neprotejate, care pot deveni pradă uşoară pentru un crucişător
obişnuit, este o echipă formată din peste două sute de oameni. Distrugătorul este
pagina 24
arma principală împotriva submarinului, dar pe măsură ce creşte ca mărime, devine o

ţintă bună. Astfel, este uşor să traversăm linia dincolo de care urmăritorul devine
urmărit. Ne-a interesat să avem mai multe distrugătoare, dar îmbunătăţirea continuă
şi creşterea mărimii lor au limitat sever numărul de distrugătoare pe care şantierele
noastre navale le putea construi şi a întîrziat mult timpul pentru livrarea lor.
Datoria mea a fost să ne adaptăm programele la nevoile momentului şi să

maximizăm construcţia de nave destinate să combată submarinele. În acest scop au
fost adoptate două principii. În primul rînd, a fost necesară fie suspendarea completă
a programului pe termen lung, fie restrîngerea drastică a acestuia şi, astfel,
concentrarea forţei de muncă şi a materialelor pe nave aflate în construcţie, care ar
putea fi finalizate în primul an şi jumătate. În al doilea rînd, trebuiau proiectate noi
tipuri de nave, concepute pentru a lupta cu submarinele, adaptate pentru operaţiunile
din apropierea insulei şi astfel să permită distrugătoarelor noastre mai mari să opereze
în zone mai îndepărtate.
Vechiul conflict dintre sarcinile imediate şi cele îndepărtate devine deosebit de

acut în timpul războiului. Am ordonat ca toate lucrările la construcţia navelor mari,
care nu puteau fi lansate pînă la sfîrşitul anului 1940, să fie întrerupte dacă se
suprapuneau cu introducerea programului nostru urgent. Am subliniat, de asemenea,
că mărirea flotei actuale pentru lupta împotriva submarinelor ar trebui să se realizeze
prin completarea acesteia cu astfel de nave, care pot fi construite în douăsprezece şi,
probabil, în opt luni. Pentru primul tip, am reînviat numele corvette. Comenzile pentru
58 de corvete au fost plasate la scurt timp după izbucnirea războiului, dar niciuna
dintre ele nu a fost pusă încă în operă. Mai tîrziu, vasele îmbunătăţite de tip similar,
comandate în 1940, au fost numite fregate. În plus, multe tipuri diferite de nave mici,
în special traulere, au fost repede revizuite şi echipate cu tunuri, bombe de adîncime,
instrumente ASDIC. De asemenea, era nevoie mare de şalupe noi cu motor pentru
lucrările de coastă. Şantierele noastre navale, inclusiv cele canadiene, au fost
încărcate pînă la refuz.
În ciuda acestui fapt, nu am obţinut tot ce doream. Au existat întîrzieri absolut

inevitabile în aceste condiţii, în urma cărora livrările din şantierele navale nu s-au
conformat aşteptărilor noastre.
În cele din urmă, în cursul unor discuţii îndelungate, punctul meu de vedere cu
privire la strategia baltică şi construcţia navelor de luptă a triumfat. Au fost întocmite
proiecte şi plasate comenzi.
Unul dintre primii paşi pe care i-am făcut după ce am ajuns la Ministerul naval
şi am devenit membru al cabinetului militar a fost crearea unui departament de
statistică. Am încredinţat acest lucru profesorului Lindeman, prietenul meu şi
avocatul gîndurilor mele timp de mulţi ani. Împreună ne-am dezvoltat opiniile şi
calculele cu privire la întreaga problemă.
pagina 25
În acel moment nu exista o instituţie statistică guvernamentală. Fiecare minister

a compilat rapoarte cu propriile sale date. Ministerul aviaţiei avea propriile calcule,
Ministerul de război - altele. Ministerul aprovizionării şi Ministerul comerţului, deşi
gîndeau acelaşi lucru, vorbeau dialecte diferite. Acest lucru a dus uneori la
neînţelegeri şi la o pierdere de timp, cînd o anumită problemă era dezbătută fierbinte
la vreo şedinţă de cabinet. Cu toate acestea, de la bun început am avut propriile mele
surse de informaţii fiabile şi constante, fiecare dintre ele fiind legată într-un mod
inexplicabil cu toate celelalte. Deşi la început a acoperit doar o anumită zonă, am
dezvoltat totuşi o idee corectă şi clară a numeroaselor cifre şi fapte care ne-au învăluit.
Capitolul cinci
Frontul francez
Imediat ce a izbucnit războiul, armata noastră de expediţie a început să fie

transferată în Franţa. În timp ce înainte de ultimul război au fost cel puţin trei ani de
pregătiri, acum Ministerul de război a creat un departament special în acest scop abia
în primăvara anului 1938. În acest război au existat doi factori serioşi. Primul:
armamentul şi organizarea armatei moderne au fost mult mai complicate decît în
1914. Fiecare divizie avea transport mecanic, un număr mare şi o proporţie
semnificativ mai mare de elemente non-combatante. Al doilea: o teamă excesivă de un
atac aerian asupra navelor noastre de transport care transportau trupe şi asupra
porturile de debarcare a obligat Departamentul de război să folosească doar porturile
din sudul Franţei şi Saint-Nazaire, care a devenit baza principală. Aceasta a prelungit
comunicările armatei şi, prin urmare, a încetinit livrarea, desfăşurarea şi
aprovizionarea trupelor britanice; în mod semnificativ, mai multe trupe se aflau pe
drum {Avangărzile forţelor expediţionare britanice au început să debarce în Franţa pe 4 septembrie.
Corpul 1 era deja debarcat pe 19 septembrie, iar Corpul 2 pînă pe 3 octombrie. Statul major al trupelor
britanice a fost detaşat la 15 septembrie, la început, în Le Mans. Transferul trupelor a avut loc în
principal prin Cherbourg, iar al maşinilor şi echipamentelor prin Brest şi Nantes, iar punctele de
reasamblare a unităţilor au fost în Le Mans şi Laval. ― Nota autorului}.
Ciudat, dar înainte de începerea războiului, nu s-a decis ce sector al frontului ar

trebui să fie ocupat de trupele noastre. Cu toate acestea, s-a presupus că vor opera la
sud de Lille. Acest lucru a fost confirmat pe 22 septembrie. La jumătatea lunii
octombrie, patru divizii engleze, organizate în două corpuri de armată, şi-au preluat
poziţiile pe graniţa franco-belgiană. Pentru a face acest lucru, a trebuit să parcurgă o
distanţă de 400 de kilometri pe autostrăzi şi căi ferate din porturile îndepărtate. Dintre
cele trei brigăzi de infanterie care au ajuns separat în octombrie şi noiembrie, divizia a
5-a a fost formată în decembrie 1939. Divizia 48 a sosit în ianuarie 1940, apoi diviziile
pagina 26
50 şi 51 au ajuns în februarie şi a 42-a şi a 44-a în martie. Puterea totală era de zece

divizii. Pe măsură ce numărul trupelor noastre a crescut numeric, am ocupat noi
poziţii. Desigur, nu am fost niciodată în contact cu inamicul.
Atunci cînd forţele expediţionare britanice au ajuns la poziţiile desemnate, au

găsit un şanţ anti-tanc artificial aproape gata de-a lungul liniei de frontieră şi pe mii
de metri, una după alta, cazemate mari şi prost camuflate, de unde era posibil să se
deschidă foc de mitralieră şi tunuri antitanc de-a lungul şanţului. De asemenea, era
instalat un gard continuu de sîrmă. Trupele noastre au petrecut o parte semnificativă
din acea toamnă şi acea iarnă ciudate pentru îmbunătăţirea apărării construite de
francezi şi organizarea unui fel de linie Siegfried. În ciuda frigului, lucrurile s-au
mişcat rapid. Fotografiile aeriane au arătat cît de repede germanii îşi făceau linia
Siegfried la nord de Moselle. În ciuda numeroaselor avantaje pe care le aveau, cum ar
fi apropierea de resurse şi utilizarea muncii forţate, nu am rămas în urma lor. Pînă la
începutul ofensivei din mai 1940, trupele noastre au finalizat construcţia a 400 de noi
cazemate. A fost săpat un şanţ antitanc lung de şaptezeci de kilometri şi a fost instalat
un masiv gard de sîrmă. Era foarte mate nevoie de o linie de comunicaţii care s-a
extins pînă la Nantes. Am creat depozite uriaşe, am îmbunătăţit drumurile, am pus o
cale ferată de o sută şaizeci de kilometri, am întins o reţea densă de cablu subteran şi
aproape am terminat construirea mai multor adăposturi subterane pentru sediul
corpului şi comanda armatei. Aproximativ cincizeci de aerodromuri noi au fost create,
pistele de decolare au fost îmbunătăţite sau reconstruite, ceea ce a necesitat mai mult
de cincizeci de mii de tone de beton.
Armata noastră a lucrat minuţios la toate acestea. Pentru a dobîndi experienţă,

comanda a trimis alternativ brigăzile într-o secţiune a frontului francez, lîngă Metz,
care era în contact cu inamicul: cel puţin patrule au acţionat uneori acolo. Restul
timpului, soldaţii noştri s-au angajat în antrenamente de luptă. Acest lucru, desigur,
era necesar. Cînd a început războiul, pregătirea trupelor noastre era mult mai mică
decît cea a armatei lui sir John French, în urmă cu un sfert de secol (John Denton
Pinkston French a fost, la începutul primului război mondial, comandantul corpului expediţionar englez
în Franţa. Încrezut şi arogant a refuzat orice coordonare cu armata franceză, fapt ce a adus mari
prejudicii. Operaţiunile conduse de el au fost tot atîtea înfrîngeri soldate cu mari pierderi, notorie fiind
Timp de cîţiva ani,
înfrîngerea de la Ypres. La insistenţele Franţei a fost înlocuit cu Douglas Haig).
soldaţii nu au avut nicio pregătire serioasă în Anglia. Armata regulată era
subdimensionată la douăzeci de mii de oameni, inclusiv cinci mii de ofiţeri. Insuficient
gîndită, deşi bine pusă în aplicare, dublarea armatei teritoriale din martie 1939 şi
crearea miliţiei în luna mai a aceluiaşi an au cerut ca armata regulată să aloce număr
imens de instructori. Lunile de iarnă din Franţa au fost folosite la limită şi orice
program de antrenament de luptă era strîns legat de fortificaţiile care aveau o
importanţă extremă. Nu există nici o îndoială că în timpul răgazului de care am avut
parte, eficacitatea de luptă a armatei noastre a crescut vizibil. În ciuda muncii grele şi
a absenţei ostilităţilor, moralul şi spiritul combativ au crescut.
pagina 27
În spatele frontului, în depozitele situate de-a lungul liniei de comunicaţii, a fost

acumulată o masă mare de echipamente militare şi muniţii. S-au făcut rezerve pentru
timp de zece zile între Sena şi Somme şi pentru încă şapte zile la nord de Somme.
Acestea din urmă au salvat armata după străpungerea germană. Treptat, din cauza
acalmiei, au început să folosească alte porturi la nord de Le Havre. Dieppe a devenit
baza spitalului, Fekan - baza muniţiei. Şi pînă la sfîrşit, am început să folosim un
total de treisprezece porturi franceze.
Este dificil să evaluezi beneficiile pe care le are un guvern care nu este legat de
nicio lege sau tratat în comparaţie cu ţările care dezvoltă eforturi militare numai după
comiterea crimei. Aceste beneficii sînt extraordinare. Pe de altă parte, dacă victoria
agresorilor nu este completă şi definitivă, poate veni ziua socotelilor. Hitler, nefiind
legat de nicio restricţie, cu excepţia restricţiilor care decurg din superioritatea forţelor,
putea să lovească cînd şi unde dorea. Dar cele două democraţii occidentale nu au
putut încălca neutralitatea Belgiei. Cel mai mult ar fi putut oferi ajutor atunci cînd
belgienii l-ar fi cerut şi e în întregime posibil ca acest lucru să se întîmple doar atunci
cînd este prea tîrziu. Fără îndoială, dacă politica engleză şi franceză ar fi fost
curajoasă şi decisivă timp de cinci ani de dinainte de război, respectînd cu evlavie
tratatele şi bucurîndu-se de aprobarea Ligii Naţiunilor, Belgia ar fi putut să se alăture
vechilor aliaţi şi să permită crearea unui front unit. Acest lucru ar fi îmbunătăţit
securitatea şi ar fi putut preveni catastrofele care au urmat.
În 1914, spiritul armatei şi al naţiunii franceze, transmis de la tată în fiu din

1870, a fost ofensiv în mod decisiv. Francezii credeau că o putere cu o armată mai
mică ar putea întîmpina o invazie doar cu un contraatac în toate punctele, nu numai
strategice, ci şi tactice.
Acum, Franţa era complet diferită de cea care şi-a atacat vechiul inamic în
august 1914. Spiritul răzbunării s-a uscat în urma victoriei. Liderii care l-au insuflat
au murit de mult. Poporul francez a supravieţuit teribilului masacru în care un milion
şi jumătate din fiii săi au fost ucişi. Acţiunile ofensive, în viziunea majorităţii
francezilor, au fost asociate cu eşecurile iniţiale ale francezilor din 1914, cu
operaţiunea nereuşită a generalului Nivelles din 1917, cu agonia prelungită pe Somme
şi la Passchendaele şi, mai ales, cu încrederea că puterea de foc a armelor moderne
este devastatoare pentru partea atacatoare (Ofensiva lui Nivelles ― „Bătălia lui Nivelles” ,
„Măcelul lui Nivelles” sau „Maşină de tocat carne Nivelles” ― a avut loc între 16 aprilie 1917 - mai 1917.
Cea mai mare bătălie din primul război mondial după numărul de participanţi. A fost numită după
comandantul şef al armatei franceze, Robert Nivelles. S-a încheiat în înfrîngerea Antantei. Ofensiva
Nivelles a devenit un simbol al sacrificiului uman lipsit de sens. În timpul luptelor francezii au pierdut
180.000 de oameni ucişi şi răniţi, britanicii 160.000 iar germanii 163.000 de oameni. După această
ofensivă nereuşită, Nivelles a fost demis, generalul Petain a fost numit în locul său. În armata franceză au
început revoltele, soldaţii au refuzat să se supună, au părăsit tranşeele, au confiscat camioane şi trenuri
pentru a merge la Paris. Un val de greve a avut loc la fabricile şi şantierele militare din Franţa. În mai şi
iunie, lucrătorii din industria metalurgică au intrat în grevă. Cu toate acestea, noul comandant a
suprimat dur insubordonarea din armată. În iulie, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru refuzul
soldaţilor de a se supune.). Nici Franţa şi Belgia nu au fost suficient de conştiente de
pagina 28
consecinţele faptului că vehiculele blindate ar putea rezista focului de artilerie şi că se

pot deplasa o sută de kilometri pe zi. O carte instructivă despre acest subiect,
publicată cu cîţiva ani mai devreme de maiorul de Gaulle, nu a avut nicio audienţă.
Autoritatea bătrînului mareşal Petain din cadrul consiliului militar suprem a dominat
gîndirea militară franceză, închizînd uşa către noi idei şi eliminînd armele, ciudat
numite: arme ofensive.
Ulterior, politica liniei Maginot a fost adesea condamnată. Ea, desigur, a dat
naştere stărilor de spirit defensive. Cu toate acestea, protejarea graniţei sute de
kilometri prin construirea numărului maxim de fortificaţii şi, prin urmare,
economisirea de trupe este o precauţie înţeleaptă. Dacă linia Maginot ar fi lua un loc
adecvat în planurile militare franceze, aceasta ar fi jucat un rol imens pentru Franţa.
Ar fi putut fi privită ca un sistem de fortificaţii importante şi, mai ales, ca o apărare a
unor sectoare vaste ale frontului, ca un mijloc de acumulare a rezervelor generale sau
ca „masă de manevră”. Avînd în vedere inegalitatea populaţiei Franţei şi Germaniei,
linia Maginot ar trebui considerată o măsură rezonabilă şi înţeleaptă. Şi este ciudat că
nu a fost continuată, cel puţin pe rîul Meuse. În acest caz, putea servi drept o apărare
de încredere şi ar fi eliberat marile forţe ofensive ale francezilor pentru a fi folosite în
alte direcţii. Dar Mareşalul Petain s-a opus unei asemenea extinderi. El a susţinut cu
tărie că Ardenii nu ar trebui să fie luaţi în considerare ca o posibilă direcţie a invaziei
datorită naturii terenului. În conformitate cu aceasta, ei nu au fost luaţi în
considerare. Linia Maginot nu numai că a absorbit un număr imens de soldaţi bine
pregătiţi şi personal tehnic al trupelor obişnuite, dar a avut un efect dăunător atît
asupra strategiei militare, cît şi a vigilenţei naţionale.
Noua forţă: aviaţia, a fost considerată pe drept un factor revoluţionar în toate

operaţiunile. Cu un număr relativ mic de aeronave de ambele părţi la acea vreme,
rolul aviaţiei a fost chiar exagerat şi a fost considerat principalul factor care susţine
principiul apărării, cel care face dificilă concentrarea şi care perturbă comunicaţiile
armatelor mari care au lansat ofensiva. Chiar şi perioada mobilizării în Franţa a fost
considerată de Înaltul Comandament francez ca extrem de critică datorită posibilei
distrugeri a nodurilor feroviare, în ciuda faptului că numărul de aeronave germane,
precum şi aeronave aliate, nu erau suficiente pentru o astfel de sarcină. Aceste
gînduri ale liderilor forţelor aeriene erau corecte şi justificate abia în anii următori ai
războiului, cînd puterea aeriană a crescut de zece sau douăzeci de ori. Însă la
începutul războiului, erau exagerări.
În Anglia se face glume pe seama ministerul nostru de război, care se pregăteşte

întotdeauna ultimul de război, dar acest lucru, poate, se aplică şi în alte ministere şi
în alte ţări; iar acest lucru, desigur, este valabil şi pentru armata franceză. Am fost, de
asemenea, convins de superioritatea apărării, cu condiţia să se desfăşoare activ. Am
crezut că barierele anti-tanc şi armele de cîmp, aşezate în mod inteligent şi prevăzute
cu muniţie adecvată, pot perturba sau bloca un atac cu tancuri, dacă nu are loc pe
întuneric sau pe ceaţă - naturală sau artificială.
pagina 29
După opt luni de inacţiune de ambele părţi, am văzut că Hitler a lansat o

ofensivă majoră, a cărei vîrf erau vehicule puternic blindate, care erau invulnerabile la
loviturile de tun, rupînd toate apărările inamice şi pentru prima dată în multe secole
şi poate chiar pentru prima dată de la inventarea prafului de puşcă, a făcut artileria
neputincioasă pe cîmpul de luptă.
Nu există nicio altă graniţă în lume care să facă obiectul unei atenţii atît de mari
a strategilor şi care să fie studiată la fel de atent ca graniţa dintre Franţa şi Germania,
care ajunge prin Belgia şi Olanda. Fiecare şchioapă a acestei regiuni, toate dealurile
situate aici şi căile navigabile care o traversează - toate acestea au fost studiate
amănunţit de fiecare dată, în lumina ultimei campanii militare de către toţi generalii şi
în toate academiile militare din Europa de Vest. În acel moment, existau două linii pe
care aliaţii ar putea avansa, dacă Germania ar invada Belgia şi ei vor decide să vină în
ajutor la invitaţia Belgiei, pe baza unui plan atent conceput, secret şi surprinzător.
Prima linie poate fi numită linia Scheldt. Acesta era situată la o distanţă relativ
apropiată de graniţa cu Franţa, iar accesul la aceasta nu prezenta niciun pericol grav.
În cel mai rău caz, nu ar fi dăunător să considerăm această linie ca un „front fals”. În
cel mai bun caz, acest front ar putea fi consolidat în funcţie de cursul evenimentelor.
A doua linie prezintă un interes mult mai mare. Merge de-a lungul rîului Meuse, prin
Givet, Dinant, Namur şi Louvain şi se termină la Anvers. Dacă aliaţii ar prelua această
poziţie promiţătoare şi ar menţine-o în lupte aprige, ofensiva germană din dreapta s-ar
poticni ca de un obstacol puternic. Dacă armata germană ar fi mai slabă decît
armatele aliate, intrarea pe această linie ar servi drept un preludiu excelent la
capturarea Ruhrului - inima industriei militare germane.
Dar, deoarece posibilitatea unei ofensive prin Belgia, fără consimţămîntul

belgienilor, a fost exclusă din motive de moralitate internaţională, exista o singură cale
pentru ofensivă: de la graniţa franco-germană. Francezii ar fi putut lansa o ofensivă
majoră nu mai devreme de sfîrşitul celei de-a treia săptămîni a lunii septembrie; dar
pînă la acel moment campania poloneză se terminase deja. La jumătatea lunii
octombrie, germanii aveau 70 de divizii pe frontul de vest. Superioritatea numerică pe
termen scurt a francezilor a ajuns la nimic. Dacă francezii ar fi atacat de la graniţa lor
de est, ei ar fi expus mult mai importantul front de nord. Chiar dacă armatele franceze
ar fi reuşit la început, într-o lună ar fi devenit extrem de dificil pentru ei să-şi menţină
cuceririle în est, ca urmare a faptului că ar fi fost fără apărare în cazul unui puternic
contraatac german din nord.
Acesta este răspunsul la întrebarea: „De ce aliaţii au rămas pasivi pînă cînd
Polonia a fost distrusă?” Această bătălie a fost pierdută în avans, cu cîţiva ani înainte
de a începe. În 1938, a fost prezentă o oportunitate excelentă pentru victorie, în timp
ce Cehoslovacia mai exista încă. În 1936 Germania nu ar putut opune o rezistenţă
serioasă. În 1933, o rescriere la Geneva a fi fost suficientă pentru a realiza supunerea
fără vărsare de sînge. Nu poţi acuza doar generalul Gamelin că în 1939 nu şi-a
pagina 30
asumat o creştere uriaşă a riscului, după toate crizele anterioare în faţa cărora
guvernele francez şi englez s-au tras înapoi cu groază.
Şefii britanici de stat major au calculat că pînă la 18 septembrie, germanii

mobilizaseră cel puţin 116 divizii şi le desfăşuraseră astfel: 42 de divizii pe frontul de
vest, 16 divizii din Germania centrală şi 58 de divizii pe frontul de est. Acum ştim din
documentele inamice că acest calcul a fost aproape exact. În total, Germania avea 108
- 117 divizii. Atacul asupra Poloniei a implicat 58 dintre diviziile germane cele mai
pregătite pentru luptă. În plus, mai existau alte 50 - 60 de divizii cu diferite grade de
pregătire de luptă. Din acest număr, 42 de divizii germane (14 divizii de primă linie, 25
de divizii de rezervă şi 3 de miliţie) erau pe frontul de vest, de la Aachen pînă la graniţa
elveţiană. Trupele de tancuri germane erau fie ocupate în Polonia, fie nu apăruseră
încă, iar un uriaş flux de tancuri abia începea să iasă pe porţile fabricilor militare.
Forţele expediţionare britanice nu erau decît o prezenţă simbolică. Acestea ar fi putut
intra în luptă cu 2 divizii în prima săptămînă a lunii octombrie şi încă 2 divizii în a
doua săptămînă. Înaltul Comandament german, în ciuda creşterii uriaşe a puterii
relative a germanilor după München, cu cea mai profundă anxietate şi-a evaluat
poziţia în Occident pînă la cucerirea Poloniei şi numai puterea despotică şi voinţa au
justificat opiniile politice ale lui Hitler, care credea că Franţa şi Anglia nu vor să lupte,
l-au făcut să se apuce de ceea ce considera un risc nejustificat.
Hitler era convins că sistemul politic francez era putred şi a infectat armata
franceză. Ştia puterea comuniştilor în Franţa, ştia că pot fi folosiţi pentru a slăbi sau
paraliza acţiunile guvernului imediat ce Ribbentrop şi Molotov au ajuns la un acord şi
Moscova a condamnat guvernele francez şi britanic pentru intrarea în războiul
capitalist şi imperialist {Pe 3 septembrie, Partidul Comunist Britanic a adoptat un manifest prin care
cerea ca muncitorii să sprijine pe deplin războiul împotriva agresorului fascist şi în acelaşi timp să lupte
Hitler era convins că
pentru răsturnarea guvernului „împăciuitorist” şi înlocuirea lui cu un altul.}.
Anglia era o ţară pacifistă şi degenerată. El a crezut că, deşi minoritatea războinică din
Anglia l-a obligat pe Chamberlain şi Daladier să declare război, ambii vor acţiona la
cea mai mică scară posibilă şi, de îndată ce Polonia va fi zdrobită, ambii vor
recunoaşte acest fapt consumat, exact aşa cum au făcut-o cu un an înainte în cazul
Cehoslovacia. Totuşi, în general vorbind instinctul lui Hitler era corect, iar
argumentele şi preocupările generalilor săi erau greşite. Cu toate acestea, el nu a
înţeles ce schimbări profunde s-au petrecut în Anglia şi în întreg Imperiu Britanic
atunci cînd a sunat apelul militar. Nu a înţeles că tocmai oamenii care pledează cu cel
mai mare zel pentru pace se transformă în luptători neobosiţi în numele victoriei. El
nu a putut să aprecieze puterea mentală şi spirituală a naţiunii noastre insulare, care,
cu toată aversiunea sa pentru război şi pregătirile militare, a fost obişnuită de secole
să creadă că victoria îi aparţine de drept din naştere. Dar, într-un fel sau altul, la
începutul războiului armata britanică nu a putut juca niciun rol semnificativ. În
legătură cu poporul francez, Hitler era convins că sufletul său nu stă în război. Şi
chiar aşa a fost. Hitler a insistat, iar ordinele sale au fost îndeplinite.
pagina 31
Ofiţerii noştri au crezut că după înfrîngerea armatei poloneze, Germania va trebui

să păstreze aproximativ 15 divizii în Polonia, o parte semnificativă fiind formaţiuni cu
capacitate de luptă redusă. Dacă ar fi avut vreo îndoială cu privire la pactul rus,
probabil că ar fi crescut forţa trupelor sale din est la 30 de divizii. Astfel, pe baza celor
mai puţin favorabile calcule, Germania ar putea retrage peste 40 de divizii de pe
frontul de est, mărind numărul trupelor sale din Occident la 100 de divizii. Pînă
atunci, francezii ar fi reuşit să mobilizeze 72 de divizii în Franţa, pe lîngă cele 12 – 14
divizii din garnizoanele fortăreţelor. În plus, mai existau 4 divizii ale forţelor
expediţionare britanice. Pentru paza frontierei italiene erau necesare 12 divizii
franceze. În consecinţă, un număr de 76 de divizii puteau fi trimise împotriva
Germaniei. Astfel, inamicul ar avea superioritate faţă de aliaţi în proporţie de 4: 3 şi,
în plus, probabil că ar putea fi capabil să formeze divizii de rezervă suplimentare,
aducînd în curînd forţa totală a trupelor sale la 130 de divizii. Francezii, din partea
lor, mai aveau încă 14 divizii în Africa de Nord, unele dintre ele putînd fi transferate pe
continent, precum şi forţe suplimentare pe care Marea Britanie le putea transfera
treptat.
În ceea ce priveşte aviaţia, statul nostru major general a considerat că după

înfrîngerea Poloniei, Germania va putea concentra peste două mii de bombardiere în
Occident împotriva aviaţiei franco-britanice combinată în sumă de 950 de aeronave {În
realitate, aviaţia germană la acea vreme număra 1.546 de bombardiere. - Nota autorului}. Din aceasta
a fost clar că, de îndată ce Hitler a terminat cu Polonia, el va fi mult mai puternic pe
sol şi în aer decît forţele britanice şi franceze laolaltă. În consecinţă, nu s-ar putea
pune problema unei ofensive franceze împotriva Germaniei. Care erau şansele unei
ofensive germane împotriva Franţei ?
Desigur, existau trei opţiuni. În primul rînd, invazia prin Elveţia. În acest caz, era
posibilă să ocolirea flancul sudic al liniei Maginot, dar o serie de dificultăţi geografice
şi strategice erau asociate cu această opţiune. În al doilea rînd, invazia Franţei prin
graniţa franco-germană. Această opţiune părea puţin probabilă, deoarece se credea că
armata germană era încă suficient echipată sau înarmată pentru un atac puternic
asupra liniei Maginot. În al treilea rînd, invazia Franţei prin Olanda şi Belgia. Aceasta
ar însemna să ocolească linia Maginot şi nu presupunea pierderi atît de mari ca în
cazul unui atac frontal împotriva fortificaţiilor. Interesele aliaţilor cereau ca inamicul
să fie, pe cît posibil, oprit în Belgia.
„Din cîte ştim, a informat statul major general, planul francez este acela că, dacă
belgienii rămîn pe linia Meuse, armatele f ranceze şi britanice vor lua linia Givet, Namur
cu forţele de expediţie britanice pe f lancul stîng. Considerăm inadecvată adoptarea
acestui plan f ără a ne coordona cu belgienii, care intenţionează să ocupe această linie
cu mult înainte de ofensiva germană... Dacă atitudinea belgienilor nu se schimbă şi nu
este posibil să se elaboreze un plan pentru accesul timpuriu la linia Givet, Namur
(denumită şi linia Meuse, Anvers), insistăm cu tărie pentru ca ofensiva germană să f ie
întîmpinată pe poziţii pregătite la graniţa cu Franţa".
pagina 32
Este necesar să ne reamintim istoricul ulterior al acestei probleme cruciale. Pe 20

septembrie, ea a fost pusă în faţa cabinetului militar şi, după o scurtă discuţie, a fost
transferată la Consiliul Militar Suprem. După ceva timp, Consiliul Militar Suprem a
solicitat avizul generalului Gamelin. În răspunsul său, generalul Gamelin s-a limitat la
afirmaţia că problema Planului D (adică a planului de intrare pe linia Meuse, Anvers)
era deja cuprinsă într-un raport transmis de delegaţia franceză. Secţiunea operativă a
acestui document spunea:
„În cazul unei invitaţii în timp util, trupele anglo-franceze vor intra în Belgia, dar nu
pentru bătălia care urmează. Liniile comune de apărare includ linia Scheldt şi linia
Meuse, Namur şi Anvers."
Întrucît în octombrie nu a fost posibil să ajungem la un acord practic cu belgienii, se
credea că avansul nostru ar trebui limitat la linia Scheldt.
Între timp, generalul Gamelen, în negocieri secrete cu belgienii, a cerut ca, în

primul rînd, armata belgian să-şi păstreze întreaga capacitate de luptă şi, în al doilea
rînd, belgienii să pregătească poziţii defensive pe linia mai avansată Namur, Louvain.
Pînă la începutul lunii noiembrie, a fost posibil să se pună de acord cu belgienii cu
privire la aceste probleme, iar între 5 şi 14 noiembrie au avut loc o serie de întîlniri la
Vincennes şi La Férée. Pe 15 noiembrie, generalul Gamelin a emis ordinul № 8,
confirmînd acordul din 14 noiembrie, potrivit căruia, dacă circumstanţele o permit,
belgienii vor fi susţinuţi prin mutarea pe linia Meuse din Anvers. Pe 17 noiembrie, la
Paris s-a deschis o şedinţă a Consiliului Suprem Aliat. A fost luată următoarea decizie:
„Avînd în vedere importanţa păstrării trupelor germane cît mai departe în est, trebuie
luate toate măsurile pentru menţinerea liniei Meuse, Anvers în cazul unei invazii
germane a Belgiei."
În cadrul acestei reuniuni, Chamberlain şi Daladier au subliniat că ei acordă o
importanţă deosebită acestei decizii şi că ea predetermină toate acţiunile ulterioare. În
esenţă, aceasta a fost o decizie în favoarea Planului D şi a înlocuit acordul la care s-a
ajuns anterior cu privire la o extindere modestă a liniei Scheldt.
La scurt timp, dezvoltarea Planului D a pus problema folosirii armatei a 7-a

franceze. Pentru prima dată, ideea utilizării acestei armate, care intra pe flancul litoral
al forţelor aliate, a apărut la începutul lunii noiembrie 1939. Generalul Giraud, care s-
a plictisit de armata sa de rezervă din zona Reims, a fost numit comandant al armatei
a 7-a. Scopul acestei extinderi a Planului D a fost de a avansa către Olanda prin
Anvers pentru a ajuta olandezii, precum şi pentru a ocupa o parte din insulele
olandeze Valheeren şi Beveland. Toate acestea ar fi excelente dacă germanii ar fi fost
deja opriţi pe linia canalului Albert. Acest lucru a fost solicitat de generalul Gamelin.
Generalul Georges, din partea sa, credea că o astfel de operaţiune este peste puterea
noastră şi a sugerat ca trupele destinate acestui scop să fie puse în rezervă în
secţiunea centrală a acestui front. Nu ştiam nimic despre aceste dezacorduri.
Drept urmare, în această situaţie am petrecut toată iarna aşteptînd primăvara. În

cele şase luni care au despărţit acel moment de începutul atacului german, nici
pagina 33
francezii, nici statul major englez, nici guvernele lor nu au luat în principiu decizii
strategice noi.
Capitolul şase
Lupta escaladează
Folosind succesele sale, Hitler le-a oferit aliaţilor un plan al său de pace. Una
dintre consecinţele triste ale politicii noastre de împăciuire şi a poziţiei noastre în
ansamblu în legătură cu venirea sa la putere a fost că Hitler nu credea că nici noi, nici
Franţa nu sîntem capabili să purtăm un război. Declaraţia de război, făcută de Anglia
şi Franţa pe 3 septembrie, a fost pentru el o surpriză neplăcută, însă Hitler credea cu
tărie că înfrîngerea rapidă şi completă a Poloniei va face ca democraţiile în
descompunere să-şi dea seama că zilele în care puteau influenţa încă soarta Europei
de Est şi Centrale au trecut irevocabil. În acea etapă, Hitler nu a dorit să continue
războiul cu Franţa şi Anglia. Era sigur că guvernul Majestăţii Sale va fi fericit să
accepte decizia luată de Hitler în Polonia şi că, cu propunerea sa de pace, îi va ajuta
pe Chamberlain şi pe colegii săi mai vechi, care şi-au salvat onoarea prin declararea
războiului, să iasă din groapa de gunoi în care au fost tîrîţi de elementele militante din
parlament. Hitler nu şi-a închipuit niciodată că Chamberlain, împreună cu restul
Imperiului Britanic şi Comunitatea de Naţiuni Anglofone (Commonwealth of Nations), au
decis acum să-l ucidă sau să piară în luptă.
Următorul pas al Rusiei după împărţirea Poloniei cu Germania a fost încheierea a

trei tratate de asistenţă reciprocă cu Estonia, Letonia şi respectiv Lituania. Aceste
state baltice erau cele mai arzătoare ţări anti-bolşevice din Europa. Toate s-au eliberat
de guvernul sovietic în timpul războiului civil din 1918-1920 şi, folosind metodele
brutale inerente revoluţiilor din aceste zone, au creat societăţi şi guverne al căror
principiu principal era ostilitatea faţă de comunism şi Rusia {Acordurile de asistenţă
reciprocă între URSS şi Estonia (28.09.1939), Letonia (05.10.1939) şi Lituania (10.10.1939) au fost
încheiate într-un moment în care în Europa era în plină desfăşurare un război şi ţările baltice, păstrînd
neutralitatea, aveau interes să rămînă în afara furtunii militare. Pactul sovieto-german de neagresiune
(protocolul secret al acestuia) a exclus ţările baltice din sfera de interese a Germaniei. Acest lucru le-a
permis să încheie un acord cu URSS, care a fost apoi perceput de publicul din aceste ţări ca fiind cel mai
mic dintre rele; în caz contrar, ar fi trebui să-şi lege soarta de cea a Germaniei, care le ameninţa cu
germanizarea şi participarea la război împotriva Franţei şi Angliei. Acordurile cu URSS au permis
Estoniei, Letoniei şi Lituaniei să menţină şi să dezvolte legături economice cu Uniunea Sovietică, să
reducă şomajul şi să menţină stabilitatea economiei naţionale în condiţiile în care contactele tradiţionale
cu Occidentul au fost rupte de război. După introducerea contingentelor limitate ale Armatei Roşii în
aceste ţări, garnizoanele şi bazele sovietice nu au influenţat afacerile interne (cu excepţia influenţei
datorată simplei lor prezenţe), politica guvernului sovietic s-a bazat pe neinterferenţa în afacerile interne
(a se vedea: Raportul Plenipotenţiarilor ... M., 1990). În 1940, în legătură cu ameninţarea tot mai mare de
pagina 34
război împotriva URSS după înfrîngerea Franţei, interesele de securitate ale URSS au cerut măsuri
urgente pentru consolidarea frontierelor occidentale, inclusiv în republicile statelor baltice. Însă metodele
prin care s-au atins aceste obiective (ultimatum, cererea de schimbare a componenţei guvernelor,
introducerea de noi unităţi sovietice, sosirea emisarilor lui Stalin etc.) au fost ilegale. Priorităţile strategice
au împins în fundal normele dreptului internaţional.}.
La 20 de ani de aici, în special la Riga, un
flux de puternică propagandă anti-bolşevică s-a răspîndit în întreaga lume la radio şi
pe tot felul de alte canale. Cu toate acestea, aceste state, cu excepţia Letoniei, nu au
fost asociate cu Germania nazistă. Germanii le-au sacrificat de bună voie atunci cînd
au încheiat acordul cu ruşii.
În patria noastră, am întărit armata şi aviaţia şi am făcut tot ce era necesar

pentru consolidarea marinei. Am continuat să prezint propunerile mele premierului şi
să le dovedesc celorlalţi colegi ai mei necesitatea punerii lor în practică.
Ministrul marinei, către primul ministru
1 octombrie 1939
„În ajunul odihnei de duminică, am decis să vă scriu despre o serie de probleme

importante. În ciuda faptului că avem aproximativ un milion de oameni sub arme,
contribuţia noastră este în prezent nesemnif icativă şi va rămîne aşa pentru lunile
următoare. Trebuie să le spunem francezilor că eforturile noastre actuale sînt la fel de
mari ca în 1918, deşi au o altă natură. Trebuie să le spunem că formăm o armată de 55
de divizii care vor f uncţiona oriunde este necesar de îndată ce vor fi instruiţi şi echipaţi
şi că trebuie să ţinem cont de contribuţia mare pe care o are aviaţia noastră.
În prezent, armata noastră obişnuită pregăteşte patru sau cinci divizii, care sînt
probabil cele mai bune de pe front. Dar să nu credeţi că diviziile armatei noastre
teritoriale, după şase luni de pregătire, vor putea, f ără pierderi şi neplăceri inutile, să se
opună soldaţilor armatei regulate germane, mai bine echipate şi deja în serviciu de cel
puţin doi ani. Nu vor putea concura cu soldaţii francezi, mulţi dintre aceştia slujind în
armată de trei ani. Singura modalitate de a ne creşte rapid trupele în Franţa este de a
aduce soldaţi profesionişti din India şi de a-i folosi ca nucleu pentru a forma unităţi
militare din trupele teritoriale şi din recruţi. Aceşti soldaţi ar trebui să f ie trimişi în tabere
din sudul Franţei, unde iarna este mai f avorabilă pentru antrenament decît la noi şi
unde există multe f acilităţi militare. Ei vor trebui să devină nucleul şi coloana vertebrală
a opt sau zece divizii de luptă bine pregătite. Pînă la sfîrşitul primăverii, aceste trupe nu
vor f i inferioare f aţă de cele împotriva cărora vor trebui să lupte. Faptul că aceste trupe
vor f i concentrate în Franţa şi antrenate acolo în lunile de iarnă îi încuraja pe francezi
ridicîndu-le moralul. ”
Catastrofele care au avut loc în Polonia şi în statele baltice m-au încurajat din ce
în ce mai mult să împiedic Italia să intre în război şi, prin toate mijloacele posibile, de
a crea o bază pentru interesele comune cu aceasta. Între timp, războiul a continuat şi
am fost ocupat cu multe chestiuni administrative.
pagina 35
În mijlocul tuturor acestor lucruri, a avut loc un eveniment care a cauzat

ministerul nostru al mării o lovitură în cel mai sensibil loc. La ora 01:30, pe 14
octombrie 1939, un submarin german, care a tăiat curenţii marini puternici, a
pătruns prin liniile noastre defensive şi a scufundat vasul de luptă, aflat la ancoră,
„Royal Oak”. La prima salva, doar una dintre torpile a lovit nava şi a provocat o
explozie înăbuşită. Amiralul şi căpitanul de la bordul navei au considerat că
posibilitatea unei torpile care explodează în portul protejat Scapa Flow părea atît de
incredibilă, încît au decis că explozia s-a produs în interiorul navei. Au trecut douăzeci
de minute înainte ca submarinul german - şi era un submarin german – să-şi
reîncarce tuburile lanstorpilă şi a tragă o a doua salvă. Trei sau patru torpile au lovit
una după alta în pupa navei de luptă şi i-au sfîşiat chila (fundul). În mai puţin de două
minute, nava s-a răsturnat şi s-a scufundat. Cea mai mare parte a echipajului, la acel
moment, era în serviciu de luptă, dar din cauza vitezei de imersiune a navei, aproape
nimeni nu a fost salvat. Au murit 786 de ofiţeri şi marinari, inclusiv contraamiralul
Blagrov. Submarinul U-47 a plecat în linişte prin pasajul îngust.
Acest episod, care poate fi considerat, pe bună dreptate, ca un succes militar al

comandantului submarinului german, a şocat opinia publică. Acest eveniment ar
putea fi fatal din punct de vedere politic pentru orice ministru responsabil din cauza
precauţiile anterioare războiului. Ca începător, am fost scutit de asemenea reproşuri
în primele luni ale mandatului meu. Am promis că voi efectua o anchetă riguroasă.
Cu această ocazie, prim-ministrul a informat şi Camera Comunelor despre atacul

aerian german la Firth of Forth, pe 16 octombrie. Aceasta a fost prima încercare a
germanilor de a lovi flota noastră din aer. Germanii, care zburau în perechi sau triplu
(în total douăsprezece, şi poate mai multe avioane), au bombardat crucişătoarele
noastre aflate la Firth. Daune minore au fost provocate crucişătoarelor „Southampton”
şi „Edinburgh” şi distrugătorul „Mohawk”. 25 de ofiţeri şi marinari au fost ucişi sau
răniţi. Patru bombardiere inamice au fost doborîte, trei dintre ele de aviaţia de
vînătoare şi unul de artilerie antiaeriană. Este probabil ca mai puţin de jumătate din
aeronavele participante la raid să revină la bază. Aceste pierderi au fost un efect de
descurajare foarte eficient.
În dimineaţa următoare, 17 octombrie, a fost făcut un raid la Scapa Flow, iar

vechea navă „Iron Duke”, de pe care armamentul şi cuirasa au fost scoase şi era
folosită ca bază plutitoare, a fost avariată. Totuşi, nava a scăpat şi a continuat să
servească, aşa cum a fost prevăzut, pe tot timpul războiului. În timpul atacului, o
aeronavă inamică a fost doborîtă. Din fericire, flota nu era acolo. Aceste evenimente au
arătat cît de importantă a fost protejarea bazei Scapa Flow împotriva oricărui atac.
Dar a trecut aproape jumătate de an înainte să reuşim să profităm de avantajele
enorme ale acestui port.
Atacul asupra Scapa Flow şi pierderea navei „Royal Oak” a determinat imediat
Amiralitatea să acţioneze. Pe 31 octombrie, împreună cu şeful statului major naval,
am mers la Scapa Flow pentru a organiza o a doua întîlnire cu privire la nava
pagina 36
comandant a amiralului Forbes. Măsurile pentru întărirea apărării Scapa Flow, pe

care le-am convenit acum, includeau întărirea barierelor laterale, creşterea numărului
de firewall-uri în culoarul estic deschis şi instalarea cîmpurilor miniere ghidate şi a
altor bariere. Împreună cu toate aceste obstacole impresionante, a fost planificat să
crească numărul de nave santinelă şi să stabilească armele care să acopere toate căile
de acces. În cazul de atac aerian, s-a decis instalarea a 88 de tunuri antiaeriene grele
şi 40 uşoare, precum şi a multor faruri de căutare şi a aerostatelor. Apărarea a fost
organizată cu ajutorul avioanelor de vînătoare, care aveau baze pe Insulele Orkney şi
în Wick - pe continent. Se credea că toate aceste activităţi vor fi finalizate sau, cel
puţin, puse în aplicare atît de repede, încît pînă în martie 1940 să fie posibilă
întoarcerea flotei aici. Între timp, Scapa Flow poate fi folosit ca bază pentru
alimentarea distrugătoarelor.
Linia noastră lungă şi subţire de blocaj, care se întinde spre nord de Insulele
Orkney, constînd în principal din nave comerciale înarmate, printre care erau navel de
război de susţinere, ar putea fi, desigur, atacată brusc de navele de luptă germane în
orice moment, în special de cele crucişătoare de mare viteză şi puternice:
„Scharnhorst” şi „Gneisenau”. Nu am putut preveni un astfel de atac şi doar am
sperat că vom fi capabili să atragem atacatorii într-o luptă decisivă.
În seara zilei de 23 noiembrie, nava comercială înarmată „Rawalpindi”, care se

afla într-un marş de patrulare între Islanda şi Insulele Feroe, a văzut un vas de război
inamic care se apropia cu viteză. Comandantul navei „Rawalpindi” l-a confundat cu
nava de linie de buzunar „Deutschland” şi a trimis un raport corespunzător. Căpitanul
Kennedy nu putea avea iluzii cu privire la rezultatul unui astfel de duel. Nava sa era
doar una de pasageri înarmată, a cărei artilerie aeriană era alcătuită din patru arme
vechi de şase inci, în timp ce presupusul inamic era înarmat cu şase arme de
unsprezece, fără a număra armele auxiliare. Cu toate acestea, el a acceptat provocarea
hotărînd să lupte pînă la capăt. Inamicul a deschis focul de la o distanţă de 10 mii de
metri; „Rawalpindi” a ripostat. Un astfel de duel inegal nu putea dura mult, dar
bătălia a continuat pînă cînd nava engleză, cu toate armele dezactivate, a fost
incendiată. Nava s-a scufundat la apariţia întunericului şi, odată cu aceasta,
căpitanul şi 270 de oameni ai curajosului său echipaj au fost ucişi. Doar 38 de
persoane au fost salvate, dintre care 27 au fost capturate de germani, iar restul de 11
au fost ridicate de o altă navă engleză, după ce s-au stat 36 de ore în apă îngheţată.
De fapt, s-a dovedit că nu a fost „Deutschland”, ci crucişătorul de linie

„Scharnhorst”. Această navă cu două zile înainte de aceasta, împreună cu
„Gneisenau”, au părăsit apele germane ca să atace caravanele noastre în Atlantic. Cu
toate acestea, după ce au întîlnit şi scufundat „Rawalpindi” şi temîndu-se de
consecinţele expunerii în locul unde se aflau, ambele nave au oprit continuarea
misiunii încredinţate lor şi s-au întors imediat în Germania. Astfel, fapta eroică a lui
„Rawalpindi” nu a fost în zadar. Crucişătorul „Newcastle”, nu departe de nava de
patrulare, a văzut licăririle focului şi imediat după ce a primit primul semnal de la
pagina 37
„Rawalpindi”, a ajuns pe cîmpul de luptă împreună cu crucişătorul „Delhi”, deşi într-

un moment în care nava încendiată era pe punctul de a se scufunda. Crucişătorul
„Newcastle” a pornit în urmărirea inamicului şi la ora 18:15, prin întunericul nopţii
care se apropia şi prin ploaie, a văzut două nave. Într-una dintre ele, a recunoscut
luptătorul german, dar din cauza întunericului, contactul a fost pierdut şi inamicul a
reuşit să scape. Ştim acum că „Scharnhorst” şi „Gneisenau” au trecut prin linia
crucişătoarelor noastre de pe coasta norvegiană în dimineaţa zilei de 26 noiembrie.
Vremea a fost rea, iar adversarii nu s-au observat unul pe altul. Cu ajutorul unor
instrumente radar moderne, ar fi fost posibil să se stabilească cu siguranţă prezenţa
inamicului, dar la acea vreme aceste dispozitive nu erau încă disponibile.
Opinia publică nu era favorabilă Ministerului marinei. Nu am putut dovedi lumii

exterioare cît de vaste sînt mările şi cît de intense sînt eforturile flotei pe mări. După
două luni de război, au fost mai multe pierderi majore şi încă nu mai aveam nimic de
pus în celălalt talger al balanţei. De asemenea, nu am putea răspunde la întrebarea:
„Cu ce se ocupă, la urma urmei, flota militară ?”
Capitolul şapte.
Mina magnetica (noiembrie - decembrie 1939)
La începutul lunii noiembrie, am călătorit în Franţa pentru a discuta operaţiunile

noastre comune cu autorităţile navale franceze. Amiral Pound şi cu mine ne-am dus la
statul major naval francez, la patruzeci de mile de Paris, într-un parc de lîngă castelul
străvechi al ducelui de Noel.
Prezint declaraţia mea, la această întîlnire, despre situaţia flotei noastre în acel
moment:
Declaraţia ministrului englez al marinei către armata franceză.

„1. Războiul a început cu toată intensitatea numai pe mare. Acţiunile submarinelor
germane împotriva transportului comercial, care a dus aproape la un dezastru în 1917,
sînt acum suprimate de flota anglo-franceză. Trebuie să se aştepte la o creştere mare a
flotei germane de submarine (este posibil ca germanii să împrumute astfel de nave din
Rusia). Dar acest lucru nu ar trebui să provoace nicio alarmă, dacă toate măsurile pe
care le-am planif icat vor f i puse în practică rapid şi la cea mai mare scară.
Reprezentanţii Ministerului naval vă vor informa în detaliu despre programele noastre
ample. Cu toate acestea, desfăşurarea lor completă va începe abia la sfîrşitul anului
1940. Între timp, este imperativ ca toate navele anti-submarine în lucru să f ie f inalizate
şi puse în funcţiune.
pagina 38
2. Nu există nicio îndoială că dispozitivul nostru ASDIC este un instrument mult

mai ef icient decît tot ceea ce se ştia în ultimul război. Permite la două distrugătoare să
efectueze genul de muncă care ar dura zece ani în anii 1917-1918. Dar toate acestea
sînt valabile atunci cînd vine vorba de vînătoare de submarine. În ceea ce priveşte
convoiul, cantitatea este importantă pentru acest lucru. Te poţi considera în siguranţă
doar atunci cînd navele de escortă sînt echipate cu hidrolocatorul ASDIC. Acest lucru se
aplică atît navelor de război, cît şi caravanelor comerciale. Victoria asupra submarinelor
germane va f i obţinută atunci cînd va devini clar că orice atac asupra navelor franceze
sau engleze va f i întîmpinat cu un contraatac folosind dispozitivul ASDIC.
Ministerul englez al marinei este gata să echipeze toate navele anti-submarine
franceze cu hidrolocatoare ASDIC. Costul acestui lucru este mic, iar calculele pot f i făcute
ulterior. Dar f iecare navă franceză trimisă în Anglia echipare cu ASDIC va f i folosită
imediat în operaţiuni; de asemenea, vom f i de acord cu privire la transferul de
experienţă şi la pregătirea servanţilor. Cel mai convenabil va f i acest lucru în Portland:
patria ASDIC, unde există tot ceea ce este necesar pentru acest lucru. Ne aşteptăm să
pregătim echipamentul pentru 50 de nave franceze, dacă doriţi.
3. Sperăm sincer că Ministerul francez al mării va creşte numărul navelor echipate
cu instrumentul ASDIC şi cu viteză maximă va f inaliza navele ce pot intra în funcţiune în
1940.
4. La Ministerul englez al marinei, am tras o linie clară între navele mari, care ar
putea f i terminate în 1940 şi cele care ar putea f i terminate ulterior. În special, depunem
toate eforturile pentru a încheia construcţia navelor de linie „HMS King George V” şi
„HMS Prince of Wales” în 1940, dacă este posibil în toamnă. Acest lucru trebuie f ăcut,
deoarece apariţia navei germane „Bismarck” în ocean, înainte ca aceste două nave să
intre în funcţiune, ar fi un mare dezastru, deoarece nu poate f i nici interceptată, nici
distrusă şi, prin urmare, ar funcţiona liber pe mările lumii, perturbînd toate comunicările
noastre. Dar Franţa are şi nava de linie „Richelieu”, care poate f i finalizată în toamna
anului 1940, sau chiar mai devreme. Prin urmare, sperăm că vor f i luate toate măsurile
pentru a echpa complet „Richelieu” în cel mai scurt timp posibil.
În ceea ce priveşte navele de luptă engleze şi franceze f inalizate mai tîrziu, vom
putea vorbi despre ele în aprilie sau mai anul viitor, cînd cursul şi natura războiului vor
deveni mai clare.
5. Ministerul naval englez mulţumeşte colegilor şi tovarăşilor francezi pentru
asistenţa lor remarcabilă la cauza comună, pe care au oferit-o încă de la începutul
acestui război. Acest ajutor depăşeşte toate promisiunile sau acordurile f ăcute înainte de
război. Escorta convoaielor de nave din Sierra Leone, crucişătoarele şi distrugătoarele
franceze au oferit un ajutor indispensabil, fără de care f lota comerciantă aliată ar f i
suferit pierderi uriaşe. Crucişătoarele şi distrugătoarele, care, împreună cu „Dunkerque”,
acopereau convoaiele din apropierea noastră, erau la acel moment singurul mijloc de
apărare împotriva atacatorilor germani. Submarinele franceze care operează lîngă
Trinidad sînt extrem de importante. În plus, cele două distrugătoare care însoţesc
constant convoaiele între Gibraltar şi Brest dau un ajutor important resurselor noastre,
care, deşi mari şi în continuă creştere, sînt încă foarte limitate.
pagina 39
6. Avînd în vedere războiul într-un sens mai larg, trebuie spus că incapacitatea
inamicului de a constitui o formaţiune de luptă ne-a permis să ne desfăşurăm pe larg
navele noastre pe oceane şi să creăm şapte sau opt echipe de vînători navali englezi,
plus două echipe f ranceze, fiecare putînd să intercepteze şi să distrugă o navă ca
„Deutschland”. Flota noastră navighează acum în Atlanticul de Nord, Atlanticul de Sud
şi Oceanul Indian. Drept urmare, navele corsar inamice nu îndrăznesc să producă
pierderi convoaielor noastre, aşa cum luam în calculele noastre de dinainte de război.
Faptul că una sau poate două nave de tip „Deutschland”, aflîndu-se pe principalele
noastre rute comerciale din Atlantic de cîteva săptămîni, nu a obţinut nimic, ne oferă
motive să ne temem mai puţin de această formă de atac, pe care o consideram anterior
extrem de periculoasă.
7. În curînd vom aduce primele contingente de trupe canadiene şi australiene în
Franţa şi pentru aceasta este recomandabil să pregătim minuţios toate grupurile noastre
de nave de vînătoare. Celor mai mari convoi care navighează pe Atlantic vor trebui să li
se acorde nave de linie pentru escortă. Intenţionăm să menţinem un blocaj continuu din
nordul Groenlandei pînă în Scoţia, în ciuda tuturor greutăţilor iernii. Pentru a asigura
acest blocaj, va f i necesară utilizarea suplimentară a 25 de nave comerciale înarmate şi
în sprijinul acestora 4 crucişătoare cu un deplasament de 10 mii de tone f iecare,
înarmate cu tunuri de opt inci. În plus, menţinem întotdeauna gata de luptă principalele
forţe ale armatei engleze - cele mai noi nave de luptă, precum „Hood” sau o altă navă
mare, astfel încît în cazul unei descoperiri navelor „Scharnhorst” şi „Gneisenau”,
acestea să poată f i atacate. Avînd în vedere situaţia din Marea Baltică, nu credem că
aceste două nave vor f i folosite acolo. Cu toate acestea, noi continuăm să pregătim astf el
de forţe care le-ar putea depăşi."
Ministerul francez al marinei, în răspunsul său, a indicat că a finalizat de fapt

construcţia mai multor nave şi a fost încîntat să accepte propunerea noastră pentru
ASDIC. Nu numai „Richelieu” va fi terminat în vara anului 1940, „Jean Bart” va fi gata
pînă toamna.
În septembrie şi octombrie, aproximativ zece nave comerciale s-au scufundat la

intrările în porturile noastre, în ciuda faptului că aceste intrări au fost curăţate
corespunzător. Ministerul marinei a bănuit imediat că au fost utilizate mine
magnetice. Acest lucru nu era o noutate pentru noi. Am început chiar noi să le folosim
în cantităţi mici la sfîrşitul ultimului război. În 1936, Ministerul naval a studiat
contramăsurile împotriva mecanismelor de acţiune magnetică, dar s-a angajat în
principal în lupta împotriva torpilelor magnetice şi a minelor plutitoare şi nu a ţinut
cont complet de distrugerea enormă care ar putea fi cauzată de minele mari de fund,
împrăştiate în cantităţi semnificative din nave sau aeronave. Fără un eşantion de o
astfel de mină, era imposibil să găsim un mijloc de neutralizare a acesteia. În
septembrie şi octombrie, pierderea navelor, în principal aliate şi neutre, care au fost
lovite de mine, s-a ridicat la 56 de mii de tone, iar în noiembrie aceasta l-a determinat
pe Hitler să înţeleagă că la noua sa „armă secretă” nu exista nicio apărare. Într-o
seară, cînd mă aflam în Chartwell, mi-a sosit un amiral foarte îngrijorat. În apropierea
pagina 40
Tamisei, 6 nave s-au scufundat. În fiecare zi, sute de nave intrau şi ieşeau din
porturile engleze, iar viaţa noastră depindea de mişcarea lor. Experţii lui Hitler trebuie
să-i fi spus că acest tip de atac ar duce la moartea noastră. Din fericire, el a început
aceste operaţiuni la scară mică, cu provizii limitate şi capacităţi de producţie limitate
pentru astfel de mine.
Însă, soarta ne-a favorizat. Pe 22 noiembrie, între orele 21:00 şi 22:00, s-a
observat că un avion german a aruncat un obiect mare, cu o paraşută în mare, lîngă
Schuberiness. În această zonă din apropierea coastei există zone întinse de noroi, care
sînt expuse fluxului şi refluxului şi ne-am dat seama imediat că, indiferent de obiect,
îl putem inspecta şi eventual chiar lua atunci cînd apa scade. Un astfel de caz nu
putea fi ratat. În aceeaşi seară, doi ofiţeri de înaltă calificare, Uvri şi Lewis, au fost
chemaţi la Ministerul naval de la laboratorul naval de pe nava „Vernaya”, căruia i s-a
încredinţat dezvoltarea armelor subacvatice. Amiralul Pound şi cu mine am discutat
cu ei şi le-am ascultat planurile. La unu şi jumătate dimineaţa, plecaseră deja cu
maşina spre capătul de Sud pentru a îndeplini o misiune periculoasă legată de acel
obiect. Chiar înainte de zorii zilei de 23 noiembrie, pe întuneric, ei au folosit o lanternă
de semnalizare pentru a găsi mina la 500 de metri de linia de maree maximă, dar,
deoarece marea începuse deja să crească, au reuşit doar să o inspecteze şi să se
pregătească să facă faţă la viitorul reflux.
Această operaţiune extrem de importantă a fost întreprinsă la începutul zilei şi la

scurt timp s-a stabilit că nu departe de prima mină, găsită în aluviuni, se află o a
doua. Uvri şi sergentul Baldwin au preluat prima mină, în timp ce colegii lor Lewis şi
marinarul Wirncombe aşteptau la o distanţă sigură în caz de defecţiuni. După fiecare
operaţiune planificată, Uvri îi semnaliza lui Lewis pentru ca acesta să poată profita de
experienţa sa în dezamorsarea celei de-a doua mine. În cele din urmă, a fost nevoie de
eforturile combinate ale tuturor celor patru oameni pentru a lucra la prima mină. Arta
şi dăruirea lor au fost răsplătite de o sută de ori. În aceeaşi seară, Uvri a venit cu
oamenii săi la Ministerul naval şi a raportat că mina a fost recuperată intactă şi era în
drum spre Portsmouth pentru o inspecţie detaliată. I-am ascultat cu entuziasm.
Adunînd optzeci sau o sută de ofiţeri şi oficiali în cea mai mare sală a noastră, l-am
făcut pe Uvri să spună toată povestea acestui public emoţionat, care ştia bine ce era în
joc. Din acel moment, situaţia s-a schimbat complet. Am primit imediat oportunitatea
de a dezvolta măsuri practice de combatere a acestei mine.
Toate forţele ştiinţei navale au fost lansate şi în curînd experimentele noastre au

început să dea rezultate practice. Coordonarea tuturor activităţilor tehnice a fost
atribuită amiralului Wake Walker. Am lucrat imediat în toate direcţiile. La început, au
fost dezvoltate metode active de control: noi metode de tragere şi detonare a
dispozitivelor de aprindere. Apoi, măsuri defensive pasive pentru toate vasele care se
deplasează pe canale necurăţate sau slab curăţate. În acest al doilea scop, a fost
dezvoltat un sistem extrem de eficient pentru demagnetizarea navelor prin
înconjurarea acestora cu un cablu electric. Acest sistem a fost aplicat imediat pe toate
pagina 41
tipurile de nave. Navele comerciale primit acest dispozitiv în toate porturile noastre
majore fără întîrziere semnificativă. În ceea ce priveşte marina militară, procesul a fost
facilitat de prezenţa personalului tehnic de înaltă calificare.
Pierderile grele au continuat. Pe 21 noiembrie, noul crucişător „Belfast” a fost

aruncat în aer de o mină la Firth of Forth, iar pe 4 decembrie, nava de linie „Nelson” s-
a ciocnit de o mină la intrarea în Loch Ewe. Cu toate acestea, ambele nave au reuşit
să ajungă la cîte un doc. În aceeaşi perioadă, două distrugătoare s-au scufundat în
largul coastei de est, în timp ce două puitoare de mine de tip „Adventure” au fost
avariate. Trebuie menţionat că, datorită măsurilor luate de noi, informaţiile inamice
au aflat despre pagubele aduse lui Nelson abia după ce nava a fost reparată şi a
revenit în serviciu, deşi în Anglia aceste fapte erau cunoscute de la început de mii de
oameni.
Curînd, pe baza experienţei noastre, am găsit o metodă nouă şi mai simplă de

demagnetizare a navelor. Efectul moral al acestui succes a fost enorm, însă pentru a
anula eforturile inamicului, a trebuit să ne bazăm pe munca dezinteresată şi
curajoasă a geniştilor şi pe activitatea răbdătoare a specialiştilor care au proiectat
echipamentul necesar. De atunci, în ciuda multor perioade alarmante, am învăţat să
facem faţă minelor, iar treptat ameninţarea a început să scadă.
Primele mine magnetice mi-au făcut o impresie profundă şi, pe lîngă toate
măsurile defensive cu care a trebuit să ne ocupăm, am început să caut modalităţi de a
riposta. În ajunul războiului, am fost pe Rin şi mental mi s-au îndreptat ochii către
această arteră germană principală şi vitală. În septembrie, am ridicat la Ministerul
naval problema lansării de mine fluviale pe Rin. Avînd în vedere că acest rîu era folosit
de navele multor ţări neutre, noi, desigur, nu am putut continua cu punerea în
aplicare a acestui plan pînă cînd germanii nu au luat conducerea în această formă de
război. Cînd s-a întîmplat acest lucru, am decis că un atac similar şi, dacă este
posibil, mai eficient pe Rin, ar fi răspunsul corect la scufundare fără discriminare a
navelor la intrarea în porturile engleze.
Prin urmare, pe 17 noiembrie, am scris mai multe note, iar una dintre ele, care
este prezentată mai jos, conţine cel mai clar acest plan:
Şefului direcţiei principale de construcţii şi reparaţii navale militare.

„1. Ca măsură de represalii, este posibil să f ie nevoie să aruncăm un număr mare
de mine plutitoare pe Rin. Acest lucru se poate f ace cu uşurinţă oriunde între Strasbourg
şi Lauter, unde malul stîng aparţine Franţei. Generalul Gamelin a fost foarte interesat de
acest plan şi m-a rugat să-l dezvolt pentru el.
2. Ar trebui să înţelegem clar ţelul urmărit de noi. De-a lungul Rinului trece un
număr imens de barje foarte mari şi este principala arteră a comerţului şi vieţii germane.
Aceste barje sînt destinate numai transportului fluvial şi nu au nici chile duble, nici
compartimente mari despărţite de pereţi etanşi. Aceste detalii pot f i verif icate cu
pagina 42
uşurinţă. În plus, cel puţin 12 poduri de pontoane, necesare armatelor germane

concentrate în raionul Saarbrücken, au fost ridicate recent peste Rin.
3. Prin urmare, este nevoie de o mină mică, să zicem, nu mai mare decît o minge de
fotbal. Viteza maximă a rîului este de 10-11 kilometri pe oră şi una medie de 5 sau 6
kilometri; este uşor de verif icat. Prin urmare, mina ar trebui să f ie echipată cu
unmecanism cu ceas, datorită căruia va deveni periculoasă doar după parcurgerea unei
anumite distanţe, astfel încît să aibă timp să depăşească teritoriul francez şi, de
asemenea, va îngrozi Rinul pînă cînd se va contopi cu Mosela şi mai departe. Datorită
acestui mecanism, o mină trebuie să se scufunde sau, chiar mai bine, să explodeze
înainte de a ajunge pe teritoriul olandez."
Cabinetului militar i-a plăcut acest plan. Membrii cabinetului au considerat că

este corect ca, în condiţiile în care germanii folosesc o mină magnetică pentru a
distruge toate navele, aliate sau neutre, care intră în porturile engleze, ar trebui să
atacăm şi să paralizăm transportul lor imens de pe Rin. Autorizaţiile şi fondurile
necesare au fost obţinute şi pregătirile pentru punerea în practică a acestui proiect au
început cu toată viteza. Toate acestea s-au întîmplat în noiembrie, iar pregătirea nu a
putut fi finalizată pînă în martie.
Capitolul opt.
Luptă pe rîul La Plata
Deşi am suferit şi am fost cel mai expuşi riscului unui atac subacvatic, un atac al
navelor de suprafaţă asupra navele noastre comerciale, care se deplasează pe
lungimea oceanelor, poate fi şi mai ameninţător. Trei nave de linie germane de
buzunar, a căror construcţie a fost permisă prin Tratatul de la Versailles, au fost
proiectate astfel încît să poată distruge în principal nave comerciale. Şase arme de
unsprezece centimetri, o viteză de 26 de noduri şi blindaje - toate acestea au fost
combinate în mod ingenios în limitele permise deplasamentului de 10 mii de tone. Nici
un crucişător englez nu a putut concura cu aceste nave. Crucişătoarele germane
înarmate cu arme de opt inci erau mai moderne decît ale noastre, iar utilizarea lor ca
nave corsar, pentru a lupta pe rutele comerciale, ar fi, de asemenea, un pericol
formidabil. În plus, inamicul ar putea folosi în acest scop nave comerciale deghizate şi
înarmate cu arme grele.
În ajunul noului război, circulau zvonuri şi au existat rapoarte că una, sau poate
mai multe nave de linie de buzunar au plecat deja din Germania. Flota metropolitană
a efectuat o căutare, dar nu a găsit nimic. Ştim acum că atît „Deutschland”, cît şi
„Admiral Graf Spee” au părăsit Germania între 21 şi 24 august, au trecut de zona de
pagina 43
pericol şi erau în oceanul liber înainte de a organiza blocada şi a creat un sistem de

patrulare în nord. Pe 3 septembrie, „Deutschland”, care a trecut prin Strîmtoarea
Daneză, s-a ascuns în apele Groenlandei. „Admiral Graf Spee” a traversat liniştit
rutele comerciale din Atlanticul de Nord şi se afla deja la sud de Azore. Fiecare dintre
aceste nave era însoţită de un vas auxiliar pentru reumplerea cu combustibilul şi
muniţie. Ambele nave de luptă nu au avut iniţial activitate şi s-au pierdut în ocean.
Nu şi-au îndeplinit scopul dacă nu au lovit, dar atîta timp cît nu au lovit, au fost în
afara pericolului.
Ordinele comandamentului naval german din 4 august au fost bine gîndite şi

spuneau:
„PROVOCARE ÎN CAZ DE RĂZBOI

Perturbarea şi distrugerea comerţului maritim inamic prin toate mijloacele
disponibile... Forţele navale ale inamicului, chiar dacă acestea sînt cu putere inferioară
forţei noastre, ar trebui lovite doar dacă acest lucru va contribui la îndeplinirea sarcinii
principale...
Schimbările frecvente ale poziţiilor în zonele operaţionale vor crea incertitudine şi
vor limita comerţul pe mare al inamicului, chiar dacă nu există rezultate tangibile.
Retragerea temporară în zone îndepărtate va crea, de asemenea, incertitudine în rîndul
inamicului.
Dacă inamicul şi-ar proteja navele comerciale cu forţe navale superioare, astfel încît
să nu poată f i obţinut un succes imediat, tocmai f aptul de a-şi limita transportul ar
însemna că i-am subminat în mod semnif icativ aprovizionarea. Rezultate valoroase vor f i
obţinute şi dacă navele de buzunar rămîn în zona de trecere a convoiului."
Chiar şi Amiralitatea engleză, cu tristeţe, a trebuit să fie de acord cu faptul că

acest ordin a fost întocmit cu foarte mare înţelepciune.
Pe 30 septembrie, „Clement”, un vapor de pasageri englez, cu un deplasament de

5.000 de tone, care a rămas neînsoţit, a fost scufundat de „Admiral Graf Spee” la
Pernambuco. Ştirile despre acest lucru au electrizat Amiralitatea. Acesta a fost
semnalul pe care îl aşteptam. Au fost create imediat mai multe grupe de vînătoare,
care includeau toate portavioanele pe care le-a aveam şi care operau cu sprijinul
navelor de linie, al crucişătoarelor şi al crucişătoarelor de linie. Se credea că fiecare
astfel de grup, format din două sau mai multe nave, putea intercepta şi distruge un
vas de linie de buzunar.
În total, în următoarele luni, nouă grupuri de vînătoare, care au inclus 23 de

nave de război puternice, au fost create pentru a căuta aceste două nave corsar. De
asemenea, am fost nevoiţi să selectăm 3 nave de linie şi 2 crucişătoare ca o escortă
suplimentară pentru convoaiele mari din regiunea Atlanticului de Nord. Toate aceste
acumulări au provocat daune grele resurselor flotei metropolitane şi flotei
mediteraneene, de unde au fost luate 12 dintre cele mai puternice nave, inclusiv 3
portavioane. Funcţionînd din baze larg dispersate în Oceanul Atlantic şi Indian,
pagina 44
grupurile de vînătoare puteau acoperi principalele zone de trecere a rutelor noastre

maritime. Pentru a lovi comerţul nostru pe mare, inamicul trebuia să se afle în
vecinătatea a cel puţin uneia dintre aceste zone.
Principalul obiectiv al guvernului american la acea vreme era să ţină războiul cît
mai departe de ţărmurile sale. Pe 3 octombrie, delegaţii din 21 de republici americane,
adunaţi în Panama, au decis să declare o zonă de securitate americană, care era o
centură cu lăţimea de 550 pînă la 1.100 de kilometri de coasta Americii. Nu ar fi
trebuit să existe operaţiuni militare în această zonă. Eram dornici să oferim tot felul
de ajutor pentru a preveni războiul în apele americane; într-o anumită măsură, acest
lucru ne-a oferit un avantaj. Prin urmare, m-am grăbit să-l informez pe preşedintele
Roosevelt că, în cazul în care America face apel la beligeranţi să se abţină de la
operaţiunile militare din această zonă, vom declara imediat disponibilitatea noastră de
a satisface această solicitare, desigur, în conformitate cu drepturile noastre care
decurg din dreptul internaţional. Nu ne-a deranjat că această zonă de securitate
merge mult spre sud, cu condiţia să fie protejată în mod eficient. Ne-a fost dificil să
acceptăm ca securitatea zonei să fie protejată doar de către una sau alta ţară neutră
slabă. Dar dacă Marina SUA ar avea grijă de securitatea acestei zone, am fi liniştiţi.
Cu cît navele de război ale Statelor Unite sînt în croazieră de-a lungul coastei sud-
americane, cu atît mai bine pentru noi, deoarece, în acest caz, nava corsar germană pe
care îl vînam ar prefera să părăsească apele americane şi să se îndrepte spre zona
rutelor comerciale din apropierea Africii de Sud, unde ne-am putea descurca. Dar
dacă nava corsar de suprafaţă operează din zona de securitate americană sau găseşte
refugiu acolo, trebuie să avem protecţie sau să obţinem permisiunea de a ne proteja de
orice daună pe care ar putea-o provoca.
În acel moment, nu aveam încă informaţii exacte despre dispariţia la Capul Bunei
Speranţe a celor trei nave ale noastre, care au fost scufundate între 5 şi 10 octombrie.
Toate aceste trei nave au navigat separat şi se îndreptau spre Anglia. Nu s-au primit
semnale de primejdie şi am devenit suspicioşi numai după data limită de sosire. Abia
după ceva timp, s-a putut presupune că au devenit victime ale navei corsar.
Nava de linie germană „Deutschland”, a cărei sarcină era să ne perturbe liniile de

aprovizionare care trec prin Atlanticul de Nord-Vest, a interpretat foarte atent ordinele
primite. Nu o singură dată în timpul raidului, care a durat două luni şi jumătate, s-a
apropiat de vreun convoi. Dorinţa lui de a evita întîlnirea cu navele engleze a dus la
faptul că el a scufundat doar două nave. Una dintre ele era o mică navă norvegiană.
Cel de-al doilea vas, vaporul american „City of Flint”, care naviga cu marfă spre Anglia,
a fost capturat, dar în cele din urmă eliberat de germani dintr-un port norvegian. La
începutul lunii noiembrie, „Deutschland” s-a întors în Germania, traversînd din nou
apele Arcticii. Cu toate acestea, însăşi prezenţa acestei nave puternice pe principalele
noastre rute comerciale, aşa cum făcea parte din misiunea sa, a menţinut escortele şi
grupurile de vînătoare din Atlanticul de Nord într-o mare tensiune. În general, am
pagina 45
preferat să ne ocupăm de nava în sine, decît de ameninţarea ceţoasă pe care o

întruchipa.
„Admiral Graf Spee” a efectuat operaţiuni mai îndrăzneţe şi mai viclean

concepute şi a devenit în scurt timp centrul atenţiei în Atlanticul de Sud. Forţele aliate
puternice au intrat în joc în această zonă vastă la jumătatea lunii octombrie. Un grup
era format din portavionul „Ark Royal” şi crucişătorul de linie „Rinaun”, care opereau
din Freetown, împreună cu grupul francez de două crucişoare grele şi portavionul
britanic „Hermes” cu sediul în Dakar. La Capul Bunei Speranţe erau două
crucişătoare grele, „Sussex” şi „Shropshire”, în timp ce în largul coastei de est a
Americii de Sud naviga grupul comodorului Harwood, care acoperă cele mai
importante linii de comunicare cu La Plata şi Rio de Janeiro şi era compus din navele:
„Cumberland”, „Exeter”, „Achile” şi „Ajax”; acesta din urmă a fost preluată de la flota
Noii Zeelande, iar echipa sa era formată în principal din neozelandezii.
„Admiral Graf Spee” apărea de obicei rapid într-un loc sau altul, lovea şi dispărea
din nou fără urmă în ocean. După a doua sa apariţie, chiar mai la sud de Capul Bunei
Speranţe, unde a scufundat o singură navă, timp de aproximativ o lună nu a ma fost
informaţii despre ea. În acest timp, grupurile noastre de vînătoare au căutat în toate
zonele, fiind efectuate căutări deosebit de atente în Oceanul Indian. S-a dovedit că
vasul de linie se îndrepta acolo, iar pe 15 noiembrie a scufundat un mic tanc englez în
strîmtoarea Mozambic, între Madagascar şi continentul african. După ce a efectuat
astfel o manevră înşelătoare în Oceanul Indian pentru a direcţiona căutările în această
direcţie, comandantul navei de linie, căpitanul de rangul I Langsdorf, un marinar
experimentat, s-a întors repede înapoi şi, ţinîndu-se la sud de Capul Bunei Speranţe,
a intrat din nou în Oceanul Atlantic. Am prevăzut această manevră, dar viteza plecării
sale a împiedicat intenţia noastră de a intercepta nava. Amiralitatea, de fapt, nici nu
ştia dacă avem de-a face cu una sau cu două nave corsar: „Spee” şi „Scheer”; căutările
au fost efectuate atît în Oceanul Indian, cît şi în Oceanul Atlantic. Discrepanţa dintre
forţele inamice şi contramăsurile pe care am fost nevoiţi să le luăm a fost deosebit de
enervantă. Cu toţii am respirat un cu uşurare cînd am aflat că „Spee” a reapărut pe
drumul de la Capul Bunei Speranţe la Freetown şi a scufundat două nave pe 2
decembrie şi una pe 7 decembrie.
Încă de la începutul războiului, comodorului Harwood i s-a încredinţat sarcina

specială de a păzi transportul englez la La Plata şi Rio de Janeiro. Era convins că mai
devreme sau mai tîrziu „Admiral Graf Spee” se va apropia de La Plata, unde putea
conta pe o pradă bogată. Comodore Harwood a dezvoltat atent tactica în cazul unei
astfel de întîlniri. Forţele combinate, înarmate cu tunurile de opt inci ale
crucişătoarelor „Cumberland” şi „Exeter” şi cu tunurile de şase inci ale crucişătoarelor
„Achile” şi „Ajax” nu numai că puteau depăşi, ci şi să distrugă inamicul. Cu toate
acestea, avînd în vedere nevoia de realimentare şi reparaţii, era puţin probabil ca toate
cele patru nave să fie în acelaşi loc la momentul potrivit. Dar chiar dacă acesta ar fi
fost cazul, rezultatul ar fi fost controversat. Auzind că vaporul „Dorik Star” a fost
pagina 46
scufundat pe 2 decembrie, Harwood a prezis corect cursul evenimentelor. Deşi

„Admiral Graf Spee” se afla la mai mult de 5.500 de kilometri distanţă, Harwood a
decis că nava germană se va îndrepta spre La Plata. El a calculat că nava va apărea
aici în jurul datei de 13 decembrie. Prin urmare, a ordonat ca toate forţele disponibile
să se adune la La Plata pînă pe 12 decembrie. „Cumberland”, din păcate, era în
reparaţii pe Insulele Falkland. Aşadar, în dimineaţa zilei de 13 decembrie, „Exeter”,
„Ahile” şi „Ajax” s-au întîlnit la trecerea rutelor comerciale la gura rîului. Într-adevăr,
la ora 06:14 a fost văzut fum în est. Se apropia ora bătăliei mult aşteptate.
Harwood, aflat pe „Ahile”, şi-a pus forţele astfel încît să atace nava de linie de
buzunar din diferite părţi şi să-l facă să-şi disperseze focul. Escadrila lui Harwood s-a
repezit înainte cu viteză maximă. La prima vedere, căpitanul de rangul I Langsdorf s-a
gîndit că are de-a face cu un crucişător uşor şi două distrugătoare. A decis să
continue avansarea cu viteză maximă. Însă după cîteva secunde a văzut cu ce duşman
se confruntă şi şi-a dat seama că se confruntă cu o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Adversarii se apropiau acum cu o viteză de aproape 100 de kilometrii pe oră. Ambele
părţi au început bătălia aproape simultan.
Tactica commodorului Harwood s-a dovedit mai profitabilă. Chiar de la începutul

bătăliei, „Admiral Graf Spee” era acoperită de salvele tunurilor de opt inci ale lui
„Exeter”. În acelaşi timp, crucişătoarele înarmate cu tunuri de şase inci, au dat şi ele
lovituri puternice şi eficace. Nava de luptă germană era din trei părţi sub foc. Atacul
englezilor devenea prea cald, iar în curînd nava s-a întoars, acoperită de un ecran de
fum, îndreptîndu-se clar spre rîul La Plata. Această bătălie a durat o oră şi douăzeci
de minute. Pe tot restul zilei, „Admiral Graf Spee” a continuat drumul spre
Montevideo, urmărită îndeaproape de crucişătoarelor britanice, schimbînd doar
ocazional foc cu ele. La scurt timp după miezul nopţii, nava de linie a intrat în
Montevideo şi a aruncat ancora acolo. Echipajul a fost angajat în repararea avariilor,
înlocuirea proviziilor, evacuarea răniţilor la mal şi transmiterea rapoartelor către
Führer. Apoi echipajul a fost transferat pe o navă comercială germană. „Achile” şi
„Ajax” au rămas în afara portului, hotărîte să pună capăt urmăririi dacă „Admiral Graf
Spee” ar decide să plece pe mare.
Pe 16 decembrie, căpitanul de rangul I Langsdorf a telegrafiat către Amiralitatea

Germană:
„Sînt la Montevideo. Alături de crucişorul „Ark Royal” şi distrugătorul „Rinaun” şi

alte nave participă la un blocaj dens de noapte, navigarea în marea deschisă şi intrarea
în apele naţionale este imposibilă... Vă cer să decideţi dacă să inund nava, în ciuda
adîncimii mici de la gura rîului La Plata sau să preferaţi internarea."
La întîlnirea prezidată de Führer, cu participarea lui Raeder şi Jodl, s-a decis să

se dea următorul răspuns:
pagina 47
„Încercaţi să vă prelungiţi şederea în ape neutre prin toate mijloacele... Dacă este
posibil, treceţi cu o luptă la Buenos Aires. Fără internare în Uruguay. Dacă trebuie să
inundaţi nava, încercaţi s-o distrugeţi complet. "
Cînd trimisul german la Montevideo a anunţat că încercările suplimentare de a

prelungi şederea navei de linie cu încă 72 de ore la Montevideo au fost inutile, Înaltul
Comandament german şi-a reconfirmat ordinul.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie, peste 700 de persoane cu bagaje au fost

transportate de pe „Admiral Graf Spee” pe o nava comercială germană din port. La
scurt timp, comodorul Harwood şi-a amintit că nava de linie a ridicat ancorat la ora
18:15, a părăsit portul şi s-a îndreptat încet spre mare, unde crucişătoarele englezeşti
o aşteptau cu nerăbdare. La ora 20:54, cînd soarele apusese deja, avionul lui Ajax a
transmis: „Graf Spee s-a aruncat în aer”. Crucişătorul de linie „Renown” şi portavionul
„Ark Royal” erau încă la 2.000 de kilometri distanţă.
Langsdorf nu a putut supravieţui pierderii navei sale. În ciuda faptului că actul

său a fost complet autorizat de guvern, la 19 decembrie a scris următoarele rînduri:
„Acum, numai cu moartea mea, pot dovedi că forţele de luptă ale celui de-al
treilea Reich sînt gata să moară pentru onoarea drapelului lor. Sînt singurul
responsabil pentru scufundarea navei de linie de buzunar „Admiral Graf Spee”. Sînt
fericit să-mi ispăşesc viaţa pentru orice umbră căzută pe onoarea drapelului. Privesc
în faţa sorţii mele cu o credinţă fermă în viitorul naţiunii şi al Führer-ului meu."
În noaptea aceea s-a împuşcat. Astfel s-a încheiat prima provocare de la navele
de suprafaţă aruncată asupra comerţului englezesc pe oceane. Nici o singură navă
corsar nu a apărut pînă în primăvara anului 1940, cînd a fost lansată o nouă
campanie cu ajutorul unor nave comerciale camuflate. Astfel de nave erau mai greu de
detectat, dar, pe de altă parte, puteau fi tratate cu mai puţină forţă decît cea necesară
distrugerii vaselor de luptă de buzunar.
Rezultatul bătăliei de pe rîul La Plata a provocat strălucire în rîndul poporului

englez şi a crescut prestigiul nostru în întreaga lume. Isprava a trei corăbii engleze mai
slabe, care au atacat şi l-au pus la fugă pe inamic, care deţine arme şi armuri mult
mai puternice, a stîrnit admiraţie universală (ba chiar în întregul roi galactic !).
Capitolul nouă.
Scandinavia, Finlanda
pagina 48
Extinzîndu-se de la intrarea în Marea Baltică pînă la Cercul Arctic, o peninsulă

de o mie de mile avea o importanţă strategică deosebită. Coborînd spre ocean, munţii
norvegieni sînt împărţiţi în multe insule care mărginesc coasta. În apele teritoriale
dintre aceste insule şi continent, se află un coridor pe care Germania l-ar putea folosi
pentru a accesa marea liberă, cu pagube mar blocajului nostru. Industria militară
germană depindea în principal de aprovizionarea cu minereuri de fier suedeze, care
vara venea prin portul suedez Luleå, în partea de nord a Golfului Botnic şi în timpul
iernii, cînd golful era îngheţat, prin portul Narvik, pe coasta de vest a Norvegiei. A
tolera prezenţa unui astfel de coridor însemna, în ciuda superiorităţii noastre pe mare,
ca sub acoperirea neutralităţii, tot acest flux de marfă să treacă fără obstacole. Statul
major naval era foarte îngrijorat de acest avantaj important pe care şi l-a acordat
Germania şi am ridicat această problemă cît mai curînd în faţa guvernului.
La început, argumentele mele au întîmpinat un răspuns favorabil. Gravitatea

situaţiei i-a impresionat pe toţi colegii mei; cu toate acestea, cu toţii am respectat cu
stricteţe principiul neutralităţii statelor mici.
Ministrul marinei, către şeful Statului major naval şi alora

19 septembrie 1939
„În această dimineaţă, am atras atenţia guvernului asupra importanţei opririi
norvegienilor de a transporta minereu de fier suedez de la Narvik, care va începe
imediat ce se va îngheţa Golful Botnic. Am subliniat că în 1918, cu aprobarea Statelor
Unite şi cu cooperarea lor, am stabilit cîmpuri de mină în zona de trei mile din apele
teritoriale norvegiene. Am sugerat repetarea acestui eveniment în viitorul apropiat (după
cum am menţionat mai sus, aceasta a fost o declaraţie inexactă şi am subliniat în curînd
acest lucru). Membrii cabinetului, inclusiv ministrul af acerilor externe, au reacţionat
destul de f avorabil la această acţiune. Prin urmare, trebuie f ăcut totul pentru a pregăti
următoarele:
1. În primul rînd, este necesar să se înceapă negocieri cu norvegienii pentru a
închiria navelor lor.
2. Ministerul Comerţului trebuie să încerce achiziţionarea minereul de f ier în cauză
de la suedezi, deoarece nu dorim deloc să ne certăm cu ei.
3. Este necesară f amiliarizarea Ministerului Af acerilor Externe cu propunerile
noastre; este necesar să prezentăm în detaliu istoria acţiunii anglo-americane din 1918
şi să formulăm o cerere justif icată.
4. Operaţiunea în sine ar trebui studiată de angajaţii relevanţi ai Ministerului
naval. Ministerul războiului economic ar trebui informat despre acest lucru atunci cînd se
va considera necesar.
Vă rog să mă informaţi cu privire la progresele înregistrate în implementarea
acestui plan, care este crucial pentru a submina industria militară a inamicului.
Cînd totul va f i gata, va f i necesară o nouă decizie a guvernului.”
După ce această problemă a fost studiată în detaliu la Ministerul Naval, pe 29

septembrie, la solicitarea colegilor mei, am scris un memorandum pentru membrii
pagina 49
cabinetului pe această temă, precum şi despre problema strîns legată de transportul

cu nave din ţări neutre.
Ministrul marinei, către şef adjunct al Statului Major Naval

29 septembrie 1939
„Voi cere mîine dimineaţă, în timpul şedinţei de guvern, să se convoace din nou o
şedinţă pe tema minereului de f ier, aşa cum am organizat-o deja joi, şi să se ia în
considerare proiectele mele de propuneri. Este inutil să solicităm cabinetului să ia
măsurile decisive, propuse de noi împotriva unei ţări neutre, dacă rezultatele nu au o
importanţă primară. Mi s-a spus că nu există o singură navă germană sau suedeză care
să încerce să ia minereu la sud de Narvik. Am fost, de asemenea, informat că, din cauza
apariţiei îngheţului, germanii, folosind calea navigabilă, acumulează minereu în
Okselösund şi, astf el, vor putea livra mărfuri către Ruhr de-a lungul Mării Baltice prin
canalul Kiel în lunile de iarnă. Sînt adevărate aceste mesaje? Ar f i extrem de neplăcut
dacă aş începe să plantez mine în apele teritoriale norvegiene şi mi-ar spune că acest
lucru nu îşi va atinge obiectivul.”
Cînd totul era deja agreat şi decis la Ministerul naval, am pus această problemă
în faţa guvernului. Din nou, toată lumea a subliniat necesitatea luării unor astfel de
măsuri, dar nu am putut primi consimţămîntul pentru a continua acţiunea.
Argumentele Ministerului afacerilor externe cu privire la neutralitate erau
convingătoare şi nu le puteam opune ceva mai solide. După cum se va vedea mai
tîrziu, am continuat să insist pe cont propriu prin toate mijloacele. Cu toate acestea,
decizia pe care am solicitat-o în septembrie 1939 a fost luată abia în aprilie 1940. Dar
era deja prea tîrziu.
Aproape în acelaşi timp (aşa cum ştim acum), ochii germanilor erau fixaţi în
aceeaşi direcţie. Pe 3 octombrie, amiralul Raeder i-a transmis lui Hitler un proiect
intitulat „Achiziţionarea bazelor în Norvegia”. El a dorit:
„cît mai curînd posibil să-l informeze pe Führer despre părerea statului major naval
despre posibilitatea extinderii bazei operaţionale în nord. Trebuie să af lăm dacă este
posibil să obţinem baze în Norvegia cu ajutorul presiunii comune din partea Rusiei şi a
Germaniei, pentru a îmbunătăţi situaţia noastră strategică şi operaţională."
În această privinţă, a întocmit o serie de memorii, iar pe 10 octombrie le-a

înaintat lui Hitler.
„În aceste memorii, scria el, am subliniat dezavantajele cu care ne-am confrunta
dacă britanicii ar ocupa Norvegia: controlul asupra intrării în Marea Baltică, limitarea
operaţiunilor noastre navale şi aeriene împotriva Angliei şi încetarea presiunii noastre
asupra Suediei. Pe de altă parte, am subliniat ce avantaje ne va oferi ocuparea coastei
norvegiene: accesul la Atlanticul de Nord, imposibilitatea ca britanicii să creeze o barieră
de mine pe modelul din 1917 - 1918... Führer-ul a apreciat imediat semnif icaţia
pagina 50
problemei norvegiene, mi-a cerut să-i las memoriile şi a spus că va ref lecta la această
problemă".
Rosenberg, un specialist nazist în afaceri externe care era responsabilul unui

birou special pentru gestionarea propagandei în ţări străine, a împărtăşit părerile
amiralului. El visa:
„să convingă Scandinavia să accepte ideea comunităţii nordice, aducînd popoarele

din nord sub conducerea naturală a Germaniei”.
Încă de la începutul anului 1939, el credea că, folosind partidul extrem de

naţionalist din Norvegia, condus de fostul ministru de război Vidkun Quisling, va reuşi
să găsească un instrument pentru a duce la îndeplinire acest deziderat. A fost
contactat şi, prin organizaţia lui Rosenberg şi a ataşatului naval german din Oslo,
activităţile lui Quisling au fost legate de planurile statului major naval german (Vidkun
Abraham Leuritz Jonssøn Quisling (1887 - 1945) - politician şi om de stat norvegian, ofiţer, diplomat,
naţional socialist, şeful guvernului norvegian după ocuparea Norvegiei de către trupele germane în timpul
celui de-al doilea război mondial. În mai 1945, Quisling a fost arestat împreună cu întregul său guvern.
În timpul epurării postbelice din Norvegia, Quisling a fost judecat şi condamnat pentru delapidare, omor
şi trădare. Conform verdictului instanţei, Quisling a fost executat la 24 octombrie 1945.).
Pe 14 decembrie, Quisling şi asistentul său Hagelin au ajuns la Berlin, unde

Raeder i-a prezentat lui Hitler pentru a discuta un plan de lovitură politică în
Norvegia. Quisling a sosit cu un plan detaliat. Hitler, pentru a păstra secretul, s-a
prefăcut că va evita noi obligaţii şi a declarat că ar prefera ca Scandinavia să rămînă
neutră. Cu toate acestea, după cum susţine Raeder, în aceeaşi zi Hitler a ordonat
Înaltului Comandament să se pregătească pentru campania norvegiană.
Desigur, nu ştiam nimic despre asta. Atît statul major naval englez, cît şi cel
german au efectuat corect calculele de-a lungul aceloraşi linii strategice, iar unul
dintre ele a reuşit să obţină decizii concrete din partea guvernului său.
Între timp, peninsula scandinavă s-a transformat într-un teatru de coliziune

neaşteptată, care a provocat un val de indignare în Anglia şi Franţa. Această
circumstanţă a avut o influenţă foarte mare pe parcursul discuţiei despre problema
norvegiană. De îndată ce Germania a fost atrasă în războiul cu Anglia şi Franţa, Rusia
sovietică, în spiritul pactului încheiat cu Germania, a început să blocheze toate liniile
din vest care duceau către Uniunea Sovietică. Una dintre aceste linii trecea din Prusia
de Est prin statele baltice; a doua - prin apele Golfului Finlandei; a treia - prin
Finlanda şi Istmul Karelian şi se termina pe graniţa cu Finlanda, într-un punct la doar
treizeci şi doi de kilometri de suburbiile Leningradului.
Sovieticii nu au uitat de pericolele cu care s-a confruntat Leningradul în 1919.

Chiar şi şeful guvernului albgardist, Kolciak, a notificat conferinţa de pace de la Paris
că bazele din statele baltice şi Finlanda erau protecţia necesară pentru capitala Rusiei
(albgardist – al Gărzilor Albe; acestea se opuneau Gărzilor Roşii ale bolşevicilor). Stalin a exprimat
pagina 51
aceeaşi idee misiunilor engleze şi franceze în vara anului 1939. În capitolele anterioare
am văzut cum temerile naturale ale acestor state mici împiedicau alianţa anglo-
francezo-rusă şi netezeau calea acordului Molotov-Ribbentrop.
Stalin n-a pierdut timpul. Pe 24 septembrie, ministrul de externe estonian a fost

chemat la Moscova, iar patru zile mai tîrziu guvernul său a semnat un pact de
asistenţă reciprocă, potrivit căruia ruşilor li se oferea dreptul de a-şi aşeza
garnizoanele în punctele cheie din Estonia. Pe 21 octombrie, Armata Roşie era deja în
locurile stabilite. Aceeaşi procedură a fost aplicată simultan în Letonia. Garnizoanele
sovietice au apărut şi în Lituania. Astfel, ruta sudică spre Leningrad şi jumătate din
linia de coastă a Golfului Finlandei s-au dovedit a fi blocate de forţele armate sovietice
cît mai curînd posibil, în cazul ingerinţelor germane. Porţile au rămas deschise doar
prin Finlanda.
La începutul lunii octombrie, Paasikivi, un om de stat finlandez, a mers la

Moscova. El fusese cel care, în 1921, a semnat din partea Finlandei tratatul de pace
cu Uniunea Sovietică. Cererile sovietice erau mari: să împingă graniţa finlandeză pe
Istmul Karelian la o distanţă considerabilă, astfel încît Leningradul să nu se afle sub
focul artileriei inamice; să renunţe la unele dintre insulele finlandeze situate în Golful
Finlandei, să închirieze Peninsula Rîbaci cu singurul său port arctic fără gheaţă,
Petsamo, şi, cel mai important, să închirieze portul Hanko la intrarea în Golful
Finlandei pentru construirea unei baze aeriene navale şi aeriene {Autorul nu indică faptul
că, în schimb, sovieticii au oferit de două ori mărimea teritoriului, URSS fiind gata să transfere Karelia de
Nord Finlandei.}.Finlandezii erau gata să satisfacă cererile, cu excepţia ultimelor. Ei
credeau că, din momentul în care cheile din Golful Finlandei vor fi în mîinile ruşilor,
securitatea naţională strategică va fi pierdută. La 13 noiembrie, negocierile au fost
întrerupte, iar guvernul finlandez a început să se mobilizeze şi să-şi consolideze forţele
de la graniţa kareliană. Pe 28 noiembrie, Molotov a denunţat pactul de neagresiune
încheiat între Finlanda şi Rusia. Două zile mai tîrziu, ruşii au trecut la ofensivă în opt
puncte situate pe frontul finlandez de 1.600 de kilometri, iar în aceeaşi dimineaţă
forţele aeriene sovietice au bombardat capitala finlandeză Helsinki.
Principala lovitură sovietică a fost îndreptată împotriva fortificaţiilor de frontieră

finlandeze de pe istmul karelian. Era o zonă fortificată la aproximativ treizeci de
kilometri adîncime, care se întindea de la nord la sud, printr-o zonă împădurită
acoperită cu un strat gros de zăpadă. Aceste fortificaţii au fost numite Linia
Mannerheim, numită după numele comandantul şef finlandez, care a împiedicat
sovetizarea Finlandei în 1917. Indignarea cauzată în Anglia, în Franţa şi chiar mai
acută în Statele Unite, la vederea unui atac neprovocat de gigantica putereă sovietică
asupra unei naţiuni mici, curajoase şi extrem de civilizate, a fost curînd înlocuită de
satisfacţie. În primele săptămîni de bătălii, trupele sovietice, angajate aproape în
întregime din districtul Leningrad, nu au avut succes. Armata finlandeză, a cărei forţă
totală de luptă nu era mai mult de 200 de mii de oameni, a luptat excelent. Finlandezii
pagina 52
au acţionat cu curaj împotriva tancurilor ruseşti, folosind un nou tip de grenade de

mînă, care au devenit curînd cunoscute sub numele de „cocktail Molotov”.
Poate că guvernul sovietic miza pe o scurtă plimbare militară. Deşi iniţial

raidurile sovietice asupra oraşului Helsinki şi în alte puncte nu au fost deosebit de
intense, ele au fost concepute pentru a inspira demoralizarea. Începînd operaţiunile
militare, trupele sovietice erau numeric superioare inamicului, dar erau inferioare lui
în pregătirea de luptă, fiind slab slab instruite. Raidurile aeriene şi invazia pămîntului
lor i-au îndîrjit pe finlandezi, care s-au raliat împotriva agresorului şi au luptat cu cea
mai mare hotărîre şi artă militară. Adevărat, divizia rusă care avansa pe Petsamo nu a
depus mare efort pentru a învinge rezistenţa celor şapte sute de finlandezi care apărau
zona. Cu toate acestea, atacul principal asupra Finlandei a fost dezastruos pentru
invadatori. Suprafaţa din această zonă este aproape în întregime acoperită cu pădure
de pini, iar solul la acea vreme era acoperit cu un strat solid de zăpadă. Frigul era
extrem de aspru. Finlandezii erau bine asiguraţi cu schiuri şi uniforme calduroase, în
timp ce sovieticii erau prost echipaţi.
În plus, finlandezii s-au dovedit a fi luptători tenaci, bine pregătiţi pentru lupta în
pădure. Ruşii şi-au pus zadarnic speranţele în superioritatea numerică şi a armele
grele. De-a lungul acestui front, unităţile de frontieră finlandeză s-au retras pe
drumuri de pădure, urmărite de coloane ruseşti. Dar, de îndată coloanele s-a adîncit
cu aproximativ treizeci de kilometri în pădure, finlandezii le-au supus unor atacuri
acerbe pe flanc, zi şi noapte; comunicările lor cu spatele au fost tăiate. Astfel, unităţile
sovietice au fost distruse sau, în cel mai bun caz, au plecat, suferind pierderi grele.
Pînă la sfîrşitul lui decembrie, întregul plan ofensiv rusesc pe mijlocul frontului a
eşuat.
Între timp, situaţia nu a fost mai bună odată cu avansul pe linia Mannerheim de
pe istmul karelian. Mişcarea ocolitoare la nord de Lacul Ladoga, cu forţele a două
divizii sovietice, s-a încheiat în acelaşi mod ca operaţiunea din nord. O serie de atacuri
masive cu o forţă de aproximativ douăsprezece divizii au fost lansate împotriva liniei
Mannerheim. Atacurile au început în primele zile ale lunii decembrie şi au durat toată
luna. Acoperirea cu artilerie rusă nu a fost suficientă, ruşii aveau în mare parte
tancuri uşoare, iar atacurile lor frontale au fost respinse, au suferit pierderi grele
neînregistrînd succese. Eşecul pe întreg frontul a convins în sfîrşit guvernul sovietic că
are de-a face cu un inamic complet diferit de cel prevăzut. Atunci guvernul sovietic a
decis să întreprindă eforturi mai amănunţite. Dîndu-şi seama că, în nord, în zona
împădurită, rezistenţa finlandezilor mai bine pregătiţi şi mai flexibili din punct de
vedere tactic nu poate fi depăşită printr-o superioritate numerică, guvernul sovietic a
decis să-şi concentreze forţele pe ruperea liniei Mannerheim printr-un război de
asediu, care permite folosirea deplină a puterii artileriei grele şi a tancurilor grele.
Acest lucru a necesitat o mulţime de pregătiri, prin urmare, de la sfîrşitul anului,
ostilităţile de pe întregul front finlandez s-au calmat.
pagina 53
În acea perioadă, finlandezii au ieşit victorioşi în lupta cu adversarul lor puternic.

O astfel de transformare neaşteptată a evenimentelor a fost percepută cu un
sentiment de satisfacţie în toate ţările, atît aflate în război, cît şi neutre (chiar aşa ?
Satisfacţie a fost doar în ţările cu politici tradiţional antiruseşti. Iniţial, operaţiunile din Finlanda au fost
planificate superficial, cu înfumurare, mizîndu-se pe o rezistenţă timidă. Însă, în a doua parte a
războiului sovieticii a venit cu lecţiile învăţate, Finlanda capitulînd în scurt timp.).
Pentru Armata
Roşie, aceasta s-a dovedit a fi o reclamă destul de proastă. În cercurile engleze, mulţi
ne-au felicitat pentru faptul că nu am fost foarte zeloşi în încercarea de a atrage
sovieticii de partea noastră şi am fost mîndri de prevederea noastră. Oamenii au
concluzionat prea repede că epurarea a distrus armata rusă şi că toate acestea au
confirmat putregaiul şi degradarea organică a statului şi sistemului social rus. Astfel
de opinii au fost nu numai în Anglia. Nu există nici o îndoială că Hitler cu toţi generalii
săi s-a gîndit profund la lecţia finlandeză şi că acest lucru a jucat un rol important în
conturarea planurilor sale.
Un sentiment de indignare faţă de guvernul sovietic, provocat la acea vreme de

Pactul Ribbentrop-Molotov, acum, sub influenţa unei intimidări şi agresiuni grosolane,
a izbucnit într-o flacără strălucitoare (această „flacără strălucitoare” nu l-a împiedicat ulterior pe
Churchill să facă temenele la Kremlin; de ce nu s-a dus la Helsinki să cerşească o alianţă împotriva lui
Hitler ? Mă întreb dacă aceeaşi „flacără strălucitare” s-a aprins la Londra şi cînd coloniile americane şi-au
proclamat independenţa, cînd au izbucnit revolte armate antiengleze în India, cînd Anglia a cotropit
Acest lucru a fost amestecat cu dispreţul pentru incapacitatea
Sudanul sau Africa de Sud.).
trupelor sovietice şi o atitudine entuziastă faţă de vitejii finlandezi.
În ciuda izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în toată lumea exista o mare
dorinţă de a-i ajuta pe finlandezi cu aviaţie şi alte materiale militare valoroase, precum
şi voluntari din Anglia, Statele Unite şi, în special, din Franţa. Dar exista o singură
modalitate de a livra echipamente militare şi voluntari în Finlanda. Portul Narvik, cu
calea ferată montană pentru minele de fier suedeze, a dobîndit o nouă semnificaţie
morală, dacă nu strategică. Utilizarea Narvik pentru aprovizionarea trupelor finlandeze
a afectat neutralitatea Norvegiei şi Suediei. Ambele state, la fel de înfricoşate de
Germania şi Rusia, doreau un singur lucru: să nu fie atrase în războaie, care deja
începeau să se aprindă şi erau gata să le devoreze. Neutralitatea le părea singurul
mijloc de autoconservare. Desigur, guvernul britanic nu a dorit să comită nici chiar o
încălcare formală a apelor teritoriale norvegiene prin minarea coridorului norvegian
pentru a obţine un avantaj asupra Germaniei. Dar, ascultînd un impuls mai nobil,
legat indirect doar de interesele noastre militare, a prezentat Norvegiei şi Suediei o
cerere mult mai serioasă pentru trecerea liberă a oamenilor şi a armelor pentru
Finlanda.
Am simpatizat călduros cu finlandezii şi am susţinut toate propunerile care le-au

fost transmise spre beneficiu. Am fost mulţumit de aceste dispoziţii noi şi favorabile,
crezînd că ele ne vor ajuta să obţinem un avantaj strategic major asupra Germaniei,
care va pierde sursele de minereu de fier importante. Dacă Narvik ar fi devenit un fel
de bază de aprovizionare aliată pentru finlandezi, fără îndoială, ar fi fost uşor să
pagina 54
împiedice navele germane să încarce minereu acolo şi să plutească nestingherite de-a

lungul coridorului spre Germania. Dacă s-ar putea rezolva problema cu norvegienii şi
suedezii, atunci măsurile mai importante ar necesita mai puţin efort. În acea clipă,
atenţia Ministerului naval a fost atrasă de marele şi puternicul spargător de gheaţă
rusesc, care a plecat de la Murmansk în Germania, presupus pentru reparaţii însă, cel
mai probabil, pentru a curăţa canalul, acum acoperit de gheaţa portului baltic Luleå,
în vederea primirii de nave germane venite pentru minereu. Am făcut din nou o
încercare de a ajunge la un acord cu privire la cea mai simplă şi fără vărsare de sînge
operaţiune de pe coridorul norvegian, cu atît mai mult cu cît precedentul fusese
stabilit în primul război mondial. Întrucît această problemă are şi o latură morală,
consider că este necesar să o public în forma finală în care am prezentat-o după o
lungă reflecţie şi discuţii.
NORVEGIA. TRANSPORTUL DE MINEREU DE FIER

Obsevaţiile Ministerului marinei
16 decembrie 1939
„1. O încetare ef icientă a transportului minereului de f ier din Norvegia în Germania
ar însemna o operaţiune militară ofensivă majoră. În lunile următoare, nu vom avea o
ocazie atît de bună de a reduce daunele şi distrugerea cauzate de război sau chiar,
poate, de a micşora îngrozitoarea vărsare de sînge care va începe atunci cînd forţele
principale ale armatelor se vor ciocni.
2. Transportul minereului de f ier de la Luleå (în Marea Baltică) s-a oprit deja din
cauza gheţii şi nu trebuie să permitem spărgătorului sovietic s-o spargă dacă încearcă
să facă acest lucru. Livrarea de minereu de la Narvik trebuie oprită prin instalarea unei
serii de mici cîmpuri miniere în două sau trei puncte corespunzătoare în apele teritoriale
ale Norvegiei, ceea ce va obliga navele cu minereu de fier pentru Germania să
părăsească apele teritoriale şi să intre în marea deschisă, unde vor f i capturate dacă
sînt nave germane sau inspectat dacă sînt vase neutre. De asemenea, este necesar să
se prevină trimiterea de minereu din principalul port f ără gheaţă din Marea Baltică,
Okselösund, prin metode care nu sînt nici diplomatice, nici militare. Trebuie luate diverse
măsuri împotriva celor trei porturi şi cît mai curînd posibil.
3. Dacă realizăm asta pînă în luna mai, întreprinderile metalurgice şi militare
germane vor avea o deficienţă acută de minereu, atunci prevenirea redeschiderii portului
Luleå poate deveni sarcina principală a f lotei noastre. Crearea unui cîmp minier în
apropiere de Luleå, inclusiv mine magnetice, de către submarine engleze este o cale, dar
există şi alte modalităţi. Dacă s-ar putea acum să se întrerupă aprovizionarea Germaniei
cu minereu suedez pînă la sfîrşitul anului 1940, ar f i o lovitură atît de mare pentru
producţia sa militară, încît ar însemna o victorie de primă clasă pe uscat sau în aer şi
fără victime multe. Aceasta ar putea da imediat rezultate decisive.
4. Simpatiile norvegiene sînt de partea noastră, iar independenţa sa viitoare f aţă
de stăpînirea germană este legată de victoria aliaţilor.
5. Germania, f ără îndoială, va aplica forţă brută, indiferent de cursul nostru de
acţiune, numai dacă consideră că interesele sale necesită instituirea unei dominaţii
violente pe peninsula Scandinavă. În acest caz, războiul se va răspîndi în Norvegia şi
pagina 55
Suedia şi, din moment ce dominăm marea, de ce nu trupele franceze şi britanice să se

întîlnesc cu invadatorii germani în ţările scandinave. În orice caz, cu siguranţă putem
ocupa şi folosi orice insule sau puncte care ne plac pe coasta norvegiană. Atunci
blocarea noastră asupra Germaniei în nord va f i completă. Putem, de exemplu, să
ocupăm Narvik şi Bergen, să le folosim pentru comerţul nostru şi, în acelaşi timp, să le
excludem complet pentru Germania. Nu este greu de subliniat faptul că instituirea
controlului englezesc asupra coastei Norvegiei este o sarcină strategică de o importanţă
primordială.”
Pe 22 decembrie, memoriul meu a fost discutat în guvern şi am rostit un discurs

fierbinte în apărarea lui. Cu toate acestea, nu am reuşit să obţin o soluţie care să ofere
o oportunitate de acţiune. Miniştri au convenit că Norvegia poate declara un protest
diplomatic faţă de abuzul Germaniei asupra apelor sale teritoriale şi că şefii de stat
major ar înţelege consecinţele militare ale oricăror acţiuni viitoare pe teritoriul
Scandinaviei. Şefii de stat major au fost instruiţi să elaboreze un plan pentru
operaţiunea de debarcare la Narvik pentru a ajuta Finlanda, precum şi să discute
semnificaţia militară a ocupării sudului Norvegiei de către Germania. Dar nu au fost
date ordine operaţionale ministerului maritim.
Capitolul zece.
Anul nou sumbru
Războiul de la sfîrşitul anului 1939 era încă într-o sinistră stare latentă. Liniştea
de pe frontul de vest era spartă doar printr-o lovitură de tun la întîmplare sau
împuşcătura trasă de vreo patrulă de recunoaştere. Armatele, cu uimire din
fortificaţiilor lor, se priveau reciproc peste necontestatul „pămînt a nimănui”.
„Există unele asemănări, i-am scris Pound la Crăciun, între situaţia actuală şi
sfîrşitul anului 1914. Tranziţia de la pace la război s-a încheiat. Mările exterioare, cel
puţin deocamdată, sînt libere de navele de supraf aţă inamice. Linia frontului din Franţa
este nemişcată. Dar, în plus, am respins primul atac al submarinelor germane pe mare,
în timp ce în acel război a început abia în februarie 1915 şi am învăţat să navigăm
printre noi mine magnetice. Apoi, linia de front din Franţa se suprapune de-a lungul
frontierei de stat, în timp ce în 1914 şase sau şapte provincii franceze şi Belgia erau în
mîinile inamicului. Astfel, consider situaţia actuală mai bună decît în 1914. În plus, mi
se pare (dar această impresie se poate schimba în orice moment) că Germania
Kaiserului a fost un adversar mai dif icil decît Germania nazistă. Acesta este cel mai
plăcut lucru pe care îl pot la Crăciun în vremurile noastre grele."
Pînă în prezent, niciun aliat nu a susţinut cauza noastră. Statele Unite au fost
mai restrînse ca niciodată. M-am încăpăţînat să continuu corespondenţa cu
pagina 56
preşedintele, dar nu am primit prea multe răspunsuri. Ministrul Finanţelor s-a plîns
de epuizarea resurselor noastre în dolari. Am semnat deja un pact de asistenţă
reciprocă cu Turcia şi am luat în considerare ce asistenţă îi putem oferi din mijloacele
noastre limitate. Tensiunea cauzată de războiul finlandez a înrăutăţit relaţiile deja
proaste cu sovieticii. Orice acţiuni întreprinse de noi pentru a ajuta finlandezii ar
putea duce la un război cu Rusia. Antagonismul radical dintre guvernul sovietic şi
Germania nazistă nu a împiedicat Kremlinul să ajute material şi cu servicii la
consolidarea puterii lui Hitler. Comuniştii din Franţa şi cei din Anglia au condamnat
războiul „capitalist-imperialist” şi au făcut tot posibilul să împiedice munca în fabricile
militare. Fără îndoială, au avut un efect dăunător şi corupător asupra armatei
franceze, deja obosită de inacţiune. Am continuat să căutăm locul Italiei, arătîndu-i
amabilitate şi încheind unele contracte care îi erau benefice, dar nu am putut fi
liniştiţi şi nu am observat niciun progres către prietenie. Contele Ciano a fost amabil
cu ambasadorul nostru, dar Mussolini a rămas la distanţă.
Totuşi, dictatorul italian era îngrijorat. Pe 3 ianuarie, el a scris lui Hitler o

scrisoare sinceră în care îşi exprima cea mai puternică dezaprobare faţă de acordul
dintre Germania şi Rusia.
„Nimeni nu ştie mai bine decît mine, cu cei patruzeci de ani de experienţă politică,
că politica, în special politica revoluţionară, îşi revendică cerinţele tactice. În 1924, am
recunoscut Uniunea Sovietică. În 1934, am semnat un acord de comerţ şi prietenie cu ea.
Prin urmare, am înţeles, mai ales avînd în vedere că predicţia lui Ribbentrop cu privire la
neintervenţia Marii Britanii şi a Franţei nu a devenit realitate că trebuie să evitaţi un al
doilea front. Pentru aceasta, a trebuit să plătiţi prin f aptul că Rusia, f ără a da o singură
lovitură, a primit un cîştig mare din războiul din Polonia şi din statele baltice.
Dar eu, care m-am născut revoluţionar şi nu mi-am schimbat revoluţia, vă spun că
nu puteţi subordona în mod constant principiile revoluţiei dvs. nevoilor tactice ale
momentului... consider că este datoria mea să adaug că orice alt pas în relaţiile cu
Moscova ar avea consecinţe dezastruoase în Italia, unde sentimentele anti-bolşevice sînt
universale, absolute, solide ca granitul şi indestructibile. Să cred că acest lucru nu se va
întîmpla. Doar în Rusia, şi nicăieri altundeva, veţi găsi o soluţie la problema spaţiului
vital... În ziua în care distrugem bolşevismul, ne vom îndeplini datoria f aţă de ambele
noastre revoluţii. Apoi vor veni la rînd marile democraţii care nu pot face faţă cancerului
lor care le roade... "
De-a lungul lunii ianuarie, finlandezii s-au menţinut constant, iar la sfîrşitul
lunii, armatele ruseşti mărite numeric stăteau încă pe poziţii. Aviaţia Roşie a
continuat să bombardeze Helsinki şi Viipuri, iar guvernul finlandez a insistat solicitînd
livrarea de aeronave şi materiale militare. Pe măsură ce nopţile arctice s-au scurtat,
atacurile aeriene sovietice s-au intensificat nu numai asupra oraşelor finlandeze, ci şi
asupra comunicaţiilor armatei finlandeze. Pînă la acea dată, Finlanda a primit doar o
cantitate nesemnificativă de materiale militare şi doar cîteva mii de voluntari din ţările
scandinave. Un birou de recrutare a fost deschis la Londra în ianuarie şi cîteva zeci de
pagina 57
avioane britanice au fost trimise în Finlanda; unele dintre ele direct prin aer. Dar
nimic util nu a fost făcut.
Întîrzierile în problema lui Narvik au continuat la nesfîrşit. Deşi guvernul englez

era gata să facă presiuni asupra Norvegiei şi Suediei pentru a obţine consimţămîntul
privind transportul pe teritoriul lor a materialelor trimise în Finlanda, el s-a opus unui
eveniment mai puţin important: minarea apelor norvegiene. Prima sarcină a fost
nobilă (numai un picat din Lună poate vedea nobleţe în acţiunile britanice; cu cît citesc mai mult din
„memoriile” acestui lup moralist britanic, cu atît îi compătimesc mai mult pe nemţi pentru deciziile
a doua pur tactică. În plus, a fost clar pentru toată lumea
neghioabe şi fatale ale lui Hitler.),
că Norvegia şi Suedia vor refuza să permită să livrarea pe teritoriul lor a materialelor
pentru Finlanda, aşa că, oricum, nu va veni nimic din acest proiect.
După o întîlnire a cabinetului militar cu un sentiment de frustrare şi supărare, i-

am scris colegului meu:
15 ianuarie 1940
„Preocuparea mea s-a datorat în principal dif icultăţilor teribile pe care aparatul
nostru de război le pune în calea acţiunilor concrete. Văd un zid atît de mare de
obstacole, care se ridică sau deja ridicat, încît mă îndoiesc că vreun plan îl poate depăşi.
Vedeţi ce obstacole am avut de depăşit în cele şapte săptămîni în care discutam
operaţiunea din Narvik. În primul rînd, obiecţiile ministerelor economice: aprovizionare,
comerţ, etc. În al doilea rînd, obiecţiile comisiei comune de planif icare. În al treilea rînd,
obiecţiile comitetului şef ilor de stat major. În al patrulea rînd, argumentul insidios: „nu
strica planul cel mare de dragul planurilor mici”, cînd în realitate existau şanse foarte
mici de a pune în aplicare decisiv marele plan. În al cincilea rînd, obiecţii de ordin legal
şi moral, care au f ost depăşite treptat. În al şaselea rînd, poziţia ţărilor neutre şi, în
special, a Statelor Unite. Al şaptelea, guvernul însuşi cu numeroasele sale aspecte de
critică. Al optulea, cînd totul a fost rezolvat, a trebuit să mă consult cu francezii.
În cele din urmă, a fost necesară coordonarea problemei cu dominioanele, în care
opinia publică nu s-a schimbat în aceeaşi măsură ca în Anglia, deoarece dominoanele
nu au trecut prin ceea ce am trecut noi. Toate acestea mă f ac să cred că în starea
actuală de lucruri, vom f i nevoiţi să aşteptăm pur şi simplu pasivi atacurile teribile ale
inamicului, pentru care nu sîntem în stare să ne pregătim simultan peste tot, pentru a nu
ne pulveriza forţele.
Promovez două sau trei proiecte, dar toate, mă tem, se vor prăbuşi sub atacul
colosal al argumentelor şi forţelor negative. Scuzaţi-mi dacă vi se pare că mi-am
exprimat îngrijorarea într-o manieră atît de enervată. Un lucru este absolut sigur: nu se
va asigura niciodată victoria mergînd pe linia celei mai mici împotriviri.
Cu toate acestea, acum toată această istorie a Narvikului este amînată din cauza
ameninţării Belgiei şi Olandei. Dacă se realizează, situaţia va trebui să f ie luată în
considerare în lumina unor evenimente complet noi ... Dacă o luptă majoră este luptă în
Belgia şi Olanda, aceasta poate avea o inf luenţă decisivă asupra Norvegiei şi Suediei.
pagina 58
Chiar dacă bătălia se termină doar într-o remiză, ei se vor putea simţi mult mai liberi, iar
pentru noi sabotajul poate deveni şi mai necesar."
***
Au fost şi alte motive de îngrijorare. Punerea industriei noastre pe picior de război

nu a fost realizat în ritmul necesar. Vorbind la 27 ianuarie la Manchester, am
subliniat importanţa creşterii numărului de lucrători pentru a ne consolida şi
implicarea unui număr mare de femei în industrie pentru a înlocui bărbaţii solicitaţi
pentru serviciul militar.
Cu toate acestea, s-a făcut foarte puţin şi, aparent, nu a fost conştientizată
importanţa extremă a situaţiei. Printre laburişti şi cei care au condus producţia,
precum şi în rîndul liderilor operaţiunilor militare, a predominat o stare de apatie.
Pe 10 ianuarie, au fost confirmate îngrijorările cu privire la frontul de vest. Un

maior din statul major al diviziei a 7-a aviaţie germană a primit ordin să ducă unele
documente la sediul din Köln. Dorind să cîştige timp în scopuri personale, a decis să
zboare peste teritoriul belgian aflat în drum. Avionul a făcut o aterizare de urgenţă, iar
poliţia belgiană l-a arestat, luîndu-i documentele pe care încerca disperat să le
distrugă. Aceste documente conţineau un plan complet şi specific pentru invazia
Belgiei, Olandei şi Franţei, pe care Hitler a decis s-o întreprindă. Copii ale acestor
documente au fost predate guvernelor francez şi englez, iar maiorul german a fost
eliberat, lăsîndu-l să se descurce cu superiorii săi. Am fost informat despre toate
acestea brusc şi mi s-a părut de necrezut faptul că belgienii nu ar fi dezvoltat un plan
care să prevadă introducerea trupelor franceze şi engleze în Belgia. Dar nu au făcut
nimic. În toate cele trei ţări afectate, s-a sugerat că aceasta ar fi probabil o capcană.
Dar acest lucru părea plauzibil. Germanii nu aveau niciun interes să încerce să-i facă
pe belgieni să creadă că îi vor ataca în viitorul apropiat. Acest lucru i-ar fi putut
încuraja pe belgieni să facă ceea ce au dorit germanii cel mai puţin: să dezvolte,
împreună cu francezii şi britanicii, un plan care să prevadă ca trupele franceze şi
engleze să intre rapid şi în secret în Belgia. Am crezut în următorul atac. Dar regele
belgian nu s-a gîndit la asta. El şi liderii săi militari au aşteptat pur şi simplu, sperînd
că vor fi ocoliţi.
În ciuda documentelor găsite la maiorul german, nici aliaţii, nici statele în pericol
nu au întreprins nicio acţiune nouă. După cum ştim acum, Hitler l-a chemat pe
Göring şi, aflînd că documentele capturate erau într-adevăr planurile complete pentru
invazie, după ce şi-a potolit furia, a ordonat să pregătească noi variante.
Astfel, la începutul anului 1940 a devenit clar că Hitler avea un plan detaliat
pentru invazia Franţei simultan cu capturarea Belgiei şi Olandei. Dacă invazia ar
începe, planul D dezvoltat de generalul Gamelin va intra imediat în vigoare, acesta
includea mişcarea armatei a 7-a franceză şi a armatei britanice. Planul „D” a fost
elaborat în detaliu şi putea fi pus în practică la primul cuvînt. Acest curs de acţiune,
pagina 59
pe care şefii de stat major al forţelor armate britanice l-au obiectat la începutul
războiului, a fost confirmat oficial şi definitiv la Paris, la 17 noiembrie 1939. Pe baza
acestui plan, aliaţii se aşteptau la o lovitură iminentă, iar Hitler aştepta timpul potrivit
pentru o campanie militară, starea vremii putea fi favorabilă încă din aprilie.
Iarna şi primăvara, forţele expediţionare britanice s-au pus în ordine şi şi-au

consolidat poziţiile, pregătindu-se pentru un război ofensiv sau defensiv. Toţi, de la
cele mai înalte pînă la cele inferioare grade, au muncit din greu, iar faptul că, ulterior,
s-au dovedit a fi în cea mai bună formă, s-a datorat în mare măsură faptului că au
folosit pe deplin oportunităţile pe care le-au avut în timpul iernii. Pînă la sfîrşitul
„crepusculului războiului”, starea armatei engleze s-a îmbunătăţit semnificativ. În
plus, a crescut numeric. În martie 1940 au sosit diviziile 42 şi 44, care în a doua
jumătate a lunii aprilie au fost trimise pe front. În aceeaşi lună, au ajuns şi diviziile
12, 23 şi 46. Au fost trimise în Franţa pentru a finaliza pregătirea militară şi pentru a
oferi forţă de muncă suplimentară pentru toate lucrările curente. Nici măcar nu aveau
suficiente arme şi echipamente, ceea ce se întîmplă în fiecare unitate şi nu aveau
artilerie. Cu toate acestea, aceste divizii au fost inevitabil implicate în luptă cînd au
început luptele şi s-au prezentat bine.
O mare lipsă în pregătirile noastre de dinainte de război a fost absenţa diviziilor

blindate între forţele expediţionare britanice, Marea Britanie, patria tancurilor de tot
felul, între cele două războaie a acordat o atenţie prea mică producţiei acestor arme,
care a devenit curînd dominantă pe cîmpul de luptă. După opt luni de la declaraţia de
război, mica noastră, dar bună armată, cînd a venit momentul încercării, nu avea
decît Brigada 1 de tancuri, care consta din şaptesprezece tancuri uşoare şi o sută de
transportoare pentru infanterie. Doar douăzeci şi trei dintre aceste tancuri erau
înarmate cu arme de 42 mm, restul tancurilor aveau doar mitraliere. Au existat, de
asemenea, şapte regimente teritoriale de tancuri, care aveau transportoare şi tancuri
uşoare. Aceste regimente au fost reduse la două brigăzi cu tancuri uşoare. În afară de
lipsa tancurilor, eficacitatea de luptă a forţelor de expediţie britanice a crescut
semnificativ.
Evenimentele de pe frontul francez au fost mai puţin satisfăcătoare. Dacă aveţi o

armată naţională mare formată din recruţi, starea de spirit a poporului se reflectă în
această armată, mai ales dacă este desfăşurată în patrie şi are un contact strîns cu
populaţia. În niciun caz nu se poate spune că în 1939-1940 Franţa a privit războiul cu
entuziasm, sau cel puţin cu mare speranţă. Politicile interne neliniştite din ultimul
deceniu au creat dezbinare şi nemulţumire. Răspunzînd creşterii comunismului,
elemente importante din Franţa s-au îndreptat către fascism. Aceşti oameni au
ascultat cu uşurinţă propaganda iscusită a lui Goebbels şi au transmis-o sub formă
de bîrfe şi zvonuri. În acelaşi mod, influenţa coruptă a comunismului şi a fascismului
s-a reflectat şi în armată {La acea vreme, comuniştii din Franţa şi Anglia se aflau într-o situaţie
dificilă. Guvernul stalinist a justificat războiul Germaniei împotriva democraţiilor occidentale, şi-a
exprimat puternic solidaritatea cu cel de-al treilea Reich. Partidele comuniste din aceste ţări a impus
lupta comuniştilor atît împotriva agresorilor fascişti, cît şi împotriva guvernelor lor imperialiste, în frunte
pagina 60
cu Chamberlain şi Daladier, care, cu politicile lor pe termen scurt, nu au putut împiedica cel de-al doilea
război mondial, iar din toamna anului 1939 - pînă în primăvara anului 1940 au dus un „război ciudat”,
iar lunile lungi de iarnă de
provocînd nemulţumiri în rîndul publicului larg din Franţa şi Anglia.},
aşteptare au oferit timp şi oportunitate ca otrava să acţioneze.
Pentru a crea un moral sănătos în armată, mulţi factori sînt importanţi. Unul
dintre cei mai importanţi este ocuparea persoanelor cu muncă utilă şi interesantă.
Inactivitatea reproduce tot răul. În timpul iernii, erau multe lucruri de făcut: era
necesar să continuăm pregătirea militară; fortificaţiile fie nu au fost finalizate, fie au
fost într-o stare nesatisfăcătoare; chiar şi pe linia Maginot au lipsit multe fortificaţii de
teren auxiliare. Soldaţii devin puternici din punct de vedere fizic dacă se angajează în
muncă fizică. Cu toate acestea, cei care au vizitat frontul francez au fost adesea loviţi
de atmosfera de indiferenţă calmă, ceea ce se evidenţiază în mod evident prin calitatea
slabă a muncii prestate şi lipsa de activitate. Tăcerea domnea pe drumurile din spatele
trupelor franceze, în timp ce circulaţia continuă a fost observată pe drumurile din
spatele trupelor britanice care ocupau o anumită secţiune a frontului. Disponibilitatea
în luptă a armatei franceze a scăzut fără îndoială în timpul iernii. Nu există niciun
dubiu că toamna, trupele franceze ar fi luptat mai bine decît în primăvară. Curînd au
fost uimiţi de viteza şi puterea acerbă a atacului german. Doar în ultima etapă a
acestei scurte campanii adevăratele calităţi de luptă ale soldatului francez s-au ridicat
pe deplin pentru a-şi apăra ţara împotriva duşmanului etern. Dar era deja prea tîrziu
(de fapt, nu patriotismul francezilor îl interesa pe Churchill, îl interesa ca masele de francezii să se sacrifice slăbind
astfel puterea Wehrmacht-ului şi, cu un zid de cadavre franceze, să protejeze Anglia, care să-şi mulgă în linişte
coloniile de resurse şi vlagă pentru prosperitatea clanurilor ei de lorzi.).
Între timp, a continuat dezvoltarea planurilor germane pentru un atac direct

asupra Norvegiei şi ocuparea rapidă a fulgerului din Danemarca. La 27 ianuarie 1940,
mareşalul Keitel a întocmit următorul memorandum pe această temă:
„Führer-ul, comandant suprem al Forţelor Armate, doreşte ca munca la proiectul

„N” să continue sub îndrumarea mea directă în deplină concordanţă cu politica militară
generală. În acest scop, Führer-ul m-a autorizat să iau conducerea pentru continuarea
pregătirii.”
Planificarea detaliată a acestei operaţiuni a fost realizată prin canale

convenţionale.
La începutul lunii februarie, cînd primul ministru a mers la Paris pentru o

întîlnire a Consiliului militar suprem aliat, m-a invitat pentru prima dată.
Chamberlain m-a rugat să-l întîlnesc pe Downing Street după cină.
Tema principală discutată pe 5 februarie a fost „asistenţa pentru Finlanda”.

Planurile au fost aprobate pentru trimiterea a trei sau patru divizii în Norvegia pentru
a convinge Suedia să ne permită să trimitem materiale şi întăriri finlandezilor şi
pentru a obţine controlul minelor de fier din Gallivar (să convingă cu baionetele ? Asta era
invazie, nu convingere). După cum era de aşteptat, suedezii nu au fost de acord şi, deşi s-a
pagina 61
făcut multă pregătire, întregul proiect a eşuat. Însuşi Chamberlain a vorbit în numele
ţării noastre, iar diferiţii miniştri britanici prezenţi la şedinţă au inserat doar mici
observaţii. Protocolul mărturiseşte că nu am spus niciun cuvînt.
A doua zi, cînd am traversat Canalul Mînecii, a avut loc un incident amuzant. Am
observat o mină plutitoare. I-am spus comandantului navei: „O vom arunca cu focuri
de armă”. Mina a explodat cu un urlet puternic şi o schijă mare a zburat către noi. La
un moment dat, părea că va cădea pe punte, unde se adunaseră toţi politicienii şi alţi
oameni proeminenţi. Cu toate acestea, fragmentul a căzut la prova, unde, din fericire,
nimeni nu era acolo şi nimeni n-a fost rănit. Astfel, totul a decurs în siguranţă. Din
acel moment, prim-ministrul m-a invitat întotdeauna să-l însoţesc, alături de alţii, la
şedinţele Consiliului militar suprem. Dar nu i-am putut oferi astfel de divertisment de
fiecare dată.
***
Consiliul a decis că este important ca Finlanda să fie salvată, că, fără întăriri de
treizeci pînă la patruzeci de mii de soldaţi instruiţi, nu va fi capabil să reziste mai mult
decît pînă în primăvara, că fluxul actual de voluntari diferiţi nu va fi suficient şi că
moartea Finlandei va fi o înfrîngere serioasă pentru aliaţi. Prin urmare, era necesară
trimiterea de forţe aliate fie prin Petsamo, fie prin Narvik, fie prin alte porturi
norvegiene. A fost preferată operaţiunea prin Narvik, deoarece ar permite aliaţilor să
„ucidă două păsări cu o singură piatră” (adică să ajute Finlanda şi să taie accesul
germanilor la minele de fier). Două divizii engleze, destinate a fi trimise în Franţa în
februarie, au rămas aşadar în Anglia şi s-au pregătit pentru ostilităţi în Norvegia. Între
timp, ar fi trebuit să se depună toate eforturile pentru a asigura acordul şi, dacă este
posibil, cooperarea dintre norvegieni şi suedezi. Întrebarea „ce trebuie făcut dacă
Norvegia şi Suedia refuză ?”, ceea ce părea probabil, n-a fost pusă niciodată.
Decizia lui Hitler de a invada Norvegia a fost luată, după cum ştim, pe 14
decembrie, iar activitatea statului major a început sub conducerea lui Keitel. La
propunerea lui Keitel, la 20 februarie Hitler l-a chemat de urgenţă la generalul
Falkenhorst la Berlin, care la acea vreme comanda corpul de armată din Koblenz.
Falkenhorst a participat la campania germană din Finlanda în 1918, iar el a început o
discuţie cu Führer-ul despre acest subiect. Generalul a descris această discuţie în
cadrul proceselor de la Nürnberg:
„Hitler mi-a amintit de experienţa mea în Finlanda şi mi-a spus: «Staţi jos şi
spuneţi-mi ce aţi f ăcut acolo». Un minut mai tîrziu, Führer-ul m-a întrerupt. M-a condus
către o masă acoperită cu cărţi şi mi-a spus: «Adică ceva similar - ocupaţia Norvegiei; de
vreme ce am fost informat că britanicii intenţionează să debarce acolo, vreau să ajung
înaintea lor.» Apoi, f ăcînd un pas înainte şi înapoi, mi-a prezentat argumentele sale:
«Ocuparea Norvegiei de către britanici ar f i o mişcare de ocolire strategică care i-ar duce
pînă la Marea Baltică, unde nu avem nici trupe, nici fortif icaţii de coastă. Succesele
noastre în Est, precum şi succesele pe care intenţionăm să le obţinem în Occident, ar fi
pagina 62
eliminate, deoarece inamicul ar putea să atace Berlinul şi să submineze sprijinul celor

două fronturi ale noastre. În al doilea şi în al treilea rînd, cucerirea Norvegiei ar of eri
flotei noastre libertatea de mişcare în Golful Helgoland şi protecţia navelor noastre care
transportă minereu suedez»... În sfîrşit, mi-a spus «Vă numesc comandantul acestei
expediţii.»
În acea seară, Falkenhorst a fost chemat din nou la cancelaria imperială pentru a
discuta cu Hitler, Keitel şi Jodl detaliile planurilor operaţionale ale expediţiei
norvegiene. Întrebarea, ce operaţiune va fi întreprinsă în primul rînd, a fost de o
importanţă crucială. Hitler va lansa o operaţiune în Norvegia înainte sau după
operaţiunea «Fall Gelb» ? 1 martie, a decis: mai întîi, operaţiunea în Norvegia. O
însemnare în jurnalul lui Jodl din 3 martie spune:
„Führer-ul decide să efectueze «Weserübung» înainte de «Fall Gelb» cu un interval de

cîteva zile.”
(«Fall Gelb» ― planul de atacare a Franţei, după ce această ţară a declarat război Germaniei; planul a fost
conceput de general-locotenent Erich von Manstein, fiind modificarea unui plan original al generalului-
colonel Franz Halder. Trebuia ca planul Fall Gelb să poată răspunde planului Dyle concept de francezi... ♦
«Weserübung» ― Unternehmen Weserübung, denumirea însemnînd „Operaţiunea manevrele de pe rîul
Weser", a reprezentat numele de cod al invaziei Germaniei în Danemarca şi Norvegia în timpul celui de al
doilea război mondial, în ziua de 9 aprilie 1940, dată codificată ca Wesertag „Ziua Weser". A fost un
răspuns la planurile englezilor de a invada cele două ţări; planul britanic de invazie era conceput în zilele
cînd Londra condamna cu vehemenţă invazia Finlandei de către sovietici, Kremlinul urmărind acelaşi
scop strategic.).
Cu puţin timp înainte, au început raiduri aeriene păguboase pentru navele

noastre de-a lungul întregii coaste de est. În afară de navele oceanice care se
îndreptau către porturile importante, erau zilnic aproximativ trei sute douăzeci de
nave - fiecare cu un deplasament de la cinci sute pînă la două mii de tone - pe mare
sau în porturi de-a lungul coastelor, multe nave transportînd cărbune spre Londra şi
sudul în ţării. Doar unele dintre aceste nave mici aveau arme antiaeriene şi, prin
urmare, aeronavele inamice şi-au concentrat activităţile pe această pradă uşoară. Au
atacat chiar balize plutitoare; aceste corăbii, slujitoare credincioase ale marinarilor,
ancorate în locuri deschise în apropierea adîncurilor de pe ţărmurile noastre, erau
utile tuturor, inclusiv submarinelor germane şi nimeni nu le-a atins în niciun război
anterior. Acum, mai multe faruri plutitoare au fost scufundate sau avariate, iar cel
mai rău a fost cu farul plutitor de la gura rîului Humber, unde opt din nouă membri ai
echipajului au fost ucişi cu rafale de mitralieră.
Sistemul de escortă s-a dovedit a fi o apărare la fel de eficientă împotriva

atacurilor aeriene, precum era împotriva submarinelor. Totuşi, s-a făcut tot posibilul
pentru găsirea unor arme pentru fiecare navă. Deoarece nu existau suficiente arme
antiaeriene, toate mijloacele disponibile erau folosite. Odată un avion german a fost
doborît de o rachetă de semnalizare. Flota metropolitană a fost în măsură să aloce
pentru navele comerciale britanice şi aliate de pe coasta de est un anumit număr de
mitraliere cu servanţi. Aceşti marinari cu armele lor treceau de la o navă la alta,
pagina 63
escortîndu-le în fiecare călătorie prin zona de pericol. Pînă la sfîrşitul lunii februarie,
armata a putut să ofere asistenţă şi astfel a fost creat un serviciu nou, care ulterior a
devenit cunoscut sub numele de Royal Naval Artillery.
Nu întreg orizontul era întunecat. În mările exterioare, după distrugerea navei

„Admiral Graf Spee” din decembrie, acţiunile atacatorilor inamici nu au mai fost
observate şi au continuat lucrările pentru a curăţa aceste mări de navele germane. În
februarie, şase nave germane au părăsit Spania, încercînd să ajungă în Germania. Dar
numai una dintre ele a reuşit. Dintre cele cinci nave rămase, trei au fost deturnate,
una a fost inundată de echipajul său şi una a fost distrusă în Norvegia. Alte şapte
nave germane care au încercat să rupă blocada în februarie şi martie au fost
interceptate de navele noastre de patrulare. Toate, cu excepţia uneia dintre ele, au fost
inundate din ordinul căpitanilor lor. În total, pînă la începutul lunii aprilie 1940,
şaptezeci şi una de nave germane cu un deplasament total de 340 mii de tone au fost
capturate sau inundate de către echipajele lor; două sute cincisprezece nave germane
au rămas blocate în porturile neutre. Văzînd că navele noastre comerciale sînt
înarmate, submarinele germane au încetat să utilizeze tunuri şi au început să
folosească torpile. Apoi au trecut de la torpile la cele mai nevrednice mijloace de
război: minele ascunse (bătrînul cinic uitase c-a planificat amănunţit minarea rîului Rin ?). Am
spus deja cum am reacţionat la utilizarea de mine magnetice şi cum depăşim acest
pericol. Cu toate acestea, mai mult de jumătate din pierderile noastre din ianuarie s-
au datorat acestor mine şi mai mult de două treimi din totalul pierderilor au fost nave
din ţări neutre.
Capitolul unsprezece
Înainte de furtună (martie 1940)
12 martie a fost o zi mult aşteptată în care flota metropolitană a putut să ocupe

din nou Scapa Flow ca bază principală.
Mai mult de şase luni de muncă constant intensă şi lacunele cauzate de

neglijenţa timpului de pace s-au compensat. Cele trei intrări principale în golf au fost
protejate de bariere plutitoare şi mine, iar în Kirk Sound, prin care submarinul
german s-a strecurat scufundînd nava „Royal Oak”, au fost dislocate trei firewall-uri
suplimentare. Numărul de firewall-uri trebuia să crească şi mai mult. Baza era păzită
de o mare garnizoană şi baterii antiaeriene, numărul acestora continuînd să crească.
pagina 64
Trebuia să concentrăm aici mai mult de 120 de tunuri antiaeriene, proiectoare pentru
căutări nocturne şi baraje de aerostate. Nu toate aceste măsuri au fost finalizate, dar
apărarea aeriană a devenit totuşi puternică. În apropierea Scapa Flow, multe nave
mici patrulau continuu, iar pentru aeronavele inamice care puteau apare pe timp de
noapte sau de zi, pe aerodromul Caithness erau două sau trei escadrile de Hurricane
care puteau fi trimise folosind una dintre cele mai bune instalaţii radar, care exista
atunci. În cele din urmă, flota metropolitană avea propria bază. Era o bază faimoasă
de unde, în războiul anterior, marina regală stăpînea mările.
Deşi, aşa cum ştim acum, invazia Franţei, a Belgiei şi a Olandei era programată
pentru 10 mai, Hitler încă nu stabilise data exactă pentru operaţiunea din Norvegia;
mai mult, operaţiunea norvegiană trebuia să preceadă invazia în vest. Pe 14 martie,
Jodl scria în jurnalul său:
„Britanicii au în Marea Nordului cincisprezece sau şaisprezece submarine; nu este

clar care este scopul lor: de a-şi proteja propriile operaţiuni sau de a preveni operaţiunile
germane. Führer-ul nu a decis încă cum să motiveze «Weserübung».”
În departamentele de planificare ale maşinii militare germane, se desfăşura o

muncă intensă. Simultan şi eficient, s-au pregătit pregătirile pentru un atac asupra
Norvegiei şi o invazie a Franţei. Pe 20 martie, Falkenhorst a anunţat că, din partea sa,
este pregătit să pună în aplicare planul «Weserübung». În a doua jumătate a zilei de 16
martie, Führer-ul a convocat o şedinţă militară în cadrul căreia data zilei «D» a fost
stabilită preliminar, aparent pe 9 aprilie. Amiralul Raeder a raportat la această
întîlnire:
„... În opinia mea, acum nu mai există un mare pericol ca britanicii să debarce în
Norvegia... La întrebarea ce vor face britanicii în nord în viitorul apropiat, se poate
răspunde astfel: vor face noi încercări de a perturba comerţul german de ape neutre şi
vor provoaca incidente pentru a crea o motiv pentru a acţiona împotriva Norvegiei. Scopul
lor a fost şi rămîne de a reduce importurile germane de la Narvik. Totuşi, acest import va
fi întrerupt, cel puţin pentru un timp, chiar dacă operaţiunea «Weser» este realizată. Mai
devreme sau mai tîrziu, Germania ar trebui să efectueze operaţiunea în Norvegia. Prin
urmare, este mai bine să f acem acest lucru cît mai curînd posibil, cel tîrziu pînă pe 15
aprilie, pentru că apoi nopţile vor fi prea scurte. Luna nouă va începe pe 7 aprilie. Dacă
operaţiunea «Weser» este amînată la o dată ulterioară, capacităţile marinei vor f i prea
limitate. Submarinele pot rămîne în poziţiile lor doar două-trei săptămîni. Pentru «Weser»,
nu este nevoie să aşteptăm o stare a vremii favorabilă, aşa cum e în cazul operaţiunii
«Gelb». Pentru operaţiunea în Norvegia, cea mai potrivită este vremea înnorată, ceaţa.
Starea generală a pregătirii personalului f lotei şi a navelor este acum bună."
De la începutul anului, sovieticii i-au lovit pe finlandezi cu toată puterea. Şi-au

dublat eforturile de a traversa linia Mannerheim pînă la dezgheţ. Vai, primăvara şi
dezgheţul din acel an, în care finlandezii, care s-au trezit într-o situaţie dificilă, au
avut speranţe, au întîrziat aproape şase săptămîni. Marea ofensivă sovietică de pe
pagina 65
Istmul Karelian, care a durat patruzeci şi două de zile, a început pe 1 februarie şi a

fost însoţită de bombardament aerian intens de depozitele şi nodurile feroviare din
spate. Ofensiva generală a infanteriei a fost precedată de bombardamente intense timp
de zece zile a artileriei sovietice, care erau aproape unul de altul. După două
săptămîni de lupte, linia Mannerheim a fost spartă. Raidurile aeriene pe fortul cheie şi
baza Viipuri (astăzi Vîborg) au devenit şi mai intense. Pînă la sfîrşitul lunii, sistemul
de apărare de pe linia Mannerheim a fost complet dezorganizat, iar ruşii au putut să-şi
concentreze eforturile asupra oraşului Viipuri. Finlandezii nu aveau muniţie, iar
trupele lor erau epuizate.
Corectitudinea notorie, care ne-a împidicat în orice iniţiativă strategică, a

împiedicat orice măsură eficientă de a trimite arme în Finlanda. Pînă la acea dată, am
reuşit să trimitem finlandezilor doar o cantitate mică de materiale din stocurile
noastre slabe. În Franţa, însă, finlandezii au găsit un sentiment mai cald şi mai
profund, pe care Daladier l-a susţinut energic. Pe 2 martie, fără a consulta guvernul
englez, a fost de acord să trimită cincizeci de mii de voluntari şi o sută de bombardiere
în Finlanda. Desigur, nu am putea oferi asistenţă de acelaşi nivel. Acest lucru a fost
mult mai mult decît a permis prudenţa, luînd în considerare documentele care au fost
găsite de la maiorul german capturat în Belgia şi rapoartele de informaţii neîncetate
despre creşterea continuă a trupelor germane pe frontul de vest. Cu toate acestea, s-a
decis trimiterea a cincizeci de bombardiere britanice. Pe 12 martie, cabinetul a decis
să revizuiască din nou planurile operaţiunilor de desant în Narvik şi Trondheim,
pentru care urmau să fie debarcate trupe la Stavanger şi Bergen, ca parte a unui plan
de a oferi asistenţă mai largă Finlandei, în care erau implicaţi şi francezii. Aceste
planuri trebuiau să fie gata de punere în aplicare la 20 martie, deşi permisiunea
necesară din Norvegia şi Suedia nu a fost obţinută (singura diferenţă între aceste planuri
britanice şi cele sovietice din Finlanda este că „opinia publică” trebuia să condamne doar faptele
Kremlinului).Între timp, pe 7 martie, Paasikivi a mers din nou la Moscova, de data
aceasta pentru a discuta termenii armistiţiului. Pe 12 martie, finlandezii au acceptat
condiţiile ruseşti. Toate planurile noastre de debarcare au fost din nou puse pe linie
moartă, iar trupele care s-au concentrat pentru aceste operaţiuni au fost parţial
dispersate. Cele două divizii care erau reţinute în Anglia aveau acum voie să plece în
Franţa, iar forţele de atac pe care intenţionam să le folosim pentru operaţiunile din
Norvegia au fost reduse la unsprezece batalioane.
Între timp, a fost pregătită Operaţia „Royal city hall” {Lansarea minelor plutitoare pe rîul
Rin.}. Eforturile intense făcute pe parcursul a cinci luni, cînd s-a acordat prioritate
nevoilor ministerului naval, au dus la finalizarea pregătirii operaţiunii la termen.
Unităţi navale antrenate cu ofiţerii navali ai amiralului Fitzgerald, gata să

lovească de îndată ce primeau permisiunea, a fost staţionate pe Rinul superior; fiecare
soldat a fost încurajat de ideea de a da o primă lovitură în război. În martie, toată
pregătirea s-a terminat şi m-am adresat, în sfîrşit, colegilor mei şi francezilor pe acest
subiect. Cabinetul militar era înclinat să-mi permită să continui punerea în aplicare a
pagina 66
planului atent pregătit al ofensivei şi să-mi permită, cu sprijinul Ministerului

Afacerilor Externe, să ajung la un acord cu francezii. De-a lungul vieţii mele am fost
legat de francezi în războaiele şi necazurile lor şi am crezut că vor face pentru mine nu
mai puţin decît pentru orice alt străin. Dar în această etapă a „crepusculului de
război” nu i-am putut urni din loc. Cînd am apăsat prea tare pedala, au recurs la o
metodă de respingere pe care nu o văzusem nici mai devreme, nici mai tîrziu. Daladier
mi-a spus, cu o figură pur oficială, că „a intervenit preşedintele republicii” şi că „nu ar
trebui să existe acţiuni agresive care să poată provoca represalii împotriva Franţei”.
Această idee: „să nu enervez inamicul” nu mi-a plăcut. Hitler a făcut tot ce i-a stat în
putinţă pentru a ne strangula comerţul, minîndu-ne porturile fără discriminare. L-am
lovit doar cu arme de apărare. Se pare că, oamenii buni, decenţi, civilizaţi pot lovi abia
după ce au primit o lovitură mortală (dacă nu mă lasă memoria: Anglia „oamenilor buni, decenţi,
civilizaţi” a declarat război Germaniei, deschizînd „sezonul de vînătoare”, nu invers). În aceste zile,
teribilul vulcan german şi focul său subteran au fost aproape de o erupţie. Dar
războiul mocnit a continuat încă cîteva luni. Pe de o parte exista o discuţie nesfîrşită
despre probleme minore în absenţa vreunei decizii şi, dacă era luată decizia, acestea
era apoi anulată de regula: „nu poţi fi neprietenos cu inamicul, îl faci să se supere”. De
cealaltă parte era un preparat fatal, o maşină uriaşă care se mişca urlînd, gata să
cadă asupra noastră !
Înfrîngerea militară a Finlandei a provocat noi consecinţe. Pe 18 martie, Hitler s-a

întîlnit cu Mussolini la Pasul Brenner. Hitler i-a creat în mod deliberat oaspetelui său
italian, impresia că germanii nu aveau de gînd să lanseze un atac pe uscat în
Occident. Pe 19 martie, Chamberlain a vorbit în Camera Comunelor. Avînd în vedere
critica din ce în ce mai mare a acţiunilor guvernului în ceea ce priveşte Finlanda, el a
amintit în detalii întreaga istorie a asistenţei oferite finlandezilor de Marea Britanie. El
a subliniat, pe bună dreptate, că motivul nostru principal a fost dorinţa de a respecta
neutralitatea Norvegiei şi Suediei şi a apărat poziţia guvernului, care nu s-a grăbit să
facă astfel de încercări pentru a ajuta finlandezii care nu prea aveau şanse de succes.
Înfrîngerea finlandezilor a distrus guvernul Daladier, al cărui şef a oferit Finlandei o
astfel de asistenţă vizibilă, deşi tardivă, şi care a acordat atîta importanţă preocupării
noastre în acest sens.
Pe 21 martie, s-a format un nou guvern, condus de Reynaud, care s-a angajat să
ducă războiul mai energic. Relaţiile mele cu Reynaud erau pe o bază diferită decît cele
cu Daladier. Reynaud, Mandel şi cu mine am avut aceeaşi atitudine faţă de München.
Daladier avea un alt punct de vedere. Prin urmare, am salutat schimbarea guvernului
francez şi am sperat că acum vor exista mai multe şanse să se ajungă la un acord cu
privire la minele mele fluviale (cînd aceste mine erau folosite de nemţi, bătrînul perfid le-a numit:
«cele mai nevrednice mijloace de război»; cînd sînt folosite de englezi, ele devin: «remarcabile mijloace de
promovare a democraţiei şi de luptă împotriva dictaturii»).
Pe 28 martie, miniştrii francezi au ajuns la Londra pentru o şedinţă a Consiliului

militar suprem aliat. În discursul său, Chamberlain a prezentat o caracterizare
pagina 67
exhaustivă şi clară a situaţiei, aşa cum i se părea. Spre marea mea satisfacţie, el a
declarat că prima sa sugestie era să se efectueze imediat operaţiunea cunoscută sub
numele de „Royal city hall”. El a explicat cum va fi implementat acest proiect şi a spus
că s-au acumulat stocuri de materiale pentru punerea în practică pe termen lung şi
eficientă a acestei operaţiuni. Va fi complet neaşteptată. Operaţiunea se va desfăşura
în acea parte a Rinului, care este utilizată aproape exclusiv în scopuri militare. O
astfel de operaţie nu a fost niciodată efectuată şi niciodată nu a fost creată astfel de
arme care, atunci cînd erau folosite, puteau aduce rezultatul dorit pe rîuri împotriva
barierelor şi navelor. În cele din urmă, datorită caracteristicilor de proiectare ale
acestei arme, apele neutre nu vor fi afectate. Britanicii se aşteaptă ca acest atac să
provoace o confuzie extremă şi o paralizie a inamicului. Este bine ştiut faptul că
niciun popor nu realizează o pregătire şi o planificare aşa cum o fac germanii, dar în
egală măsură niciun alt popor nu este atît de confuz atunci cînd planurile lor nu
reuşesc. Nu ştiu să improvizeze. Mai departe, pînă la începutul războiului, transportul
feroviar german era supraîncărcat şi, prin urmare, a crescut dependenţa de căile
navigabile interioare. În afară de minele de rîu, trebuia să arunce şi alte tipuri de arme
din avioane pe teritoriul Germaniei, în canale în care nu exista curent. Chamberlain a
subliniat că surpriza depinde de viteză. Întîrzierea ar putea pune în pericol secretul.
Condiţiile de pe rîuri în viitorul apropiat vor fi deosebit de favorabile. În ceea ce
priveşte acţiunile de represalii ale Germaniei, dacă consideră că este necesar să
bombardeze oraşele franceze sau engleze, nu va aştepta o scuză. Totul este gata, este
necesar doar ca Înaltul Comandament francez să dea ordinul.
Chamberlain a declarat apoi că Germania are două vulnerabilităţi: importarea de

minereu de fier şi petrol. Principalele surse de aprovizionare pentru aceste materiale
sînt situate în capete opuse ale Europei. Minereul de fier este adus din nord.
Chamberlain a detaliat argumentele în favoarea împiedicării livrării de minereu de fier
din Suedia în Germania. De asemenea, s-a ocupat de problema cîmpurilor petroliere
din Romînia şi Baku; Germania trebuie să fie lipsită de oportunitate, a spus el, să-şi
primească produsele, dacă este posibil, prin diplomaţie. Am ascultat aceste argumente
convingătoare cu o satisfacţie din ce în ce mai mare. Nu-mi puteam imagina ca
Chamberlain şi cu mine să fim în acelaşi gînd.
Reynaud a afirmat că în Franţa, mulţi oameni pun întrebarea: „Cum pot cîştiga
aliaţii războiul ?” În ciuda eforturilor britanicilor, numărul diviziilor creşte totuşi mai
rapid la germani decît la noi. Cînd putem spera să asigurăm acea superioritate a
trupelor, care este necesară pentru operaţiunile de succes din Occident ? În legătură
cu operaţiunea „Royal city hall”, Reynaud a afirmat că, deşi aceasta este bună în sine,
nu poate fi decisivă şi orice represiune va cădea asupra Franţei. Concluzia sa a fost
aceasta: aliaţii ar trebui să-şi depună minele în apele teritoriale de-a lungul coastei
Norvegiei şi să împiedice astfel livrarea de minereu în Germania din portul Luleå,
folosind aceste arme. El a subliniat importanţa împiedicării Germaniei să obţină
petrolul romînesc.
pagina 68
În cele din urmă, s-a decis că după ce vom trimite mesaje în termeni generali
Norvegiei şi Suediei, vom înfiinţa cîmpuri de mină în apele teritoriale norvegiene pe 5
aprilie şi că, avînd acordul Comitetului militar francez, prin operaţiunea „Royal city
hall” ar trebui să se înceapă minarea apelor Rinului pe 4 aprilie şi în canalele germane
pe 15 aprilie, folosindu-se avioane. S-a decis, de asemenea, că, dacă Germania ar
invada Belgia, forţele aliate ar trebui să intre imediat pe teritoriul acestei ţări, fără a
aştepta o invitaţie oficială; iar dacă Germania invadează Olanda şi Belgia nu vine în
ajutorul ei, aliaţii se vor considera îndreptăţiţi să intre prin Belgia pentru a ajuta
Olanda.
În cele din urmă, comunicatul comun spunea că guvernele britanic şi francez au

declarat în mod solemn că „în timpul actualului război nu vor negocia şi nici nu vor
încheia un acord de încetare a focului sau de pace fără consimţămînt reciproc”. Acest
acord a devenit ulterior important.
Pe 3 aprilie, guvernul englez a respectat decizia Consiliului militar suprem, iar

Ministerul naval a primit permisiunea să mineze apele norvegiene la 8 aprilie. Am
numit această operaţie „Wilfred”, pentru că în sine era atît de mică şi inocentă (aşa e,
scufundarea unor nave comerciale folosindu-se „cele mai netrebnice mijloace de război” e o lucrare
inocentă).Întrucît minarea apelor norvegiene ar putea provoca o acţiune de represalii
din partea Germaniei, s-a decis, de asemenea, ca o brigadă engleză şi trupe franceze
să fie trimise la Narvik pentru a goli portul şi a înainta către graniţa suedeză. Trupe
trebuiau de asemenea trimise la Stavanger, Bergen şi Trondheim pentru a împiedica
inamicul să acapareze aceste baze (să nu uităm reacţia perfidului Albion la acelaş tip de operaţii
făcute de sovietici în Finlanda). După toate stopurile zadarnice, ezitări, schimbări de
politică, dispute nesfîrşite între oameni decenţi, am ajuns la aceeaşi concluzie simplă,
care se cerea acum şapte luni. Dar în timpul războiului, şapte luni este mult timp.
Hitler era acum pregătit şi avea un plan mult mai extins şi bine pregătit. Este dificil să
găseşti un exemplu mai viu de neputinţă şi o conducere stupidă a războiului de către
un comitet sau, mai degrabă, un grup de comitete.
Poate că acum este oportun să vă prezint aici diverse propuneri de acţiuni

ofensive şi diverse proiecte pe care eu, ca persoană subordonată, le-am propus în
timpul „crepusculului războiului”.
Prima propunere prevedea intrarea noastră în Marea Baltică şi stabilirea

dominaţiei noastre acolo. Ar fi fost un plan excelent, dacă ar fi fost posibilă punerea
lui în practică. Dar acest plan a trebuit să fie abandonat din cauza intensificării
atacurilor aeronavelor inamice. Cel de-al doilea proiect a implicat crearea unei
escadrile de „broaşte ţestoase” pentru lupta în apropiere, pentru care bombele aeriene
sau torpilele nu erau foarte înfricoşătoare. Astfel de nave aveau să fie create prin
remodelarea navelor de luptă de tip „Royal Sovereign”. Acest proiect nu a fost
implementat datorită cursului războiului şi a preferinţei pentru portavioane. Al treilea
proiect implica o simplă operaţiune tactică de minare a apelor teritoriale norvegiene,
pentru a reduce alimentarea cu minereul de fier necesar Germaniei.
pagina 69
Un alt proiect a fost Operaţiunea „Royal city hall”, al cărei scop a fost paralizarea
mişcării navelor pe Rin prin lansarea din aeronave a minelor fluviale. Această operaţie
a jucat un rol limitat şi şi-a dovedit valoarea încă de la început, imediat ce a fost
permisă. Cu toate acestea, s-a încheiat cu prăbuşirea generală a Rezistenţei franceze.
În orice caz, pentru a provoca pagube mari inamicului, acesta trebuia folosit timp
îndelungat.
Aşadar, pentru a rezuma: în războiul cu trupe terestre, a trebuit să mă supun

ideii de a folosi doar mijloace de apărare. Pe mare, m-am luptat din greu în zona
încredinţată mie pentru a prelua iniţiativa în lupta împotriva inamicului pentru a
atenua situaţia teribilă cînd navele noastre comerciale au fost un obiectiv imens
pentru atacul inamicului. Dar, ca urmare a unei lungi amorţeli din „crepuscul de
război” sau „războiul imaginar”, aşa cum a fost numit în mod obişnuit în Statele
Unite, nici Franţa, nici Marea Britanie nu au reuşit să respingă atacul răzbunător al
Germaniei. Numai după ce Franţa a fost zdrobită, Marea Britanie a avut, datorită
avantajului poziţiei sale insulare, determinarea naţională egală cu determinarea
Germaniei născută din chinul înfrîngerii şi al ameninţării cu distrugerea.
Au început să vină veşti sinistre cu diferite grade de probabilitate. La o întîlnire a

cabinetului militar din 3 aprilie, ministrul războiului ne-a informat despre ştirile
primite la Ministerul de război că germanii concentrau forţe mari la Rostock,
intenţionînd să ocupe Scandinavia, dacă era necesar. Ministrul de externe a spus că
ştirile de la Stockholm par să confirme acest mesaj. Potrivit misiunii diplomatice
suedeze de la Berlin, la Stettin şi Swinemunde, sînt concentrate un număr mare de
nave germane cu un deplasament total de 200 de mii de tone, avînd trupe la bord,
numărul acestora, conform zvonurilor, ajungînd la 400 de mii de oameni. S-a sugerat
că aceste trupe sînt gata să lanseze un contraatac ca răspuns la posibilul nostru atac
asupra portului Narvik sau a altor porturi norvegiene, despre care germanii, după
cum s-a afirmat, au continuat să fie iritaţi.
Curînd am aflat că francezii nu au fost de acord cu operaţiunea „Royal city hall”.

Comitetul a aprobat minarea apelor norvegiene, dar s-a opus oricărei acţiuni care ar
putea aduce represalii în Franţa. În acel moment, prim-ministrul mi-a cerut să merg
la Paris şi să încerc să-l conving pe Daladier, din cauza căruia, se pare, toată chestia a
fost inhibată.
L-am vizitat Daladier într-o casă de pe strada Saint-Dominic, pe 5 aprilie la prînz,

şi am avut o discuţie serioasă cu el. Daladier a afirmat că în trei luni, forţa aeriană
franceză va creşte atît de mult, încît ar fi posibil să se ia măsurile necesare pentru a
răspunde la reacţia germană pentru minarea Rinului. Era gata să indice în scris data
exactă. Daladier a subliniat că fabricile franceze erau fără apărare. În cele din urmă,
m-a asigurat că perioada crizelor politice din Franţa s-a terminat şi că va lucra cu
Raynaud în strînsă armonie. Cu aceasta ne-am despărţit.
pagina 70
Vineri, 5 aprilie 1940, prim-ministrul a ţinut un discurs la Consiliul central al

uniunii naţionale a asociaţiilor conservatoare locale, care a fost împănat cu un
extraordinar optimism:
„După şapte luni de război, sînt de zece ori mai sigur de victorie decît la începutul
războiului... cred că în aceste şapte luni poziţia noastră a devenit mult mai puternică în
comparaţie cu poziţia inamicului... Cînd a izbucnit războiul, Germania s-a dovedit a f i
mult mai bine pregătită decît noi şi era firesc să ne aşteptăm ca inamicul să-şi
folosească superioritatea iniţială pentru a încerca să ne învingă pe noi şi Franţa înainte
de a avea timp să ne corectăm defectele. Nu este surprinzător că nu a fost f ăcută o
astfel de încercare ? Oricare ar f i motivul pentru asta, f ie Hitler a crezut că ar putea f i
mulţumit de ceea ce a primit f ără luptă, f ie pregătirea lui era încă insuf icientă, cu toate
acestea, un lucru este sigur: Hitler a ratat ocazia. Astfel, cele şapte luni pe care le-am
avut la dispoziţie ne-au permis să identif icăm şi să lichdăm lacunele, să ne consolidăm
forţele, să punem toate armele în alertă, ofensive şi defensive şi să ne creştem puterea
militară atît de mult încît acum putem privi înainte cu calm şi încredere la orice ar veni.”
Această hotărîre era eronată. Principalul său argument că noi şi Franţa sîntem
acum relativ mai puternici decît la începutul războiului nu era corect. Aşa cum am
spus mai devreme, era al patrulea an în care germanii produceau energic arme, în
timp ce noi eram la o etapă anterioară, ceea ce, potrivit rezultatelor, poate fi comparat
cu cel de-al doilea an german de pregătire. În plus, în fiecare lună, armata germană de
acum patru ani se transforma într-o forţă militară mai matură şi cu o capacitate de
luptă aproape de perfecţiune, iar fostul avantaj al armatei franceze la nivel de
pregătire şi coeziune dispărea treptat. Primul ministru nu a sugerat că sîntem abia în
ajunul marilor evenimente, în timp ce mi se părea aproape sigur că în curînd va
începe războiul terestru. Şi cel mai important, expresia „Hitler a ratat o oportunitate”
era una nereuşită.
Totul a rămas incert. Diferitele proiecte mici pe care am putut să le propun au

fost acceptate, dar niciuna dintre părţi nu a luat măsuri majore. Planurile noastre de
atunci s-au bazat pe punerea în practică în nord a blocajului prin minarea
coridorului norvegian şi pe împiedicarea Germaniei de a primi petrol din sud-est. În
spatele frontierei germane a domnit imobilitatea şi tăcerea completă. Şi deodată,
politica pasivă sau politica acţiunilor mici ale aliaţilor a fost măturată de o cascadă a
celor mai mari surprize. A trebuit să aflăm ce este un război total.
Capitolul 12
Ciocnire pe mare (aprilie 1940)
pagina 71
Înainte de a continua povestea, trebuie să subliniez schimbările situaţiei mele

care au avut loc în aprilie 1940.
Postul de ministru al coordonării apărării, deţinut de lord Chathfield, a devenit

inutil, iar pe 3 aprilie, Chamberlain i-a acceptat demisia, la care a fost de acord cu
bunăvoinţă. Pe 4 aprilie, Downing Street 10 a emis o declaraţie că nu au fost
planificate numiri pentru acest post vacant, dar că s-a convenit că ministrul marinei,
fiind cel mai în vîrstă dintre miniştrii de război, va prezida şedinţele Comitetului de
coordonare militară. Astfel, am început să prezid şedinţele acestei comisii, care aveu
loc zilnic între 8 şi 15 aprilie şi uneori chiar de două ori pe zi. Aşadar, am avut o
responsabilitate foarte mare, dar nu aveam niciun drept necesar pentru o conducere
efectivă.
Printre alţi miniştri de război, care erau şi membri ai cabinetului militar, am fost
„primul dintre egali”. Dar nu aveam dreptul să iau decizii sau să le pun în practică.
Trebuia să fiu susţinut atît de alţi miniştri de război, cît şi de şefii lor de stat major.
Astfel, mulţi oameni demni şi capabili aveau atît dreptul, cît şi obligaţia de a-şi
exprima opinia cu privire la etapele care se schimbă rapid în luptă, iar ceea ce a
început acum doar era o luptă. Şefii de stat major aveau zilnic întîlniri, după ce fiecare
dintre ei discuta situaţia generală cu ministrul său. Apoi luau deciziile, care la acea
vreme, desigur, căpătau o importanţă crucială.
Comitetul de apărare al cabinetului militar se întrunea aproape zilnic, discutînd

rapoarte ale comitetului de coordonare militară şi rapoarte ale şefilor de stat major.
Concluziile sau diferenţele sale de opinie erau deseori luate în considerare în şedinţele
guvernului. A trebuit să explicăm din nou şi din nou, iar pînă la finalizarea acestui
întreg proces, situaţia adesea se schimba. La ministerul naval, care avea un stat major
– prin forţa lucrurilor - în stare de război, deciziile cu privire la flotă erau luate imediat
şi numai în cazurile cele mai grave era sesizat premierul, care ne sprijinea de fiecare
dată. Cînd au fost întreprinse acţiuni ale celorlalte ministere militare, procedura de
luare a deciziilor era atît de complicată încît, desigur, deciziile nu puteau fi luate în
timp util. Cu toate acestea, la începutul campaniei norvegiene, Ministerul marinei,
prin natura campaniei, a luat trei sferturi din toate deciziile.
Nu voi spune deloc că, indiferent de autoritatea mea, aş fi putut lua decizii mai
bune şi rezolva bine problemele cu care ne confruntam atunci. Evenimentele, pe care
le voi descrie acum, au fost atît de furtunoase, iar sistemul nostru a fost atît de haotic,
încît mi-am dat seama curînd că pentru a conduce Comitetul de coordonare militară
era nevoie de autoritatea primului ministru. Prin urmare, pe 15 aprilie, l-am rugat pe
Chamberlain să preia preşedenţia, iar el a prezidat aproape toate şedinţele ulterioare
ale Comitetului din timpul campaniei norvegiene. Încă mai exista un acord strîns între
noi şi el a susţinut opiniile pe care le-am exprimat cu cea mai înaltă autoritate a sa.
Am fost cel mai puternic implicat în încercările nereuşite de a salva Norvegia atunci
cînd era deja prea tîrziu.
pagina 72
Vineri seara, 5 aprilie, trimisul german la Oslo a invitat persoane de seamă,

inclusiv membri ai guvernului, să vizioneze un film în clădirea misiunii diplomatice.
Filmul a arătat cucerirea Poloniei de către Germania şi s-a încheiat cu scene teribile
ale bombardamentului efectuat de către aviaţia germană asupra Varşoviei şi
inscripţia:
„Pentru aceasta, polonii pot mulţumi prietenii lor englezi şi f rancezi”.
Oaspeţii s-au împrăştiat în linişte şi dominaţi de deznădejde. Dar guvernul

norvegian a fost cel mai preocupat de acţiunile britanicilor. Pe 8 aprilie, între orele
04:30 şi 05:00, patru distrugătoare engleze au plantat un cîmp de mine la intrarea în
Fiordul de Vest - golful care duce în portul Narvik. La ora 05:00, acest lucru a fost
transmis de radioul londonez, iar la 05:30, o notă a Guvernului Majestăţii Sale a fost
înmînată ministrului norvegian de externe. La Oslo, proteste împotriva Londrei au
avut loc toată dimineaţa. În după-amiaza zilei, Ministerul naval a informat misiunea
diplomatică norvegiană de la Londra că navele de război germane se deplasau spre
nord de-a lungul coastei Norvegiei, cel mai probabil că se îndreptau spre Narvik.
Aproximativ în acelaşi timp, au fost primite rapoarte în capitala norvegiană că în

largul coastei de sud a Norvegiei, submarinul polonez „Orzeł” a scufundat nava de
transport germană „Rio de Janeiro”, la bordul căruia se aflau trupe, că un număr
semnificativ de soldaţi germani au fost salvaţi de pescarii locali şi că au spus că se
îndreaptă spre Bergen pentru a-i ajuta pe norvegieni să-şi protejeze ţara de britanici şi
francezi. Apoi au avut loc noi evenimente. Germania a invadat Danemarca, dar
Norvegia a aflat abia după ce a fost invadată. Astfel, Norvegia nu a primit niciun
avertisment. Danemarca a fost capturată cu uşurinţă după o rezistenţa formală, în
timpul căreia mai mulţi soldaţi din paza regelui danez au fost ucişi.
În aceeaşi noapte, navele de război germane s-au apropiat de Oslo. Bateriile de

coastă au deschis focul. Navele norvegiene care apărau portul erau puitorul de mine
„Olav Tryggvason” şi două dragoare. În zori, două dragoare germane au intrat în gura
fiordului pentru a debarca trupe în apropierea bateriilor de coastă. „Olav Tryggvason”
a scufundat una dintre aceste nave, dar trupele germane au debarcat şi au capturat
bateriile. Cu toate acestea, o navă dragor norvegiană a oprit două distrugătoare
germane la gura fiordului şi a avariat crucişătorul „Emden”. Nava norvegiană, care era
înarmată cu un singur tun, a intrat imediat în luptă cu invadatorii fără niciun ordin
special (germanii, care voiau să ocupe strategic Norvegia pentru a se apăra de atacurile englezilor, erau
invadatori; desigur, dacă britanicii ar fi reuşit să ocupe această ţară pentru a lovi Germania, s-ar fi numit
Tunul său a fost sfărmat împreună cu ambele picioare ale
„apărătorii Norvegiei”).
căpitanului. Pentru a nu afecta starea combativă a echipajului, s-a rostogolit peste
bord şi a murit de o moarte nobilă. Principalele forţe germane, conduse de greoiul
crucişător „Blucher”, intraseră deja în fiord, îndreptîndu-se spre partea îngustă a
strîmtorii, protejată de fortăreaţa Oscarsborg.
pagina 73
Bateriile norvegiene au deschis focul, iar două torpile, lansate de la ţărm de la o

distanţă de cinci sute de metri, au lovit cu exactitate ţinta. „Blucher” s-a scufundat
rapid cu ofiţerii superiori ai administraţiei militare germane şi echipele Gestapo
staţionate pe ea. Celelalte nave germane, inclusiv „Lutz”, au plecat. „Emden” deteriorat
nu a mai luat parte la bătălia navală. Portul din Oslo a fost luat în cele din urmă, dar
nu de pe mare ci de pe uscat de către trupele aeriene şi de trupele debarcate de pe
nave în fiord.
Întregul plan al lui Hitler a intrat în vigoare imediat. Trupele germane au

debarcat în Kristiansand, Stavanger şi, de asemenea, în nord, în Bergen şi Trondheim.
Dar cea mai obraznică lovitură a fost dată la Narvik. În cursul săptămînii, se
presupune că navele germane goale se deplasau de-a lungul fiordurilor care duceau la
Narvik sub acoperirea neutralităţii norvegiene, întorcîndu-se după livrarea minereului;
de fapt, erau încărcate cu materiale militare şi muniţie. Cu cîteva zile înainte, zece
distrugătoare germane au plecat din Germania, fiecare transportînd două sute de
soldaţi (fix !). Erau susţinute de „Scharnhorst” şi „Gneisenau”. Aceste nave au ajuns la
Narvik în dimineaţa zilei de 9 aprilie. În fiord erau două nave de război norvegiene:
„Norge” şi „Aidswold”. S-au pregătit pentru luptă. În zori, au observat că
distrugătoarele se apropiau de port cu mare viteză, dar din cauza viscolului era
imposibil să stabilească naţionalitatea. Curînd, un ofiţer german s-a apropiat cu barca
cu motor şi a cerut predarea navei „Aidswold”. După ce a primit răspunsul
comandantului: „Vă voi ataca”, ofiţerul german a plecat şi imediat nava norvegiană a
fost distrusă cu întregul echipaj printr-o salvă de torpile. Între timp, „Norge” a deschis
focul, dar după cîteva minute a fost, de asemenea, torpilat şi s-a scufundat imediat.
Ca urmare a rezistenţei curajoase, dar fără speranţă, a celor două nave, au murit
două sute optzeci şi şapte de marinari norvegieni şi mai puţin de o sută au fost
salvaţi. Acum nu mai era uşor să ocupăm portul Narvik. Acesta a fost un punct cheie
strategic pe care l-am pierdut pentru totdeauna.
Surpriză, cruzime şi acurateţe - asta a caracterizat atacul germanilor asupra

Norvegiei inocente şi fără apărare. În niciun moment primele trupe de debarcare nu au
depăşit două mii de oameni. S-au folosit şapte divizii, plecate în principal din
Hamburg şi Bremen; trupele sosite mai tîrziu au fost încărcate pe nave în Stettin şi
Danzig. Asaltul a implicat trei divizii, iar patru divizii le-au utilizat prin Oslo şi
Trondheim pentru sprijin. O caracteristică importantă a acestei operaţiuni a fost
utilizarea a 800 de avioane de luptă şi 250 - 300 de transport. În patruzeci şi opt de
ore, toate porturile importante ale Norvegiei erau în mîinile germanilor (pentru Churchill
ăsta era baiul: „toate porturile importante ale Norvegiei erau în mîinile germanilor” şi nu ale englezilor,
cruzimea germanilor sau inocenţa Norvegiei sînt pomenite pentru naivi. Bătrînul cu lacrimi de crocodil
deseori a dat dovadă de o cruzime extremă. În 1910, în timp ce era ministru de interne, cîţiva hoţi au
furat dintr-un magazin de bijuterii; cîteva zile mai tîrziu au fost găsiţi într-o clădire; refuzînd să se predea,
poliţia a deschis focul incendiind clădirea; Churchill a interzis cu desăvîrşire pompierilor să stingă
incendiul, lăsînd hoţii să ardă de vii. Un alt exemplu: fiindcă Franţa învinsă a semnat armistiţiu cu
Germania, la 3 iulie 1940 a dat ordin unui grup naval britanic să atace grosul flotei franceze care era
ancorată lîngă coasta Algeriei franceze; agresiunea a dus la moartea a 1.297 de marinari francezi,
pagina 74
scufundarea unui cuirasat şi avarierea altor cinci nave de luptă; alte 59 de vase franceze de război, care
se aflau în porturi britanice, au fost confiscate; unele echipaje au opus rezistenţă, englezii deschizînd
focul împotriva lor au provocat victime printre francezii care se împotriveau legitim. Bombardarea
sălbatică a oraşului german Dresda a produs între 20.000 şi 40.000 morţi. Tot Churchill a fost
responsabil de moartea unui număr estimat între 2.000.000 şi 5.000.000 de oameni datorită foametei
provocate de englezi în Bengal, în 1943.)
Duminică, 7 aprilie, recunoaşterea noastră aeriană a raportat că, în ajun, o

escadrilă de nave germane formată dintr-un crucişător de linie, două crucişătoare
uşoare, paisprezece distrugătoare şi o altă navă, probabil una de transport, se
îndreptau spre vîrful peninsulei prin gura Skagerrak. La Ministerul naval, am
considerat incredibil ca această escadrilă să se îndrepte spre Narvik. În ciuda
informării de la Copenhaga, potrivit căruia Hitler intenţiona să captureze portul
Narvik, statul major al forţelor noastre navale credea că navele germane ar putea fi
întoarse spre Skagerrak. Totuşi, s-a ordonat flotei metropolei, formată din navele de
linie „Rodney”, „Ripals”, „Valiant”, două crucişătoare şi zece distrugătoare, să plece din
Scapa Flow pe 7 aprilie la 08:30 şi mai tîrziu la 10:00 de la Rosyth. A fost lansată a
doua escadrilă formată din două crucişătoare şi cincisprezece distrugătoare. Prima
escadrilă de crucişătoare, care încărca trupe în Rosyth, pentru o posibilă ocupare
(cotropire) a porturilor norvegiene, a primit ordin să debarce soldaţii chiar şi fără
echipament şi să se alăture flotei pe mare cît mai curînd posibil.
Crucişătorul „Aurora” şi cele şase distrugătoare, care au încărcau trupe la gura

rîului Clyde, au primit ordin să se îndrepte spre Scapa Flow. Toate aceste evenimente
importante au fost convenite cu comandantul flotei. În acelaşi timp, minarea fiordurile
din zona Narvik au continuat. Această operaţiune a fost realizată de patru
distrugătoare sub acoperirea crucişătorului de linie „Renown”, crucişătorul
„Birmingham” şi opt distrugătoare. Germanii ştiau că flota noastră se afla pe mare,
deoarece am auzit că un submarin german, situat în regiunea Insulelor Orkney, a
trimis un mesaj lung cînd flota noastră a părăsit Scapa Flow. Între timp, a 2-a
escadrilă de crucişătoare, plecată de la Aberdeen şi de îndrepta spre nord, a raportat
că a fost urmărită de o aeronavă inamică şi că este probabil să o atace în jurul
prînzului.
Flota şi Forţa aeriană regală au luat toate măsurile pentru a avea luptători în
zonă. Nu aveam portavioane la dispoziţia noastră, dar aveam hidroavioane. În unele
locuri a fost ceaţă densă, dar am considerat că vizibilitatea este mai bună în nord şi că
vremea se va îmbunătăţi.
Cabinetul militar a ţinut cont de declaraţia mea şi mi-a sugerat să transmit

autorităţilor navale norvegiene informaţiile pe care le-am primit despre mişcarea
navelor de război germane. Consensul era că obiectivul lui Hitler era să-l ocupe portul
Narvik.
Pe 9 aprilie, Chamberlain ne-a sunat la 08:30 în timpul unei şedinţe a

cabinetului militar pentru a discuta despre invazia germană în Norvegia şi
pagina 75
Danemarca, în măsura în care aveam la cunoştinţă aceste fapte. Cabinetul militar a

decis că ar trebui să autorizez comandantul flotei metropolei să ia toate măsurile
posibile pentru a curăţa Bergen şi Trondheim de forţele inamice şi că şefii de stat
major ar trebui să se pregătească pentru trimiterea forţelor expediţionare pentru a
captura aceste două porturi şi a ocupa Narvik.
Totuşi, trupele nu trebuiau trimise pînă cînd situaţia pe mare nu devenea clară.
Marţi, 9 aprilie, furtuna, vîntul puternic şi viscolul pe mare au ridicat valuri înalte. În
zori, „Renown” a observat două nave care navigau fără lumini, la aproximativ cincizeci
de mile de Fiordul de Vest. Acestea erau „Scharnhorst” şi „Gneisenau”, care tocmai îşi
încheiaseră sarcina de a escorta trupele de debarcare aduse la Narvik. „Renown” a
deschis focul de la o distanţă de optsprezece mii de metri şi a lovit curînd nava
„Gneisenau”, avariindu-i dispozitivele de control al focului ale tunurilor de mare
calibru, forţîndu-l să înceteze focul pentru un timp. Cea de-a doua navă germană s-a
acoperit cu un ecran de fum, apoi s-au întors amîndouă spre nord. Deşi „Renown” a
depus toate eforturile, încercînd să ţină pasul cu navele germane, în cele din urmă
acestea au dispărut în nord.
Pe 9 aprilie dimineaţa, amiralul Forbes cu flota principală s-a deplasat în travers

de Bergen (a se deplasa în travers = a se deplasa pe o direcţie perpendiculară; adică linia imaginară
navă-Bergen era perpendiculară pe direcţia de deplasare a navei). La 06:20, a solicitat
Ministerului Naval informaţii despre puterea forţelor germane din acest port, întrucît
intenţiona să trimită o formaţiune de crucişătoare şi distrugătoare, sub comanda
vicemiralului Leighton, pentru a ataca orice navă germană s-ar fi găsit acolo.
În seara aceleiaşi zile, flota şi în principal navele vice amiralului Leighton au fost
supuse unor raiduri aeriene puternice. Distrugătorul „Gurka” a fost scufundat, iar
crucişătoarele „Southampton” şi „Glasgow” au fost avariate de bombele care au căzut
în apropiere. În plus, nava amiral Rodney a fost lovită direct, dar blindajul său
puternic a prevenit pagubele grave.
Atacul crucişătoarelor asupra portului Bergen a fost anulat. Amiralul Forbes a

sugerat ca în 10 aprilie, la lăsarea întunericului, bombardiere echipate cu torpile să fie
lansate de pe portavionul „Fury”. Amiralitatea a fost de acord cu acest plan şi a
ordonat, de asemenea, bombardierelor Forţelor aeriene regale să decoleze în seara zilei
de 9 aprilie, iar aeronavelor navale cu sediul în Hatston (Insulele Orkney) în dimineaţa
zilei de 10 aprilie. Între timp, crucişătoarele şi distrugătoarele noastre au continuat să
blocheze căile spre Bergen. Raidurile aeriene au avut succes, iar crucişătorul
„Koenigsberg” a fost scufundat de trei bombe aruncate de pe aeronavele navale. „Fury”
a fost apoi trimis la Trondheim.
Între timp, submarinele noastre operau în strîmtorile Skagerrak şi Kattegat. Pe 8

aprilie noaptea, au observat şi au atacat fără succes navele inamice care se îndreptau
spre nord dinspre Marea Baltică. Cu toate acestea, pe 9 aprilie, submarinul „Truant” a
scufundat crucişătorul german „Karlsruhe” în zona Christianan, iar în noaptea
pagina 76
următoare, submarinul „Spearfish” a torpilat nava de linie de buzunar „Lützow” care

se întorcea din Oslo. În plus, în prima săptămînă a acestei campanii, submarinele au
scufundat cel puţin nouă vase inamice de transport cu trupe sau echipamente de
luptă, provocînd victime grele inamicului. Pierderile noastre au fost, de asemenea,
mari; în aprilie, germanii au scufundat trei submarine englezeşti pe căile bine
protejate spre Marea Baltică.
Pe 9 aprilie dimineaţa, situaţia din Narvik era neclară. Cu speranţa de a

împiedica germanii să acapareze acest port, comandantul flotei a ordonat căpitanului
Warburton Lee, care comanda distrugătoarele noastre, să intre în fiord şi să împiedice
orice debarcare. În consecinţă, căpitanul Warburton Lee, cu cinci distrugătoare din
flotila sa, „Hardy”, „Hunter”, „Havok”, „Hotspur” şi „Hostile”, a intrat în Fiordul de
Vest.
Pe 10 aprilie, prin ceaţă şi viscol, cinci distrugătoare englezeşti au mers prin fiord
şi în zori s-au aşezat în faţa portului Narvik. În port erau cinci distrugătoare inamice.
În primul atac, „Hardy” a torpilat nava pe care a flutura fanionul comandantului
german, iar comandantul însuşi a fost ucis. Celălalt distrugător a fost scufundat de
două torpile, iar ceilalte trei au fost supuse unei bombardament atît de puternic încît
nu au putut oferi o rezistenţă eficientă.
Revenind după al treilea atac, căpitanul Warburton Lee a observat că trei nave se
apropiau de fiordul Herjangs. Acestea erau distrugătoarele germane care mai devreme
erau ancorate în fiordul Ballangen. Curînd, tunurile grele de pe navele germane au
vorbit. Puntea distrugătorului „Hardy” a fost distrusă, Warburton Lee a fost rănit
mortal.
Între timp, „Hunter” a fost scufundat, în timp ce „Hotspur” şi „Hostile”, care au

fost avariate, au ieşit cu „Havok” la marea liberă. Inamicul, care încerca să le blocheze
calea, la acel moment deja nu mai era în stare să le oprească.
Pe 9 aprilie, Reynaud şi Daladier au zburat împreună cu amiralul Darlan la

Londra, iar după-amiază a avut loc o şedinţă a Consiliului militar suprem aliat pentru
a discuta despre ceea ce miniştrii au numit „acţiunile germane rezultate din minarea
apelor teritoriale norvegiene”. Chamberlain a subliniat imediat că acţiunile inamicului
au fost fără îndoială planificate cu mult înainte, complet independente de măsurile pe
care le-am luat. Era evident chiar şi la acea vreme. Raynaud ne-a informat despre
decizia Comitetului militar francez, prezidat de preşedinte, de a trimite trupe în Belgia
dacă germanii atacă. El a spus că adăugarea celor 18 sau douăzeci de divizii belgiene
la aceste trupe, plus scurtarea liniei de front ar elimina practic preponderenţa forţelor
germane în Occident. Franţa va fi gata să lege această operaţiune cu deversarea de
mine de rîu în Rin. Reynaud a adăugat că informaţiile pe care le-a primit din Belgia şi
Olanda atestă iminenţa unui atac german asupra acestor ţări, care, conform unor
rapoarte, ar trebui să se întîmple în cîteva zile, iar în opinia altora: în cîteva ore.
pagina 77
Ministrul britanic de război, referindu-se la trimiterea trupelor expediţionare în

Norvegia, a amintit Consiliului că cele două divizii engleze, echipate iniţial pentru a fi
trimise în Finlanda, au fost apoi expediate în Franţa. În Regatul Unit, acum există
doar unsprezece batalioane. Două batalioane au plecat pe mare chiar în aceeaşi zi
seara. Restul, din diverse motive, nu va fi gata să expediere încă trei sau patru zile.
Consiliul a decis ca, acolo unde este posibil, să fie trimise contingente mari de
trupe în porturile de pe coasta norvegiană şi să fie elaborate planuri comune. Diviziei
alpine franceze a primit ordin să se urce pe nave în două-trei zile. Am spus că putem
trimite doar unsprezece batalioane, două batalioane engleze în acea seară, încă cinci
batalioane în următoarele trei zile şi încă patru batalioane în două săptămîni. Orice
trupe britanice suplimentare pentru Scandinavia ar trebui luate din Franţa. Ar trebui
luate măsuri adecvate pentru ocuparea Insulelor Feroe, iar Islanda va avea garanţii că
va fi protejată (adică, cotropită de britanici).
Au fost convenite acţiunile marinei în Mediterana în cazul intervenţiei italiene. S-

a decis, de asemenea, că guvernul belgian ar trebui să prezinte de urgenţă declaraţii
prin care să invite forţe aliate pe teritoriul Belgiei. În cele din urmă, s-a confirmat că,
în cazul în care Germania va lansa o ofensivă în Occident sau ar intra în Belgia,
operaţiunea „Royal city hall” va fi realizată.
Nu eram deloc mulţumit de ceea ce s-a întîmplat pînă acum în Norvegia. I-am
scris amiralului Pound:
10 aprilie 1940
„Germanii au reuşit să ocupe toate porturile de pe coasta norvegiană, cu excepţia
Narvik, iar pentru a-i expulza din oricare dintre aceste porturi vor f i necesare operaţiuni
la scară mare. Neutralitatea Norvegiei şi respectul nostru pentru această neutralitate ne-
au împiedicat să prevenim acest atac brutal (vulpea cînd nu ajunge la struguri zice că sînt acri,
nu „respectul pentru neutralitatea Norvegiei” a împiedicat britanicii s-o cotropească ci lipsa forţelor
necesare).Acum trebuie să luaţi o poziţie diferită. Va trebui să ne ocupăm de f aptul că
bazele noastre nordice vor f i atacate de la distanţe mai scurte. Va trebui să blocăm
intrarea în Bergen folosind cîmpurile de mine şi să ne concentrăm eforturile pe
capturarea portului Narvik, care va necesita o luptă lungă şi dură. Trebuie să asigurăm
imediat una sau două baze de alimentare pe coasta norvegiană. Trebuie să luptăm
pentru Narvik. Deşi am fost complet păcăliţi, nu există niciun motiv să credem că o luptă
lungă şi serioasă în acest raion nu va epuiza puterea inamicului într-o măsură mai mare
decît a noastră."
Timp de trei zile, ţara noastră a fost inundată de mesaje şi zvonuri din state
neutre. Acestea au fost completate de declaraţiile triumfătoare ale germanilor despre
pierderile pe care le-au cauzat marinei engleze şi despre operaţiunile lor impecabile de
a realiza capturarea Norvegiei (înaintea englezilor), în ciuda puterii superioare a flotei
engleze. Era evident că Marea Britanie a fost depăşită, luată prin surprindere şi, aşa
cum i-am scris şefului statului major naval, a fost păcălită. Ţara era neliniştită şi
pagina 78
toată furia a căzut asupra Ministerului marinei. Joi, 11 aprilie, am apărut în faţa
iritatei şi indignatei camere inferioare a parlamentului (Camera Comunelor). Am recurs la
o metodă pe care am găsit-o întotdeauna cea mai eficientă în astfel de cazuri: calm,
încet, am conturat evenimentele în succesiunea lor, subliniind toate adevărurile
neplăcute.
Aceasta a fost prima dată cînd am explicat în mod public ce dezavantaj am avut
la începutul războiului, deoarece Germania a abuzat de culoarul norvegian, cu alte
cuvinte de „calea sigură” şi cum am depăşit în sfîrşit scrupulele noastre, ceea ce:
„... f ăcîndu-ne onoare, în acelaşi timp ne-a provocat pagube... Este complet inutil să
învinovăţim aliaţii că nu au furnizat asistenţă şi protecţie semnificativă ţărilor neutre
dacă am f i fost ţinuţi la o distanţă respectuoasă pînă cînd Germania a atacat efectiv
aceste ţări neutre, în conformitate cu un plan pregătit ştiinţif ic. Aderarea strictă a
Norvegiei la neutralitate a provocat, în mare măsură, suferinţa cu care este acum sortită
şi asistenţa limitată pe care o putem oferi. Sper că alte ţări, care, poate mîine sau într-o
săptămînă sau într-o lună, vor f i victime ale planului înfrîngerii şi înrobirii lor la fel de
atent dezvoltat de statul major german, vor reflecta acest f apt."
Camera asculta aprobînd povestea mea despre evenimentele din Norvegia cînd
tocmai am primit veşti despre: bătălia care a avut loc marţi între „Renown” şi navele
inamice, raidul aerian asupra flotei engleze de la Bergen, şi mai ales despre raidul
căpitanului Warburton Lee în portul Narvik şi acţiunile sale acolo.
După o oră şi jumătate, după cîte se părea, Camera credea mult mai puţin în
amatorismul nostru. După ceva timp, ea a putut fi informată despre noile evenimente.
În dimineaţa zilei de 10 aprilie, nava de linie „Warspite” s-a alăturat flotei care
mergea spre Narvik. După ce am aflat despre atacul întreprins în zori de căpitanul
Warburton Lee, am decis să încercăm din nou să intrăm în port. A doua zi (12 aprilie),
bombardiere de pe portavionul „Fury” au atacat navele inamice în portul Narvik.
Raidul a avut loc pe vreme îngrozitoare şi vizibilitate slabă. S-au remarcat patru
lovituri în distrugătoare, am pierdut două avioane. Nu am putut fi mulţumiţi de aceste
măsuri. Narvik era foarte necesar pentru noi şi am decis să curăţăm acest port cel
puţin de navele germane. A venit punctul culminant al luptei.
Preţiosul „Renown” nu a participat la această luptă. Amiralul Whitworth şi-a

transferat pavilionul pe „Warspite”, iar la prînz, pe 13 aprilie, nava sa a intrat în fiord
cu o escortă de nouă distrugătoare şi cu portavionul „Fury”. Nu existau cîmpuri de
mine în fiord, dar distrugătoarele au alungat un submarin inamic; al doilea submarin
a fost scufundat de un avion dotat cu torpile „Swordfish”. Acest avion a descoperit şi
un distrugător german, care se ascundea într-un mic fiord pregătind o ambuscadă
pentru vasele de luptă. Acest distrugător a fost scufundat rapid.
La ora 13:30, cînd navele noastre au trecut printr-o parte îngustă a golfului şi se
aflau la 12 km de Narvik, cinci distrugătoare inamice au apărut în faţă. A început
pagina 79
imediat o luptă aprigă. În această a doua luptă navală de la Narvik, opt distrugătoare
germane, care au supravieţuit atacului navelor căpitanului Warburton Lee, au fost
scufundate sau avariate. Nu am pierdut nici o navă. A doua zi, dimineaţa devreme,
„Warspite” a plecat luînd la bord răniţii de pe distrugătoarele noastre.
„Am impresia, spunea amiralul Whitworth, că, în urma bătăliei de astăzi, trupele
inamice din Narvik sînt foarte speriate. Prin urmare, recomand să ocupaţi imediat oraşul
cu principalele forţe de debarcare.”
La intrarea în port au rămas doi distrugătoare pentru a urmări evenimentele.
Capitolul treisprezece
Narvik
De-a lungul multor generaţii, Norvegia, cu populaţia sa modestă şi aspră,

angajată în comerţ, transport maritim, pescuit şi agricultură, s-a îndepărtat de grijile
politicii mondiale. Zilele în care vikingii făceau campanii pentru a cuceri şi distruge o
parte semnificativă a lumii cunoscute atunci erau demult apuse. Războiul de o sută de
ani, războiul de treizeci de ani, războaiele lui William III şi Marlborough, tulburările
din vremea lui Napoleon şi conflictele ulterioare au lăsat Norvegia neatinsă şi
nevătămată. O parte semnificativă a oamenilor se gîndeau la neutralitate şi numai la
neutralitate. Armata minusculă şi populaţia, care dorea un singur lucru: să trăiască
în pace în ţara lor muntoasă şi semi-arctică, erau acum victima unei noi agresiuni
germane (în fond, agresiunea germană a fost provocată de englezi, care doreau să distrugă relaţiile
germane în întreaga lume, inclusiv în Norvegia).
Mulţi ani, Germania a manifestat o simpatia sinceră şi sentimente prietenoase

pentru Norvegia. După războiul anterior, cîteva mii de copii germani au găsit hrană şi
adăpost în Norvegia. Acum, locuind în Germania, au devenit adulţi şi mulţi dintre ei s-
au transformat în nazişti înflăcăraţi. A fost cazul maiorului Quisling, care, cu o mînă
de tineri, a copiat mişcarea fascistă şi a reprodus-o la scară mică în Norvegia. În
ultimii ani, în Germania au avut loc întîlniri ale nordicilor, la care au fost invitaţi mulţi
norvegieni. Norvegia a fost vizitată de lectori, artişti, cîntăreţi şi savanţi germani
pentru a promova dezvoltarea unei culturi comune. Toate acestea erau strîns legate cu
planul militar al lui Hitler şi, în acest fel, a fost creată o conspiraţie pro-germană
internă larg ramificată. În ea, fiecare angajat al serviciului diplomatic şi consular
german, fiecare agent de vînzări german şi-a îndeplinit rolul în conformitate cu
instrucţiunile misiunii diplomatice germane din Oslo. Fapta penală şi infracţională
comisă acum poate fi comparată cu „Seara siciliană” şi cu „Noaptea Sf. Bartolomeu”
pagina 80
(Nu văd analogia găsită de Churchill. ♦ „Seara siciliană” a fost o răscoală a sicilienilor, la 29 martie
1282, provocată de abuzurile domniei lui Charles I d’Anjou, care s-a încheiat cu exterminarea sau
expulzarea francezilor din toată insula; semnalul revoltei a fost dat de clopotele ce anunţau slujba de
vecernie ♦ „Noaptea Sf. Bartolomeu”, începută în noaptea de 24 august 1572 – ajunul sărbătorii
religioase Sf. Bartolomeu – a reprezentat masacrarea timp de şase zile a disidenţilor religioşi protestanţi,
cunoscuţi sub numele de hughenoţi. Masacrul, organizat de regele francez Charles al IX-lea şi de mama
sa Catherine de Medici, s-a soldat cu moartea a 2.000 de oameni la Paris şi 30.000 în întreaga Franţa).
Purtătorul de cuvînt al Parlamentului norvegian, Carl Hambro, nota:
„Atacul asupra Poloniei şi ulterior asupra Olandei şi Belgiei a fost precedat de un

schimb de note, au fost prezentate ultimatumuri. În Norvegia, germanii, sub pretextul
prieteniei, au încercat să distrugă statul într-o noapte întunecată, în tăcere, în trădare,
fără să declare război, f ără niciun avertisment. Norvegienii au fost loviţi nu atît de mult
de actul de agresiune, cît de conştientizarea că o mare putere, care-şi repeta prietenia de
mai mulţi ani, s-a dovedit brusc un duşman de moarte, că bărbaţii şi femeile cu care au
avut cîndva relaţii de prietenie sau de af aceri, pe care i-au primit cordial în patria lor, s-
au dovedit a f i spioni şi sabotori. Norvegienii au fost mai uimiţi că prietenii lor germani
de mulţi ani au dezvoltat planuri detaliate pentru invazia şi înrobirea ţării lor, decît
încălcarea de către Germania a tratatelor şi a tuturor obligaţiilor internaţionale." (dacă
britanicii ar fi reuşit cu planurile lor de cotropire a Norvegiei, probabil că numitul Carl Hambro ar fi scris
despre grija constantă a monarhiei engleze pentru asigurarea bunăstării norvegienilor.)
Regele, guvernul, armata şi cetăţenii, imediat ce şi-au dat seama ce se întîmplă,

au fost cuprinşi de o ură aprigă (toţi într-un cuget ş-o simţire, dar cu diviziile SS „Wiking” şi
„Nordland” sau legiunea SS Freiwilligen-Legion Norwegen, în care activau voluntari norvegieni, cum
rămîne ?).Dar era prea tîrziu. Pătrunderea germanilor şi propaganda pe care au lansat-
o pînă atunci au împiedicat norvegienii să vadă evenimente în lumina lor adevărată şi
le-a slăbit capacitatea de a rezista. Maiorul Quisling, vorbind la radio, aflat în mîinile
germanilor, s-a prezentat drept conducător pro-german al acestei ţări cucerite.
Guvernul norvegian, încă rece faţă de noi de frica Germaniei, era acum disperat
după ajutor. De la bun început a devenit evident că nu putem salva Norvegia de Sud.
Aproape toate trupele noastre antrenate şi multe doar parţial antrenate erau în
Franţa. Forţa aeriană mică, dar în continuă creştere era angajată pe deplin în
sprijinirea Forţei expediţionare britanice, a apărării naţionale şi a antrenamentului
sporit. Pentru a proteja obiectele vulnerabile, care erau extrem de importante, era
nevoie de zece ori mai multe arme antiaeriene decît aveam atunci.
Cu toate acestea, ne-am simţit obligaţi să facem tot ce ne stă în puteri pentru a
ajuta norvegienii (mai exact: pentru a lovi nemţii prin intermediul norvegienilor), chiar în
detrimentul propriilor noastre planuri şi interese. Părea destul de posibil să capturăm
portul Narvik şi să-l apărăm în interesul tuturor aliaţilor. Aici, regele Norvegiei şi-ar fi
putut ridica steagul fără teamă de subjugare. Se putea lupta pentru Trondheim,
întîrziind înaintarea invadatorilor către nord, pînă cînd Narvik era capturat şi
transformat într-o bază a armatei. Părea posibil să se întreprindă această operaţiune
pe mare cu forţe care depăşeau tot ceea ce inamicul ne putea opune, după ce s-a
pagina 81
deplasat opt sute de kilometri de-a lungul munţilor. Cabinetul a aprobat cu nerăbdare
toate măsurile posibile de salvare şi apărare ale porturilor Narvik şi Trondheim.
Trupele eliberate din proiectul finlandez şi nucleul trupelor pentru Narvik puteau fi
curînd gata de acţiune. Nu aveau aeronave, arme antiaeriene şi antitanc, tancuri,
transport şi pregătire de luptă. Toată Norvegia de Nord era acoperită de o zăpadă atît
de mare cum soldaţii noştri nu văzuseră niciodată, pe care nu umblaseră niciodată şi
pe care nu şi-o puteau imagina. Nu aveau încălţăminte pentru zăpadă şi nici schiuri.
Dar trebuia să facem tot ce puteam. Astfel a început această campanie, cu puţine
şanse de reuşită.
Era uşor de adunat rapid din nou pentru expediţia spre Narvik forţele care au
fost dispersate în urmă cu cîteva zile. Îmbarcarea unei brigăzi engleze şi a unităţilor
sale auxiliare a început imediat, iar primul convoi de nave a plecat spre Narvik pe 12
aprilie. Urmau într-o săptămînă două sau trei batalioane de puşcaşi alpini şi alte
unităţi franceze. Trupele norvegiene, care se aflau la nord de Narvik, ne puteau ajuta
la debarcare. Pe 5 aprilie, generalul-maior Mackey a fost numit comandant al
expediţiei care putea fi trimisă la Narvik. Instrucţiunile sale au fost întocmite într-o
formă adecvată pentru tratarea unei puteri neutre prietenoase. Conţinutul principal al
instrucţiunilor a fost următorul:
„Guvernul majestăţii sale şi Guvernul Republicii Franceze au decis să trimită trupe

terestre pentru operaţiuni împotriva Germaniei şi Norvegiei de Nord. Sarcina acestor
trupe este să-i alunge pe germani din zona Narvik şi să ocupe portul... Prima dvs.
sarcină va f i să cuceriţi un cap de pod la Harstad, să primţi sprijinul trupelor norvegiene,
care pot f i acolo, şi să obţineţi informaţiile necesare pentru planif icarea viitoarelor
operaţiuni. Desantul dvs. în caz de rezistenţă nu este de aşteptat. Totuşi, este posibil să
vă confruntaţi cu rezistenţă datorită determinării eronate a naţionalităţii dvs.; în acest
caz, înainte de a renunţa la încercarea de desant, veţi lua măsurile necesare pentru a
stabili naţionalitatea trupelor noastre. Decizia de debarcare este luată de of iţerul naval
principal după consultarea cu dvs. Dacă desantul nu este posibil în Harstad, ar trebui
să încercaţi să-l efectuaţi în alt loc adecvat. Debarcarea ar trebui să f ie întreprinsă cînd
veţi avea suf iciente trupe.”
În acelaşi timp, generalului Mackey i s-a înaintat o scrisoare personală a şefului

statului major imperial, general Ironside, care conţinea, în special, următoarea
remarcă:
„Este posibil să aveţi ocazia să prof itaţi de operaţiunile militare pe mare. N-o rataţi.
Trebuie să f iţi îndrăzneţ.”
Această remarcă suna oarecum diferit de instrucţiunea oficială. Amiralul Pound

şi cu mine, abordînd problema din mai multe puncte de vedere diferite, am convenit
că lordul Cork ar trebui să comande forţele navale în aceste operaţiuni combinate din
nord. Amîndoi l-am îndemnat, dacă era necesar, fără ezitare, să îşi asume riscuri şi să
ia cele mai decisive acţiuni pentru a pune mîna pe Narvik. Întrucît nu a existat niciun
pagina 82
dezacord între noi şi puteam discuta în continuare totul unul cu celălalt, i-am acordat
lordului Cork libertatea deplină de acţiune şi nu i-am dat niciun ordin scris. Ştia exact
ce ne dorim.
În noaptea de 12 aprilie, lordul Cork a plecat în grabă de la Rosyth pe „Aurora”.

El intenţiona să se întîlnească cu generalul Mackey la Harstad, un mic port din insula
Hinnoy, în fiordul Wage. Acest port a fost ales ca bază navală, deşi este situat la 120
km de Narvik. Cu toate acestea, pe 14 aprilie, a primit un mesaj de la amiralul
Whitworth de pe nava de linie „Warspite”, care a distrus toate distrugătoarele şi navele
germane ce livrau hrană şi echipament cu o zi înainte. Mesajul spunea:
„Sînt convins că acum Narvik poate f i capturat prin asalt direct, fără teama unei
rezistenţe serioase în timpul desantului. Cred că această operaţiune nu va necesita forţe
majore..."
Lordul Cork a trimis, aşadar, „Aurora” în Fiordul Skjel din Insulele Lofoten,
ocolind prin flanc calea de acces către Narvik. L-a îndrumat pe „Southampton” să i se
alăture la Fiordul Skjel. El intenţiona să strîngă forţe pentru un atac imediat. Aceste
forţe erau alcătuite din două companii ale Gărzilor scoţiene aflate la bordul navei
„Southampton”, detaşamente de marinari şi infanterie marină de pe „Warspite” şi alte
nave din fiordul Skjel. Cu toate acestea, a reuşit să contacteze „Southampton” prin
Ministerul marinei şi numai după o anumită întîrziere.
Lordul Cork a insistat în faţa generalului Mackey asupra necesităţii de a profita

de lichidarea tuturor forţelor navale germane şi de a lansa un atac direct asupra
portului Narvik cît mai curînd posibil. Cu toate acestea, generalul a răspuns că portul
era puternic fortificat. El a mai indicat că navele sale de transport nu sînt pregătite
pentru asalt, ci doar pentru debarcare nestingherită. Şi-a aşezat statul major într-un
hotel din Harstad şi trupele sale au început să debarce în apropiere. A doua zi, el a
declarat că, judecînd după informaţiile pe care le avea, debarcarea la Narvik era
imposibilă şi că nici măcar sprijinul tunurilor de pe vase nu putea ajuta. Lordul Cork
credea că susţinute cu foc de artilerie grea, trupele puteau debarca la Narvik cu
pierderi minore, dar generalul nu a fost de acord şi a putut găsi o justificare parţială
în instrucţiunile primite. Noi de la minister am insistat asupra unui atac imediat.
Între timp, la Narvik, trupele noastre din ce în ce mai numeroase au fost nevoite
să rămînă în golf, din cauza focului de mitralieră al germanilor. Acesta a fost un
obstacol serios şi neaşteptat.
Majoritatea detaliilor campaniei noastre improvizate mi-au trecut prin mîini şi

prefer, pe cît posibil, să rămîn la ceea ce am spus la vremea respectivă. Primul
ministru avea o dorinţă puternică, împărtăşită de cabinetul militar, să capteze atît
Trondheim, cît şi Narvik.
Cabinetul militar a decis să încerce efectuarea ambele operaţiuni: atît la Narvik,

cît şi la Trondheim. Ministrul de război ne-a avertizat cu prudenţă că ar putea fi
pagina 83
necesar să suplimentăm cu întăriri în curînd în Norvegia, luate de la armata noastră

din Franţa şi a sugerat să informăm în zilele următoare statul major francez despre
acest lucru.
Am fost de acord cu ministrul de război, dar am considerat prematur să

contactăm francezii în următoarele două zile. Acest lucru a fost acceptat. Cabinetul
militar a aprobat propunerea de a informa guvernele Suediei şi Norvegiei despre
intenţia noastră de a acapara atît Trondheim, cît şi Narvik şi că înţelegem importanţa
crucială a Trondheimului ca centru strategic, dar este important să luăm Narvik ca
bază navală. Am adăugat că trupele noastre nu intenţionau să treacă graniţa suedeză.
În acelaşi timp, am decis să cerem guvernului francez să ne acorde dreptul de a folosi
detaşamente ale puşcaşilor alpini pentru operaţiuni nu numai în Narvik şi să-l
informăm despre ceea ce am comunicat guvernului norvegian şi celui suedez.
În noaptea de 17 aprilie, o veste dezamăgitoare a venit de la Narvik. Se pare că

generalul Macksey nu urma încerce ocuparea oraşului prin asalt imediat cu sprijinul
artileriei de pe nave; iar lordul Cork nu putea face nimic împotriva lui. Am prezentat
poziţia cabinetului aşa cum mi se părea atunci.
17 aprilie 1940
„Din telegrama lordului Cork, este clar că generalul Macksey sugerează luarea a
două poziţii neocupate la marginea Narvik şi păstrarea lor pînă la topirea zăpezii,
eventual pînă la sfîrşitul lunii. Generalul se aşteaptă să-i f ie trimisă prima jumătate a
brigăzii de puşcaşi alpini, ceea ce, desigur, nu va f i făcut. O astfel de tactică înseamnă
că vom rămîne la Narvik cîteva săptămîni. Trebuie avut în vedere trimiterea unei
telegrame către lordul Cork şi generalul Macksey pentru a-i urma conţinutul:
«Sugestiile dvs. pot crea o situaţie dezastruoasă la Narvik şi pot duce la inacţiunea
uneia dintre cele mai bune brigăzi ale noastre. Nu vă putem trimite puşcaşi alpini.
„Warspite” va f i necesar în alt loc peste două-trei zile. Prin urmare, ar trebui să luaţi în
considerare cu atenţie posibilitatea de lua cu asalt Narvik sub acoperirea artileriei de pe
„Warspite” şi de pe distrugătoare, care ar putea opera şi din f iordul Rumbax.
Capturarea portului şi al oraşului ar marca un succes serios. Am dori să ne spuneţi
motivele pentru care această operaţiune nu este posibilă şi presupunerile dvs. despre
posibila rezistenţă pe care va trebui să o întîlniţi în port. Problema este foarte urgentă.»
Comitetul a aprobat textul telegramei, care a fost apoi trimisă. Nu a avut niciun
efect. Acum putem exprima doar opinii diferite cu privire la faptul dacă atacul ar fi
avut succes sau nu. Dar, pe de altă parte, însemna debarcarea de pe şalupe deschise,
sub foc de mitralieră, atît în Narvik, cît şi în fiordul Rumbax. Mă bazam pe rezultatele
tragerii de la distanţă apropiată cu tunurile imense ale navelor, care ar distruge
portul, l-ar învălui în fum şi acoperi cu zăpadă şi pămînt, toate cuiburile de mitralieră
ale nemţilor. Ministerul marinei a alocat obuze de mare explozie, adecvate atît pentru
navele de linie cît şi pentru distrugătoare.
pagina 84
Desigur, Lordul Cork, fiind la faţa locului şi avînd ocazia să judece natura tirului,
era hotărît pentru această încercare. La dispoziţia noastră erau peste patru mii dintre
cei mai buni soldaţi ai armatei noastre de cadre, inclusiv brigada de gardă şi unităţi de
infanterie marină. După ce ar fi debarcat pe ţărm, s-ar fi angajat imediat în luptă cu
apărătorii germani, ale căror trupe obişnuite, fără a număra echipajele salvate de
distrugătoarele scufundate, conform calculelor noastre, aşa cum ştim acum, nu a
atins nici măcar jumătate din numărul trupelor noastre. În timpul războiului
precedent, un astfel de echilibru de forţe ar fi fost considerat favorabil, iar acum nu
există factori noi. În etapele ulterioare ale acestui război, zeci de astfel de asalturi au
fost efectuate şi deseori cu succes.
Mai mult decît atît, ordinele trimise de comandant erau atît de clare şi imuabile
şi, în mod evident, prevedeau posibilitatea unor pierderi grele încît trebuiau executate.
Răspunderea pentru pierderile grele ar reveni autorităţilor competente din Anglia şi,
cel mai direct, asupra mea (ce uşor îşi asumă răspunderea ştiind că oricum n-ar fi păţit nimic, aşa
cum n-a primit niciodată vreo pedeapsă pentru crimele comise). Am înţeles că ar trebui să fie aşa;
dar indiferent ce am făcut sau spus eu, colegii mei şi lordul Cork, toate acestea nu au
făcut nicio impresie asupra generalului (spre cinstea lui, generalul Macksey s-a opus masacrării
populaţiei norvegiene). El era hotărît să aştepte pînă cînd zăpada s-ar fi topit. În ceea ce
priveşte sprijinul artileriei, el s-ar fi putut referi la un alineat din instrucţiunile sale
care interzic bombardarea care ar putea pune în pericol populaţia civilă. Cînd
comparăm această stare de spirit cu acel joc disperat al vieţii, al navelor şi al energiei
aproape febril, bazat pe un calcul atent, care le-a oferit germanilor succesele lor
strălucitoare, dezavantajele situaţiei noastre din această campanie devin evidente.
Capitolul paisprezece
Trondheim
Capturarea portului Trondheim, dacă ar fi fost posibilă, ar fi fost, fără îndoială,

cheia oricărei operaţiuni serioase în Norvegia Centrală. Capturarea lui însemna
deţinerea unui port sigur cu o dană pentru nave şi docuri. În acest port era posibilă
amenajarea une baze pentru o armată de 50 de mii de oameni sau mai mult. În
apropiere era un aerodrom din care puteau opera mai multe escadrile de luptă.
Stăpînirea oraşului Trondheim deschidea o legătură feroviară directă cu Suedia şi
permitea asistenţă reciprocă în cazul în care Suedia însăşi ar fi fost atacată. Doar de
la Trondheim era posibilă oprirea înaintării trupelor germane la nord de Oslo. Pe baza
principiilor generale ale politicii şi strategiei, aliaţii puteau în mod avantajos să lupte
la scară mare cu Hitler în Norvegia Centrală, dacă intenţionau să ajungă în această
zonă.
pagina 85
Se putea lua cu uşurinţă Narvik printr-un atac întreprins mai la nord de el, sau
forţat să se predea. Am dominat marea. În ceea ce priveşte operaţiunile aeriene, dacă
am fi fost capabili să stăpînim aerodromurile norvegiene, nu am fi ezitat să participăm
la lupte cu aviaţia germană la cea mai mare scară permisă de condiţiile dificile pentru
ambele părţi.
Toate aceste argumente erau convingătoare atît pentru consiliul militar francez,
cît şi pentru cabinetul militar englez şi pentru majoritatea consilierilor lor. Primul
ministru englez şi cel francez au fost unanimi. Generalul Gamelin şi-a exprimat
disponibilitatea de a trimite divizii franceze sau divizii engleze în Norvegia pentru
transferul lor din Franţa aceeaşi scară cu care germanii şi-au desfăşurat trupele. El
credea că luptele de mare amploare ar trebui purtate la sud de Trondheim, unde
aproape peste tot terenul este favorabil apărării. Se părea puteam trimite trupe şi
echipamente pe mare în zona de război, prin Trondheim, mult mai repede decît o
puteau face germanii rutier şi pe calea ferată din Oslo. Mai mult, ambele căi de
comunicaţie puteau fi blocate prin operaţiuni aeriene.
Nu era decît o singură problemă: puteam pune mîna pe Trondheim la timp ?

Putem ajunge acolo înainte de sosirea dinspre sud a forţelor inamice principale şi vom
putea să obţinem cel puţin un răgaz temporar din partea aviaţiei germane, care la
acea dată stăpînea spaţiul aerian ? Pe 13 aprilie, Ministerul naval a notificat oficial
comandantului-şef decizia Consiliului suprem de a aloca trupe pentru capturarea
Trondheim.
„Credeţi, se spunea în radiogramă, că bateriile de coastă pot f i distruse sau

avariate în aşa măsură încît navele de transport să poată intra în golf ? Dacă da, cîte
nave şi ce de tip puteţi oferi ?”
Ca răspuns, amiralul Forbes a cerut informaţii detaliate despre apărarea portului

Trondheim. El a fost de acord că navele de linie ar putea distruge sau avaria bateriile
de coastă în timpul zilei, dacă aveau proiectile corespunzătoare. Dar la acea vreme nu
existau astfel de proiectile pe navele flotei metropolitane. Prima sarcină şi cea mai
importantă, a subliniat el, era protejarea navelor de debarcare împotriva atacurilor
aeriene puternice în timpul trecerii de-a lungul unui coridor îngust de cincizeci de
kilometri lungime, iar a doua sarcină era depăşirea rezistenţei şi debarcarea, care
fusese stabilită în detaliu. În condiţiile menţionate, el nu a considerat posibilă
operaţiunea.
Statul major naval a insistat asupra punctului său de vedere, iar Amiralitatea, cu
acordul meu deplin, a trimis următorul răspuns pe 15 aprilie:
„Continuăm să credem că posibilitatea de a efectua operaţiunea descrisă ar trebui

să f ie explorată din nou. Acesta va avea loc nu mai devreme de şapte zile, care ar trebui
să se desfăşoare cu o pregătire minuţioasă. Pericolul atacurilor aeriene este aproximativ
acelaşi peste tot, unde navele de debarcare mari intră în zona de pericol. Planul nostru
pagina 86
este ca, pe lîngă bombardarea aerodromului din Stavanger de avioanele Forţelor aeriene
regale, în zorii zilei să înceapă tirul de pe „Suffolk” cu proiectile de mare explozie pentru
scoaterea din funcţie a aerodromului. Aerodromul din Trondheim poate f i dezactivat
ulterior prin acţiunile bombardierelor ambarcate. S-a dat ordin să se livreze de la Rosyth
proiectile cu o mare putere de explozie pentru tunurile de cincisprezece inci (un inci, sau ţol
= 2,54 centimetri). Pentru a ef ectua această operaţie ar f i necesar portavionul „Fury” şi
escadra 1 de crucişătoare. Pe această bază, vă rugăm să luaţi din nou în considerare
acest proiect important.”
Amiralul Forbes, deşi nu era destul de convins de validitatea planului, de această

dată a reacţionat mai favorabil. În răspunsul său, el a spus că nu sînt mari dificultăţi
pe partea navală, cu excepţia faptului că nu va fi în măsură să ofere apărare aeriană
pentru navele de debarcare. Operaţiunea necesita ca „Valiant” şi „Renown” să
protejeze portavionul „Glorios” de atacurile aeriene, „Warspite” pentru acoperire cu
artileria sa, precum şi cel puţin patru crucişătoare cu artilerie antiaerienă şi
aproximativ douăzeci de distrugătoare.
În timp ce dezvoltarea planului pentru un atac frontal asupra Trondheim era în

plină desfăşurare, două operaţiuni de desant suplimentare au fost deja efectuate de pe
mare, pentru a lansa un atac de pe uscat asupra oraşului. Prima dintre acestea s-a
desfăşurat la o sută cincizeci de kilometri nord - în Namsos, unde generalul-maior
Carton de Wiart a fost numit comandant al trupelor şi a primit ordin pentru
„capturarea zonei Trondheim”. El a fost informat că marina a debarcat anterior un
detaşament de trei sute de militari pentru a captura şi menţine capete de pod pînă la
debarcarea forţelor principale. Planul – Operaţiunea Hammer - era să se asigure că
două brigăzi de infanterie şi o divizie uşoară de puşcaşi alpini vor debarca în această
zonă, în acelaşi timp cu atacul principal al flotei asupra Trondheim. În acest scop,
brigada 146 şi a puşcaşii alpini au fost rechemaţi din apropiere de Narvik. Carton de
Wiart a decolat cu un hidroavion şi a ajuns la Namsus pe 15 aprilie seara, după ce a
fost supus unor atacuri aeriene aprige. O a doua debarcare a fost planificată la
Ondalsnes, la aproximativ 250 de kilometri sud-vest de Trondheim, de-a lungul
autostrăzii. Capul de pod a fost deja capturat aici de unităţi de puşcaşi marini, iar pe
18 aprilie, generalul de brigadă Morgan a ajuns aici cu trupele şi şi-a asumat
comanda. General-locotenentul Massi a fost numit comandant şef al tuturor trupelor
care participă la operaţiuni în Norvegia Centrală. Acest ofiţer a fost obligat să
îndeplinească rolul de comandă de la Ministerul de război, deoarece încă nu era
posibil să îşi plaseze statul major în Norvegia.
Pe 15 aprilie, am raportat că toate planurile erau puse în aplicare, dar existatau

dificultăţi grave. În Namsus, grosimea stratului de zăpadă atingea patru metri şi nu
exista nicio protecţie împotriva atacurilor aeriene. Aeronavele inamice au dominat
complet văzduhul şi nu aveam nici arme antiaeriene, nici aerodrom de pe care să
poată zbura escadrile noastre. Amiral Forbes, am adăugat, la început nu a dorit să
intre în Trondheim din cauza pericolului atacurilor aeriene. Desigur, era imperativ ca
pagina 87
Forţele aeriene regale să continue să atace aerodromul de la Stavanger, de pe care

aeronave inamice se îndreptau spre nord. Pe 17 aprilie, „Suffolk” trebuia să tragă
asupra acestui aerodrom cu tunurile sale de opt inci. Aceasta a fost aprobată şi tirul a
fost declanşat conform ordinului. S-a făcut o oarecare distrugere pe aeroport, dar cînd
„Suffolk” a pornit în călătoria de întoarcere, această navă a fost bombardată continuu
timp de şapte ore. A doua zi, nava a ajuns la Scapa Flow. Era grav avariată, puntea
era distrusă.
La Ministrul de război urma să fie numit comandantul operaţiei Trondheim. În

primul rînd, alegerea a căzut asupra generalului-maior Hotblack, care era foarte
apreciat, iar pe 17 aprilie, la şedinţa a şefilor de stat major, ţinută la Ministerul naval,
i-au fost prezentate sarcinile stabilite. Dar pe la ora unu şi jumătatea dimineaţa, a
făcut a făcut un infarct pe treptele palatului ducelui de York şi, după un timp, a fost
ridicat în stare inconştientă. Din fericire, a lăsat toate documentele la statul major
unde lucra la ele. În dimineaţa următoare, generalul de brigadă Bernie-Ficklin a fost
numit în locul lui Hotblack. De asemenea, a primit instrucţiuni şi a luat trenul spre
Edinburgh. Pe 19 aprilie, el şi statul său major au zburat la Scapa Flow. Avionul lor s-
a prăbuşit pe aerodromul din Cornwall. Pilotul şi unul dintre membrii echipajului au
fost ucişi, restul fiind răniţi grav; iar la noi conta fiecare zi care trecea.
Pe 17 aprilie, am prezentat cabinetul militar planul pentru operaţiunea principală

de debarcare la Trondheim, care a fost elaborat de statul major naval. În plus exista o
brigadă a armatei regulate franceze (2.500 de persoane), 1.000 de canadieni şi
aproximativ 1.000 de oameni din brigada armatei teritoriale ca rezervă. Comitetului de
coordonare militară i s-a spus că forţele disponibile sînt suficiente şi că riscul, de altfel
foarte mare, era în întregime motivat. Operaţiunea va fi susţinută de întreaga flotă. În
plus, pot fi folosite două portavioane cu aproximativ o sută de aeronave, inclusiv
patruzeci şi cinci de avioane de vînătoare-interceptare. Data debarcării a fost stabilită
provizoriu pentru 22 aprilie. A doua jumătate de brigadă de puşcaşi alpini va ajunge la
Trondheim nu mai devreme de 25 aprilie, cînd, aşa cum am sperat, ea va putea
debarca în Trondheim. Cabinetul militar a aprobat acest plan. Am făcut tot ce am
putut pentru a-l pune în practică. Amiralul Forbes se pregătea activ pentru această
lovitură şi se pare că nu există niciun motiv pentru a amîna operaţiunea programată
pentru 22 aprilie. Am aşteptat cu nerăbdare această operaţiune captivantă, care a fost
încuviinţată de mulţi miniştri prudenţi şi precauţi şi care părea să găsească un sprijin
deosebit la statul nostru major şi la toţi experţii noştri. Aceasta a fost situaţia din 17
aprilie.
Pe 18 aprilie, a avut loc o schimbare dramatică în opinia şefilor de stat major şi a

Ministerului naval. Această schimbare a fost cauzată, în primul rînd, de faptul că au
fost din ce în ce mai conştienţi de pericolul enorm cu care se confruntă flota noastră,
din cauza riscului pe care multe dintre cele mai bune nave ale noastre de linie ar fi
trebuit să şi-l asume, în al doilea rînd, de afirmaţiile Ministerului de război că dacă
flota noastră reuşeşte să intre şi să părăsească golful, o debarcare a trupelor în
pagina 88
prezenţa superiorităţii germane în aer ar fi riscantă. Pe de altă parte, din punctul de

vedere al acestor lideri militari, operaţiunile de desant, deja desfăşurate cu succes la
nord şi la sud de Trondheim, au deschis o soluţie mai puţin periculoasă. Am capturat
capetele de pod din Namsos şi Ondalsnes şi ne-am fortificat pe coastă; din surse
sigure a devenit cunoscut faptul că germanii au întărit apărarea la Trondheim; în
plus, în presă au apărut rapoarte despre intenţia noastră de a debarca la Trondheim.
Analizînd planul iniţial în lumina acestor noi factori, şefii de stat major au recomandat
schimbarea acestuia.
În loc de un atac frontal, ei ne-au îndemnat să profităm de succesul nostru

neaşteptat la debarcarea trupelor în Namsus şi Ondalsnes şi să încercăm să prindem
Trondheim în cleşte din nord şi sud. Astfel, au susţinut, am putea transforma o
întreprindere extrem de riscantă într-o operaţiune care ar putea produce aceleaşi
rezultate cu un risc mai mic. Şefii de stat major au indicat că o astfel de operaţie de
încercuire, spre deosebire de un atac direct, va face disponibile multe nave valoroase
pentru operaţiuni în alte zone, în special în zona Narvik.
Aflînd despre această transformare bruscă, m-am indignat şi i-am întrebat cu

încăpăţînare pe toţi ofiţerii care aveau o legătură cu asta. În curînd mi-a devenit clar
că toţi liderii militari erau împotriva operaţiunii, pe care ei înşişi au susţinut-o cu
cîteva zile în urmă.
În această privinţă, m-am împăcat cu abandonarea operaţiei Hammer. Am

prezentat toate faptele primului ministru în după-amiaza zilei de 18 aprilie şi, deşi a
fost teribil de dezamăgit, ca şi mine, nu a avut de ales şi a trebuit să ia o nouă poziţie.
În război, ca şi în viaţă, de multe ori trebuie să alegem cea mai bună posibilitate după
eşecul unui plan mult dorit, dar, după ce am făcut o alegere, ar fi o nebunie să nu
promovăm noua variantă prin toate mijloacele.
A doua zi, am explicat cabinetului militar circumstanţele care au provocat

anularea atacului direct asupra portului Trondheim şi am declarat că noul plan,
aprobat de prim-ministru, era în principal să trimită întreaga divizie uşoară de puşcaşi
alpini către generalul Carton de Viarte, pentru a ataca raionul Trondheim din nord şi
pentru a trimite brigada de trupe regulate franxeze ca întăriri generalului de brigadă
Morgan, care a debarcat la Ondalsnes şi şi-a mutat trupele pentru a-l pune mîna pe
Dombos. O altă brigadă, a armatei teritoriale, va fi trimisă pe prima linie sudică. Este
posibil să se mute unele dintre aceste trupe mai departe pentru a consolida
norvegienii din zona Oslo. Am reuşit să debarcăm toate trupele noastre pe uscat, fără
pierderi (fără să socotim pierderea navei pe care erau încărcate toate vehiculele aflate
la dispoziţia generalului de brigadă Morgan). Noi planuri prevăd desantul a 25 de mii
de oameni pînă la sfîrşitul primei săptămîni a lunii mai. Francezii ne-au oferit încă
două divizii uşoare. Cel mai important lucru cu care am avut dificultăţi a fost
asigurarea liniilor de comunicare şi a bazelor de aprovizionare necesare trupelor
noastre. Aceste baze puteau fi supuse unor raiduri aeriene puternice.
pagina 89
Ministrul de război a declarat atunci că noul plan nu era cu mult mai sigur decît
planul pentru un atac direct asupra Trondheim. Pînă cînd vom pune mîna pe
aerodromul din Trondheim, nu se poate face nimic pentru a respinge atacurile pe
scară mare ale aeronavelor inamice. Această critică a planului a fost convingătoare.
Cu toate acestea, generalul Ironside a susţinut cu tărie noul plan, exprimînd speranţa
că generalul Carton de Viart, care, după ce a primit întăriri din partea francezilor, va
avea, potrivit lui, forţe destul de mari, iar o parte semnificativă a acestora care avea o
mare mobilitate, va putea să încalece calea ferată care duce de la Trondheim spre
Suedia. Trupele aflate deja în Dombos nu aveau nici tunuri, nici vehicule. Cu toate
acestea, ar fi trebuit să poată menţine poziţii defensive. Pentru noi a fost clar că nu
am avut o alegere plăcută, dar trebuie să acţionăm. Cabinetul de război a aprobat
planul revizuit de acţiune împotriva Trondheim.
Acestea fiind stabilite, am început să mă ocup de portul Narvik, a cărui capturare

părea pe cît mai importantă pe atît şi mai posibilă după ce am abandonat atacul de la
Trondheim.
Este imposibil să descriem mai bine situaţia generală din acel moment decît a
făcut în rezumatul său generalul Ismay la data de 21 aprilie:
„Scopul operaţiunii de la Narvik este să ocupăm oraşul şi să punem mîna pe calea

ferată care duce la graniţa suedeză. Atunci, dacă dacă va f i necesar, ne-am putea
trimite trupele la minele de f ier din Gallivar, a căror stăpînire este obiectivul principal al
tuturor operaţiunilor din Scandinavia.
De îndată ce gheaţa s-a topit la Luleå, şi acest lucru se va întîmpla în aproximativ o
lună, este necesar să ne aşteptăm ca germanii, prin ameninţări sau forţă, să capete
posibilitatea avansării nestingherite a trupelor lor cu scopul de a captura minele de la
Gallivar şi, eventual, de a înainta şi de a consolida trupele lor în Narvik. Prin urmare,
trebuie să rezolvăm Narvik în aproximativ o lună.
Scopul operaţiunii în zona Trondheim este capturarea portului şi, astf el, să obţinem
o bază pentru alte operaţiuni în Norvegia Centrală şi, dacă va f i necesar, în Suedia.
Operaţiunile de desant s-au desfăşurat în Namsus, la nord de Trondheim, şi la sud în
Ondalsnes. Planul este ca trupele noastre din Namsos să încalece calea ferată care duce
de la Trondheim spre est, înconjurînd astf el germanii af laţi în oraş de la est şi nord-est.
Prima sarcină a trupelor care au debarcat în Ondalsnes este de a ocupa poziţii defensive
în cooperare cu norvegienii din Lillehammer, pentru a preveni trimiterea de întăriri la
Trondheim de la trupele germane af late la Oslo. Autostrăzile şi căile ferate dintre Oslo şi
Trondheim trebuie acaparate. Cînd această sarcină va f i f inalizată, o parte din trupele
noastre vor avansa spre nord plecînd din sud de la Trondheim.
În acest moment, atenţia noastră este atrasă în primul rînd asupra zonei
Trondheim. Este necesar să sprijinim norvegienii şi să îi împiedicăm germanii să trimită
întăriri la Trondheim. Capturarea portului Narvik nu este o sarcină urgentă acum, dar va
deveni mai necesară de îndată ce gheaţa din Golful Botnic va începe să se topească.
Dacă Suedia intră în război, Narvik va deveni o ţintă vitală.
pagina 90
Operaţiunile care se desfăşoară în prezent în Norvegia Centrală sînt extrem de

periculoase şi ne confruntăm cu dif icultăţi grave. În primul rînd, nevoia urgentă de a veni
imediat în ajutorul norvegienilor (generalul foloseşte un limbaj de lemn; nu nevoia de a ajuta
norvegienii a prelevat ci interesul Londrei de a curma legăturile economice ale Germaniei cu Norvegia;
dacă n-ar fi fost ameninţarea engleză, Hitler n-ar fi trimis armata în această ţară nordică pentru a apăra
interesele germane şi – sîc ! – pentru a veni în ajutorul norvegienilor ameninţaţi de cotropirea britanică.)
ne-a f ăcut să debarcăm în grabă pe teren trupe nepregătite, folosind tot ceea ce putea f i
rapid mobilizat. În al doilea rînd, trebuie să aterizăm trupe pe teritoriul Norvegiei,
folosind baze care nu sînt adaptate pentru a primi formaţiuni militare mari.
Singura bază recunoscută din zonă - Trondheim - este în mîinile inamicului. Folosim
Namsus şi Ondalsnes, care sînt porturi de importanţă secundară şi care nu au aproape
nicio f acilitate pentru descărcarea materialelor militare, iar liniile de comunicare care le
leagă de interiorul ţării sînt proaste. În consecinţă, descărcarea mijloacelor de transport
mecanic, a artileriei, a proviziilor şi a benzinei (nu se poate obţine nimic la f aţa locului)
(adică nu era nimic de jefuit) este o problemă dif icilă, chiar dacă nimeni şi nimic nu ne-a
deranjat. Astfel, numărul de trupe pe care le putem deţine în Norvegia va f i strict limitat
pînă cînd vom reuşi să capturăm Trondheim.”
Desigur, se poate susţine că toate operaţiunile din Norvegia, la care am lua parte,
indiferent de succesul lor local, vor fi anulate de teribila bătălie din Franţa, care era
tot mai aproape. În decurs de o lună, armatele principale ale aliaţilor au fost înfrînte
sau aruncate în mare. Era necesar să aruncăm în lupta pe viaţă şi pe moarte tot ce
aveam. În consecinţă, norocul noastru a fost că nu am putut concentra o mare armată
şi o forţă aeriană în regiunea Trondheim. Vălul viitorului se ridica treptat. Pe baza
informaţiilor pe care le-am avut la mijlocul lunii aprilie, sînt în continuare de părere că
ar fi trebuit să insistăm asupra operaţiunii Hammer şi a atacului de la Trondheim din
trei părţi, cu care toată lumea a fost de acord. Dar accept toată responsabilitatea că
nu i-am putut convinge pe consilierii noştri experimentaţi de această nevoie, într-un
moment în care s-au opus atît de decisiv acestui plan, ridicînd obiecţii serioase. Cu
toate acestea, în acest caz, ar fi fost mai bine să abandonez operaţiunea împotriva
portului Trondheim şi să concentrez toate forţele asupra capturării portului Narvik.
Dar era deja prea tîrziu pentru asta. Multe dintre trupele noastre erau pe ţărm, iar
norvegienii strigau după ajutor (care norvegieni ? Cei din diviziile Waffen SS ?).
Capitolul Cincisprezece
pagina 91
Eşecuri în Norvegia
Pe 20 aprilie, am acceptat să-l numesc pe lordul Cork ca singur comandant al

forţelor navale, terestre şi aeriene din zona Narvik, punînd astfel generalul Mackey
direct sub comanda sa. Am sperat că prin eliberarea generalului Mackey de
responsabilitatea directă, îl vom lăsa să simtă că poate lua mai liber decizii tactice
îndrăzneţe. Rezultatul nu a îndeplinit aceste aşteptări. El a continuat să aducă tot
felul de argumente, şi nu era lipsă de acestea, pentru a împiedica acţiuni decisive.
În săptămîna care a trecut de la respingerea ideii unui atac surpriză asupra

oraşului Narvik, situaţia nu s-a schimbat în favoarea noastră. Două mii de soldaţi
germani, cu siguranţă, lucrau zi şi noapte la fortificaţiile lor defensive, care, la fel ca
oraşul, erau sub adăpostul unui strat de zăpadă. Pînă la acest moment, duşmanul
avea deja, fără îndoială, două sau trei mii de marinari care au scăpat de
distrugătoarele scufundate. Măsurile pe care le-au luat pentru a folosi aviaţia au
devenit din ce în ce mai reuşite, iar navele noastre, precum şi forţele terestre au fost
supuse unor bombardamente din ce în ce mai intense.
Lordul Cork a decis să ordone acţiuni de recunoaştere prin luptă sub acoperirea
focului artileriei navale, dar generalul Mackey a intervenit. El a afirmat că înainte de
începerea presupusei acţiuni împotriva oraşului Narvik, a considerat că este de
datoria sa să raporteze că sub comanda sa nu va exista niciun soldat sau ofiţer care
să nu se simtă ruşinat pentru sine şi pentru ţara sa, dacă vor exista mii de bărbaţi,
femei şi copiii norvegieni din Narvik victime ale bombardamentului intenţionat. Lordul
Cork s-a limitat să transmită această declaraţie fără comentarii. Nici premierul, nici
eu, nu am putut participa la şedinţa comitetului de apărare din 22 aprilie, deoarece în
acea zi trebuia să fim la şedinţa Consiliului militar suprem din Paris. Înainte de a
pleca, am întocmit un răspuns aprobat de colegii mei.
„Cred că Lordul Cork este f amiliarizat cu instrucţiunile de bombardare date la

începutul războiului. Dacă consideră că este necesar să depăşească aceste instrucţiuni,
deoarece inamicul foloseşte clădirile oraşului pentru a rămîne în Narvik, el poate
considera rezonabil să dea un avertisment în şase ore, folosind toate mijloacele de care
dispune."
Am ajuns la Paris, abătut de evenimentele alarmante ale campaniei haotice din

Norvegia, care a fost condusă de englezi. Dar Reynaud, întîmpinîndu-ne, a început
întîlnirea cu o declaraţie privind legea marţială generală, atît de serioasă încît, în
comparaţie cu aceasta, operaţiunile noastre scandinave păreau nesemnificative.
„Geografia, a spus el, oferă Germania avantaje permanente. Are 190 de divizii,
dintre care 150 pot fi folosite pe frontul de vest. Aliaţii au 100 de divizii, dintre care 10
sînt engleze. Germania are acum 80 de milioane de oameni, cu ei poate forma, să
zicem, 300 de divizii. Franţa abia dacă se poate aştepta ca în Occident pînă la sfîrşitul
anului să existe 20 de divizii engleze. Prin urmare, trebuie să ne confruntăm cu forţele
pagina 92
inamice mari şi în continuă creştere, depăşindu-ne într-un raport de 3:2, care rapid va
creşte pînă la 2:1. În ceea ce priveşte echipamentele, Germania are avantaje atît în
domeniul aviaţiei şi a armamentului aeriene, cît şi în domeniul artileriei şi a stocului
de muniţie".
Aşa a vorbit Raynaud.
La asta am ajuns în comparaţie cu vremea ocupării regiunii Rin în 1936, cînd

erau suficiente numai acţiunile poliţiei; sau cu vremea München-ului, cînd Germania
se ocupa de problema cehoslovacă şi putea trimite doar 13 divizii pentru frontul de
vest; sau chiar din septembrie 1939, cînd continua rezistenţa poloneză, în Occident
existau doar 42 de divizii germane. Toată această superioritate terifiantă a fost
rezultatul faptului că aliaţii odată victorioşi, chiar şi atunci cînd erau atotputernici, nu
au îndrăznit niciodată să facă un pas decisiv pentru a se opune agresiunii şi încălcării
repetate a tratatelor de către Hitler (conducătorii francezi şi englezi n-au făcut paşi decisivi fiindcă sperau
că Hitler, în colaborare cu Polonia şi stătuleţele baltice, se va năpusti asupra URSS, caz în care le-ar fi dat nemţilor o
mînă de ajutor; din acest motiv au fost părtaşi la dispariţia Austriei ca stat şi distrugerea Cehoslovaciei).
După această sumbră trecere în revistă a evenimentelor, a căror seriozitate o

cunoşteam foarte bine, am revenit la problema scandinavă. Primul ministru a descris
clar situaţia. Am debarcat fără pierderi 13 mii de soldaţi în Namsus şi Ondalsnes.
Forţele noastre au avansat mai departe decît ne aşteptam. Raynaud a anunţat că
patru divizii franceze cu armament uşor vor fi expediate.
Atunci am vorbit, pentru prima dată la întîlnirile acestui organism, subliniind

dificultăţile asociate cu debarcarea trupelor şi descărcarea diverselor echipamente
militare sub controlul deplin al aeronavelor şi a submarinelor inamice. Deşi pînă la
acel moment, 13 mii de oameni erau deja debarcaţi în siguranţă, aliaţii încă nu şi-au
creat baze şi nu au operat pe uscat, avînd linii de comunicaţii nesigure şi practic fără
artilerie şi fără sprijin aerian. Aceasta a fost situaţia din Norvegia Centrală.
În Narvik, germanii erau mai puţin puternici. Portul era mai puţin expus riscului
de atacuri aeriene şi, imediat eram în siguranţă în port, era posibil să debarcăm mult
mai repede. Acele forţe care nu puteau debarca în porturile situate la sud trebuiau să
meargă la Narvik. Printre unităţile alocate pentru această operaţiune nu a existat
niciuna capabilă să se deplaseze pe un teren acoperit cu zăpadă groasă. În Narvik,
sarcina era nu numai de a ocupa portul şi oraşul şi nici măcar să curăţim de germani
întreaga regiune, ci să înaintăm pe calea ferată pînă la graniţa suedeză (evident, pentru a
pune mîna pe regiunea minieră suedeză care livra minereu de fier Germaniei, fără ca nemţii să fi ocupat
militar Suedia; şi atunci, cum rămîne cu „eliberarea” populaţiei norvegiene ca „striga după ajutor” ?).
Cu toţii am înţeles clar întreaga lipsă de speranţă a situaţiei noastre dificile şi am

realizat că în momentul respectiv nu se putea face aproape nimic pentru a o
îmbunătăţi. Consiliul militar suprem aliat a decis că obiectivele militare imediate sînt:
a) capturarea Trondheim şi b) capturarea Narvik şi concentrarea unui număr suficient
de forţe aliate pe frontiera suedeză.
pagina 93
A doua zi am vorbit despre pericolele cu care se confruntă olandezii şi belgienii şi

refuzul lor de a lua vreo măsură împreună cu noi. Am înţeles perfect că Italia ne poate
declara război în orice moment. Amiralii Pound şi Darlan urmau să coordoneze diverse
activităţi navale în Mediterana. Generalul Sikorsky a fost invitat şi el la această
întîlnire. El a spus că în cîteva luni poate forma o forţă de 100 de mii de oameni. De
asemenea, s-a stabilit un sprijin hotărît pentru a forma divizii poloneze în Statele
Unite.
La această şedinţă s-a mai decis că, dacă Germania va invada Olanda, armatele
aliate vor intra imediat în Belgia, fără să se mai adreseze guvernului belgian (adică,
cotropirea Belgiei) şi că Forţa aeriană regală va putea bombarda şantierele şi rafinăriile
germane din Ruhr.
La întoarcere, eram atît de îngrijorat nu numai de eşecul complet al încercărilor

noastre de a zdrobi inamicul, ci şi de eşecul metodei noastre de a purta războiul, încît
am scris următoarea scrisoare premierului:
„În efortul de a vă sprijini în toate modurile, trebuie să vă avertizez că în Norvegia

vă apropiaţi de o catastrof ă teribilă. Vă sînt foarte recunoscător că, la solicitarea mea, v-
aţi asumat conducerea zilnică a comitetului de coordonare militară... Cu toate acestea,
cred că ar trebui să vă spun că nu vreau să-mi asum din nou aceste responsabilităţi
fără autoritatea necesară. Acum nimeni nu are autoritate. Comitetul este format din şase
şef i (şi şef i adjuncţi) de stat major, trei miniştri şi generalul Ismay. Toţi aceştia au drept
de vot atunci cînd se decide asupra operaţiunilor norvegiene (altele decît Narvik). Dar
niciunul dintre ei, cu excepţia dvs., nu este responsabil pentru dezvoltarea şi
gestionarea politicii militare. Dacă vă consideraţi capabil să suportaţi această povară,
atunci puteţi conta pe devotamentul meu nelimitat ca ministru naval. Dacă consideraţi
că nu puteţi suporta această sarcină, ţinînd cont de toate celelalte atribuţii, ar trebui să
vă transferaţi autoritatea către un împuternicit care va putea efectua conducerea
generală a operaţiunilor noastre militare şi va avea sprijinul dvs., precum şi sprijinul
cabinetului militar, numai dacă din anumite motive întemeiate acest lucru nu va f i
imposibil."
Încă nu reuşisem să trimit această scrisoare cînd am primit un mesaj de la

premier, el scria că a cîntărit situaţia din Scandinavia şi a ajuns la concluzia că
aceasta este nesatisfăcătoare. Mi-a cerut să-l vizitez seara, după prînz, pe Downing
Street, pentru a discuta întreaga situaţie în particular.
Nu am înregistrat conversaţia noastră, care a avut cel mai prietenos caracter.

Sînt sigur că am expus principalele argumente în scrisoarea mea netrimisă şi că
premierul a fost de acord cu greutatea şi dreptatea lor. El chiar a vrut să-mi ofere
împuternicirea despre care am pomenit şi nu au existat dificultăţi între noi. Cu toate
acestea, a trebuit să se consulte cu cîteva figuri proeminente şi să le convingă. Abia la
1 mai, el a reuşit să anunţe guvernul şi cei în cauză despre următoarele:
pagina 94
1 mai 1940
„Am studiat, în consultare cu miniştrii departamentelor militare, prioritatea
problemelor militare şi soluţiile acestora şi trimit pentru informarea colegilor mei un
memoriu care prezintă cîteva modif icări decise a f i f ăcute imediat. Trei miniştri militari
sînt de acord cu aceste schimbări. Cu aprobarea ministrului naval, generalul maior G. L.
Ismey, cavaler al ordinului Bath şi cavaler al ordinului «Pentru distincţie militară», este
numit şef al statului major central, care, aşa cum este indicat în memorandum, va f i pus
la dispoziţia ministrului naval. Generalul maior Ismay, care va îndeplini aceste atribuţii,
este numit în acelaşi timp membru în comitetul şef ilor de stat major.
Neville Chamberlain.
Sistemul de apărare
Pentru a centraliza mai mult gestionarea războiului, se introduc următoarele
modif icări în sistemul actual.
Ministrul naval va continua să prezideze toate şedinţele comitetului de coordonare
militară, care nu sînt prezidate de premier, iar în absenţa acestuia din urmă va acţiona
ca adjunct al său la aceste şedinţe, la soluţionarea tuturor problemelor sesizate de către
cabinetul militar.
El va f i responsabil în numele comitetului de coordonare militară pentru
instrucţiunile şi directivele date comitetului şef ilor de stat major şi, în acest scop, va
avea dreptul să convoace comitetul pentru consultări personale în orice moment cînd
consideră că este necesar.
Şef ii de stat major îşi păstrează în continuare obligaţia de a-şi exprima opiniile
guvernului şi, împreună cu statul major respectiv, elaborează planuri pentru atingerea
oricăror obiective indicate de către ministrul naval în numele comitetului de coordonare
militară, însoţindu-şi planurile cu comentariile pe care le consideră necesare.
Şef ii de stat major, care în mod individual vor continua să f ie responsabili f aţă de
miniştrii respectivi, vor trebui să informeze în mod constant ministerul despre toate
constatările lor.
Pentru a f acilita punerea în aplicare a planului general prezentat mai sus şi a of eri
mijloace convenabile pentru menţinerea unui contact strîns între ministrul naval şi şef ii
de stat major, ministrul naval va f i asistat corespunzător de statul major central (spre
deosebire de statul major naval), condus de un of iţer principal de stat major, care va f i,
în acelaşi timp, membru al comitetului şef ilor de stat major."
Am fost de acord cu acest sistem care îmi părea o îmbunătăţire vizibilă. Aş putea
acum să convoc şedinţe şi să prezid şedinţele comitetului şefilor de stat major, fără de
care nu s-ar putea face nimic, iar acum devenisem oficial responsabil pentru
„instrucţiunile şi directivele” care le sînt date. Generalul Ismay, un ofiţer superior de
stat major care conducea statul major central, a fost pus la dispoziţia mea ca ofiţer şi
reprezentant al statului major, iar în această funcţie a devenit membru deplin al
comitetului şefilor de stat major. Relaţiile mele personale şi oficiale cu generalul Ismay
şi relaţia sa cu comitetul şefilor de stat major au continuat fără întrerupere sau
diminuare, de la 1 mai 1940 pînă la 27 iulie 1945, cînd am demisionat.
pagina 95
Acum este necesar să reamintim cursul luptelor pentru Trondheim. Unitatea

noastră nordică de la Namsus se afla la 130 de kilometri de oraş; unitatea noastră
sudică din Ondalsnes se află la 250 de kilometri distanţă. Lovitura frontală prin fiord
(operaţiunea Hammer) a trebuit să fie abandonată, în parte din cauza temerilor că
aceasta ar duce la pierderi mari, parţial în speranţa unei manevre giratorii. Ambele
manevre au eşuat complet. Detaşamentul de la Namsos, sub comanda lui Carton de
Wiart, s-a grăbit să meargă înainte, în conformitate cu instrucţiunile, în ciuda zăpezii
norvegiene şi a aeronavelor germane. La 19 aprilie, brigada a ajuns la Verdal, la 80 de
kilometri de Trondheim, situat în partea de nord a fiordului. Mi-a fost clar, şi am
avertizat statul major, că germanii ar putea transfera maritim într-o singură noapte
forţe mari de la Trondheim pentru a da o lovitură zdrobitoare trupelor noastre. Acest
lucru s-a întîmplat două zile mai tîrziu. Trupele noastre au fost nevoite să se retragă
cîţiva kilometri, pînă acolo unde a putut inamicul să le împingă.
Pînă la urmă, toţi ai noştri, istoviţi, degeraţi şi indignaţi, s-au întors la Namsos,
unde rămaseseră puşcaşii alpini francezi, iar Carton de Wiart, ale cărui opinii au fost
luate în considerare în astfel de cazuri, a spus că acum nu mai rămîne decît o
evacuarea. Trupele au fost încărcate în noaptea de 3 mai şi erau deja departe în marea
liberă cînd, în zori, au fost depistate de aeronave de recunoaştere germane. În
intervalul 08:00 - 15:00, bombardierele inamice, val după val, au atacat navele de
război şi de transport. Din fericire, nu s-au înregistrat lovituri pe niciuna dintre navele
de transport, deşi aeronavele britanice nu au putut proteja convoiul. Distrugătorul
francez „Bison” şi distrugătorul englez „Afridi”, pe care se aflau unităţile noastre de
ariergardă, „au fost scufundate, luptînd pînă la capăt”.
Alte greutăţi au căzut asupra trupelor noastre care au debarcat în Ondalsnes;

dar aici cel puţin am provocat pagube inamicului. Ca răspuns la apelurile insistente
ale generalului norvegian Ruge, care a decis să se opună cu trupele sale germanilor,
brigadă 148 de infanterie a generalului de brigadă Morgan a înaintat grăbit, chiar pînă
la Lillehammer. Aici a luat contact cu trupele norvegiene epuizate, pe care germanii cu
superioritatea celor trei divizii complet echipate le-au învins de-a lungul autostrăzii şi
căii ferate de la Oslo la Dombos şi Trondheim. Morgan s-a implicat în luptă.
Nava care transporta vehiculele generalului de brigadă Morgan, precum şi toată

artileria şi mortierele, a fost scufundată. Dar tinerii soldaţi ai forţelor sale teritoriale,
cu puştile şi mitralierele lor, au luptat îndîrjit împotriva avangărzilor germane
înarmate nu numai cu obuzere de 5,9 inci ci şi cu numeroase mortiere grele şi mai
multe tancuri. La 24 aprilie, primul batalion al brigăzii 15, care a plecat din Franţa, a
ajuns pe frontul care se prăbuşea. Generalul Paget, care comanda aceste trupe
regulate, a aflat de la generalul norvegian Ruge că forţele sale erau epuizate şi nu mai
puteau continua operaţiunile militare pînă nu se odihneau şi nu erau reechipate. Prin
urmare, el a luat comanda imediat ce a sosit şi s-a angajat hotărît în lupte cu
germanii. Folosind cu îndemînare calea ferată, care, din fericire, a rămas intactă, a
pagina 96
retras unităţile din luptă brigada lui Morgan, care pierduse şapte sute de oameni şi
unele unităţi norvegiene.
După luptele ariergarda, în timpul cărora germanii au suferit pierderi

semnificative şi după ce au luptat peste 150 de kilometri, aceste trupe au ajuns din
nou la mare la Ondalsnes. Acest loc mic, ca Namsus, a fost şters de pe faţa
pămîntului prin bombardamente; dar în noaptea de 1 mai, brigada 15 cu rămăşiţele
brigazii 148 a lui Morgan a fost luată la bord de crucişătoarele şi distrugătoarele
engleze şi a ajuns acasă fără alte obstacole.
Pentru a întîrzia avansul inamicului la nord spre Narvik cît mai mult timp, am
trimis companii speciale la Mosoyen, la 160 de kilometri nord de-a lungul coastei;
aceste unităţi erau formate după modelul care ulterior a devenit cunoscut sub numele
de „comando”. Erau comandate de un ofiţer de iniţiativă, colonelul Gabbins. Mi-am
dorit foarte mult ca o mică parte din detaşamentul de la Namsos să meargă pe coasta
mai departe pe maşini spre Grong. Chiar şi două sute de soldaţi erau suficienţi pentru
mici lupte cu ariergarda. De la Grong puteau merge pe jos pînă la Mossoyen. Am
sperat că în acest fel să cîştig timp, oferindu-i astfel lui Gabbins posibilitatea de a-şi
fortifica poziţia, spre a respinge acele mici grupe pe care inamicul le putea trimite pînă
la acel moment. Am fost în mod repetat asigurat că drumul era impracticabil.
Generalul Massy a trimis solicitări insistente de la Londra. I s-a spus că nici un grup
mic de puşcaşi alpini francezi nu au putut schia pe acest traseu.
„Era evident, scria generalul Massy cîteva zile mai tîrziu în raportul său, dacă
puşcaşii alpini francezi nu se puteau retrage pe acest drum, nici germanii nu puteau
înainta de-a lungul lui... Acest lucru s-a dovedit a f i o greşeală, deoarece germanii
foloseau traseul în toate felurile şi se mişcau atît de repede încît trupele noastre din
Mosoyen nu au avut nici măcar timp să-şi fortif ice poziţia, cel mai probabil, nu vom
putea păstra acest punct."
Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat. Distrugătorul „Janes”, făcînd un „sens

giratoriu” pe mare, a depus acolo o sută de puşcaşi alpini şi două tunuri antiaeriene
uşoare, dar apoi au plecat înainte de sosirea germanilor.
Noi, care aveam superioritate pe mare şi puteam debarca oriunde pe coasta

neprotejată, am fost depăşiţi de inamic, care a parcurs distanţe lungi pe uscat
indiferent de obstacole. În această luptă norvegiană, trupele noastre excelente: gărzile
scoţiene şi irlandeze au fost înfrînate de tineretul nazist datorită energiei, iniţiativei şi
pregătirii sale militare.
Urmîndu-ne datoria, noi, necruţîndu-ne forţele, am încercat să obţinem un cap

de pod în Norvegia.
Am crezut că soarta a fost foarte crudă cu noi. Acum vedem că nu a fost deloc
cazul. Între timp, ne puteam consola doar cu o serie de evacuări reuşite. Insucces la
Trondheim! Sfîrşit la Narvik! Astfel, în prima săptămînă a lunii mai, au fost singurele
pagina 97
rezultate pe care le-au putut vedea englezii, aliaţii noştri şi întreaga lume neutră,
prietenoasă şi ostilă. Avînd în vedere rolul proeminent pe care l-am jucat în aceste
evenimente şi incapacitatea de a explica eşecurile, sau deficienţele statului nostru
major şi ale instituţiilor guvernamentale, precum şi metodele noastre de război, a fost
cu adevărat un miracol că am păstrat şi am menţinut respectul publicului şi
încrederea parlamentului. Acest lucru se datora faptului că timp de şase pînă la şapte
ani am prezis corect cursul evenimentelor şi am vorbit cu nesfîrşite avertismente
ignorate atunci, dar amintite acum.
Am urmărit deja dezvoltarea campaniei norvegiene pînă în momentul în care

aceasta a fost împinsă în fundal de evenimente colosale. Superioritatea germanilor în
proiectare, conducere şi energie era de necontestat. Au derulat în mod constant un
plan de acţiune conceput cu atenţie. Aceştia au înţeles genial aplicarea largă şi
cuprinzătoare a aviaţiei. În plus, calităţile lor individuale au fost, fără îndoială, mai
mari, mai ales atunci cînd au acţionat în grupuri mici. În Narvik, un detaşament
german format în grabă, care număra abia 6 mii de oameni, a ţinut circa 20 de mii de
soldaţi aliaţi în golf şase săptămîni.
Asaltul asupra portului Narvik, lansat atît de genial de armată, a fost paralizat de
refuzul comandantului armatei de a-şi asuma un risc enorm. Dispersarea forţelor
noastre între Narvik şi Trondheim a afectat ambele planuri. Abandonarea atacului
frontal de la Trondheim a mărturisit indecizia Înaltului Comandament englez; nu
numai specialiştii militari sînt responsabili pentru acest lucru, ci şi lideri politici care
au cedat atît de uşor sfaturilor lor. La Namsus, am bătut pasul pe loc fără rost. Numai
în Ondalsnes am lovit. În şapte zile, germanii au mers de la Namsos la Mosoyen, pe un
drum pe care englezii şi francezii l-au declarat impracticabil. În Bodø şi Mo, în timpul
retragerii detaşamentului lui Gabbins către nord, am ajuns prea tîrziu, iar inamicul,
deşi a trebuit să parcurgă sute de kilometri pe un teren accidentat, acoperit de
zăpadă, ne-a presat mereu din spate, în ciuda unei serii de lupte episodice de succes.
Atacul lui Hitler asupra Norvegiei s-a încheiat în „crepusculul războiului”. S-a
stins într-o flacără orbitoare a unei explozii militare atît de groaznice, pe care
omenirea nu o cunoscuse încă. Am descris starea de transă în care Franţa şi Anglia
au petrecut opt luni, cînd întreaga lume era nedumerită. Această fază s-a dovedit a fi
cea mai dăunătoare pentru aliaţi. Condiţia morală a Franţei, a soldaţilor şi a
oamenilor săi, a devenit acum, în luma mai, cu siguranţă mai rea decît la începutul
războiului.
Nu s-a întîmplat nimic de acest fel în Anglia. Cu toate acestea, am rămas totuşi
un guvern cu un singur partid, condus de un prim ministru de care opoziţia se
distanţase ostil şi care nu a primit sprijin activă din partea sindicatelor.
Poziţia calmă, sinceră, dar inertă a guvernului nu a putut provoca acele eforturi
energice nici în cercurile guvernamentale, nici în fabricile militare care erau de o
pagina 98
necesitate vitală. Tot ce era nevoie era lovitura unei catastrofe şi abordarea pericolului,
astfel încît forţele latente ale englezilor să se trezească. Alarma urma să sune.
Capitolul şaisprezece
Norvegia. Faza finală
Cu încălcarea cronologiei, are sens să spunem cum s-a încheiat episodul

norvegian.
După 16 aprilie, Lordul Cork a fost obligat să suspende atacul direct şi imediat
asupra portului Narvik.
Bombardamentul de trei ore lansat pe 24 aprilie de pe nava de linie „Warspite” şi

de pe trei crucişătoare nu au reuşit să alunge garnizoana din oraş. L-am rugat pe
şeful statului major naval să fie de acord să înlocuiască „Warspite” cu o navă mai
puţin valoros, dar nu mai puţin util pentru bombardament - nava de linie
„Rezolution”. Între timp, sosirea forţelor franceze şi poloneze şi, într-o măsură şi mai
mare, dezgheţul care începuse, l-a determinat pe Lordul Cork să se grăbească cu
atacul asupra oraşului. Noul plan era să debarce în partea de nord a fiordului, dincolo
de Narvik, iar apoi să atace oraşul prin fiordul Rumbax. Brigada 24 de gardă a fost
retrasă pentru a respinge avansul german de la Trondheim; dar pînă la începutul lunii
mai erau trei batalioane de puşcaşi alpini, două batalioane ale legiunii străine
franceze, patru batalioane poloneze şi un detaşament norvegian de aproximativ 3.500
de oameni. Inamicul, la rîndul său, a primit întăriri de la Divizia 3 de munte, care au
fost fie transferate cu avionul din sudul Norvegiei, fie transportate în secret pe calea
ferată care lega de Suedia.
Prima debarcare a fost realizată sub conducerea generalului Macksey în

Bjerkwick în noaptea de 13 mai, cu foarte puţine pierderi. Generalul Auchinleck, pe
care l-am trimis să comande toate forţele din nordul Norvegiei, a fost prezent la
debarcare şi a luat comanda a doua zi. El a primit instrucţiuni de a nu permite
furnizarea de minereu de fier germanilor şi de a apăra punctul forte din Norvegia. Noul
comandant englez a cerut, în mod natural, întăriri foarte mari pentru a aduce puterea
trupelor sale la 17 batalioane, 200 de tunuri anti-aeriene grele şi uşoare şi 4 escadrile
aeriene. Dar nu puteam promite decît satisfacerea pe jumătate a cererilor sale.
Din acel moment, evenimentele cu semnificaţie colosală au început să joace un

rol dominant. Pe 24 mai, în mijlocul unei crize cauzate de o înfrîngere zdrobitoare, s-a
decis aproape în unanimitate să concentrăm tot ce avem în Franţa şi în patria
noastră. Cu toate acestea, Narvik a trebuit să fie capturat pentru a distruge portul şi
pagina 99
pentru a ne acoperi plecarea. Principala lovitură pentru Narvik prin fiordul Rumbax a
început pe 27 mai. Au participat două batalioane ale legiunii străine şi un batalion
norvegian sub conducerea experimentată a generalului Betuar. Operaţiunea a fost un
succes complet. Debarcarea a fost aproape fără pierderi, iar contraatacul inamicului a
fost respins. La 28 mai, am luat Narvik. Germanii, care au rezistat mult timp unor
forţe care i-au depăşit de patru ori, s-au retras în munţi, lăsînd 400 de prizonieri în
mîinile noastre.
Acum, a trebuit să renunţăm la tot ce am obţinut cu preţul unor eforturi atît de

grele. Retragerea a fost ea însăşi o operaţiune semnificativă, încredinţînd dificilă
sarcină flotei, ale cărei forţe erau deja atît de încordate cu luptele din Norvegia,
Canalul Mînecii şi Marea Irlandei. Ameninţarea de la Dunkerque atîrna asupra
noastră şi toate forţele uşoare disponibile au fost trase spre sud. Flota de linie trebuia
să fie pregătită pentru rezistenţa la intruziune. Multe crucişătoare şi distrugătoare au
fost deja trimise spre sud pentru a preveni invazia. În Scapa Flow, comandantul-şef a
avut la dispoziţie mari nave de linie: „Rodney”, „Valient”, „Renown„ şi „Repulse”. Erau
aici pentru circumstanţe neprevăzute.
La Narvik, evacuarea era în plină desfăşurare, iar pînă pe 8 iunie, toate trupele -
franceze şi engleze - cu 24 de mii de oameni, împreună cu o mulţime de echipamente
şi arme militare, au fost încărcate şi transportate de trei convoaie, fără a întîmpina
niciun obstacol din partea inamicului, ale cărui trupe constau din cîteva mii de
soldaţi, împrăştiaţi, dezorganizaţi, dar victorioşi. În aceste ultime zile, protecţia fiabilă
împotriva aviaţiei germane a fost asigurată nu numai de aviaţia navală, ci şi de
escadrila de Hurricane din bazele de coastă. Convoaiele care au plecat din Narvik au
ajuns în siguranţă la destinaţie, iar campania engleză din Norvegia s-a încheiat.
Din toate aceste dezastre şi confuzii, a apărut un fapt important care a afectat
întregul război. Într-o luptă disperată cu marina engleză, germanii şi-au distrus
propria flotă, de care aveau imperioasă nevoie pentru viitoarele confruntări decisive. În
toate luptele navale de pe coasta Norvegiei, aliaţii au pierdut un portavion, două
crucişătoare, o corvetă şi nouă distrugătoare. Şase crucişătoare, două corvete şi opt
distrugătoare au fost avariate, dar au putut fi reparate. Pe de altă parte, pînă la
sfîrşitul lunii iunie 1940 - o dată semnificativă - flotă germană nu avea mai mult de
un crucişătorr înarmat cu tunuri de opt inci, două crucişătoare uşoare şi patru
distrugătoare. Deşi multe dintre navele lor deteriorate puteau fi, ca şi ale noastre,
reparate, marina Germană nu a mai fost un factor hotărîtor în rezolvarea celei mai
importante sarcini: invadarea Angliei.
Capitolul şaptesprezece.
pagina 100
Căderea guvernului
Numeroasele dezamăgiri şi suferinţe care ne-au fost provocate de scurta

campanie din Norvegia au declanşat o mare confuzie în Anglia însăşi, iar pasiunile au
făcut furori chiar în inimile celor care în anii de dinainte de război s-au caracterizat
prin apatie şi orbire extremă. Opoziţia a cerut o dezbatere privind legea marţială, iar
aceasta au fost programată pentru 7 mai. Camera Comunelor s-a umplut de deputaţi
care se aflau într-o stare de iritare extremă. Declaraţia de deschidere a lui
Chamberlain nu putea conţine ostilitate. Totuşi el a fost întrerupt, batjocorit şi i-a fost
amintit discursul său din 5 aprilie, cînd într-o situaţie complet diferită a spus, din
greşeală, „Hitler a ratat ocazia”. El a descris noua mea poziţie şi relaţia mea cu şefii de
stat major. Răspunzînd lui Herbert Morrison, el a explicat că nu am avut aceste
împuterniciri în timpul operaţiunilor norvegiene. Un vorbitor după altul, de pe ambele
părţi ale camerei, cu amărăciune şi ardoare fără precedent cu aplauze de pretutindeni,
a atacat guvernul şi, în special, pe şeful acestuia.
În a doua zi, 8 mai, dezbaterea a continuat, în ciuda deciziei de a fi oprite, şi a

luat caracterul unei expresii de neîncredere. Herbert Morrison în numele opoziţiei a
cerut votul. Primul ministru s-a ridicat din nou, a acceptat provocarea şi i-a îndemnat
foarte neconvingător pe prietenii săi să-l susţină. El avea dreptul la acest lucru,
deoarece aceşti prieteni îi susţineau acţiunile, precum şi inacţiunea şi, prin urmare,
au împărtăşit cu el responsabilitatea din anii de dinainte de război. Însă acum stăteau
derutaţi şi tăcuţi, iar unii dintre ei s-au alăturat demonstraţiei ostile. Această zi a fost
ziua ultimei apariţii decisive a lui Lloyd George în Caera Comunelor. Într-un discurs
care nu a durat mai mult de douăzeci de minute, el a dat o lovitură zdrobitoare şefului
guvernului. A încercat să mă protejeze:
"Nu cred că ministrul naval a fost complet vinovat pentru tot ce s-a întîmplat în
Norvegia."
Am contestat imediat:
"Îmi asum întreaga responsabilitate pentru toate acţiunile ministerului naval şi sînt
pe deplin pregătit să-i împărtăşesc soarta."
După ce m-a avertizat că nu trebuie să permit să fiu transformat într-un fel de

adăpost pentru pentru a-mi proteja colegii, Lloyd George a îndreptat armele împotriva
lui Chamberlain:
„Nu este vorba despre cine sînt prietenii premierului. Problema este mult mai
serioasă. ”
A numit sacrificiile. Ţara este pregătită pentru orice sacrificiu, atîta timp cît are
conducere adecvată, cît timp guvernul arată clar care este scopul, iar dacă ţara este
încrezătoare că cei care o conduc nu fac tot ce este necesar, nu va depune niciun
efort.
pagina 101
„Declar solemn, a concluzionat el, că premierul ar trebui să dea un exemplu de

sacrif iciu de sine, pentru că nimic altceva nu va contribui la victoria în acest război decît
demisia sa din postul de prim ministru."
În calitate de miniştri, am fost cu toţii unanimi. Ministrul de război şi ministrul

aviaţiei au vorbit deja. M-am oferit voluntar să vorbesc la încheierea dezbaterii, care a
fost numai datoria mea, nu numai de la loialitatea faţă de liderul căruia am servit, dar
şi din cauza rolului crucial pe care l-am jucat în folosirea forţei noastre insuficiente în
timpul încercării disperate de a ajuta Norvegia (limbaj de lemn cinic ! „Ajutorul” acordat
Norvegiei însemna, de fapt, blocarea importurilor germane de minereu de fier prin porturile acestei ţări).
Am făcut tot posibilul pentru a prelua controlul camerei către guvern, în ciuda
observaţiilor continue făcute mai ales de pe băncile opoziţiei laburiste. Am făcut acest
lucru cu o inimă uşoară, amintindu-le pacifismul lor eronat şi periculos din anii
trecuţi şi despre cum, cu doar patru luni înainte de începerea războiului, au votat unii
împotriva împuternicirii. Am crezut că eu şi puţinii prieteni care m-au susţinut, dar
deloc laburişti, aveam dreptul la astfel de critici. Cînd m-au lovit, am parat lovitura şi
i-am provocat. Uneori era un astfel de zgomot, încît nici măcar nu mi se auzeau
cuvintele. Şi totuşi, a fost clar tot timpul că furia lor nu era îndreptată împotriva mea,
ci împotriva premierului, pe care l-am apărat cu toată puterea, ignorînd orice alte
considerente. La ora 11, cînd m-am aşezat, Camera a votat.
Guvernul a primit o majoritate de 81 de voturi, dar peste 50 de conservatori au

votat cu opoziţia laburistă şi liberală. Şi nu exista nicio îndoială că, în esenţă, dacă nu
formal, atît dezbaterea cît şi votul erau o demonstraţie vie a lipsei de încredere în
Chamberlain şi guvernul său.
La sfîrşitul dezbaterii, m-a rugat să merg la el şi mi-am dat seama imediat că a

luat în serios atitudinea camerei faţă de el. A crezut că acest lucru nu poate continua.
Trebuia creat un guvern naţional. Un singur partid nu poate suporta sarcina. Cineva
ar trebui să formeze un astfel de guvern în care toate partidele să fi prezente, pentru
că altfel nu vom putea face faţă sarcinilor noastre dificile.
Satisfăcut de natura ostilă a dezbaterii şi fiind sigur de corectitudinea acţiunilor

mele din trecut privind problemele aflate în joc, am decis ferm să continui lupta (era
satisfăcut fiindcă simţise că poate lua scaunul şefului său: Chamberlain).
„A fost o dezbatere dif icilă, dar aţi primit o largă majoritate. Nu puneţi la inimă. În
ceea ce priveşte Norvegia, avem mai multe scuze decît acuze. Consolidaţi-vă guvernul cu
reprezentanţii tuturor partidelor şi vom continua să acţionăm pînă cînd majoritatea
noastră ne va părăsi.”
Aşa am spus. Dar acest lucru nu l-a convins şi nu l-a mîngîiat pe Chamberlain şi
l-am lăsat aproape de miezul nopţii, încrezător că va persevera în hotărîrea sa de a se
jertfi dacă nu va găsi o altă cale, dar nu va încerca să continue războiul cu un guvern
al unui singur partid.
pagina 102
Nu-mi amintesc exact cum s-au desfăşurat evenimentele în dimineaţa zilei de 9

mai, dar s-au întîmplat următoarele. Secretarul aerian Sir Kingsley Wood a fost foarte
apropiat de prim-ministru în calitate de coleg şi prieten. Au lucrat împreună o lungă
perioadă de timp şi au avut încredere completă unul în celălalt. Am aflat de la el că
Chamberlain a decis să formeze un guvern naţional şi, dacă nu ar putea conduce
singur, va renunţa la postul său oricui avea încredere în el şi a putut să facă acest
lucru. Aşadar, după-amiaza ştiam deja că e posibil să mi se ofere să conduc guvernul.
Această perspectivă nu m-a încîntat dar nici nu m-a îngrijorat. Am considerat aceasta
ca fiind cea mai bună opţiune. Am prevăzut evenimentele şi cursului lor. După-
amiaza, prim-ministrul m-a chemat la Downing Street, unde l-am găsit pe lordul
Halifax. După ce am discutat despre situaţia generală, ni s-a spus că Attlee şi
Greenwood vor ajunge în cîteva minute pentru o consultare.
Cînd au sosit, cei trei miniştri s-au aşezat pe o parte a mesei, iar liderii opoziţiei
de cealaltă parte. Chamberlain a declarat că este imperativ să formăm un guvern
naţional şi ar dori să ştie dacă Partidul Laburist ar fi de acord să facă parte dintr-un
guvern condus de Chamberlain. În acel moment, la Bornemouth, avea loc o conferinţă
a laburiştilor. Discuţia a fost pe tonul cel mai politicos, dar era clar că liderii laburişti
nu-şi vor lua nicio obligaţie fără să-şi consulte proprii oameni şi au sugerat clar că, în
opinia lor, răspunsul va fi nefavorabil. Apoi au plecat. A fost o zi luminoasă, însorită,
iar lordul Halifax şi cu mine am stat o vreme pe o bancă din grădina casei cu numărul
10, ca să nu mai vorbim de nimic specific. Apoi m-am întors la Ministerul naval, unde
am fost foarte ocupat toată seara şi cea mai mare parte a nopţii.
A sosit dimineaţa zilei de 10 mai şi odată cu ea a venit cea mai importantă veste.
Pachetele de telegrame au plouat la Ministerul de război, Ministerul naval şi
Ministerul afacerilor externe. Germanii au dat lovitura mult aşteptată. Olanda şi
Belgia au fost invadate. Inamicul a trecut graniţele în multe locuri. A început invazia
armatei germane în Franţa.
În jurul orei 10, m-a vizitat sir Kingsley Wood, ajuns direct de la premier. Mi-a
spus că Chamberlain este înclinat să creadă că marea bătălie care soseşte îl obligă să
rămînă în postul său. Kingsley Wood i-a spus, dimpotrivă, că noua criză consolidează
nevoia de a forma un guvern naţional, pentru că doar un astfel de guvern putea
rezista crizei. Chamberlain, a adăugat el, a fost de acord. La ora 11, prim-ministrul m-
a chemat din nou la Downing Street. Acolo l-am întîlnit din nou pe lordul Halifax. Ne-
am aşezat de partea cealaltă a masei la care stătea Chamberlain. El ne-a spus că, în
opinia sa, nu a putut să formeze un guvern naţional. Răspunsul pe care l-a primit de
la liderii laburişti nu i-a lăsat nicio îndoială în acest sens. Prin urmare, a apărut
întrebarea pe cine ar trebui să recomande regelui după ce demisia sa va fi acceptată.
El şi-a păstrat sîngele rece, imperturbabil şi a părut să se fi detaşat complet de partea
personală a problemei.
De-a anilor în lunga mea activitate în folosul general, am avut multe date
importante, dar aceasta a fost, fără îndoială, cea mai importantă. De obicei vorbesc
pagina 103
mult, dar de data asta am tăcut. Chamberlain a avut în clar minte scena furtunoasă,
care a izbucnit în Camera Comunelor cu două zile înainte, cînd părea să fi intrat într-o
dispută foarte aprigă cu Partidul Laburist. Deşi am făcut acest lucru pentru a-l
susţine şi proteja, totuşi a înţeles că acest lucru ar putea împiedica acest partid să mă
sprijine în condiţiile date. Nu-mi amintesc exact cuvintele lui, dar acesta era exact
sensul lor. Biograful său Felling afirmă în mod specific că l-a preferat pe lordul
Halifax. În timp ce am continuat să tac, a avut loc o pauză lungă. Fără îndoială, mi s-a
părut mai mult decît tăcerea de două minute în timpul sărbătorii zilei de armistiţiu.
Atunci a vorbit Halifax. El a spus că, în opinia sa, poziţia de pair şi nu de membru al
Camerei Comunelor îngreuna pentru el îndeplinirea îndatoririlor de prim-ministru
într-un război ca acesta. El ar fi fost responsabil de toate, dar nu ar fi fost capabil să
conducă parlamentul, pe baza încrederii de care depinde fiecare guvern. A vorbit aşa
timp de cîteva minute şi, pînă la sfîrşit, a devenit clar că această sarcină va cădea şi
că deja a căzut pe mine. Apoi am vorbit pentru prima dată. Am spus că nu voi intra în
negocieri cu niciunul dintre partidele de opoziţie pînă cînd regele nu m-ar fi însărcinat
să formez un guvern. Aceasta a pus capăt importantei conversaţii şi am revenit la
obiceiurile obişnuite şi simple ale oamenilor apropiaţi, care au lucrat împreună mulţi
ani şi a căror viaţă în domeniul serviciilor şi în afara lui a fost marcată de prietenia
inerentă politicii engleze. Apoi m-am întors la Ministerul naval, unde, aşa cum vă
puteţi imagina, am avut multe de făcut. În biroul meu erau miniştri olandezi. Traşi la
faţă şi obosiţi, cu o expresie de groază în ochi, tocmai sosiseră din Amsterdam. Ţara
lor a fost atacată fără cea mai mică explicaţie sau avertizare. O avalanşă de foc şi oţel
s-a năpustit peste graniţe, iar cînd rezistenţa a izbucnit şi poliţiştii de frontieră
olandezi au deschis focul, s-a făcut un raid aerian devastator. Întreaga ţară era într-o
agitaţie groaznică. A fost lansat un plan de apărare pregătit de multă vreme; s-au
deschis baraje şi s-a inundat cu apă în toate direcţiile. Dar germanii trecuseră deja
liniile exterioare şi se repeziră prin barajul Zuiderzee. Putem face ceva pentru a
preveni acest lucru? Din fericire, în apropiere se afla flotila noastră, care a primit
imediat ordin să deschidă foc asupra barajului şi să provoace cele mai mari pagube
posibile invadatorilor care avansau. Regina era încă în Olanda, dar cu greu ar fi putut
rămîne acolo mult timp.
În urma acestor negocieri, Ministerul marinei a emis numeroase ordine tuturor

navelor noastre aflate în vecinătate şi s-au stabilit relaţii strînse cu Marina Regală
Olandeză. Chiar şi cu exemplul Norvegiei şi Danemarcei recent ocupate, miniştrii
olandezi păreau incapabili să înţeleagă cum marea naţiune germană, care nu vorbise
cu o zi înainte despre nimic altceva decît despre prietenie, şi care era obligată să
respecte Tratatul de neutralitate a Olandei, care a fost atît de strict aplicat, a comis
brusc acest atac teribil şi brutal. Cu aceste conversaţii şi alte chestiuni a trecut o oră,
sau poate două. Multe telegrame proveneau de la toate graniţele afectate de înaintarea
armatelor germane.
Se părea că punerea în aplicare a versiunii moderne a vechiului plan al lui

Schlieffen, extins pentru a include operaţiunea olandeză, era în plină desfăşurare. În
pagina 104
1914, flancul drept al invaziei germane a lovit Belgia, dar s-a oprit nu departe de
Olanda. Atunci se ştia că dacă acest război ar fi fost întîrziat cu trei pînă la patru ani,
germanii ar fi creat încă un grup de armate ar fi adaptat transporturile pentru
mişcarea prin Olanda. Acum această faimoasă mişcare a început în prezenţa tuturor
condiţiilor menţionate şi a tuturor atributelor unei ofensive bruşte, trădătoare. Dar
mai erau alte evenimente înainte. Lovitura decisivă a inamicului a fost concepută nu
sub forma mişcărilor ocolitoare de pe flanc, ci sub forma unei străpungeri a frontului
principal.
Acest lucru nu a fost prevăzut de nimeni dintre noi şi de niciunul dintre francezii,
care deţineau funcţii de comandă responsabile. La începutul anului, într-un interviu
publicat, am avertizat aceste ţări neutre cu privire la soarta care ameninţa să le
lovească, datorită amplasării trupelor şi construcţiei de autostrăzi şi căi ferate, precum
şi conform planurilor germane capturate. Cuvintele mele au stîrnit doar nemulţumiri.
Pe fundalul acestei bătălii colosale şi zdrobitoare, conversaţiile calme pe care le-

am avut pe Downing Street au dispărut şi s-au retras în fundal. Cu toate acestea, îmi
amintesc că mi sa spus că Chamberlain a mers sau va merge la rege, iar acest lucru,
desigur, era de aşteptat. Apoi am fost chemat la palat la ora 18:00. Distanţa de la
Ministerul naval pînă la palat se parcurge în doar două minute. Deşi, aşa cum mă
aşteptam, ziarele de seară erau pline de veşti terifiante de pe continent, nu era
menţionată nicio criză guvernamentală. Oamenii nu au avut încă timp să realizeze ce
se întîmplă în străinătate şi în ţara noastră şi, prin urmare, la porţile palatului încă
nu era strînsă mulţimea.
Am fost condus imediat la rege. Majestatea Sa m-a primit foarte amabil şi m-a
invitat să mă aşez. Cîteva clipe m-a privit căutător şi viclean, apoi a spus:
― Presupun că nu ştiţi de ce am trimis după dvs. ?
Aplicînd tonul său, i-am răspuns:
― Sire, pur şi simplu nu ştiu de ce.
El a rîs şi a spus:
― Vreau să vă rog să formaţi un guvern.
I-am răspuns că, bineînţeles, că o voi face.
Regele nu a stabilit nicio condiţie pentru ca guvernul să fie de natură naţională şi

mi-am dat seama că nu sînt în mod oficial legat de acest aspect. Dar, avînd în vedere
tot ceea ce s-a întîmplat şi evenimentele care au dus la demisia lui Chamberlain,
situaţia necesita în mod clar formarea unui guvern naţional. Dacă era imposibil să
ajungem la un acord cu partidele de opoziţie, din punct de vedere constituţional nu
exista niciun obstacol în calea creării celui mai puternic guvern dintre toţi cei care sînt
gata să sprijine ţara în momentul pericolului, cu condiţia ca un astfel de guvern să
pagina 105
cîştige o majoritate în Camera Comunelor. I-am spus regelui că voi trimite imediat
după liderii partidelor laburist şi liberal, că intenţionez să creez un cabinet militar
format din cinci sau şase miniştri şi sper să-i prezint cel puţin cinci nume înainte de
miezul nopţii. Cu aceasta s-a încheiat audienţa mea şi m-am întors la Ministerul
naval.
Între orele 19 şi 20 am fost vizitat de Attlee la cererea mea. L-a adus pe

Greenwood cu el. Le-am spus că mi-a fost încredinţată sarcina formării unui guvern şi
am întrebat dacă se vor alătura cu Partidul Laburist. Au răspuns afirmativ. Le-am
oferit puţin mai mult de o treime din locuri, două din cinci sau poate şase în cabinetul
militar şi l-am rugat lui Attlee să-mi ofere o listă pentru a putea discuta imediat
despre distribuirea posturilor specifice. Am menţionat Bevin, Alexander, Morrison şi
Dalton ca oameni ale căror servicii erau necesare imediat în funcţii înalte. Desigur, îi
cunosc de mult timp pe Attlee şi pe Greenwood de la Camera Comunelor. În cei
unsprezece ani de dinainte de război, luînd o poziţie mai mult sau mai puţin
independentă, am fost mult mai probabil să mă confrunt cu guvernele conservatoare
şi naţionale decît cu opoziţia laburistă sau cea liberală. Am avut o discuţie amicală o
perioadă şi au plecat să le telefoneze prietenilor şi susţinătorilor din Bournemouth, cu
care, fără îndoială, au avut un contact strîns în ultimele 48 de ore.
I-am sugerat lui Chamberlain să conducă Camera Comunelor în funcţia de

preşedinte al Consiliului. El a răspuns telefonic că acceptă oferta şi a spus că în
aceeaşi seară, la ora 21, va face o declaraţie la radio cu privire la demisia sa şi va
solicita sprijin pentru succesorul său, pe care îl va ajuta. Toate acestea le-a spus în
cele mai generoase expresii. I-am cerut lordului Halifax să devină membru al
cabinetului militar, păstrînd totodată postul de ministru al afacerilor externe. Pe la ora
10 i-am trimis regelui o listă de cinci nume, aşa cum am promis. Era obligatoriu
numirea a trei miniştri militari. Am decis deja pe cine să numesc: Eden ar trebui să fie
la Ministerul de război; Alexandru la Ministerul naval, iar liderul partidului liberal,
Archibald Sinclair, la Ministerul aviaţiei. În acelaşi timp, am păstrat portofoliul
Ministrului apărării pentru mine, fără să încerc, totuşi, să stabilesc amploarea
autorităţii sale.
Astfel, în seara zilei de 10 mai, la începutul acestei bătălii colosale, am fost

învestit cu cea mai mare putere din stat, pe care l-am condus pe parcursul a cinci ani
şi trei luni, în timp ce războiul mondial se desfăşura. La sfîrşitul războiului, cînd toţi
duşmanii noştri s-au predat necondiţionat sau urmau să facă acest lucru, am fost
îndepărtaţi imediat de alegătorii englezi de la orice formă de administrare a afacerilor
lor.
În aceste ultime zile pline de evenimente ale crizei politice, pulsul mi-a bătut cu
acelaş calm. Am perceput toate evenimentele aşa cum erau. Dar nu pot ascunde
cititorului că, atunci cînd m-am culcat în jurul orei trei dimineaţa, am simţit o mare
uşurare. În cele din urmă, am dreptul să dau indicaţii cu privire la toate problemele.
pagina 106
M-am simţit ca un ales al sorţii şi mi s-a părut că toată viaţa mea trecută a fost doar
un stagiu de pregătire pentru această oră şi pentru această probă.
Unsprezece ani de viaţă politică, cînd am rămas fără activitate în administraţia

ţării, m-au salvat de antagonismul obişnuit al partidului. Avertismentele mele din
ultimii şase ani au fost atît de numeroase, atît de detaliate şi atît de cumplit
confirmate, încît acum nimeni nu mi-a putut obiecta. Nu mi s-a putut reproşat nici
pentru începerea unui război, nici pentru a n-aş fi dorit să pregătesc tot ce este
necesar în caz de război.
Am considerat că ştiu multe despre toate şi eram sigur că nu voi da greş. Prin
urmare, aşteptam cu nerăbdare dimineaţa, totuşi, am dormit un somn calm, profund
şi nu am avut nevoie de vise încurajatoare. Realitatea este mai bună decît visele.
Sfîrşitul volumului I
pagina 107

Winston Spencer Churchill - Al 2-Lea RM. Vol. 1 (II)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Winston Spencer Churchill - Al 2-Lea RM. Vol. 1 (II)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Wiston Spencer Churchill Volumul 1.

„Furtună iminentă” – partea a II-a

Volumul întîi, partea a 2-a

traducere din limba rusă: Constantinis

La 1 septembrie, în zori, Germania a atacat Polonia. În aceeaşi zi dimineaţa, s-a

După cîteva reflecţii, am devenit convins că vîrsta medie a miniştrilor care

Am fost surprins că pe parcursul zilei de 2 septembrie, cînd situaţia s-a agravat

Mai tîrziu, am aflat că pe 1 septembrie, la 21:00, Anglia a prezentat o notă

pentru punctualitatea şi precizia lor. Am urcat pe acoperişul casei noastre pentru a

Am petrecut o parte semnificativă a nopţii pe 3 septembrie în conversaţii cu şefii

ministerului. Ca şi în 1914, cu mult timp înainte de mobilizarea generală, au fost

Cititorul ştie probabil că eram destul de familiarizat cu activitatea

Situaţia pe mare era foarte diferită de cea periculoasă existentă în 1914. Am

Flota comerciantă engleză la începutul războiului era cam aceeaşi ca în 1914.

Cînd am venit la Amiralitate, aveam deja o anumită idee despre situaţia

Securitatea Angliei ar creşte semnificativ dacă, cu ajutorul raidurilor aeriene, am

Nu eram încă la Ministerul naval cînd am fost complet de acord cu opinia sa

În conformitate cu părerea predominantă în Ministerul Marinei înainte de război,

Componenţa iniţială a cabinetului militar, conturată de Chamberlain, a fost

În acest scop, am revenit la regimul pe care l-am practicat cînd am fost în

Misiunea Ministerului naval

Am fost imediat informat că inamicul avea 60 de submarine, iar pînă la începutul

Amiralitatea avea un program detaliat pentru construcţia de distrugătoare mari şi

Semnalizarea specială şi alte dispozitive au fost instalate astfel încît căpitanii să

În afară de a ne proteja transportul maritim, a trebuit să curăţăm mările de

În fapt, pînă la sfîrşitul anului 1939, aliaţii au capturat şi au folosit 15 nave cu

Sistemul de escortă pentru convoaiele de nave care plecau în străinătate a fost

În urma introducerii sistemului de convoi, următoarea sarcină militară a fost să

emise o serie de ordine pentru instalarea reţelelor suplimentare şi pentru a determina

În seara zilei de 17 septembrie, două distrugătoare au fost nevoite să meargă la

Pe 12 septembrie, am scris următoarea notă oficială:

Această politică de formare a grupurilor de vînătoare, prezentată în nota mea

adoptată de Statele Unite ca un sistem de forţe de lucru, care a avut o contribuţie

Pînă la sfîrşitul lunii septembrie, nu am avut niciun motiv anume să fim

În general, luna septembrie a fost o lună de succes şi fructuoasă pentru marina

Traulerele echipate cu hidrolocatorul ASDIC, precum şi alte nave mici înarmate

În larg, inamicul nu a prezentat încă o ameninţare serioasă pentru interesele

Aliaţii noştri au jucat şi ei un rol. Francezii au participat activ la controlul Mării

În septembrie, preşedintele Roosevelt mi s-a adresat cu o scrisoare personală. L-

Am răspuns imediat la scrisoare, semnînd-o cu pseudonimul „Fost marinar”. A

Guvernul britanic a fost martorul distrugerii rapide şi aproape mecanice a unui

În ceea ce priveşte dimensiunea şi armamentul, armata poloneză nu a putut

Conform planului lui Hitler, armatele germane au marşat la 1 septembrie; în faţa

În interiorul acestor „cazane” de la Varşovia, armata poloneză a luptat şi a murit.

A venit rîndul sovieticilor. La 17 septembrie, armatele ruseşti au trecut peste

Moartea Poloniei şi subjugarea sa completă au avut loc rapid. Varşovia şi Modlin

Am văzut un magnific exemplu de blitzkrfieg modern: interacţiune strînsă pe

Armatele sovietice au continuat să avanseze spre linia prevăzută în acordul cu

La 1 octombrie, am declarat la radio:

Primul ministru a fost complet de acord cu mine:

Probleme ale cabinetului de război

La 4 septembrie a avut loc prima întîlnire a cabinetului militar. La şedinţă au fost

Am crezut că, în calitate de membru al cabinetului militar, trebuie să respect un

Am fost foarte profund îngrijorat de soarta numărului mare de piese de artilerie

Am scris o scrisoare premierului cu privire la acest aspect şi alte probleme.

Ministrul marinei, către primul ministru.

Ministrul marinei, către primul ministru

Mi se pare puţin probabil ca germanii să lanseze o ofensivă în Occident în această

Pe 16 septembrie, prim-ministru mi-a răspuns:

În fiecare război în care marina engleză a revendicat dominaţia pe mări, a trebuit

oameni importanţi şi responsabili. Dominanţa în Marea Baltică ar fi o realizare clară şi

În a patra zi de lucru în Ministerul naval, am solicitat statului major naval să

Amiralul Pound a răspuns la 20 septembrie că succesul operaţiunii depinde de

arma principală împotriva submarinului, dar pe măsură ce creşte ca mărime, devine o