Winston Spencer Churchill

Wiston Spencer Churchill Volumul 1.
„Furtună iminentă” – partea I
Winston Spencer Churchill
Al doilea război mondial
Traducere din limba rusă: Constantinis
MORALITATEA ACESTEI ACTIVITĂŢI

în război - hotărîre;
la înfrîngere - curaj;
la victorie - generozitate;
între oameni - bunăvoinţă
1938: Scrisoarea deschisă a lui Churchill către Hitler (The Times):

„Dacă Anglia ar fi într-un dezastru naţional, similar cu dezastrul german
din 1918, l-aş ruga pe Dumnezeu să-mi trimită un om cu spiritul şi puterea dvs.”
Din partea editurii britanice

Opera în şase volume a lui W. Churchill este o epopee a popoarelor care
s-au opus pericolului planetar, scrisă de un politician de excepţie, istoric
scrupulos şi scriitor talentat. Aceasta este cronica conducerii de zi cu zi a ţării
de către un om de stat a cărui contribuţie la cauza comună a victoriei coaliţiei
anti-hitleriste nu poate fi pusă la îndoială. Acestea sînt reflecţii despre trecut,
concepute pentru a servi drept edificare pentru posteritate. Prima carte este
traducerea prescurtată din limba engleză a primului şi celui de-al doilea volum
de memorii şi descrie evenimentele din 1919 pînă în decembrie 1940, ceea ce a
dus la un război inutil, potrivit autorului, care ar fi putut fi evitat. A doua carte
publică al treilea şi al patrulea volum de memorii descrie evenimentele din
ianuarie 1941 pînă în iunie 1943: invazia Germaniei în Uniunea Sovietică,
atacul Japoniei asupra Statelor Unite, crearea unei coaliţii anti-Hitler, trecerea
aliaţilor de la apărare la ofensivă. Cea de-a treia carte publică al cincilea şi al
pagina 1
Wiston Spencer Churchill Volumul 1. „Furtună iminentă” – partea I
şaselea volum de memorii şi descrie evenimentele din iunie 1943 pînă în iulie
1945 - predarea Germaniei şi a aliaţilor săi, conferinţele de la Teheran, Yalta şi
Potsdam, debarcarea trupelor anglo-americano-canadiene în Normandia,
înfrîngerea trupelor hitleriste ca rezultatul victoriilor istorice ale armatei
sovietice şi ale aliaţilor, predarea Germaniei.
I: Furtuna iminentă
II: Cele mai bune clipe ale lor
III: Marea Alianţă
IV: Soarta schimbătoare
V: Închiderea inelului
VI: Triumf şi tragedie
Volumul 1
Furtună iminentă (1)
Subiectul volumului:
Modul în care popoarele anglofone, datorită imprudenţei, frivolităţii şi

naturii bune, au permis forţelor malefice să se înarmeze din nou.
pagina 2
Cuvînt înainte
Consider volumele lucrării actuale „Al doilea război mondial” ca o

continuare a istoriei primului război mondial, pe care am prezentat-o în cărţile
„Criza Mondială”, „Frontul de Est” şi „Consecinţe”. Dacă această lucrare va fi
finalizată, împreună vor compila analele noului Război de treizeci de ani.
Ca şi în volumele anterioare, ori de cîte ori a fost posibil, am urmat

metoda lui Defoe, autorul „Notele cavalerului”, unde descrierea evenimentelor
vieţii sale personale serveşte drept motiv pentru prezentarea evenimentelor
militare şi politice importante. Sînt probabil singura persoană care a ocupat un
loc important în guvernarea ţării în timpul celor două mari catastrofe la nivel
mondial. Dacă în timpul primului război mondial am deţinut funcţii
importante, dar în calitate de subordonat, atunci în cea de-a doua bătălie cu
Germania, am fost şeful guvernului Majestăţii Sale mai mult de cinci ani. Prin
urmare, în această lucrare, evaluez evenimentele dintr-un punct de vedere
diferit şi cu o autoritate mai mare decît a fost posibilă în cărţile mele
anterioare.
Am făcut aproape toată munca oficială, dictînd secretarilor.

Memorandumurile, directivele, telegramele personale, amintirile, tot ce am
făcut în perioada în care am fost prim-ministru, totalizează aproximativ un
milion de cuvinte. Aceste documente, întocmite zilnic sub influenţa
evenimentelor şi pe baza informaţiilor disponibile doar la acel moment, vor fi,
fără îndoială, imperfecte în multe privinţe. Cu toate acestea, împreună oferă o
idee despre aceste evenimente grandioase, în lumina evaluării lor de atunci de
către persoana care a avut responsabilitatea principală pentru război şi pentru
politicile Comunităţii Britanice a Naţiunilor şi Imperiului. Mă îndoiesc că
undeva şi vreodată ar mai exista o altă cronică similară a gestionării cotidiene
a războiului şi afacerilor de stat. Nu o numesc istorie: aceasta este sarcina unei
alte generaţii. Dar pot spune cu încredere că aceasta este o contribuţie la
istoria care îşi va aduce roadele în viitor.
Aceşti treizeci de ani de activitate practică şi propagandă a opiniilor mele

constituie opera vieţii mele, servesc drept expresie a acesteia şi sînt de acord că
ar trebui să fiu judecat în conformitate cu ea. Am respectat regula mea - nu
critic niciodată retroactiv vreun eveniment militar sau politic, cu excepţia
cazului în care mi-am exprimat anterior public opinia sau avertismentul oficial
asupra acestuia. În multe cazuri, am înmuiat chiar duritatea controversei care
a avut loc la timpul său. Nu am vrut să scriu despre aceste dezacorduri, cu atît
pagina 3
mult mult cu cît pe persoanele implicate le- am simpatizat sau le-am respectat,
dar ar fi greşit să privesc viitorul ignorînd lecţiile trecutului. Nimeni nu ar
trebui să privească aceste persoane nobile, bine intenţionate, ale căror acţiuni
sînt înfăţişate în paginile acestei cărţi, fără să-şi consulte propria conştiinţă,
fără să fie conştienţi de îndeplinirea propriei lor datorii publice şi fără a aplica
lecţiile trecutului la comportament său în viitor.
Nu ar trebui să credeţi că aştept ca toată lumea să fie de acord cu

părerile exprimate de mine şi mai ales că scriu în speranţa popularităţii.
Exprimîndu-mi mărturia, mă îndrum după principiile pe care le împărtăşesc.
Am făcut tot posibilul pentru a verifica faptele, totuşi ele au fost dezvăluite în
mod constant din documentele confiscate şi din alte materiale care apar, care
pot prezenta într-o nouă lumină concluziile la care am ajuns. De aceea, este
important să ne bazăm pe înregistrări autentice ale perioadei corespunzătoare
şi pe declaraţii care au fost făcute într-un moment de neclaritate. Preşedintele
Roosevelt mi-a spus cîndva că a cerut public propuneri pentru un nume care
să fie atribuit acestui război. Mi-am oferit imediat propria mea denumire:
«Război inutil». Războiul, care a distrus supravieţuitorii primului, a fost mai
uşor de oprit decît oricare altul. În ciuda tuturor eforturilor şi sacrificiilor
făcute de sute de milioane de oameni, în ciuda victoriei unei cauze drepte, încă
nu am găsit pace şi securitate şi sîntem într-un pericol mai mare decît cel pe
care l-am depăşit. Acesta este punctul cel mai înalt al tragediei omenirii. Sper
că reflecţia asupra trecutului poate servi drept ghid pentru viitor, că va permite
noilor generaţii să corecteze unele greşeli ale anilor trecuţi şi, prin urmare, să
le ofere posibilitatea de a gestiona evenimentele majore ale viitorului în
conformitate cu nevoile şi onoarea omenirii.
Winston Spencer Churchill,
Chartwell, Westerham, Kent,
Martie 1948
pagina 4
Partea I
De la război la altul (1919-1939)
... Reflecţiile asupra trecutului pot servi drept ghid pentru viitor ...
Capitolul 1
Nemulţumirea învingătorilor (1919-1929)
La sfîrşitul războiului mondial, început în 1914, aproape toată lumea era

profund convinsă că pacea va domni în întreaga lume. Această aspiraţie a
popoarelor putea fi realizată cu uşurinţă prin susţinerea fermă a convingerilor
corecte şi afişarea bunului simţ şi a prudenţei necesare. Expresia „război
pentru sfîrşitul războaielor” era pe buzele tuturor şi s-au luat măsuri pentru a
transpune această expresie în realitate. Preşedintele Wilson, care, aşa cum
presupuneau toţi, a personificat autoritatea Statelor Unite, s-a asigurat că
ideea creării Ligii Naţiunilor a pus stăpînire pe toată lumea.
Delegaţia engleză de la Versailles şi-a întrupat ideile sub forma unui

document care va rămîne pentru totdeauna un reper pe calea dificilă a
omenirii. Aliaţii învingători la acea vreme erau atotputernici, întrucît era vorba
despre duşmanii lor externi. Adevărat, trebuiau să se confrunte cu dificultăţi
interne grave şi cu numeroase probleme la care nu aveau niciun răspuns, dar
în zone extinse ale Europei Centrale, puterile teutonice, care au provocat
tulburări în întreaga lume, s-au aşezat în faţa lor, iar în Rusia, deja strivită de
îmblăciul german, zguduită de războiul civil, tot mai mulţi au nimerit sub
puterea partidului bolşevic sau comunist.
În vara anului 1919, armatele aliate au stat de-a lungul Rinului, iar
capetele lor de pod au ajuns departe în adîncul Germaniei învinsă, dezarmată
şi înfometată. La Paris, liderii puterilor învingătoare au dezbătut şi s-au certat
pagina 5
despre viitor. Înaintea lor era harta Europei, pe care trebuiau să o refacă după
bunul plac. După 52 de luni de lupte disperate, pline de pericole, soarta
coaliţiei teutonice depindea de mila învingătorilor şi niciunul dintre cei patru
membri ai săi nu putea opune nici cea mai mică rezistenţă voinţei lor.
Germania, liderul forţelor criminale, care a fost considerat principalul vinovat
al catastrofei care a lovit întreaga lume, era în puterea statelor învingătoare,
care ele însele abia stăteau în picioare după chinul pe care l-au experimentat.
În plus, războiul încheiat a fost un război al naţiunilor, nu al guvernelor.
Energia vie a celor mai mari naţiuni, fără rezerve, s-a revărsat în mînie şi în
masacru sîngeros. Liderii militari adunaţi la Paris, au fost transportaţi acolo pe
creasta celui mai puternic şi mai furios val care a apărut vreodată din istoria
omenirii.
Zilele tratatelor de la Utrecht şi Viena au trecut de mult, cînd oamenii de

stat şi diplomaţii aristocratici - atît cîştigători, cît şi învinşi - se adunau pentru
dispute politicoase şi amabile şi, fără să cunoască zgomotul şi discordia
democraţiei, puteau să refacă sistemele politice pe baza principiilor împărtăşite
de toţi. Astăzi, zeci de milioane de oameni, conduşi într-o frenezie a suferinţei
şi mînaţi de diverse doctrine concepute pentru mase, au cerut ca represaliile să
fie realizate pe deplin. Şi vai de liderii, acum urcaţi prin triumf pe vîrfuri
ameţitoare, care la masa conferinţei abandonau ceea ce au cucerit soldaţii pe
cîmpurile de luptă sîngeroasă !
Franţa a jucat un rol de frunte, la care avea dreptul atît prin eforturile,
cît şi prin pierderile suferite. Aproximativ un milion şi jumătate de francezi au
murit, apărînd ţara Franţei de inamicul invadator. Din clopotniţa Catedralei
Notre Dame de cinci ori pe parcursul a o sută de ani - în 1814, 1815, 1870,
1914, 1918 - au văzut flacăra izbucnită prin gura tunurilor prusiene şi au
auzit de aproape tunetul canonadei lor. Timp de patru ani groaznici,
treisprezece provincii ale Franţei au fost în stăpînirea crudă a administraţiei
militare prusiene. Vaste zone au fost devastate sistematic de inamic sau
acoperite în ruine ca urmare a ciocnirilor armate. De la Verdun la Toulon nu a
existat o astfel de casă, o astfel de familie, care să nu-şi plîngă morţii sau să nu
aibă proprii schilozi. Francezilor care au luptat şi au suferit în 1870 – şi au fost
o mulţime de astfel de oameni în sfere mai înalte – li se păreau aproape un
miracol că Franţa a ieşit victorioasă din lupta incomparabil mai groaznică care
tocmai s-a încheiat. Toată viaţa lor s-au temut de Imperiul German. Ei şi-au
amintit de războiul preventiv pe care Bismarck a căutat să îl dezlănţuie în
1875; şi-au amintit de ameninţările grosolane care l-au obligat pe Delcassé să
demisioneze din funcţie în 1905 (Théophile Delcassé a fost un om de stat francez şi
ministru de externe 1898-1905. El este mai bine cunoscut pentru ura faţă de Germania şi
pagina 6
eforturile de a asigura alianţe cu Rusia şi Marea Britanie care au devenit Entente Cordiale ―
Antanta. Era un radical şi protejat de Léon Gambetta. ― Constantinis);
în 1906 au fost
şocaţi de ameninţarea marocană, în 1908 - conflictul bosniac şi în 1911 – criza
Agadir (Criza Agadir, Incidentul Agadir, A doua criză marocană ori Panthersprung în
germană, a fost o criză internaţională scurtă declanşată de desfăşurarea unor forţe importante
În Anglia şi
franceze în adîncimea teritoriului Marocului în aprilie 1911. ― Constantinis).
America se putea rîde de „pumnul blindat” al Kaiserului şi de discursurile sale
despre „armele scînteietoare”, dar în inimile francezilor provocau un fior rău
prevestitor de evenimente reale teribile. Cu frica armelor germane, au trăit
aproape cincizeci de ani. Şi cu preţul sîngelui lor au aruncat greutăţile care îi
apăsau de mult. Pacea şi securitatea au fost găsite în cele din urmă. Într-un
singur impuls arzător, francezii au exclamat: „Niciodată nu va mai fi !”
Cu toate acestea, viitorul inspira presimţiri sumbre. Populaţia Franţei

era mai mică: circa două treimi din populaţia Germaniei. În timp ce populaţia
franceză a stagnat numeric, populaţia germană a crescut. Zece ani mai tîrziu,
şi poate chiar mai devreme, Germania ar fi trebuit să aibă de două ori mai
mulţi locuitori decît Franţa, contingentul anual al incorporabililor a crescut.
Germania aproape singură a luptat cu aproape întreaga lume şi aproape a
cîştigat. Oamenii, care erau mai bine informaţi decît alţii, ştiau foarte bine că
rezultatul marelui război a oscilat de mai multe ori şi doar tot felul de accidente
au înclinat cîntarul fatidic.
Care erau şansele ca în viitor milioane de militari ai marilor aliaţi să

apară din nou pe cîmpurile Franţei sau în est ? Ruina şi şocul trăit de Rusia au
făcut-o complet diferită de cea care a fost mai înainte. Italia ar putea fi de
partea inamicului. Marea Britanie şi Statele Unite sînt separate de Europa prin
mări şi oceane. Franţa, epuizată, cu o populaţie redusă numeric, dar simţind
puterea incontestabilă a momentului, a privit spre viitor cu un sentiment
amestecat de surpriză recunoscătoare şi frică deprimantă. Unde era securitatea
fără de care tot ceea ce a fost cucerit îşi pierdea valoarea şi vigoarea, chiar şi în
mijlocul sărbătorilor victorioase ? Necesitatea vitală era securitatea -
securitatea cu orice preţ, prin orice mijloace, indiferent de cît de grele sau chiar
crude ar fi ele.
În ziua armistiţiului, armatele germane în ordine perfectă şi-au început

retragerea în patrie. Încoronat cu lauri, generalul armatelor aliate, mareşalul
Foch, auzind părerea unui soldat, a spus:
„Au luptat bine. Lasaţi-le armele.”
pagina 7
Cu toate acestea, a cerut ca graniţa franceză să fie mutată de-a lungul

Rinului. Germania putea fi dezarmată, sistemul său militar complet distrus şi
fortăreţele sale dărîmate; Germania poate fi distrusă, i se poate impune
despăgubiri nelimitate; ea poate deveni o victimă a conflictelor interne - dar
toate acestea vor veni peste zece sau douăzeci de ani. Şi atunci puterea
indestructibilă a „tuturor triburilor germanice” se va ridica din nou, se vor
aprinde din nou focurile de nestins ale Prusiei războinice. Dar atunci Rinul,
Rinul larg, adînc şi cu curgere rapidă, fortificat şi în mîinile armatei franceze,
va fi o barieră şi un scut în spatele căruia multe generaţii de francezi vor putea
trăi în pace. Cu toate acestea, starea de spirit şi punctele de vedere ale ţărilor
anglofone erau complet diferite, fără aceste ţări Franţa ar fi fost învinsă { Autorul
tace cu privire la rolul Rusiei în ajutorarea aliaților occidentali, în special a Franței.
Operațiunea din Prusia de Est a armatei ruseşti, desfăşurată în august - septembrie 1914, deşi
s-a încheiat în eşec, a avut rezultate strategice importante pentru ţările Antantei. Germanii au
fost obligați să transfere două corpuri și o divizie de pe frontul francez în Prusia de Est. Un alt
corp a fost retras din luptă și pregătit pentru expediere. Toate acestea au slăbit grupul german
din vest și a fost unul dintre motivele înfrîngerii armatei germane în bătălia de pe rîul Marne la
începutul lunii septembrie 1914. Planul comandamentului german de a învinge aliații unul cîte
Clauzele teritoriale ale Tratatului de la Versailles au lăsat
unul a ieșit la iveală.}.
Germania practic neatinsă. Acestă ţară a rămas cel mai masiv conglomerat
naţional omogen din Europa. Mareşalul Foch, după ce a auzit condiţiile
semnării Tratatului de pace de la Versailles, a spus surprinzător de corect:
„Aceasta nu este pacea. Aceasta este încetarea focului timp de douăzeci de

ani.”
Clauzele economice ale tratatului au fost vicioase şi stupide într-o

asemenea măsură încît au devenit clar lipsite de sens. Germania a fost obligată
să plătească reparaţii fabuloase. În acest dictat, se reflectă furia puterilor
învingătoare, precum şi credinţa popoarelor lor, că unei ţări învinse sau unei
comunităţi de oameni îi putea fi impus un astfel de tribut care să poate
compensa costurile războiului modern.
În realitate, însă, aceste articole nu au fost puse în aplicare. Dimpotrivă,

în timp ce valoarea totală a activelor germane confiscate de ţările învingătoare
se ridica la aproximativ un miliard de lire sterline, Germaniei i-a fost acordat
cîţiva ani mai tîrziu, în principal de Statele Unite şi Marea Britanie, mai mult
de un miliard şi jumătate de lire sterline, ceea ce i-a permis să elimine rapid
distrugerea cauzată de război.
Dar, întrucît aceste acţiuni aparent generoase erau încă însoţite de

strigăte repetate mecanic ale populaţiei nefericite şi împuţinate din ţările
pagina 8
învingătoare şi de asigurarea conducătorilor lor că Germania va fi obligată să

plătească „fiecare ban”, nu era de aşteptat din partea germanilor nici
recunoştinţă şi nici bunăvoinţă. Germania a plătit, sau a fost în măsură să
plătească despăgubirile ulterior, doar pentru că Statele Unite au împrumutat
cu generozitate (nu zău ! Era vorba de profit şi nicidecum de generozitate ― Constantinis)
bani în toată Europa, şi ei în special. Timp de trei ani, din 1926 pînă în 1929,
Statele Unite au primit din Euopa pentru achitarea datoriilor doar aproximativ
o cincime din suma furnizată Germaniei şi restul fără nicio speranţă de plată.
Ideile false despre ajutorarea unei ţări învinsă, combinate cu o rată a dobînzii
favorabilă la împrumuturi, i-au determinat pe investitorii englezi să ia parte la
ele, deşi la o scară mult mai mică decît cei americani (în realitate nu-i vorba de
niciun ajutor, e vorba doar de afaceri calculate la rece şi motivate de „dobînzi favorabile” ―
Constantinis).Astfel, Germania a primit sub formă de împrumuturi două
miliarde de lire sterline faţă de un miliard pentru reparaţii plătite de ea într-o
formă sau alta, prin transferul activelor sau resurselor valutare în ţări străine
sau prin manipulări inteligente cu împrumuturi americane colosale. Aceasta
este povestea tristă a acestei confuzii stupide, pentru care s-a cheltuit atît de
multă muncă şi efort.
În anul 1915, centrul luptei s-a mutat pe frontul ruso-german, unde

operau 107 divizii germane (faţă de 52 în 1914). Aceasta a oferit un răgaz
Franţei şi Angliei să-şi mobilizeze economia pentru război. În 1916, ofensiva
frontului de Sud-Vest al armatei ruseşti (străpungerea lui Brusilovski, vezi harta în
anexă) i-a obligat pe germani să transfere 30 de divizii de infanterie şi trei de
cavalerie de pe fronturile occidentale şi italiene. A facilitat poziţia francezilor în
apropiere de Verdun şi i-a obligat pe germani să oprească operaţiunea ofensivă
Trentino, a ajutat la accelerarea prăbuşirii Austro-Ungariei şi intervenţia
Romîniei de partea Antantei. Ofensiva rusească împreună cu ofensiva aliată de
pe rîul Somme au marcat începutul unui moment de cotitură în favoarea
Antantei în timpul primului război mondial.
O altă tragedie majoră a fost prăbuşirea completă a Imperiului Austro-

Ungar ca urmare a încheierii tratatelor de la Saint-Germain şi Trianon. Timp
de multe secole, această întruchipare supravieţuitoare a Sfîntului Imperiu
Roman a făcut posibilă convieţuirea, profitînd de avantajele comerţului şi
securităţii, unui număr mare de popoare, dintre care, în vremea noastră,
niciunul singur nu avea forţa sau vitalitatea necesară de a suporta presiunea
Germaniei renăscute sau a Rusiei. Toate aceste popoare au dorit să se
desprindă din cadrul unei federaţii sau imperiu, iar încurajarea lor în acest
demers a fost considerată un curs politic liberal (gogoşi liberale, încurajarea lor
însemna pentru britanici demolarea unui concurent şi mărirea zonei de influenţă).
pagina 9
Balcanizarea Europei de Sud-Est a avut loc rapid, ceea ce a dus la o

întărire relativă a Reich-ului german, care, în ciuda oboselii de război şi a
distrugerii cauzate de aceasta, a rămas intact şi deţinea o putere copleşitoare
în zonă. Fiecare naţiune, fiecare provincie a celor care au constituit cîndva
imperiul Habsburgic, şi-a plătit independenţa cu un astfel de chin la care
păreau condamnaţi pe vecie (cinism ! de un astfel de chin aveau parte şi popoarele
încătuşate în Imperiul Britanic).
Viena, această capitală nobilă, centrul culturii şi tradiţiilor atît de

îndelung apărate, centrul atîtor autostrăzi, rîuri şi căi ferate, a fost lăsată să se
înăbuşe în frig şi foame, ca un centru al comerţului dintr-o zonă devastată şi
abandonată de majoritatea rezidenţilor.
Învingătorii au impus germanilor un ideal al ţărilor liberale din Occident

urmărit de mult timp. Ei au fost scutiţi de povara serviciului militar obligatoriu
şi de nevoia de a suporta costurile înarmării. În cele din urmă, în ciuda
faptului că nu erau dispuşi să se împrumute, li s-au impus împrumuturi
imense americane. La Weimar, a fost proclamată o constituţie democratică în
conformitate cu ultimele realizări din acest domeniu. După expulzarea
împăraţilor, au fost alese nulităţile. Şi în această construcţie rahitică, pasiunile
naţiunii germane, naţiune puternică, învinsă, dar mai ales rămînînd întreagă,
au dat în clocot.
Prejudecata americană împotriva monarhiei, pe care Lloyd George nu a

încercat să o risipească, a arătat clar imperiul învins că, sub formă de
republică, poate conta pe un tratament mai bun din partea aliaţilor decît ca
monarhie. Dacă am fi urmat o politică înţeleaptă, am fi încununat şi întărit
Republica de la Weimar cu un monarh constituţional în persoana tînărului
nepot al Kaiserului, punînd peste el un consiliu de regenţă. Însă, în viaţa
naţională a poporului german s-a format un gol. Toate elementele puternice,
atît militare, cît şi feudale, care s-ar fi putut uni pentru a susţine monarhia
constituţională şi, de dragul acesteia, ar fi început să respecte şi să se
conformeze noii ordini democratice şi parlamentare, au fost dezafectate
temporar. Republica de la Weimar, cu toate meritele şi perfecţiunea sa, a fost
văzută ca ceva impus de inamic. Nu a reuşit să cîştige loialitate sau să capteze
aspiraţia poporului german. La un moment dat, a încercat cu disperare să
pună mîna pe bătrînul mareşal Hindenburg. Apoi forţe puternice s-au repezit
prin voinţa valurilor. Golul s-a deschis şi, după un timp, a intrat în acest gol
un maniac îndărătnic, purtătorul şi declamatorul celor mai rele sentimente
care au corodat inima umană: caporalul Hitler.
pagina 10
Franţa a rămas fără vlagă după război. Generaţia francezilor, care visau
să se răzbune încă din 1870, a obţinut un triumf, dar cu preţul morţii
organismului naţional. Franţa a cunoscut epuizarea victoriei. O frică profundă
de Germania a fost îmbrăţişată de francezii chiar a doua zi după succesul său
orbitor. Această teamă l-a determinat pe mareşalul Foch să solicite mutarea
frontierei franceze de-a lungul Rinului, pentru a-şi asigura securitatea faţă de
un vecin mult mai puternic. Cu toate acestea, oamenii de stat englezi şi
americani credeau că includerea în teritoriul francez a zonelor cu populaţie
germană ar fi contrară celor paisprezece puncte, precum şi principiilor
naţionalismului şi autodeterminării, pe care urma să se bazeze tratatul de pace
(abureală, de fapt o ţară franceză puternică şi-ar fi asigurat singură securitatea şi ar fi ieşit de
sub papucul anglofonilor).Prin urmare, s-au opus cerinţelor lui Foch şi Franţei. Şi-
au asigurat sprijinul lui Clemenceau, promiţîndu-i, în primul rînd, o garanţie
comună anglo-americană de apărare a Franţei, în al doilea rînd, o zonă
demilitarizată şi, în al treilea rînd, dezarmarea completă şi prelungită a
Germaniei. Clemenceau a fost de acord cu acest lucru, în ciuda protestelor lui
Foch şi contrar propriului instinct. Astfel, Wilson, Lloyd George şi Clemenceau
au semnat acordul de garanţie. Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice
tratatul. { Senatul SUA a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles din cauza reticenței față de
obligația Statelor Unite de participa la Liga Națiunilor, a cărei cartă făcea parte integrantă din
tratat. Motivul pentru aceasta a fost predominanta influență a Angliei și a Franței în Liga
Națiunilor, care nu se potrivea cu aspirația de „prim solist” a cercurilor conducătoare ale SUA.
Refuzînd să ratifice Tratatul de la Versailles, Statele Unite au încheiat un tratat separat cu
Germania, în august 1921, aproape identic cu cel de la Versailles, dar fără articole despre
Nu s-a dat nici o importanţă semnăturii lui Wilson. Ni s-a
Societatea Națiunilor.}
spus cu părerile şi dorinţele lui Wilson, referitoare la instaurarea păcii, nu
contează; ni s-a spus, fără ceremonie specială, că ar trebui să avem o mai bună
cunoaştere a constituţiei americane.
Poporul francez, învăluit de frică, mînie şi confuzie, a refuzat imediat

serviciile lui Clemenceau, acest om aspru, puternic, cu autoritate mondială şi
legături excepţionale în cercurile engleze şi americane.
„Nemulţumirea faţă de marii săi oameni”, spune Plutarh, „este o trăsătură

caracteristică a naţiunilor puternice.”
Cu toate acestea, era nerezonabil ca Franţa să afişeze această trăsătură

acum, încît era atît de mult slăbită. Restaurarea forţelor sale a fost foarte puţin
facilitată de reluarea intrigii dintre diferite grupuri şi schimbarea continuă a
guvernelor şi miniştrilor, atît de caracteristic pentru a treia Republică, oricît de
profitabile sau de amuzante ar părea participanţilor.
pagina 11
Poincare, cel mai puternic dintre succesorii lui Clemenceau, a încercat să

creeze un stat independent al Rinului sub auspiciile şi controlul Franţei.
Această aventura nu a avut nicio şansă de succes. Încercînd să forţeze
Germania să plătească reparaţii, nu a ezitat să invadeze zona Ruhr în acest
scop. Această măsură a obligat desigur Germania să respecte obligaţiile
contractuale, dar a fost condamnată sever de opinia publică engleză şi
americană (Opinia publică ?!?). Amărăciunea britanicilor împotriva Germaniei, atît
de puternică la început, foarte curînd a dat loc unui sentiment opus la fel de
puternic. Dezacordul a apărut între Lloyd George şi Poincare, personaj cu un
caracter supărăcios care a intervenit ferm şi clarvăzător în politică. Ambele ţări
s-au separat atît în opinii, cît şi în acţiuni, iar britanicii au început să îşi arate
intens simpatia pentru Germania şi chiar admiraţia pentru aceasta.
De îndată ce a fost creată Liga Naţiunilor, a fost lovită aproape fatal.

Statele Unite au renunţat la „progenitura” preşedintelui Wilson, iar apoi
partidul şi cursul său politic au fost măturate de victoria republicană la
alegerile prezidenţiale din 1920.
A doua zi după victoria republicană, de cealaltă parte a Atlanticului,

ideile izolaţioniste au triumfat. Conform acestor idei, Europei ar trebui să i se
ofere posibilitatea de a fierbe în sucul său şi de a o lăsa să-şi plătească
datoriile, aşa cum prevede legea.
La Conferinţa de la Washington din 1921, Statele Unite au făcut

propuneri de anvergură pentru dezarmarea navală, iar guvernele britanic şi
american au început cu zel să-şi scufunde navele de luptă şi să închidă bazele
militare. Toate acestea au fost făcute pe baza unei logici destul de ciudate,
conform căreia este imoral să dezarmăm pe cei învinşi, dacă cîştigătorii, la
rîndul lor, nu renunţă la arme. Anglia şi Statele Unite au condamnat Franţa,
care a fost lipsită atît de graniţa de pe Rin, cît şi de contractul de garanţie,
deoarece a păstrat, deşi într-o dimensiune foarte redusă, armata pe baza
serviciului militar obligatoriu.
Statele Unite au lăsat clar Angliei să înţeleagă că păstrarea alianţei sale

cu Japonia, la care japonezii s-au conformat atît de scrupulos, ar fi o piedică în
relaţiile anglo-americane. În acest sens, uniunea a fost anulată. Acest act a
făcut o impresie profundă în Japonia şi a fost privit ca o palmă în faţa dată
puterii asiatice de către lumea occidentală. Astfel, multe legături au fost rupte
care în viitor s-ar fi putut dovedi extrem de valoroase pentru menţinerea păcii.
În consecinţă, atît în Europa, cît şi în Asia, aliaţii victorioşi au creat rapid un
mediu în care calea către un nou război a fost curăţată în numele păcii.
pagina 12
În timp ce toate evenimentele nefericite au avut loc însoţite neobosit de

banalităţi bine intenţionate, care se repetau de pe ambele ţărmuri ale
oceanului, o nouă sursă de certuri a apărut în Europa, mai gravă decît
imperialismul regilor şi al kaizerilor. Războiul civil din Rusia s-a încheiat cu
victoria completă a revoluţiei bolşevice. Adevărat, armatele sovietice care au
plecat să cucerească Polonia au fost respinse în bătălia de la Varşovia, dar
Germania şi Italia aproape au căzut victime ale planurilor şi propagandei
comuniste, iar Ungaria a căzut într-adevăr temporar sub conducerea
dictatorului comunist Bela Kun. Deşi, aşa cum a spus Foch, pe bună dreptate,
„bolşevismul nu a trecut niciodată graniţele învingătorilor”, în primii ani de după
război, toată fundaţia civilizaţiei europene a fost zguduită. Fascismul era
umbra sau creierul urît al comunismului { Autorul consideră fascismul ca o tendință
politică în țările capitaliste, generată de victoria revoluției conduse de comuniștii din Rusia, ca o
reacție a sistemului capitalist la valul revoluționar care a măturat lumea după primul război
mondial, în care partidele comuniste au jucat un rol semnificativ. De aici „creierul
comunismului”.} (exprimare ambiguă; între fascism şi comunism a fost diferență doctrinară
substanțială și o cotinuă luptă). În acelaşi timp în care caporalul Hitler slujea ofiţerii
germani la München, incitînd la ura printre soldaţi şi muncitori împotriva
evreilor şi a comuniştilor, pe care a dat vina pentru înfrîngerea Germaniei (vezi:
http://agora.3xforum.ro/post/3278/1/Karen_Miller/ ), un alt aventurier, Benito
Mussolini, a propus o nouă formă de guvernare pentru Italia, prin care
Mussolini s-a auto investit cu putere dictatorială sub pretextul salvării
poporului italian de comunism.
Cu toate acestea, exista încă o garanţie puternică a păcii. Germania a

fost dezarmată. Toată artileria ei şi alte arme au fost distruse. Flota sa era deja
scufundată la Scapa Flow chiar de către germani. Armata ei uriaşă a fost
desfiinţată. Conform Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a permis să aibă
o armată profesionistă, care să nu depăşească o sută de mii de oameni, cu un
stagiu militar îndelungat pentru a menţine ordinea în ţară, ceea ce a lipsit-o de
posibilitatea de a acumula rezerve pentru sine. Acum nu mai existau
recrutările anuale de tineri pentru a urma o pregătire militară; cadrele armatei
au fost desfiinţate. Au fost depuse toate eforturile pentru a reduce la minimum
numărul de ofiţeri. Germania nu avea voie să aibă niciun avion militar. Era
interzis să aibă submarine, iar Marina germană se limita la un număr mic de
nave, a căror tonaj nu trebuie să depăşească zece mii de tone. Rusia sovietică a
fost separată de Europa de Vest de un cordon de state care urau frenetic
bolşevismul, care care s-au desprins din fostul imperiu, luînd acum o formă
nouă, şi mai groaznică. Polonia şi Cehoslovacia, ridicînd cu mîndrie capul, şi-
au proclamat independenţa, iar poziţiile lor în Europa Centrală păreau
puternice. Încoronată cu lauri, armata franceză era cea mai puternică forţă
pagina 13
militară din Europa, cu care nimeni nu putea egala; timp de cîţiva ani, se
credea, de asemenea, că aviaţia franceză este de prim rang.
Pînă în 1934, puterea învingătorilor nu a fost contestată de nimeni în

Europa ba, la drept vorbind, în întreaga lume. De-a lungul tuturor acestor
şaisprezece ani, nu a existat un astfel de moment în care trei foşti aliaţi, sau
cel puţin Anglia, Franţa şi prietenii lor din Europa, să nu fi putut păstra pur şi
simplu forţele armate ale Germaniei în limitele impuse, vorbind în numele Ligii
Naţiunilor şi folosind-o drept autoritatea internaţională. În schimb, pînă în
1931, învingătorii, şi în special Statele Unite, s-au concentrat pe extorcarea
plăţilor anuale de reparaţii din Germania, care a fost supusă unui control
internaţional sîcîitor. Întrucît aceste plăţi puteau fi făcute doar datorită
împrumuturilor mult mai mari, întreaga procedură a fost redusă la absurd.
Singurul ei fruct era un sentiment de duşmănie.
Pe de altă parte, respectarea strictă a articolelor tratatului de pace

privind dezarmarea, în orice moment pînă în 1934, putea asigura pacea şi
securitatea omenirii pentru o perioadă nelimitată, fără violenţă şi vărsare de
sînge. Cu toate acestea, atît timp cît încălcările au rămas minore, acestea au
fost neglijate, dar cînd au devenit grave, a început să fie ocolite. Aşadar, ultima
garanţie a unei păci de durată a căzut. Crimele celor învinşi îşi găsesc
explicaţia, dar, desigur, în niciun caz nu este o scuză pentru neglijenţa
învingătorilor. Dacă nu ar fi această imprudenţă, nu ar exista tentaţie sau
posibilitate pentru crimă.
În aceste pagini încerc să reproduc cîteva dintre evenimentele şi

impresiile din care se formează în mintea mea povestea celei mai groaznice
tragedii în care a căzut vreodată omenirii în întreaga sa istorie turbulentă. S-a
manifestat prin distrugerea vieţii şi a valorilor materiale, inseparabile pe timp
de război. În vremea celui de-al doilea război mondial, tot felul de legături care
ţin oamenii uniţi au dispărut. Germanii au săvîrşit sub stăpînirea lui Hitler,
căruia ei înşişi i-au dat permisiunea să ordone distrugere, astfel de crime care
în întreaga istorie a omenirii nu au egalitate în ceea ce priveşte scara şi
enormitatea atrocităţilor. Exterminarea masivă şi sistematică a şase sau şapte
milioane de bărbaţi, femei şi copii din lagărele morţii germane eclipsează cu
monstruozitatea sa masacrul săvîrşit în grabă de Gingis Han, scara acestuia
din urmă pare relativ nesemnificativă. Bombardamentele abominabile efectuate
din aer de către germani asupra oraşelor deschise a provocat un răspuns
puternic din partea forţelor aeriene în creştere ale aliaţilor (Churcill induce în
eroare. Germanii bombardau doar obiective militare britanice. În dimineaţa zilei de 25 august
1940, pilotul unui avion H111 a scăpat accidental o bombă în centru Londrei. Hitler dăduse un
pagina 14
ordin categoric de a nu fi bombardate oraşele şi în special Londra. În noaptea aceleiaşi zile, 81

de bombardiere britanice îşi descărcau bombele deasupra Berlinului. În acest fel a fost lansată
moda bombardării zonelor rezidenţiale din marile oraşe. Dar cel mai barbar bombardament a
fost cel efectuat cu aprobarea lui Churchill asupra oraşului german Dresda, cu cîteva
săptămîni înainte de capitularea Germaniei. Acţiunea a fost efectuată de 1.300 bombardiere
grele, care au aruncat 3.900 de tone de bombe, inclusiv incendiare, în 4 raiduri succesive,
distrugînd 34 km2 din oraş. Numărul civililor ucişi a fost estimat între 24.000 şi 40.000, iar
centrul istoric al oraşului a fost distrus în totalitate. Aş mai putea da exemplu bombardării
oraşului Bucureşti de către anglo-americani – fără niciun scop operaţional militar – în aprilie
Răspunsul a culminat
1944; acţiune care s-a soldat cu moartea a peste 5.000 de civili).
cu utilizarea (criminală) de bombe atomice care au şters Hiroshima şi Nagasaki
de pe faţa pămîntului.
Şi iată cum am intrat, în sfîrşit, într-o perioadă de mari distrugeri

materiale şi declin moral, care în secolele anterioare nici măcar nu puteau fi
imaginate. Însă, după tot ce am experimentat şi am obţinut, ne confruntăm în
continuare cu probleme şi pericole incomparabil mai mari decît cele pe care am
reuşit atît de greu să la depăşim.
Ca unul dintre cei care au trăit şi au acţionat în acele zile, scopul meu
este să arăt, în primul rînd, cît de uşor ar fi putut fi prevenită tragedia
războiului mondial; cum răul celui vicios a fost întărit de slăbiciunea
virtuozilor; că în structura şi practica statelor democratice, cu excepţia cazului
în care acestea se îmbină în organisme mai mari, nu există elemente de
stabilitate şi convingere care să ofere securitate oamenilor obişnuiţi. Vom vedea
cum apelurile la prudenţă şi reţinere pot deveni o sursă majoră de pericol
mortal; cum un curs de mijloc, ales sub influenţa unei dorinţe de securitate şi
a unei vieţi liniştite, se poate transforma în dezastru. Vom vedea necesitatea
absolută de acţiuni internaţionale ample, desfăşurate în mod constant de
multe state, indiferent de schimbările din politica lor internă.
Nu era dificil să ţii Germania dezarmată timp de treizeci de ani, iar

învingătorii înarmaţi în mod corespunzător. Chiar dacă nu s-a realizat
reconcilierea cu Germania, trebuia creată şi consolidată pe deplin o adevărată
Societate a Naţiunilor, capabilă să aplice tratatele, astfel încît acestea să poată
fi schimbate doar pe baza discuţiilor şi a acordului. Cînd trei sau patru
guverne puternice, vorbind împreună, au cerut cele mai groaznice sacrificii de
la popoarele lor şi aceste sacrificii au fost făcute în mod voluntar de dragul
unei cauze comune, cînd în sfîrşit rezultatul mult aşteptat a fost obţinut, părea
rezonabil să ne aşteptăm la menţinerea coerenţei acţiunilor lor, chiar şi în cea
mai substanţială formă. Cu toate acestea, cîştigătorii nu au putut îndeplini
această cerinţă modestă, în ciuda întregii lor puteri, a civilizaţiei, a
pagina 15
cunoştinţelor şi a ştiinţei. Au trăit în prezent, fără mare încredere în viitor, şi

de la o alegere la alta, după vreo douăzeci de ani a sunat un semnal teribil,
care anunţa cel de-al doilea război mondial.
Capitolul 2
Lumea la zenit (1922–1931)
În 1922, un nou lider a apărut în Anglia. În anii de dramă mondială,

Stanley Baldwin nu a fost cunoscut şi nu a atras atenţia. În afacerile interne,
rolul său era de asemenea modest la acea vreme. În timpul războiului, a fost
şeful unuia dintre departamentele Ministerului de Finanţe şi în perioada
descrisă, a avut calitatea de ministru al comerţului. A început să ocupe o
poziţie de conducere în politica engleză începînd cu octombrie 1922, cînd l-a
înlocuit pe Lloyd George şi pînă în mai 1937, cînd, purtat cu onoare şi
înconjurat de respect universal, a pus capăt grelelor sale îndatoriri şi s-a retras
cu demnitate şi în tăcere la moşia sa din Worcestershire.
La începutul anului 1923, Bonar Lowe şi-a dat demisia din funcţia de
prim-ministru, s-a retras şi a murit în curînd, învins de o suferinţă crudă.
Baldwin a fost succesorul său. A început astfel perioada de paisprezece ani,
care poate fi numită „regula lui Baldwin - MacDonald”. În tot acest timp,
Baldwin a fost, dacă nu oficial, atunci, de fapt, şeful guvernului dar şi liderul
opoziţiei. Întrucît MacDonald nu a avut niciodată o majoritate suficientă,
Baldwin cu rolurile sale - în guvern sau în opoziţie - a fost figura politică de
frunte în Anglia. Aceşti doi oameni de stat au condus ţara mai întîi alternativ,
apoi, într-o comuniune politică.
Vreo cinci ani am locuit lîngă Baldwin, pe Downing Street, 1. Aproape în

fiecare dimineaţă, îndreptîndu-mă către Ministerul Finanţelor, mă uitam după
el să vorbim cîteva minute. Întrucît eram unul dintre cei mai apropiaţi colegi ai
săi, m-am considerat responsabil pentru tot ceea ce s-a întîmplat în acea
perioadă. Aceşti cinci ani au fost marcaţi de o redresare foarte importantă a
pagina 16
economiei ţării. Aceasta a fost o perioadă de activitate a unui guvern calificat,

echilibrat, care a obţinut treptat îmbunătăţiri notabile de la an la an. Guvernul
nostru era foarte respectat în Europa.
În Germania, Hindenburg tocmai ajunsese la putere. Friedrich Ebert,

liderul Partidului Social Democrat German înainte de război şi primul
preşedinte al Republicii germane după înfrîngere, a murit la sfîrşitul lunii
februarie 1925. Urma alegerea unui nou preşedinte. Oamenii au fost epuizaţi
de tot ce trebuiau să suporte şi confuzi din cauza numeroaselor partide şi
grupuri care se luptau între ele pentru putere şi influenţă. Toate aceste
tulburări au generat o dorinţă puternică de a solicita ajutorul bătrînului
mareşal von Hindenburg, care trăia într-o singurătate decentă. Hindenburg a
rămas fidel împăratului exilat şi a fost un susţinător al restaurării monarhiei
„după modelul englez”. Rivalii din Hindenburg la alegeri au fost candidatul
partidului catolic de centrul, Marx, şi comunistul Telman. Duminică, 26
aprilie, toată Germania a votat. Diferenţa dintre numărul de voturi colectate de
primii doi candidaţi s-a dovedit neaşteptat de mică:
Hindenburg - 14.655.760,
Marx – 13.751.615,
Telman – 1.931.151.
Fără a ţine cont de numele său ilustru, lipsa dorinţei sale de a-şi prezenta
candidatura şi dezinteresul său de a cîştiga alegerile i-au oferit avantaje
enorme faţă de rivalii săi, el a fost ales cu o majoritate puţin mai mică de un
milion de voturi, fără a primi însă o majoritate absolută. Cînd fiul său Oscar l-a
trezit la 7 dimineaţa pentru a-l anunţa alegerea sa, el i-a spus cu reproş:
„De ce a fost nevoie să mă trezeşti cu o oră mai devreme ? La urma urmei, nimic
nu s-ar fi schimbat pînă la ora 8.”
Cu aceste cuvinte, a adormit din nou şi a dormit pînă la ora sa obişnuită de a
se trezi.
În Franţa, alegerea din Hindenburg a fost considerată iniţial ca o

renaştere a ameninţării germane. În Anglia, reacţia a fost mai calmă.
Întotdeauna am dorit ca Germania să-şi restabilească reputaţia şi respectul de
sine, pentru a uşura amărăciunea generată de război şi, prin urmare, nu am
fost deloc supărat de această veste. „Este un bătrîn foarte sensibil”, mi-a spus
Lloyd George la următoarea noastră întîlnire. Aşa a fost în realitate, pînă cînd
pagina 17
l-au părăsit puterile. Chiar şi unii dintre cei mai implacabili adversari ai săi au
fost nevoiţi să recunoască:
„Este un şmecher mai mare decît Nero”. { Cuvintele lui Theodore Lessing, care a
fost ucis de naziști în septembrie 1933 - Notă. autorul.}
Totuşi, Hindenburg avea deja 77 de ani, iar mandatul său era estimat la
şapte ani. Puţini se aşteptau să fie ales din nou. A încercat tot posibilul să
menţină imparţialitatea în raport cu diversele partide, iar anii preşedinţiei sale
au dat, fără îndoială, Germaniei posibilitatea de a cîştiga putere şi calm
moderat, fără a crea vreo ameninţare pentru vecinii săi.
În februarie 1925, guvernul german a trimis un memoriu primului

ministru de atunci al Franţei, Édouard Marie Herriot. Acest memorandum a
exprimat disponibilitatea Germaniei de a adopta un pact conform căruia
puterile cu interese asupra Rinului, în special Anglia, Franţa, Italia şi
Germania, s-ar angaja în mod solemn, pentru o lungă perioadă de timp, să nu
înceapă un război împotriva ţărilor participante la pact. Rolul garantului urma
să fie asumat de guvernul Statelor Unite. În plus, un pact care garantează clar
păstrarea poziţiei teritoriale existente pe Rin ar fi acceptabil pentru Germania.
În august, francezii, în acord deplin cu Marea Britanie, au dat Germaniei un
răspuns oficial. Ca prim şi necesar pas, Germania trebuia să se alăture
necondiţionat Ligii Naţiunilor. Guvernul german a acceptat această condiţie.
Acest lucru a însemnat că dispoziţiile tratatelor au rămas în vigoare doar dacă
(sau pînă cînd) vor fi modificate de comun acord şi că nu au fost date obligaţii
specifice cu privire la reducerea armelor aliaţilor.
Pe această bază, la Locarno a avut loc o conferinţă pe 4 octombrie. Pe

ţărmul lacului liniştit, s-au adunat delegaţi din Anglia, Franţa, Germania,
Belgia şi Italia. Rezultatele conferinţei au fost următoarele: în primul rînd, un
acord general de garanţie între cele cinci puteri; în al doilea rînd, acorduri de
arbitraj germano-francez, germano-belgian, germano-polonez şi germano-
cehoslovac; în al treilea rînd, acorduri speciale între Franţa şi Polonia şi între
Franţa şi Cehoslovacia, în virtutea cărora Franţa s-a angajat să ofere asistenţă
dacă, în urma încălcări Pactului de Vest, ar fi fost supuse unui atac armat
neprovocat. {Aceasta se referă la Tratatul de la Locarno.} Astfel, democraţiile din vestul
Europei au convenit să menţină pacea între ele şi să stea împreună împotriva
oricăruia dintre cele care încalcă tratatul şi comit agresiuni împotriva ţării care
face obiectul acestuia.
În ceea ce priveşte Franţa şi Germania, Marea Britanie s-a angajat

solemn să vină în ajutorul celor două state, dacă vor deveni obiectul unei
pagina 18
agresiuni neprovocate. Acest angajament militar de anvergură a fost asumat de

parlament şi a fost aprobat cu căldură de către popor. Acest angajament este
de neegalat în istorie.
Nu s-a pus problema ca Franţa sau Anglia să-şi asume vreo obligaţie de
dezarmare în general sau de dezarmare la un anumit nivel. În calitate de
ministru al Finanţelor, am fost implicat în discuţia tuturor acestor probleme
într-o etapă timpurie. Opinia mea personală cu privire la această garanţie
bilaterală a fost următoarea: atîta timp cît Franţa rămîne înarmată şi Germania
dezarmată, Germania nu o poate ataca; Franţa nu va ataca niciodată Germania
dacă asta va implica automat transformarea Angliei într-un aliat al Germaniei.
Astfel, deşi acest plan părea periculos (pentru că de fapt ne-a obligat să fim de
partea uneia sau altei puteri la orice război franco-german care ar putea
apărea), probabilitatea unei astfel de catastrofe era foarte mică şi, în orice caz,
a fost cea mai bună modalitate de a o preveni. Era evident că pericolul ar fi fost
creat dacă Germania, într-un fel sau altul, ar fi ajuns Franţa în domeniul
armamentului şi, chiar mai mult, dacă ar fi devenit mai puternică decît Franţa.
Dar toate acestea păreau să fie excluse de obligaţiile solemne ale tratatului.
Pactul Locarno a vizat doar menţinerea păcii în Occident, dar exista

speranţa extinderii acestuia, conform expresiei de atunci: „Locarno de Est”. Am
fi fost foarte fericiţi dacă am fi putut limita pe viitor pericolul unui război între
Germania şi Rusia, în conformitate cu aceleaşi principii şi prin aceleaşi
mijloace cu care am evitat posibilitatea unui război între Germania şi Franţa.
Dar nici Germania lui Stresemann (Gustav Stresemann a fost un om politic german,
fondator şi lider al Deutsche Volkspartei, cancelar în 1923 şi ministru de externe din 1923
nu era înclinată să renunţe complet la pretenţiile sale în est
pînă la moartea sa.)
sau să fie de acord cu prevederile teritoriale ale tratatului de pace privind
Polonia: Danzig (în poloneză: Gdańsk), coridorul polonez şi Silezia Superioară. Deşi
ne-am continuat eforturile, nu s-au înregistrat progrese în Est.
După încheierea Tratatului de la Locarno şi evacuarea regiunii Rin,

efectuată de armata franceză şi contingentele forţelor aliate înainte de termenul
prevăzut de Versailles, a fost stabilită o atitudine prietenoasă faţă de
Germania. Noua Germania şi-a luat locul în Liga Naţiunilor. Sub influenţa
fructuoasă a împrumuturilor americane şi britanice, restaurarea Germaniei a
mers foarte repede. Comerţul său s-a extins cu o viteză incredibilă, sporind
bunăstarea internă a ţării.
Franţa, cu sistemul său de alianţe, părea să ocupe o poziţie de încredere

în Europa. Articolele Tratatului de la Versailles cu privire la dezarmare nu erau
pagina 19
încălcate în mod deschis. Marina Germană nu exista. Aviaţia germană a fost

interzisă şi nu renăscuse încă. În Germania, existau numeroase cercuri care
respingeau hotărît, chiar dacă numai din prudenţă, ideea unui război, iar
ofiţerii germani nu puteau nici măcar să creadă că aliaţii le vor permite
germanilor să se rearmeze.
Anul 1929 se apropia de sfîrşitul celui de-al treilea trimestru sub semnul
speranţei şi a vizibilei prosperităţi în creştere, în special în Statele Unite.
Optimismul extrem a dat naştere unei adevărate orgii a speculaţiilor. S-au
scris cărţi care dovedeau că ştiinţa şi lumea afacerilor din ce în ce mai
organizată s-au ocupat, în sfîrşit, de fenomenul crizei economice. „Se pare că
am încheiat deja ciclurile economice pe care le ştiam înainte”, a declarat
preşedintele Bursei de valori din New York în septembrie. Şi în octombrie, un
uragan brusc a lovit brutal Wall Street-ul. Toată averea atît de rapid acumulată
în anii precedenţi sub formă de obiecte de valoare din hîrtie a dispărut.
Prosperitatea a milioane de familii americane, în creştere pe baza unui
împrumut umflat la dimensiuni gigantice, s-a dovedit brusc iluzorie.
Întreprinderile industriale puternice paralizate şi pe punctul de a închide
porţile. Prăbuşirea pieţei bursiere între 1929 şi 1932 a fost urmată de o
scădere continuă a preţurilor şi, în consecinţă, de o scădere a producţiei, care
a provocat şomaj în masă.
Consecinţele acestor tulburări ale vieţii economice au afectat întreaga

lume. Datorită şomajului ridicat şi a reducerii producţiei, comerţul a fost
redus. Pentru a proteja pieţele interne, au fost introduse restricţii tarifare la
import. Criza generală a provocat grave dificultăţi financiare şi a paralizat
creditul intern. Şi la rîndul său, acest lucru a dus la răspîndirea şomajului şi
ruinei în întreaga lume. Rezultatul a fost dezastrul care au lovit Germania şi
alte ţări europene.
pagina 20
Capitolul 3
În pericol
În cartea mea „Consecinţe”, am rezumat cîteva dintre impresiile celor

patru ani care au trecut între armistiţiu şi schimbarea guvernului în Anglia la
sfîrşitul anului 1922. Această carte a fost scrisă în 1928, cînd eram conştient
de catastrofa iminentă.
„Războiul a început să-şi intre în drepturile sale ca luptător potenţial al

rasei umane abia în zorii secolului XX al erei creştine. Unirea omenirii în state şi
imperii mari şi trezirea conştiinţei colective de sine a popoarelor a făcut posibilă
planificarea şi realizarea vărsării de sînge la o asemenea scară şi cu o astfel de
perseverenţă cum nici nu bănuiam mai înainte. Toate calităţile cele mai nobile ale
indivizilor au fost reunite pentru a spori puterea distructivă a maselor.
Finanţe de încredere, oportunităţi oferite de creditul şi comerţul mondial,
acumularea de rezerve mari de capital - toate acestea au permis perioade
îndelungate să transfere energia unor întregi naţiuni la cauza distrugerii.
Instituţiile democratice au creat mijloacele de exprimare a voinţei a milioane de
oameni. Educaţia nu numai că a permis tuturor să înţeleagă cursul conflictului,
dar a făcut şi ca fiecare individ să fie pregătit pentru îndeplinirea sarcinii. Mass-
media a devenit un mijloc de unificare şi transmitere reciprocă a emoţiilor.
Religia, cu prudenţă, fără a atinge principalele cauze ale conflictului, a oferit
imparţială tuturor părţilor în război sprijinul şi consolarea sa sub toate formele
cunoscute. În sfîrşit, ştiinţa, ca răspuns la hărţuirea frenetică a oamenilor, le-a
dezvăluit comorile şi secretele sale şi le-a pus în mîini mijloace aproape la limita
perfecţiunii.
În acest sens, au apărut numeroase inovaţii. În loc să înfometeze oraşele
fortificate, au început să slăbească metodic sau să încerce să slăbească state
întregi prin foame.
Într-un fel sau altul, întreaga populaţie a luat parte la război şi toată lumea
a fost atacată în egală măsură. Pe cer s-au deschis căi de-a lungul cărora
moartea şi groaza putea fi dusă mult dincolo de liniile frontului, asupra femeilor,
copiilor, bătrînilor şi bolnavilor - asupra celor care în războaiele anterioare au fost
cruţaţi din necesitate. Organizarea excelentă a căilor ferate, a conexiunilor cu
transportul rutier a permis deplasarea a zeci de milioane de persoane în locurile
potrivite şi utilizarea în mod constant în afaceri. Dezvoltarea revoluţionară a
chirurgiei şi a îngrijirii medicale a trimis oamenii din nou la abator, din nou şi din
pagina 21
nou. Nimic nu trebuia irosit; ultima suflare a unui muribund - şi aceasta trebuia
folosită la ţelurile războiului.
Războiul s-a încheiat la fel de brusc peste tot, aşa cum a început.
Omenirea a ridicat capul, a privit imaginea distrugerii şi, atît învingătorii, cît şi
învinşii au luat o pauză s-şi tragă sufletul. În sute de laboratoare, în mii de
fabrici, arsenale şi tot felul de birouri, oamenii, care s-au oprit brusc, au
abandonat munca care-i absorbise. Proiectele lor au fost puse deoparte,
nefinalizate, neîmplinite, dar cunoştinţele lor au fost păstrate. Departamentele
militare din toate ţările au colectat în grabă datele primite, calculele lor şi le-au
închis în dosare cu inscripţia „pentru examinare suplimentară”.
În aceste condiţii, am intrat în perioada de epuizare, care a primit numele
de „pace”. Ne oferea cel puţin oportunitatea de a aprecia situaţia generală. În
acelaşi timp, apar o serie de fapte triste, la fel de solide şi inevitabile ca munţii,
ale căror contururi apar prin ceaţă. S-a stabilit că de acum înainte naţiuni întregi
vor participa la războaie: toată lumea va depune toate eforturile, toată lumea va
experimenta furia inamicului. S-a stabilit că popoarele care cred că existenţa lor
este în joc nu vor ezita să utilizeze niciun mijloc pentru a se salva. Este fără
îndoială, că printre armele care vor apare în războiul următor vor exista mijloace
şi metode de distrugere nelimitată în masă, care, atunci cînd sînt aplicate, pot
scăpa de sub control.
Umanitatea nu a fost niciodată într-o poziţie similară. Nefiind obţinute
succese apreciabile în domeniul moralei şi neavînd o conducere mai înţeleaptă,
aceasta a ajuns mai întîi în mîinile unor instrumente care putea să-i servească
drept cel mai sigur mijloc de autodistrugere. Acesta fiind punctul final la care
oamenii au ajuns. Ei ar trebui să se oprească şi să reflecte asupra noii lor
responsabilităţi. Moartea stătea în alertă, ascultătoare, în aşteptare, gata pentru
servicii, gata să cosească masele de oameni, gata la primul semn pentru a zdrobi
- fără speranţa refacerii - ceea ce a supravieţuit din civilizaţie. Ea aşteaptă doar
cuvintele comenzii. Ea le aşteaptă de la creatura slabă, înfirmă - vechea ei
victimă, iar acum, în acest unic caz, stăpînul ei.”
Toate acestea au fost publicate la 1 ianuarie 1929. Nu aş fi putut scrie

altfel în ziua de Anul Nou acum, cu optsprezece ani mai tîrziu.
Chiar şi mai devreme, în 1925, am notat cîteva gînduri şi întrebări de

natură tehnică, pe care ar fi greşit să nu le amintesc astăzi:
„Există modalităţi, incomparabil mai eficiente, de a folosi energia exploziei

decît toate cele descoperite pînă acum ? Este posibil să se creeze o bombă nu mai
mare decît o portocală, care ar avea capacitatea misterioasă de a distruge
pagina 22
simultan blocuri întregi de locuinţe, sau chiar de a concentra puterea distructivă

a mii de tone de praf de puşcă, astfel încît să măture sate întregi cu o singură
lovitură ? Este posibil să aruncăm bombe, chiar şi de tipul celor existente,
automat din avioane care ar putea fi controlate prin radio sau cu ajutorul unor
raze, fără pilot şi care ar putea fi trimise la nesfîrşit pentru a bombarda oraşul
inamic, arsenalul, baze sau şantierul naval ?
În ceea ce priveşte gazele otrăvitoare şi războiul chimic sub toate formele
sale, pînă acum a fost scris doar primul capitol al acestei cărţi groaznice. Nu
există nicio îndoială că fiecare dintre aceste noi mijloace de distrugere este
studiat de ambele părţi ale Rinului, cu toată minuţiozitatea şi răbdarea ştiinţifică
de care este capabil omul. Şi de ce ar trebui să credem că aceste produse sînt
limitate la domeniul chimiei anorganice? Laboratoarele multor state mari, fără
îndoială, dezvoltă modalităţi de a provoca metodic epidemii ale diverselor boli şi
de a le transmite în mod conştient oamenilor şi animalelor. Rugina care să
distrugă culturile, antraxul, eliminarea oamenilor şi a animalelor, o ciumă care
afectează nu numai armata, ci şi zone întregi - la asta lucrează ştiinţa militară,
înaintînd fără milă”.
Acestea au fost scrise în urmă cu aproape un sfert de secol.
Este firesc ca oamenii mîndri, care au fost învinşi în război, să se

străduiască să se înarmeze cît mai curînd posibil.
Avînd în vedere acest lucru, este responsabilitatea învingătorilor de a

menţine dezarmat adversarul învins. Pentru a face acest lucru, ei trebuie să
urmeze o politică dublă. În primul rînd, rămînînd bine înarmaţi, trebuie să
aplice, cu o vigilenţă şi o fermitate neobosită, articolele tratatului de pace care
interzic renaşterea puterii militare a adversarului lor recent învins. În al doilea
rînd, ei ar trebui să facă tot posibilul pentru a împăca oamenii învinşi cu
soarta lor, ajutînd ţara învinsă să atingă prosperitatea maximă cu acţiunile lor
binevoitoare şi să încerce, în toate cazurile, să pună bazele prieteniei autentice
şi a intereselor comune, astfel încît să existe motive mai puţin stimulative
revinirii la puterea armelor.
Crearea unei armate care acoperă întreaga populaţie masculină dintr-o

ţară mare este o sarcină de proporţii gigantice. Aliaţii învingători, la sugestia
lui Lloyd George, au stabilit o limită de o sută de mii de oameni pentru armata
germană şi au interzis serviciul militar obligatoriu. Prin urmare, această
armată a devenit nucleul din care, la prima ocazie prielnică, urma să se
formeze din nou o armată puternică de mai multe milioane de militari. O sută
de mii de soldaţi reprezentau o sută de mii de comandanţi. Imediat ce s-a luat
pagina 23
o decizie de extindere a armatei, soldaţii ar putea deveni sergenţi, iar sergenţii

transformaţi în ofiţeri.
Pe timp de pace, niciun inspectorat străin nu putea stabili care sînt

calităţile celor sute de mii de oameni care alcătuiau armata permisă de
Germania. Dar nu asta era ideea. Doar pentru paza graniţelor germane era
nevoie trei-patru milioane de soldaţi instruiţi. Pentru a crea o armată naţională
care să poată fi comparată cu armata franceză şi cu atît mai mult să o
depăşească, era necesară nu numai instruirea personalului de comandă şi
restabilirea vechilor regimente şi a altor formaţiuni militare, ci şi introducerea
serviciului militar obligatoriu pentru toţi bărbaţii ajunşi la vîrsta
incorporabililor din întreaga ţară. Grupuri de voluntari, organizaţii de tineret,
diverse tipuri de poliţie şi jandarmi, asociaţii de veterani - toate aceste
organizaţii neoficiale şi esenţial ilegale îşi puteau juca rolul în perioada
interimară. Dar fără serviciul militar obligatoriu, pe schelet nu putea creşte
carne şi muşchi.
Astfel, Germania a fost lipsită de posibilitatea, fără a recurge cîţiva ani la

recrutarea universală, de a crea o armată capabilă să reziste armatei franceze.
Aceasta era o limită care nu putea fi trecută fără o încălcare clară şi flagrantă a
Tratatului de la Versailles. În toţi aceşti ani, armata germană şi-a putut
menţine spiritul şi tradiţiile sale de luptă, dar nici nu putea visa să concureze
cu o forţă armată, antrenată şi organizată conform sistemului militar francez.
Creatorul nucleului şi structurii viitoarei armate germane a fost

generalul von Seeckt (Johannes “Hans” Friedrich Leopold von Seeckt; 22 aprilie 1866 - 27
decembrie 1936: general-colonel german, participant la primul război mondial, comandant al
forţelor terestre ale Reichswehr. În condiţiile Tratatului de la Versailles, Seeckt şi-a construit
mica armată ca un nucleu extrem de profesionist, în jurul căruia ulterior era posibil să se
desfăşoare o armată de dimensiuni normale. Fiecare militar Reichswehr obişnuit era pregătit
astfel încît în viitor să poată deveni subofiţer sau ofiţer. În timpul „puciului de la berărie” din
1923, el a ordonat generalului Otto von Lossow, comandantul garnizoanei din München, să
zdrobească rebeliunea.... „Dacă Germania va începe un război împotriva Rusiei”, a avertizat
Deja în 1921, Seeckt era ocupat să
Seeckt, „atunci va fi un război fără speranţă”).
dezvolte atît planuri secrete, cît şi la vedere pentru crearea unei mari armate
germane şi a avut dispute în termeni respectoşi cu Comisia de control militar a
aliaţilor privind diversele sale activităţi. În zilele triumfătoare din 1940,
biograful său, general von Rabenau, a scris:
pagina 24
„Ar fi fost dificil să desfăşurăm activitatea din perioada 1935-1939, dacă

din 1920 pînă în 1934 centrul de conducere ar fi rămas relevant doar pentru
nevoile unei mici armate.”
De exemplu, tratatul de pace a cerut reducerea numărului de ofiţeri de la

34 de mii la 4 mii de oameni. Toate fondurile au fost concentrate pentru a
depăşi această barieră draconică şi, în ciuda tuturor eforturilor Comisiei aliate
de control, dezvoltarea planurilor de renaştere a armatei germane a continuat.
La Berlin, sub pretextul departamentelor de reconstrucţie, ştiinţă şi

cultură, s-au concentrat cîteva mii de ofiţeri de stat major îmbrăcaţi în haine
civile, care, împreună cu asistenţii lor, au fost folosiţi pentru evaluarea cu
atenţie a trecutului şi a viitorului.
Rabenau oferă următoarele clarificări pe acest subiect:
„Fără Sect, astăzi (1940) nu ar fi existat un stat major general în sensul

său german: un stat major general, care este creierul multor generaţii şi care nu
poate fi creat într-o singură zi, oricît de talentaţi şi muncitori ar fi ofiţerii.
Continuitatea conceptului era necesară pentru a menţine conducerea, în ciuda
încercărilor realităţii. Cunoştinţele şi abilităţile indivizilor erau insuficiente.
Războiul necesită abilităţile majorităţii dezvoltate organic, iar acest lucru
durează zeci de ani ... Dacă nu am fi dorit, dacă aveam doar o armată mică de o
sută de mii şi generalii noştri lipsiţi de experienţă, ar fi fost necesar să alocăm
mult timp pregătiri teoretice. În acest scop, exerciţii practice sau jocurile de-a
războiul au început să se desfăşoare pe scară largă ... nu atît pentru instruirea
statului major general, cît pentru crearea unui contingent de comandanţi abili”
Aceştia din urmă ar fi trebuit să poată gîndi cu adevărat în termeni

militari. Seeckt a insistat să se evite falsele doctrine inculcate de experienţa
personală insuficientă din timpul marelui război. Toate lecţiile acestui război
au fost studiate cu atenţie şi sistematic. Au fost adoptate noi principii didactice
şi a fost introdusă o mare varietate de cursuri de formare. Toate manualele
militare existente au fost rescrise - nu pentru armata de o sută de mii, ci
pentru viitoarele forţele armate ale Reich-ului german. Pentru a înşela aliaţii
enervant de curioşi, au fost publicate secţiuni întregi din aceste instrucţiuni.
Cele destinate utilizării interne au rămas secrete. Nevoia unei strînse
interacţiuni îmtre toate genurile de arme a fost afirmată ca principiu de bază.
Timp de cîţiva ani s-a practicat la scară mică antrenamentul soldaţilor

concentraţi neoficial. Soldaţii care au urmat astfel de antrenamente au fost
numiţi „negri”, adică ilegali. Din 1925, pregătirea „negrilor” a fost transferată
pagina 25
Ministerului Reichswehr şi a fost finanţată din fonduri publice. Planul elaborat

de Statul Major General în 1925 pentru o îmbunătăţire calitativă a armatei şi o
creştere a numărului acesteia dincolo de limita stabilită prin tratatul de pace
prevedea că numărul diviziilor de infanterie existente la acea vreme - erau
şapte în mod legal - trebuie mai întîi dublat şi apoi triplat. Cu toate acestea,
obiectivul final al lui Seeckt era să aibă cel puţin 63 de divizii. Depăşirea
numărului de o sută de mii, stabilit pentru armata germană, a fost recunoscut
oficial abia în aprilie 1933, deşi aceasta se petrecuse cu mult timp în urmă şi a
continuat să crească constant.
Tratatul de pace a interzis Germania să aibă avioane militare, iar în mai

1920 aviaţia militară germană a fost oficial dizolvată. În ordinul său de rămas
bun, Seeckt şi-a exprimat speranţa că ea va răsări din nou şi că pînă atunci
spiritul ei va fi păstrat. El a contribuit în multe feluri la acest lucru. Primul său
pas a fost crearea unui grup special de foşti ofiţeri de aviaţie cu experienţă în
Ministerul Reichswehr, a cărui existenţă a fost ascunsă Comisiei aliate de
control şi care era păzită pe toate căile de ochii propriului guvern. Acest grup s-
a extins treptat pînă la crearea „celulelor aeriene” în diverse departamente şi
organe de inspecţie ale ministerului, iar forţa aeriană nu avea mulţi
reprezentanţi în armată. Şeful Departamentului Aviaţiei Civile era un ofiţer cu
experienţă militară vastă, un protejat al lui Sect, el avea grijă ca dezvoltarea
aviaţiei civile să fie efectuată în conformitate cu nevoile militare. Personalul
acestui departament, personalul administraţiei civile de transport aerian
precum şi diverse alte organizaţii camuflate ale aviaţiei militare şi navale, au
fost constituite în principal din foşti ofiţeri ai forţelor aeriene care nu aveau nici
măcar o idee despre aviaţia comercială.
Chiar înainte de 1924, o reţea de aerodromuri şi fabrici civile de avioane

a apărut în formă embrionară în Germania, iar germanii au început să
antreneze piloţii şi să înveţe tehnicile de apărare pasivă antiaeriană. Aviaţia
comercială avea deja un succes considerabil, iar crearea unei reţele de cluburi
de planorism a contribuit la răspîndirea dorinţei de zbor atît în rîndul
bărbaţilor, cît şi al femeilor. Pe hîrtie, numărul personalului care avea drept de
zbor a fost strict limitat. Totuşi, aceste decizii, împreună cu multe altele, au
fost ocolite de Sect, care, cu îngăduinţa Ministerului German al
Transporturilor, a reuşit să pună bazele solide pentru o industrie a aviaţiei de
primă mînă şi pentru forţele aeriene viitoare.
În problemele marinei, germanii au recurs la evaziuni similare. Conform

Tratatului de la Versailles, Germaniei i s-a permis să aibă doar forţe navale
mici, ale căror personal nu trebuie să depăşească 15 mii de oameni. Pentru a
pagina 26
creşte acest număr, germanii au recurs la tot felul de trucuri. Ministerele civile
includeau în secret organizaţii navale. Fortificaţiile militare de coastă de pe
insula Helgoland şi din alte părţi nu au fost distruse, aşa cum prevedea de
tratatul de pace, iar în curînd pe ele a pus stăpînire artileria navală germană.
Germanii au construit ilegal submarine şi şi-au instruit viitorii comandanţi şi
marinari în alte ţări. Totul a fost făcut pentru a salva Marina Kaiser-ului şi
pentru a o pregăti pentru ziua cînd va putea din nou să-şi ia pe faţă locul
printre alte flote.
S-au înregistrat progrese serioase într-un alt domeniu crucial. Rathenau,

în 1919, în calitate de ministru al reconstrucţiei, a pus bazele reconstrucţiei
minuţioase a industriei germane de război.
„V-au distrus armele, le-a spus generalilor. Dar aceste arme vor deveni
învechite într-un fel sau altul înainte de începerea următorului război. Arme
complet noi vor fi folosite în acest război, iar armata care va fi cel mai puţin
constrînsă să aibă arme învechite va avea un avantaj uriaş.”
S-a dovedit că furnizarea echipamentului necesar pentru producerea de

materiale militare viitoare s-a făcut cu o mare ingeniozitate. Maşinile-unelte
care au fost folosite pentru producerea produselor militare, şi care puteau fi
din nou adaptate în aceleaşi scopuri, au fost depozitate la întreprinderile civile
în cantităţi mult mai mari decît era necesar nevoilor obişnuite de producţie.
Arsenalele de stat construite pentru război nu au fost închise, aşa cum
prevedea tratatul de pace.
Astfel, planul a fost pus în aplicare, potrivit acestuia toate noile

întreprinderi industriale, precum şi multe dintre cele vechi - cele care au fost
construite cu ajutorul împrumuturilor americane şi englezeşti acordate în
scopuri de reconstrucţie - au fost de la bun început destinate unui transfer
precoce către producţia militară. În timp ce cîştigătorii se bazau pe armele
învechite de care dispuneau, an de an în Germania s-a creat un potenţial
industrial imens pentru producerea de noi tipuri de arme.
În tot acest timp, aliaţii au avut oportunitatea reală şi dreptul de a

preveni orice rearmare vizibilă sau tangibilă a Germaniei. Iar Germania ar fi
trebuit să se supună cererii decisive şi unanime a Angliei, Franţei şi Italiei şi
să-şi alinieze acţiunile cu cerinţele tratatelor de pace. Analizînd din nou istoria
acestor opt ani, din 1930 pînă în 1938, vedem cît timp a fost la dispoziţia
noastră. Cel puţin pînă în 1934, reînarmarea Germaniei ar fi putut fi prevenită
fără a sacrifica o singură viaţă umană. Nu a fost lipsă de timp.
pagina 27
Capitolul 4
Adolf Hitler
În octombrie 1918, în timpul unui atac englez cu gaze în apropiere de

Komin, un caporal german şi-a pierdut temporar vederea din cauza clorului. În
timp ce era în spitalul din Pomerania, înfrîngerea şi revoluţia au căzut asupra
Germaniei. Fiul unui oficial vamal austriac neînsemnat, în tinereţe a visat să
devină un mare artist. După încercări nereuşite de a intra în Academia de Arte
Plastice din Viena, a trăit în sărăcie, mai întîi în capitala Austriei, apoi la
München. Uneori muncind ca pictor de casă şi executînd Executînd deseori
orice muncă ocazională iar uneori pe cea de zugrav, a întîmpinat greutăţi
materiale şi a acumulat multă obidă, deşi ascunsă, pe lumea care i-a închis
calea spre prosperitate. Dar necazurile lui personale nu l-a condus în rîndurile
comuniştilor. În această privinţă, reacţia sa a fost un fel de anomalie nobilă:
era şi mai îmbibat de un sentiment excesiv de puternic de fidelitate faţă de rasa
sa, de o admiraţie arzătoare şi mistică a Germaniei şi a poporului german. Cînd
a început războiul, el a apucat arma cu pasiune şi a slujit timp de patru ani în
regimentul bavare pe Frontul de Vest. Acesta a fost începutul carierei lui Adolf
Hitler.
Cînd, în iarna anului 1918, neputincios, lipsit de vedere, a fost internat

în spital, eşecurile sale personale i s-au părut parte a catastrofei care a lovit
întregul popor german. Şocul înfrîngerii militare, prăbuşirea legii şi a ordinii,
triumful francezilor - toate acestea au provocat dureri severe asupra
caporalului în recuperare, acestea i-a pătruns întreaga fiinţă şi a dat naştere
pagina 28
acelor puncte incredibil de tari ale spiritului care pot duce la mîntuirea sau la
moartea omenirii. I se părea că prăbuşirea Germaniei nu poate fi explicată din
cauze obişnuite. Undeva, se ascundea o trădare gigantică şi monstruoasă.
Singur, închis cu sine, micul soldat a meditat şi a luat în considerare posibilele
cauze ale dezastrului, ghidat doar de experienţa sa personală îngustă. La
Viena, el s-a învîrtit printre membrii grupărilor naţionaliste extremiste
germane. De la ei a auzit despre acţiunile subversive, răuvoitoare, ale unei alte
rase, inamicii şi exploatatorii lumii nordice: evreii. Furia patriotică şi invidia
faţă de cei bogaţi şi prosperi s-au contopit într-un singur sentiment de ură
copleşitoare.
În cele din urmă, acest pacient neînsemnat, încă îmbrăcat într-o

uniformă militară, de care era foarte mîndru, a fost externat din spital. Ce a
putu vedea cu ochii săi vindecaţi ? Convulsiile cauzate de înfrîngere erau
îngrozitoare. În atmosfera de disperare şi nebunie din jurul său, revoluţia roşie
prindea contur. Pe străzile din Munchen, treceau în viteză maşini blindate
aruncînd asupra trecătorilor pripiţi cu pliante sau gloanţe. Proprii lui tovarăşi
de arme, cu banderole roşii şi sfidătoare pe mînecile uniformelor lor militare,
strigau sloganuri în care blestemau furioşi tot ce-i era lui mai fost drag.
Deodată, aşa cum se întîmplă într-un vis, totul i-a devenit complet clar.
Germania a fost înjunghiată pe la spate, iar acum era chinuită de evrei,
speculanţi şi intrigatori care se ascundeau în spatele lor, îi ura pe bolşevici,
organizatori ai unei conspiraţii internaţionale a intelectualilor evrei. El şi-a
văzut clar datoria: să salveze Germania de acest flagel, să răzbune răul adus ei
şi să conducă rasa superioară germană pe calea destinată ei de către soartă.
Ofiţerii regimentului său, profund alarmaţi de dispoziţiile rebele şi

revoluţionare ale soldaţilor lor, s-au bucurat foarte mult că a fost găsită cel
puţin o persoană care şi-a păstrat vehile aspiraţii în suflet. Caporalul Hitler a
dorit să rămînă în serviciul militar şi şi-a găsit un loc de muncă ca „instructor
de educaţie politică” sau agent. Ascuns în spatele acestui titlu, s-a angajat în
colectarea informaţiilor despre activităţile elementelor rebele şi subversive.
Ofiţerul de securitate pentru care l-a instruit i-a cerut să participe la şedinţele
partidelor politice locale de toate nuanţele.
Într-o seară din septembrie 1919, caporalul a mers la un miting al

Partidului Muncitorilor Germani, care avea loc într-una din berăriile din
Munchen. Aici, pentru prima dată, a auzit discursuri împotriva evreilor,
speculanţilor şi „infractorilor din noiembrie” care au dus Germania în prăpastie
- discursuri care au coincis cu propriile sale convingeri secrete. La 16
septembrie, s-a alăturat partidului, iar la scurt timp după aceea, în
pagina 29
conformitate cu funcţiile sale militare, a preluat conducerea propagandei de

partid. În februarie 1920, la München a avut loc primul miting al Partidului
Muncitorilor Germani la care Adolf Hitler a jucat rolul principal, stabilind
programul partidului în 25 de paragrafe. Acum a devenit politician şi şi-a
început lupta pentru salvarea naţiunii.
În aprilie, a fost demobilizat şi s-a dedicat în întregime extinderii

partidului. La jumătatea anului următor, el a înlocuit liderii iniţiali şi a
fascinant cu temperamentul şi spiritul său masa membrilor de partid obişnuiţi;
în acest fel a subordonat partidul controlului său personal. El era deja numit
Führer. Partidul a cumpărat ziarul Völkischer Beobachter şi l-a făcut
purtătorul de cuvînt oficial. Comuniştii şi-au recunoscut curînd duşmanul. Au
încercat să perturbe mitingurile lui Hitler, iar la sfîrşitul anului 1921 acesta şi-
a organizat primele echipe de asalt. Pînă atunci, întreaga mişcare se limita la
graniţele Bavariei. Însă în condiţiile nefaste care existau în Germania în aceşti
primi ani postbelici, mulţi germani din diverse colţuri ale Reichului au început
să asculte discursurile noului predicator. Indignarea fierbinte cauzată în toată
Germania de ocupaţia franceză a Ruhr-ului în 1923, a furnizat partidul nazist,
numit acum Partidul Naţional Socialist, o masă mare de susţinători. Căderea
mărcii a distrus bazele bunăstării burgheziei mijlocii germane, mulţi dintre
aceştia, în disperarea lor, au devenit susţinători ai noului partid şi, în frenezie
patriotică, au găsit alinare pentru ura lor, pentru dorinţa de răzbunare.
Hitler de la bun început s-a lămurit că drumul către putere se află prin
agresiune şi violenţă împotriva Republicii Weimar, născută din ruşinea
înfrîngerii. Pînă în noiembrie 1923, Führer-ul avea în jurul său un grup de
susţinători hotărîţi, printre care cei mai proeminenţi erau Göring, Hess,
Rosenberg şi Röhm. Oameni de acţiune, ei au decis că a venit momentul să
încerce să preia puterea în Bavaria. Generalul von Ludendorff, prin
participarea sa la lovitura de stat, a oferit organizatorilor acestei aventuri
posibilitatea de a folosi prestigiul militar al numelui său. Înainte de război, se
obişnuia să se spună: „Nu va exista nici o revoluţie în Germania, căci în
Germania toate revoluţiile sînt strict interzise”. În acest caz, această formulă a
fost reînviată de autorităţile locale din München. Poliţia a deschis focul asupra
manifestanţilor, evitînd cu atenţie generalul, care a continuat să înainteze pînă
cînd a ajuns printre poliţiştii care l-au întîlnit foarte respectuos. Aproximativ
20 de manifestanţi au fost ucişi. Hitler s-a aruncat la pămînt în timpul
împuşcăturilor, apoi a dispărut împreună cu alţi lideri de partid. În aprilie
1924 a fost condamnat la patru ani de închisoare.
pagina 30
Deşi autorităţile germane au menţinut ordinea, iar instanţa germană i-a

pedepsit pe vinovaţi, majoritatea germanilor a crezut că cei pedepsiţi sînt carne
din propria lor carne şi că autorităţile au jucat pe mîinile străinilor, sacrificînd
cei mai fideli fii ai Germaniei. Condamnarea lui Hitler a fost redusă de la patru
ani la treisprezece luni. Pe parcursul acestor luni petrecute în fortăreaţa
Landsberg, el a reuşit, în termeni generali, să încropească Mein Kampf, un
tratat care contura filozofia sa politică. El a dedicat această carte memoriei
celor căzuţi în recenta tentativă de lovitură de stat. Nici o carte a liderilor
politici şi militari ai puterilor aliate nu a meritat un studiu mai amănunţit din
momentul în care Hitler a ajuns în cele din urmă la putere. Avea totul:
programul pentru renaşterea Germaniei, tehnica propagandei de partid, planul
de luptă împotriva marxismului, conceptul de stat naţional-socialist şi
afirmaţiile privind dreptul legitim al Germaniei de a juca rolul de lider al
întregii lumi. Era un nou Coran al credinţei şi al războiului - pompos, guraliv,
fără formă, dar plin de revelaţii importante.
Teza principală care stă la baza cărţii Mein Kampf este foarte simplă:
omul este un animal războinic; prin urmare, naţiunea, ca o comunitate de
luptători, este o unitate de luptă. Orice organism viu care opreşte lupta pentru
existenţă este sortit pieirii. O ţară sau o rasă care încetează să lupte este
sortită morţii în acelaşi mod. Disponibilitatea de a lupta a unei rase depinde de
puritatea acesteia. De aici nevoia de a o curăţa de elementele străine care o
poluează. Rasa evreiască, datorită distribuţiei pe întreg globul, este neapărat
pacifistă şi internaţionalistă. Pacifismul este cel mai rău păcat, pentru că
înseamnă refuzul rasei de a lupta pentru existenţă. Prin urmare, prima datorie
a fiecărui stat este să insufle maselor sentimente naţionaliste. Pentru un
individ, nivelul dezvoltării sale intelectuale nu are o importanţă capitală;
puterea şi determinarea sînt cele mai importante calităţi care i se cer. O
persoană care are capacitatea înnăscută de a comanda altora are o valoare
mult mai mare decît multe mii de oameni care tind să asculte cu supunere de
voinţa altcuiva. Doar forţa brută asigură supravieţuirea rasei. De aici nevoia de
organizare militară. Rasa trebuie să lupte: dacă este inactivă, se moleşeşte şi
moare. Dacă rasa germanică ar fi fost unită la timpul potrivit, acum ar fi fost
conducătoarea întregului glob. Noul Reich ar trebui să unească toate
elementele germanice din Europa, pînă atunci dispersate. O rasă învinsă poate
fi salvată dacă îşi restabileşte credinţa în sine. În primul rînd, este necesar ca
armata să înveţe să creadă în invincibilitatea ei. Pentru a restabili naţiunea
germană, este necesar să convingem poporul că este foarte posibil să-şi
recîştige libertatea prin forţa armelor. Principiul aristocraţiei este esenţial.
Intelectualismul nu este de dorit. Scopul final al educaţiei este creşterea unui
pagina 31
german care ar necesita un antrenament minim pentru a-l transforma într-un

soldat. Cele mai mari tulburări din istorie ar fi fost de neconceput dacă nu ar fi
fost conduse de pasiuni fanatice şi isterice. Cu ajutorul virtuţilor burgheze -
pacea şi ordinea - nu s-a putut realiza nimic. Lumea este acum pe cale spre o
astfel de schimbare revoluţionară, iar noul stat german trebuie să se asigure că
rasa este pregătită pentru viitoarele şi cele mai mari decizii de pe teritoriul
nostru. Politica externă poate fi lipsită de scrupule. Diplomaţia nu ar trebui să
permită unei ţării să moară eroic, dimpotrivă, trebuie să aibă grijă ca ţara să
poată supravieţui şi prospera. Cei doi posibili aliaţi ai Germaniei sînt Anglia şi
Italia. Nicio ţară nu va încheia o alianţă cu un stat pacifist laş, condus de
democraţi şi marxişti. Dacă Germania însăşi nu are grijă de ea, nimeni nu va
avea grijă de ea. Nici apelurile solemne la ceruri, nici speranţele pioase în
Societăţii Naţiunilor nu ne vor întoarce teritoriile pierdute. Ele pot fi returnate
doar cu forţa armelor. Germania nu ar trebui să repete vechea greşeală: de a
lupta cu toţi duşmanii ei deodată. Ea trebuie să-l aleagă pe cel mai periculos
dintre ei şi să-l atace cu toată puterea. Lumea va mai înceta să mai fie anti-
germană doar atunci cînd Germania îşi va recăpăta egalitatea în drepturi şi îşi
va ocupa din nou locul locul său sub Soare. În politica externă germană nu
trebuie să fie niciun pic sentimentalism. Un atac asupra Franţei doar din
motive emoţionale ar fi o prostie. Ceea ce Germania are nevoie este să-şi
extindă teritoriul în Europa. Politica colonială din Germania antebelică a fost
eronată şi ar trebui abandonată. Pentru a se extinde, Germania trebuie să-şi
îndrepte privirile către Rusia şi mai ales către statele baltice. Nici un fel de
alianţă cu Rusia nu este acceptabilă. Ar fi criminal să facem război împreună
cu Rusia împotriva Occidentului; scopul sovieticilor este triumful iudaismului
internaţional.
Astfel au fost puse „fundamentele de granit” ale politicii sale.
Cîştigătorii războiului, absorbiţi de propriile preocupări şi de conflictele

dintre partide, nu au acordat aproape deloc atenţie luptei neobosite a lui Adolf
Hitler şi transformării sale treptate într-o figură la scară naţională. A durat
mult timp pînă cînd naţional-socialismul sau Partidul nazist, cum au început
să-l numească, a cîştigat o influenţă atît de puternică asupra maselor
poporului german, asupra forţelor armate, asupra aparatului de stat şi asupra
industriaşilor, avînd justificare teama de comunism, încît a devenit o astfel de
forţă în viaţa Germaniei, pe care întreaga lume a fost forţată să o ia în calcul.
Cînd, la sfîrşitul anului 1924, Hitler a fost eliberat din închisoare, a anunţat
că îi va lua cinci ani pentru a-şi reorganiza mişcarea.
pagina 32
Unul dintre articolele democratice din Constituţia de la Weimar prevedea

că alegerile pentru Reichstag ar trebui să fie organizate la fiecare doi ani. Acest
articol trebuia să ofere maselor poporului german oportunitatea de a exercita
un control complet şi permanent asupra parlamentului său. În practică, acest
lucru a însemnat doar că germanii trăiau constant într-o atmosferă de emoţie
politică febrilă şi în campanii electorale fără sfîrşit. Succesele lui Hitler şi ale
doctrinelor sale pot fi urmărite cu exactitate. În 1928, el avea doar 12 mandate
în Reichstag (Parlamentul german). În 1930, acest număr a crescut la 107, iar în
1932 la 230. Pînă atunci, influenţa şi disciplina Partidului Naţional Socialist se
simţiseră deja în toată Germania; s-au răspîndit tot felul de intimidări, insulte
şi atrocităţi împotriva evreilor.
În spatele faţadei guvernelor republicane şi a instituţiilor democratice

impuse de învingători şi, prin urmare, asociate cu înfrîngerea, forţa politică
reală din Germania şi un element stabil al statului în anii de după primul
război mondial a fost Statul Major al Reichswehr-ului (Reichswehr ― Ministerul
Apărării, sau Forţele Armate). El a fost cel care a numit şi a demis preşedinţii şi
cabinetele. În persoana mareşalului Hindenburg a găsit un simbol al puterii
sale şi executorul voinţei sale. Dar în 1930, Hindenburg avea deja 83 de ani.
Din acel moment, personajul său a început să se deterioreze, iar abilităţile sale
mentale au slăbit. El a devenit din ce în ce mai mic, precum şi mai părtinitor în
judecăţile sale şi tiranic. El a conceput planul formaţiunile paramilitare ale
partidului nazist şi a încurajat militarii să adere la ele. Iniţial, unităţile SA
foarte mici (SA ― Sturmabteilung (batalion de asalt)), unităţi de asalt sau cămăşile
brune, cu nucleul lor mic şi disciplinat SS (SS ― Schutzstaffel (inițial garda lui Hitler)),
au atins un astfel de număr şi forţă încît activitatea şi puterea lor potenţială au
început să inspire îngrijorare serioasă pentru Reichswehr. Înţelegînd ceea ce se
întîmplă în ţară, Reichswehr, cu toată reticenţa sa, a fost nevoit să admită că,
în calitate de castă şi organizaţie militară opusă mişcării naziste, nu mai era
capabil să-şi menţină controlul asupra Germaniei. O caracteristică comună
pentru ambele grupuri a fost determinarea lor de a scoate Germania din
prăpastie şi de a răzbuna înfrîngerea ei.
Dar, în timp ce Reichswehr era personificarea sistemul reglementat al

imperiului Kaiser-ului şi a reprezentat interesele feudalelor, aristocraţilor,
proprietăţii de teren şi a altor clase bogate ale societăţii germane, SA s-a
transformat în mare parte într-o mişcare rebelă, umflată de nemulţumirea
elementelor emoţionabile, a subversivilor răutăcioşi şi a persoanelor ruinate şi
disperate. A se certa cu partidul nazist însemna pentru Reichswehr să distrugă
ţara învinsă.
pagina 33
În 1931 şi 1932, liderii armatei au ajuns la concluzia că ei trebuie atît în

propriile lor interese, cît şi în interesul ţării să-şi unească forţele cu elementele
cărora li s-au opus pînă atunci în problemele politicii interne, cu toată
fermitatea şi severitatea inerente la germani. La rîndul său, Hitler, deşi era gata
să folosească orice berbec pentru a intra în cetatea puterii, a respectat
întotdeauna liderii Germaniei mari şi strălucitoare care i-a inspirat un
sentiment de admiraţie şi devotament în tinereţe. Astfel, condiţiile naturale
pentru un acord între el şi Reichswehr erau îndeplinite în ambele părţi. Liderii
armatei au ajuns treptat la concluzia că influenţa partidului nazist în ţară era
atît de puternică încît Hitler devenise singurul succesor posibil al lui
Hindenburg, în calitate de şef al statului german. Hitler, la rîndul său, a înţeles
că o alianţă cu elita conducătoare a Reichswehr-ului era necesară pentru a
pune în aplicare programul său pentru renaşterea Germaniei. Acordul a fost
încheiat, iar liderii armatei germane au început să-l convingă pe Hindenburg de
necesitatea considerării lui Hitler drept candidat pentru postul de cancelar al
Reich-ului. După ce a fost de acord să limiteze activităţile cămăşilor brune, să
le subordoneze Statului Major General şi, în cele din urmă, dacă era necesar,
să le elimine complet, Hitler a obţinut sprijinul celor mai influente forţe din
Germania, a ajuns în vîrful scării administrative şi a realizat o deplasare
evidentă a centrului puterii supreme în statul german. Caporalul a avansat
departe !
pagina 34
Capitolul 5
Anii năvălirii lăcustelor (1931-1935).
{Patru ani mai tîrziu, Sir Thomas Inskip, ministrul coordonării apărării, care știa bine
Biblia, a aplicat o expresie biblică: „Anii în care lăcustele au devorat”. - Notă autorului}
Guvernul britanic, format ca urmare a alegerilor generale din 1931, a

părut în exterior unul dintre cele mai puternice, dar, de fapt, a fost unul dintre
cele mai slabe din istoria Angliei. Într-o atmosferă de amărăciune extremă din
ambele părţi, MacDonald, prim-ministrul, a rupt legătura cu Partidul Socialist,
a cărui creaţie a fost opera vieţii sale. Începînd cu acea vreme, conducînd un
guvern care a fost numit naţional, dar în realitate era predominant
conservator, el s-a cufundat într-o pasivitatea ursuză. Baldwin a preferat
puterii în forma sale esenţială şi s-a păstrat calm, rămînînd în umbră.
Ministerul Afacerilor Externe era condus de sir John Simon, unul dintre liderii
liberalii - membri ai coaliţiei. Principala activitate a guvernului în interiorul
ţării a fost realizată de Neville Chamberlain, care l-a înlocuit curînd pe
Snowden în funcţia de ministru al Finanţelor. Timp de aproape cinci ani în
care acest guvern a fost la putere - din ianuarie 1931 pînă în noiembrie 1935 -
întreaga situaţie de pe continentul european s-a schimbat radical. Între timp,
toată Germania era în mişcare, evenimente importante se desfăşurau în ţară.
În anul următor căderii cabinetului lui Bruening, în mai 1932, s-au

întîmplat foarte multe. Von Papen, care l-a înlocuit pe Brüning în funcţia de
cancelar, a sperat că va reuşi să guverneze ţara, bazîndu-se pe sprijinul
anturajului preşedintelui Hindenburg şi al grupării naţionaliste extreme din
Reichstag. Pasul decisiv a fost făcut pe 20 iulie, cînd guvernul socialist din
Prusia a fost schimbat cu forţa. Cînd premierul prusac a declarat că se va
supune doar forţei fizice, l-au întrebat: „Ce fel de forţă aveţi nevoie ?” După
care a fost pur şi simplu tîrît de la masă.
În august 1932, Hitler a ajuns la Berlin la apelul personal al

preşedintelui. Momentul pentru pasul decisiv părea să vină. În spatele Führer-
ului stăteau 13 milioane de alegători germani. El putea revendica un loc
important în guvern. Poziţia sa de atunci se aseamăna într-o oarecare măsură
cu cea a lui Mussolini în ajunul asaltului său împotriva Romei. Dar lui Papen
nu-i păsa de istoria recentă a Italiei. Se bucura de sprijinul lui Hindenburg şi
pagina 35
nu intenţiona să demisioneze. Bătrînul mareşal l-a văzut pe Hitler. Nu i-a făcut

nicio impresie.
“Pentru ce aş numi această persoană în funcţia de cancelar ? Îl voi face un

diriginte de poştă. Lasă-l să lingă ştampile cu imaginea mea.”
În cercurile palatului, Hitler nu s-a bucurat de o asemenea influenţă ca

şi rivalii săi.
Marea masă de alegători era în alertă. În noiembrie 1932, au avut loc din
nou alegeri în toată Germania, pentru a cincea oară într-un an. Naziştii au
suferit pierderi, iar cele 230 de mandate au fost reduse la 196 - diferenţa a fost
la comunişti. Astfel, poziţia lui Hitler a fost slăbită. Pe 17 noiembrie, Papen şi-a
dat demisia şi Schleicher a devenit cancelar în locul său. Hitler, împreună cu
Papen şi cu naţionaliştii lui, acum uniţi împotriva cancelarului, dar şi
comuniştii, prin lupta lor de stradă cu naziştii şi grevele lor anti-
guvernamentale, au făcut imposibilă rămînerea la putere. Papen a decis să
profite de influenţa sa personală asupra preşedintelui Hindenburg. Nu va fi, la
urma urmei, cel mai bun mod de a-l îmblînzi pe Hitler lăsînd toată
responsabilitatea şi povara puterii asupra lui ? În cele din urmă, cu rezerve,
Hindenburg a fost de acord. La 30 ianuarie 1933 Adolf Hitler a preluat postul
de cancelar al Germaniei. Toţi cei care urmau, sau puteau rezista noului regim
au simţit curînd mîna stăpînului asupra lor. Pe 2 februarie, toate mitingurile
sau manifestaţiile Partidului Comunist German au fost interzise şi a început în
toată Germania confiscarea armelor ascunse aparţinînd comuniştilor. Punctul
culminant a venit în seara zilei de 27 februarie 1933. În clădirea Reichstag-ului
a izbucnit un incendiu. Au fost chemate echipe de cămăşi brune, cămăşi negre
şi unităţile lor auxiliare. Patru mii de persoane au fost arestate într-o singură
noapte, inclusiv membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist.
Activităţile au fost coordonate de Göring, ministrul de interne al Prusiei la acea
vreme. Toate acestea au servit pentru viitoarele alegeri şi au asigurat
înfrîngerea comuniştilor, cei mai formidabili adversari ai noului regim.
Goebbels a întreprins organizarea campaniei electorale, care nu mai trebuia
făcută cu multă agilitate şi rîvnă.
Cu toate acestea, în Germania existau încă numeroase forţe care nu

voiau să se supună, au rezistat sau au manifestat ostilitate activă faţă de
hitlerism. Comuniştii, dar şi numeroşii germani care în confuzia lor au votat
apentru ei, au cîştigat 81 de locuri, socialiştii 118 şi naţionaliştii lui Papen şi
Hugenberg 52. Hitler a primit 17 milioane şi 300 de mii de voturi exprimate
pentru nazişti şi 288 de mandate. Doar în acest fel – dispreţuind democraţia -
pagina 36
Hitler a obţinut democratic la alegeri sprijinul majorităţii poporului german. El

a avut 288 de mandate în Reichstag faţă de 251 de mandate ale restului
partidelor, rezultînd o majoritatea de doar 37 de mandate. În procedura
obişnuită a unui regim parlamentar civilizat, o astfel de minoritate
semnificativă s-ar bucura de o mare influenţă şi respectul cuvenit în stat. Dar
în noua Germanie nazistă, minorităţilor le erau interzise toate drepturile.
La 21 martie 1933, în biserica garnizoanei din Potsdam, lîngă mormîntul

lui Frederic cel Mare, Hitler a deschis primul Reichstag al celui de-al treilea
Reich. Reprezentanţii Reichswehr - simbol al puterii germane durabile - şi
ofiţeri superiori ai grupurilor de asalt şi securitate, noi reprezentanţi ai
Germaniei reînviate, s-au adunat în biserică.
La 24 martie, majoritatea din Reichstag, suprimînd sau intimidînd toţi

adversarii, cu 441 de voturi împotriva a 94 a luat decizia de a-i acorda
cancelarului Hitler puteri extraordinare pentru un interval de patru ani. Cînd a
fost anunţat rezultatul votului, Hitler s-a întors spre socialişti şi a strigat:
„Acum nu mai am nevoie de voi !”
Pe fondul entuziasmului general generat de alegeri, coloanele jubilante

ale naţional-socialiştilor au defilat alături de liderul lor pe străzile Berlinului
într-o procesiune păgînă cu torţe. Lupta lor a fost lungă. Pentru străini era
dificil de înţeles sensul ei, în special de către cei care nu au suferit durerea
înfrîngerii. Şi iată, în final, a apărut Adolf Hitler. Dar nu era singur. Din
adîncurile înfrîngerii el a stîrnit pasiunile primitive întunecate ascunse în cei
mai mulţi, cei mai puternici, cruzi, conflictuali şi nefericiţi oameni ai Europei.
El l-a înviat în chip magic pe idolul îngrozitor, Moloch cel devorator, devenind
în acelaşi timp preot şi întrupare.
Sarcina mea nu include o descriere a incredibilei cruzimi şi josnicii cu

care a fost creat acest aparat de ură şi tiranie, acum supus unei îmbunătăţiri
de lungă durată. Dar este necesar să-i arăt cititorului un fapt nou şi teribil, în
faţa căruia lumea s-a regăsit pe neaşteptate: Germania era condusă de Hitler şi
Germania se înarma.
În timp ce toate aceste schimbări groaznice aveau loc în Germania,

guvernul MacDonald - Baldwin s-a simţit obligat de ceva timp să continue
politica de reducere drastică şi limitare a armamentelor noastre modeste,
impusă de criza financiară, şi s-a încăpăţînat să închidă ochii la simptomele
alarmante din Europa.
pagina 37
Francezii, deşi viaţa lor politică era încă caracterizată de fluiditate şi

schimbări continue, care, însă, nu aveau nicio semnificaţie substanţială, s-au
agăţat cu încăpăţînare de armata lor, văzînd în ea centrul şi principalul sprijin
al Franţei şi al tuturor alianţelor sale. Această poziţie a stîrnit critici atît în
Anglia, cît şi în Statele Unite. Opiniile presei şi ale publicului nu s-au bazat în
niciun caz pe starea reală, ci doar pe sentimentele ostile care erau puternice.
Cînd în mai 1932, toate partidele au proclamat demnitatea dezarmării în

Camera Comunelor, ministrul afacerilor externe a propus un nou principiu
pentru clasificarea tipurilor de arme a căror utilizare ar trebui permisă sau
condamnată. El a numit-o dezarmare calitativă. Era mai uşoară expunerea
unei concluzii false decît convingerea deputaţilor. În discursul meu, am
declarat:
„Ministrul de Externe ne-a spus că este dificil să împărţim armele în arme

ofensive şi defensive. Acest lucru este adevărat, deoarece aproape orice armă
poate fi folosită atît pentru apărare, cît şi pentru agresiune, atît de către agresor
cît şi de victima sa nevinovată. Pentru a complica acţiunile invadatorului, se
presupune că armele grele, tancurile şi substanţele toxice sînt clasificate ca o
categorie dăunătoare de arme ofensive. Însă invazia germană a Franţei în 1914
a atins punctul culminant fără utilizarea niciunei din aceste arme. Se propune ca
o armă grea să fie considerată o armă ofensivă; dar dacă este amplasată într-o
fortificaţie capătă un caracter defensiv. Dar dacă o ducem în teatrul de
operaţiuni, devine imediat ofensivă şi este supusă unei interdicţii într-o societate
civilizată. Să luăm acum tancul. Germanii, după ce au invadat Franţa, şi-au
întărit poziţiile acolo şi timp de cîţiva ani au ucis 1 milion şi 500 de mii de soldaţi
francezi şi englezi, care încercau să elibereze pămîntul francez. Tancul a fost
inventat pentru a suprima focul mitralierelor, datorită cărora germanii îşi
menţineau poziţiile în Franţa şi el a salvat multe vieţi atunci cînd a fost curăţat
teritoriul francez de invadatori. Acum, se pare, mitraliera, care era arma cu care
germanii stăpîneau 13 provincii franceze, va fi considerată o armă virtuoasă şi
defensivă, iar tancul, care a servit ca mijloc de salvare a vieţii soldaţilor aliaţi, ar
trebui discreditat de către toţi oamenii dominaţi de echitate... O clasificare mai
corectă ar fi interzicerea armelor de distrugere în masă, a căror utilizare aduce
moarte şi răni nu numai soldaţilor de pe front, ci şi populaţiei civile - bărbaţi,
femei şi copii aflaţi departe de aceste zone. Aceasta este direcţia în care naţiunile
reunite la Geneva ar putea, cred, să spere cu adevărat să avanseze ... “
La sfîrşitul discursului, am făcut primul meu avertisment oficial despre

războiul iminent:
pagina 38
„Aş regreta mult dacă aş vedea că puterea militară a Germaniei şi Franţei

s-ar echilibra într-o oarecare măsură. Oricine vorbeşte despre acest lucru ca fiind
ceva corect sau chiar vede acest lucru ca o manifestare a onestităţii,
subestimează complet gravitatea situaţiei din Europa.”
În timp ce aşa-numitul guvern naţional era la putere, opinia publică

engleză era din ce în ce mai înclinată să lase deoparte toate preocupările legate
de Germania. Şi astfel, cînd, în 1932, delegaţia germană la Conferinţa privind
dezarmarea a cerut categoric să fie ridicate toate restricţiile la drepturile sale
de reînarmare, aceasta a primit cu un sprijin serios în presa engleză. The
Times a scris despre „oportunitatea eliminării inegalităţilor”, iar The New
Statesman a scris despre „recunoaşterea necondiţionată a principiului egalităţii
statelor”. Aceasta însemna că celor 70 de milioane de germani ar fi trebuit să li
se permită să se reînarmeze şi să se pregătească pentru război, în timp ce ţările
care au ieşit victorioase din ultima încleştare teribilă nici măcar nu aveau
dreptul să se opună. Egalitatea statutului de cîştigători şi ce cel de învinşi,
egalitate între Franţa cu o populaţie de 39 de milioane de oameni şi Germania,
a cărei populaţie este aproape dublă !
Guvernul Majestăţii Sale a publicat un document la 16 martie 1933,

denumit de către autorul său: „Planul MacDonald”. Punctul de plecare al
planului a fost adoptarea conceptului francez de armată cu stagiu militar scurt
- în acest caz a fost stabilit la opt luni, după care a fost stabilit numărul exact
de trupe pentru fiecare ţară. Efectivul armatei franceze, care se ridica la 500 de
mii pe timp de pace, a fost redus la 200 de mii, iar cel a armatei germane a
fost, în consecinţă, crescut la aceeaşi mărime. Pînă în acel moment, forţele
armate germane, deşi nu aveau încă rezerve instruite temeinic, instruire care
necesita o pregătire sistematică a unor noi contingente de recruţi timp de cîţiva
ani, după toate probabilităţile, totalizau mai mult de un milion de voluntari
zeloşi, deja parţial înarmaţi. În acelaşi timp, fabricile care puteau fi convertite,
şi deja parţial transformate pe producţie militară, au produs multe tipuri de
arme avansate pentru aceşti voluntari.
La sfîrşitul primului război mondial, Franţa, la fel ca şi Marea Britanie,

avea o cantitate uriaşă de piese de artilerie grele, în timp ce armele armatei
germane au fost distruse, după cum impune tratatul de pace. MacDonald a
căutat să elimine această inegalitate aparentă, propunînd în acest scop să
stabilească un calibru limită de 106 milimetri, sau 4,2 inci, pentru armele de
artilerie mobilă. Tunurile existente, cu un calibru de pînă la 6 inci, ar putea fi
păstrate, dar atunci cînd se înlocuiau armele vechi cu altele noi, era permis un
calibru de cel mult 4,2 inci. De fapt, interesele britanice, diferite de interesele
pagina 39
Franţei, au fost protejate prin păstrarea pînă în 1935 a restricţiilor privind

armamentele navale ale Germaniei, instituite prin tratatul de pace, după care
s-a propus convocarea unei noi conferinţe navale. Germaniei i s-a interzis să
aibă avioane militare pe durata acordului, însă cele trei puteri aliate au trebuit
să-şi reducă propriile forţe aeriene la 500 de aeronave fiecare.
Am urmărit cu mare indignare acest atac asupra forţelor armate franceze

şi încercările de a stabili egalitatea între Germania şi Franţa. Totuşi, francezii
au avut curajul să insiste ca distrugerea armelor grele să fie întîrziată timp de
patru ani. Guvernul britanic a adoptat modificarea cu condiţia ca acceptul
Franţei de a-şi distruge artileriei să fie înregistrat într-un document special,
care trebuia semnat imediat. Franţa a respectat această cerere, iar pe 12
octombrie 1933, Sir John Simon, care se plîngea că Germania şi-a schimbat
poziţia în ultimele săptămîni, a prezentat un proiect al acestor propuneri la
Conferinţa privind dezarmarea. Rezultatul a fost complet neaşteptat. Hitler,
acum cancelarul şi stăpînul întregii Germanii, din ziua în care a ajuns la
putere, a dat ordin să desfăşoare în mod decisiv pregătirile pentru război în
toată ţara, atît în poligoanele de instrucţie cît şi în întreprinderi, iar acum îşi
simţea puterea. Nici nu s-a deranjat să accepte propunerile gen Don Quijote,
care i-au fost impuse. Cu un gest dispreţuitor, a ordonat misiunii germane să
părăsească atît Conferinţa despre dezarmare, cît şi Liga Naţiunilor. Aceasta a
fost soarta Planului MacDonald.
Cititorul, sper, va ierta dacă îmi permit o abatere de o natură mai puţin
serioasă. În vara anului 1932, legat de lucru la cartea mea „Viaţa lui
Marlborough”, am vizitat vechile sale cîmpuri de luptă din Olanda şi Germania.
Expediţia familiei noastre a făcut o călătorie plăcută de-a lungul celebrului
traseu Olanda - Dunăre, realizat de Marlborough în 1705. Am traversat Rinul
la Koblenz. În timp ce treceam prin aceste frumoase locuri dintr-un oraş antic
faimos în altul, am întrebat în mod firesc despre mişcarea hitleristă şi m-am
asigurat că acesta este subiectul principal de gîndire pentru fiecare german.
Eu, ca să zic aşa, am simţit atmosfera hitlerismului. După ce am petrecut o zi
pe cîmpul de luptă din Blenheim, m-am dus la München şi am locuit acolo
cîteva zile.
La hotelul Regina, un domn s-a prezentat unuia dintre tovarăşii mei.

Prenumele său era Hanfstengl. A vorbit mult despre Führer, cu care, se pare,
era foarte apropiat. Întrucît mi se părea a fi o persoană veselă şi vorbăreaţă şi,
pe deasupra, vorbea engleză excelentă, l-am invitat la cină. A spus lucruri
extrem de interesante despre activităţile lui Hitler, precum şi părerile sale. Se
simţea că este complet fascinat de el. După toate probabilităţile, a fost instruit
pagina 40
să ia legătura cu mine şi a încercat să-mi facă o impresie bună. După prînz, s-

a aşezat la pian şi a interpretat multe piese şi cîntece atît de bine încît ne-a
făcut multă plăcere. Părea să cunoască toate cîntecele englezeşti preferate de
mine. Ştia să distreze societatea. După cum s-a dovedit, la acea vreme era
favoritul Führer-ului. El a spus că ar trebui să-l cunosc pe Hitler şi că nu este
nimic mai uşor de aranjat. Hitler ajunge la acest hotel în fiecare zi, în jurul orei
17.00 şi va fi foarte bucuros să mă vadă.
Pe atunci, nu aveam nicio prejudecată naţională împotriva lui Hitler.

Ştiam puţin despre doctrina şi trecutul său şi nu ştiam absolut nimic despre
calităţile sale personale. Admir oamenii care se ridică pentru patria învinsă,
chiar dacă eu sînt din cealaltă parte. Avea tot dreptul să fie patriot german,
dacă asta dorea. Întotdeauna mi-am dorit ca Anglia, Germania şi Franţa să fie
în relaţii cordiale. Într-o conversaţie cu Hanfstengl am întrebat:
„De ce liderul dvs urăşte atît de mult evreii ? Pot înţelege amărăciunea
împotriva evreilor care au făcut ceva greşit sau care se opun ţării dvs, înţeleg şi
atunci cînd luaţi atitudine împotriva încercărilor lor de a acapara o poziţie
dominantă în orice zonă. Dar cum poate fi împotriva unei persoane doar pentru
că aparţine unei alte naţiuni prin naştere ? Este naşterea unui om o decizie a sa
?”
Am înţeles că i-a transmis toate acestea lui Hitler, întrucît chiar a doua
zi, în jurul orei prînzului, a apărut cu o privire foarte serioasă şi m-a informat
că întîlnirea mea cu Hitler, de care a fost de acord, nu va avea loc; în acea zi
Führer-ul nu putea veni la hotel. Nu m-am mai întîlnit cu Putzi (acesta era
numele lui pentru prieteni), în ciuda faptului că am stat la acel hotel încă
cîteva zile. Aşa că Hitler a ratat singura lui ocazie să se întîlnească cu mine.
Ulterior, cînd era deja pe culmile puterii sale, mi s-a întîmplat să primesc mai
multe invitaţii de la el. Totuşi, de atunci, multe se schimbaseră şi eu l-am
evitat.
În timp ce aceste schimbări ameninţatoare aveau loc în Europa, în

corelaţia puterii militare a învingătorilor şi înfrînţilor, a apărut în Extremul
Orient o lipsă completă de acord între ţări neagresive şi iubitoare de pace.
Evenimentele de aici au luat exact aceeaşi întorsătură catastrofală ca şi în
Europa, iar motivul pentru aceasta a fost aceeaşi paralizie a gîndirii şi a
acţiunii care i-a lovit pe liderii foştilor şi viitori aliaţi.
Flăcarea economică din 1929-1931 a afectat Japonia nu mai puţin decît

restul lumii. Din 1914, populaţia sa a crescut de la 50 de milioane la 70 de
milioane de oameni. Numărul uzinelor metalurgice a crescut de la 50 la 148.
pagina 41
Costul vieţii a crescut continuu. Producţia de orez în ţară a rămas

neschimbată, iar importul era scump. Nevoia de materii prime şi de pieţe
externe era urgentă. În contextul depresiei severe, Anglia şi alte patruzeci de
ţări au simţit, de-a lungul timpului, nevoia crescîndă de a aplica restricţii, sau
de a stabili tarife ridicate, la importul de mărfuri japoneze produse în condiţii
de muncă care nu puteau fi comparate cu standardele europene sau
americane.
Mai mult ca oricînd, China era pentru Japonia principala piaţă de textile
şi alte produse şi aproape singura sa sursă de cărbune şi minereu de fier. Prin
urmare, instituirea controlului asupra Chinei a devenit principala sarcină a
politicii japoneze. În septembrie 1931, sub pretextul tulburărilor locale,
japonezii au ocupat Mukden (sau Şănian (Shenyang)) şi zona căii ferate sud
manciuriene. În ianuarie 1932, au cerut dizolvarea tuturor organizaţiilor
chineze anti-japoneze. Guvernul chinez a refuzat. Cu acest pretext japonezii au
debarcat pe 28 ianuarie în partea de nord a coloniei internaţionale din Şanhai
(Shanghai). Chinezii au rezistat curaj. În ciuda faptului că nu aveau avioane,
arme anti-tanc şi alte arme moderne, au rezistat mai mult de o lună. La
sfîrşitul lunii februarie, suferind pierderi extrem de grele, au fost forţaţi să se
retragă din forturile lor de la Golful Usun şi să ia poziţii la aproximativ 20 de
kilometri de coastă. La începutul anului 1932, japonezii au creat statul de
marionete Mancijou-Go (Manzhou-Guo). Un an mai tîrziu, Japomia a anexat
provincia chineză Jăhă (Jaehe), iar în martie 1933, trupele japoneze, care
pătrundeau adînc în zone fără apărare, au ajuns la Marele zid chinezesc. În
această acţiune agresivă, şi-au găsit expresie puterea crescută a Japoniei în
Orientul Îndepărtat şi nivelul schimbărilor din forţelor sale navale.
În februarie 1933, Liga Naţiunilor a anunţat că statul Mancijou-Go nu

poate fi recunoscut. Deşi nu s-au impus sancţiuni Japoniei şi nici nu au fost
luate alte măsuri împotriva acesteia, Japonia a părăsit Liga Naţiunilor la 27
martie 1933. În timpul primului război mondial, Germania şi Japonia au fost
în tabere opuse, dar acum se priveau reciproc într-un mod complet diferit. Şi
tocmai atunci cînd se solicita activitate şi forţă de la Liga Naţiunilor, s-a
descoperit că autoritatea sa morală nu avea niciun sprijin fizic.
pagina 42
Capitolul 6
Atmosfera se încinge (1934)
În 1933, Roma a luat act fără entuziasm de ascensiunea lui Hitler în

postul de cancelar al Germaniei. Nazismul era considerat acolo ca o versiune
crudă şi extremă a fascismului. Afirmaţiile în legătură cu Marea Germanie,
Austria şi Europa de Sud-Est erau bine cunoscute. Mussolini a prevăzut că în
niciunul dintre aceste domenii interesele italiene nu vor coincide cu interesele
noii Germanii. Şi nu a trebuit să aştepte mult timp pentru confirmarea acestui
lucru.
Aderarea Austriei la Germania a fost unul dintre cele mai apreciate

obiective ale lui Hitler. Prima pagină din Mein Kampf spune: „Austria germană
trebuie să se întoarcă la sînul marii sale patrii germane”. Prin urmare,
guvernul nazist al Germaniei, din momentul în care a venit la putere, în
ianuarie 1933, a privit spre Viena. Hitler încă nu-şi putea permite să intre în
conflict cu Mussolini, care şi-a anunţat cu voce tare interesul pentru Austria.
Chiar şi cînd s-a infiltrat în această ţară, precum şi în activităţile sale
subterane din Austria, Germania, care era încă slabă din punct de vedere
militar, a trebuit să fie atentă. Cu toate acestea, presiunea asupra Austriei a
început să manifeste încă din primele luni. Guvernul austriac a fost solicitat
constant să includă membrii partidului nazist austriac - satelitul partidului
nazist german - în cabinet şi să îi numească în cele mai importante posturi
guvernametale. Naziştii austrieci au fost antrenaţi într-o legiune specială
austriacă organizată în Bavaria. Explozii cu bombe pe căile ferate şi în centrele
turistice, avioanele germane aruncînd pliante la Salzburg şi Innsbruck - toate
acestea au încălcat viaţa paşnică a republicii. Poziţiile cancelarului austriac
Engelbert Dollfuss au fost la fel de ameninţate de presiunea socialiştilor din
ţară cît şi de încercările germane de lichidare a independenţei Austriei. Dar
aceasta nu a fost singura ameninţare care a apărut asupra statului austriac.
Urmînd exemplul prost al vecinilor lor germani, socialiştii austrieci şi-au creat
propria armată, care trebuia să le ofere posibilitatea de a încalca voinţa
alegătorilor. Toate aceste pericole au apărut înaintea lui Dollfuss în 1933.
Singura ţară de la care putea solicita protecţie şi din partea căreia primise deja
asigurări de sprijin era Italia fascistă. În august 1933, Dollfuss s-a întîlnit cu
pagina 43
Mussolini în Riccione. Ei au ajuns la o înţelegere personală şi politică

completă.
Pînă la mijlocul anului 1934, guvernul Majestăţii Sale putea încă

controla în mare măsură cursul evenimentelor fără a risca un război. În orice
moment, ar fi putut acţiona în acord cu Franţa şi prin intermediul Ligii
Naţiunilor, ar fi putut exercita o presiune puternică asupra mişcării hitleriste,
care ar fi provocat o scindare profundă între germani. Acest lucru nu putea
duce la vărsarea de sînge. Dar momentul favorabil se apropia de sfîrşit.
Germania înarmată, subordonată controlului nazist, apărea din ce în ce mai
clar la orizont. Şi totuşi, oricît de incredibil ar părea, chiar şi pentru o parte
semnificativă a acestui an crucial, MacDonald, bazîndu-se pe autoritatea
politică a lui Baldwin, a continuat să depună eforturi pentru dezarmarea
Franţei. Pot cita doar protestul zadarnic pe care l-am făcut în parlament pe 7
februarie:
„Şi ce se întîmplă dacă, după ce egalizăm armata franceză cu armata

germană şi o reducem la dimensiunea acesteia, după ce obţinem egalitate pentru
Germania – ceea ce va provoca schimbări corespunzătoare în Europa, ce se
întîmplă dacă Germania ne spune atunci: «Cum puteţi ţine o ţară mare cu o
populaţie de 70 de milioane într-o poziţie în care este lipsită de dreptul de a avea
o flotă maritimă militară egală în forţă cu cele mai mari flote din lume ?» Veţi
putea spune aşa: «Nu, nu sîntem de acord. Armatele sînt treburile fiecărei
naţiuni, flotele sînt o problemă care afectează interesele Angliei şi sîntem nevoiţi
să spunem că nu.» Dar cum putem spune acest «nu» ? ... Nu am fost niciodată atît
de vulnerabili ca acum. Înainte de război, am auzit adesea critici ale guvernului
liberal ... O responsabilitate mult mai mare va cădea asupra celor care sînt acum
la putere, dacă, contrar dorinţelor şi speranţelor noastre, se vor întîmpla
probleme grave. Niciuna dintre lecţiile trecutului nu a fost învăţată, nici una
dintre ele nu a fost luată în considerare în practica noastră, în timp ce situaţia
este acum incomparabil mai periculoasă. Atunci am avut o flotă şi nu a existat
nici o ameninţare pe calea aerului. Atunci flota era un scut de încredere al Marii
Britanii ... Acum nu putem spune asta. Această invenţie blestemată, diabolică şi
îmbunătăţirea metodelor de război aerian, ne-au schimbat radical poziţia. Nu mai
sîntem ţara care eram cu doar 20 de ani în urmă, cînd eram o insulă.”
Apoi am cerut să se ia următoarele trei decizii specifice. În ceea ce

priveşte armata: aşa cum se întîmplă în Europa, ar trebui lansată şi în Anglia o
reorganizare a întreprinderilor civile, astfel încît acestea să poată trece rapid la
satisfacerea nevoile militare. În ceea ce priveşte flota: trebuie să ne recîştigăm
libertatea în domeniul proiectării; trebuie să ne eliberăm de Tratatul de la
pagina 44
Londra, care ne limitează construirea tipurilor de nave pe care le dorim. În

continuare, aviaţia: trebuie să avem o aviaţie la fel de puternică ca cea a
Franţei sau a Germaniei, în funcţie de care dintre ele este mai puternică.
Guvernul avea o majoritate covîrşitoare în ambele camere ale

parlamentului şi nu i se putea refuza nimic. Avea nevoie doar de credinţă şi
convingere pentru a-şi prezenta propunerile privind asigurarea securităţii ţării,
iar compatrioţii săi l-ar fi susţinut.
În acel moment, în faţa ameninţării germane, a apărut o licărire a

unităţii europene. La 17 februarie 1934, guvernele englez, francez şi italian au
emis o declaraţie comună în sprijinul independenţei Austriei. La 17 martie,
Italia, Ungaria şi Austria au semnat aşa-numitele protocoale de la Roma,
asigurînd consultări reciproce în caz de ameninţare pentru oricare dintre cele
trei părţi contractante. Însă Hitler devenise mai puternic, iar în mai şi iunie
activităţile subversive din întreaga Austria s-au intensificat. Dollfuss a trimis
imediat un mesaj despre aceste atacuri teroriste consilierului principal de
afaceri externe al lui Mussolini, Fulvio Suvich, împreună cu o notă în care îşi
exprima regretul faţă de efectul negativ pe care l-au avut asupra comerţului
austriac şi a turismului.
Cu aceste materiale în mînă, Mussolini a plecat la 14 iunie la Veneţia

pentru a-l întîlni pentru prima oară pe Hitler. Cancelarul german, cu un
mackintosh maro şi o pălărie de fetru, a coborît din avion şi s-a regăsit printre
uniformele sclipitoare ale naziştilor, conduse de un Duce genial şi strălucitor.
Văzîndu-l pe oaspetele său, Mussolini i-a şoptit adjutantului:
„Nu-mi place de el”.
În cadrul acestei ciudate întîlniri, a avut loc doar un schimb general de

opinii, însoţit de învăţături reciproce despre meritele dictaturilor germane şi
italiene. Mussolini a fost clar descurajat atît de aspectul oaspetelui său, cît şi
de modul său de exprimare. Şi-a descris impresia generală în două cuvinte:
„călugăr vorbăreţ”. El a reuşit totuşi să smulgă de la Hitler cîteva asigurări că
presiunea germană asupra lui Dollfuss va fi slăbită. După această întîlnire,
Ciano le-a spus reporterilor:
„Vedeţi, acum nu se va întîmpla nimic altceva”.
Cu toate acestea, întreruperea ulterioară a activităţilor germanilor în

Austria nu a fost rezultatul apelurilor lui Mussolini, ci s-a explicat prin faptul
că Hitler a fost absorbit la acea vreme de afacerile sale interne. Odată cu
pagina 45
ascensiunea la putere a lui Hitler, s-au văzut discrepanţe profunde între

Führer şi mulţi dintre aceia pe spatele cărora şi-a construit poziţia. Echipele de
asalt conduse de Röhm au devenit tot mai mult reprezentantele celor mai
revoluţionare elemente ale partidului. Printre membrii vechi ai partidului, au
existat susţinători înflăcăraţi ai revoluţiei sociale, precum Gregor Strasser (a
fost asasinat în „Noaptea cuţitelor lungi”). Lor le era teamă că Hitler, ajuns la vîrf, va fi
pur şi simplu atras de ierarhia existentă: Reichswehr, bancherii şi industriaşii.
Dar el nu va fi primul lider revoluţionar care s-a dezis chiar de scara pe care a
urcat pe vîrfurile ameţitoare. Potrivit membrilor obişnuiţi ai SA (cămăşile
brune), triumful din ianuarie al anului 1933 trebuia să le aducă libertatea de a
jefui nu numai evreii şi speculanţi, ci şi toate clasele înstărite ale societăţii.
Curînd au început să se răspîndească zvonuri, în unele cercuri de partid,

despre cea mai mare trădare a liderului. Sub influenţa lor, şeful Statului Major,
Röhm, a luat măsuri viguroase. În ianuarie 1933, detaşamentele SA numărau
400 de mii de oameni. Pînă în primăvara anului 1934, Röhm a recrutat şi a
organizat aproximativ trei milioane de oameni. Hitler, în noua sa poziţie, era
preocupat de creşterea acestei maşini gigantice, care, deşi şi-a declarat
devotamentul ardent faţă de el şi, în mare parte, i-a fost cu adevărat profund
devotat, a început totuşi să se desprindă de sub controlul său personal. Pînă
să ajungă cancelar, el avea o armată personală. Acum avea armata statului. Cu
toate acestea, nu a vrut să schimbe una pentru alta. El a vrut să le aibă pe
amîndouă, astfel încît, dacă era necesar, să le folosească pentru a se controla
reciproc. Prin urmare, acum trebuia să intre în lupta cu Röhm.
„Sînt hotărît, a declarat el în acea vreme liderilor SA, de a suprima brutal

orice încercare de răsturnare a sistemului existent. Voi preveni în cel mai
decisiv mod apariţia unui al doilea val revoluţionar, deoarece inevitabil ar
produce haos. Oricine îndrăzneşte să vorbească împotriva puterii statului
consacrat va fi sever pedepsit, indiferent de poziţia pe care o ocupă.”
Cu toate presimţirile sale, totuşi, lui Hitler nu i-a fost uşor să-şi convingă
colegul de lovitură de stat de la München, care a fost şeful statului major al
armatei sale de cămăşi brune în ultimii şapte ani. Cînd unitatea partidului şi a
statului a fost proclamată în decembrie 1933, Röhm a devenit membru al
cabinetului german. Una dintre consecinţele unirii partidului cu statul a fost
să fie fuziunea unităţilor de cămăşi brune cu Reichswehr-ul. Avînd în vedere
ritmul rapid de reînarmare a ţării, problema controlului asupra tuturor forţelor
armate germane şi a statutului acestora a devenit una dintre cele mai urgente
probleme politice.
pagina 46
În februarie 1934, Eden a ajuns la Berlin. În timpul negocierilor, Hitler a

acceptat să ofere anumite garanţii temporare cu privire la natura non-militară
a unităţilor SA. La acea vreme, aveau deja loc fricţiuni constante între Röhm şi
şeful Reichswehr-ului, von Blomberg. În lunile aprilie şi mai, Blomberg s-a
plîns constant lui Hitler despre acţiunile SA şi aroganţa lor. Führer-ul a fost
nevoit să aleagă între generalii care-l urau şi tîlharii cu cămăşi brune, cărora le
datora atît de mult. El a ales generalii. La începutul lunii iunie, Hitler a avut o
conversaţie de cinci ore cu Röhm, timp în care a făcut ultima încercare de a se
împăca şi de a-l face să fie de acord cu el. Dar cu acest nebun fanatic, devorat
de ambiţie, nu era posibil niciun compromis. Între Marea Germanie, ierarhică,
mistică, la care visa Hitler şi republica proletară a armatei poporului, la care
aspira Röhm, era o prăpastie.
În cadrul detaşamentelor de asalt, s-au format cîteva unităţi bine

pregătite, selectate, ai căror luptători purtau uniforme negre. Au fost numite
SS, iar mai tîrziu cămăşi negre. Aceste unităţi erau destinate protecţiei
personale a Führer-ului şi a îndeplinirii unor sarcini speciale şi confidenţiale.
Erau sub comanda unui fost proprietar falimentar al unei fermei de păsări de
curte, Heinrich Himmler. Anticipînd ciocnirea iminentă dintre Hitler şi armată,
pe de o parte, şi Röhm cu cămăşile sale maro, pe de altă parte, Himmler s-a
asigurat că SS-ul se afla în tabăra lui Hitler. Pe de altă parte, Röhm a avut
susţinători foarte influenţi în partid care, precum Gregor Strasser, au văzut că
planurile lor brutale pentru revoluţia socială au fost abandonate. Reichswehr-
ul avea, de asemenea, propriii săi rebeli. Fostul cancelar von Schleicher nu
putea ierta ruşinea pe care a trăit-o în ianuarie 1933, precum şi faptul că
liderii armatei nu l-au ales să-i succeadă lui Hindenburg. În confruntarea
dintre Röhm şi Hitler, Schleicher a văzut oportunităţi pentru el însuşi.
Evenimentele se desfăşurau acum cu viteză mare. La 25 iunie,

Reichswehr-ul a primit ordin să nu părăsească cazărmile, iar cămăşilor negre
le-au fost distribuite muniţii. La rîndul lor, cămăşile brune au primit ordin să
fie gata, iar Röhm, cu acordul lui Hitler, a programat pe 30 iunie la Wiessee, la
Lacurile Bavareze, o întîlnire a tuturor liderilor superiori ai acestor
detaşamente. Hitler a fost avertizat de pericolul grav pe 29 iunie. El a zburat la
Godesberg, unde Goebbels i s-a alăturat, aducînd cu el veşti tulburătoare
despre viitoarea rebeliune din Berlin. Potrivit lui Goebbels, adjutantul lui
Röhm, Karl Ernst, a primit ordin să îniţieze o răscoală. Acest lucru pare puţin
probabil: Ernst era la acea vreme la Bremen şi se pregătea să plece în luna de
miere.
pagina 47
Primind acest mesaj, care nu se ştie dacă era adevărat sau fals, Hitler a
decis imediat. El i-a ordonat lui Göring să preia controlul situaţiei din Berlin.
El însuşi a zburat la Müchen, intenţionînd să-şi aresteze personal principalii
adversari. În acel moment încordat, cînd s-a decis probleme de viaţă şi de
moarte, s-a arătat a fi o persoană înfricoşătoare. Tot drumul a stat lîngă pilot,
pierdut în gînduri sumbre. Avionul a aterizat pe aeroportul de lîngă München,
pe 30 iunie, la 4 a.m. În afară de Goebbels, Hitler era însoţit de aproximativ o
duzină membrii ai gărzii personale. S-a dus la „Casa brună” din München, i-a
chemat pe conducătorii unităţilor locale SA şi i-a arestat. La 6 dimineaţa,
numai cu Goebbels şi micuţul său războinic s-a dus cu maşina la Wiessee.
În vara anului 1934, Röhm s-a îmbolnăvit şi s-a dus la Wiessee pentru
tratament. S-a instalat într-o căsuţă mică, deţinută de medicul curant. Era
dificil să găseşti un sediu mai puţin potrivit pentru organizarea unei răscoale
imediate. Casa de vară era la capătul unui îngust drum înfundat. Era uşor de
urmărit pe toată lumea care intra sau ieşea din casă. Aici nu exista nicio
cameră care să poată găzdui pe toţi participanţii la întîlnirea propusă de
conducătorii echipelor de asalt. În casă era un singur telefon. Toate acestea nu
se potrivesc prea bine cu versiunea ameninţării de rebeliune imediată. Dacă
Röhm şi susţinătorii săi se pregăteau cu adevărat de revoltă, atunci arătau o
lipsă evidentă de organizare.
La ora 7 dimineaţa, şirul de maşini al Führer-ului s-a oprit în faţa casei

lui Röhm. Singur, neînarmat, Hitler a urcat scările şi a intrat în dormitorul lui
Rem. Ce s-a întîmplat între ei, nimeni nu va şti vreodată. Röhm a fost luat prin
surprindere, iar arestarea acestuia şi a statului său major a avut loc fără
incidente. După aceea, oamenii lui Hitler cu captivii săi au plecat pe drumul
spre München. S-a întîmplat că în curînd s-au întîlnit cu un convoi de
camioane cu cămăşi brune înarmate, care urmau să-l salute pe Röhm la
conferinţa programată la 12 noaptea în Wiessee. Hitler a coborît din maşină, l-
a chemat pe comandant şi i-a ordonat cu un ton imperios să-şi ducă soldaţii
înapoi. L-au ascultat imediat. Dacă s-ar fi întîmplat cu o oră mai tîrziu sau cu
o oră mai devreme, evenimentele, probabil, ar fi luat un alt curs.
La sosirea la München, Röhm şi oamenii lui au fost trimişi în aceeaşi

închisoare în care el şi Hitler au fost deţinuţi cu zece ani în urmă. După-
amiază, au început execuţiile. În celula lui Röhm a fost introdus un revolver,
dar din moment ce a ignorat această invitaţie la sinucidere, cîteva minute mai
tîrziu, uşa celulei s-a deschis şi a fost ciuruit de gloanţe. Execuţiile din
Munchen au continuat pe parcursul zilei, cu pauze scurte. Echipele de cîte opt
persoane, însărcinate cu execuţiile, trebuiau înlocuite din cînd în cînd, din
pagina 48
moment ce psihicul soldaţilor nu putea rezista stresului. Însă, timp de cîteva

ore, salvele au fost auzite regulat aproape la fiecare zece minute.
Între timp, la Berlin, Göring, primind semnal de la Hitler, a repetat

acelaşi scenariu. Totuşi, aici, în capitală, ucigaşii nu s-au limitat la alegerea
victimelor din ierarhia SA. De exemplu, Schleicher şi soţia sa, care dorea să-l
protejeze cu trupul ei, au fost împuşcaţi mortal în casa lor. Gregor Strasser a
fost arestat şi condamnat la moarte. Secretarul personal al lui Papen şi alţi
oameni apropiaţi lui au fost şi ei împuşcaţi, dar din anumite motive
necunoscute, lui i-a fost cruţată viaţa. Karl Ernst, care a fost capturat la
Bremen, şi-a găsit sfîrşitul în cazarma din Lichtefeld, la Berlin. Aici, la fel ca la
München, toată ziua au fost auzite ordine şi salve. În acea zi, au dispărut mulţi
oameni din Germania, care nu aveau nicio legătură cu complotul lui Röhm şi
care erau victime ale răzbunării personale, uneori pentru nemulţumiri foarte
vechi. De exemplu, Otto von Kar, care, cînd era şeful guvernului bavarez, a
înăbuşit puciul din 1923, a fost găsit mort într-o pădure din apropierea
München ului. Numărul total de persoane lichidate este estimat diferit: de la
cinci la şapte mii.
Spre sfîrşitul acestei zile sîngeroase, Hitler s-a întors cu avionul la Berlin.
Era momentul să pună capăt masacrului, care lua cu fiecare minut o scară tot
mai mare. În aceeaşi seară, mai mulţi membri din SS, care, din cauza
excesului de zel, au mers prea departe cu represaliile împotriva prizonierilor,
au fost ei înşişi executaţi. În jurul orei 1 noaptea, la 1 iulie, zgomotul
împuşcăturilor a încetat. După-amiază, Führer-ul s-a dus la balconul
cancelariei imperiale pentru a primi salutul mulţimii berlinezilor adunaţi, mulţi
dintre ei crezînd că el însuşi a fost o victimă. Unii spun că arăta epuizat, în
timp ce alţii că părea triumfător. Este posibil să fi fost epuizat şi triumfător în
acelaşi timp. Viteza şi cruzimea cu care a acţionat i-au salvat planurile şi, fără
îndoială, viaţa. În acea „noapte a cuţitelor lungi”, aşa cum a început să fie
numită, s-a păstrat unitatea Germaniei Naţional-Socialiste, care a devenit
ulterior un flagel pentru întreaga lume.
Acest masacru, deşi ar putea fi explicat prin acţiunea forţelor teribile

care au fost puse în mişcare, a arătat că noul proprietar al ţării nu se va opri
de la nimic şi că această stare a lipsit Germania de orice asemănare cu un stat
civilizat. A apărut în faţa lumii o dictatură bazată pe teroare, impregnată cu
sînge. Antisemitismul crud şi nestăpînit a domnit în ţară, iar sistemul de lagăre
de concentrare pentru toate persoanele nedorite sau pentru disidenţii politici
era deja funcţional.
pagina 49
În prima jumătate a lunii iulie 1934, un trafic intens a fost observat pe

traseele montane care duceau din Bavaria pe teritoriul austriac. La sfîrşitul
lunii iulie, un curier german a căzut în mîinile poliţiei austriece de frontieră.
Asupra lui s-au fost găsite diverse documente, inclusiv coduri de criptare, care
arătau că planul răscoalei era aproape de declanşare. Organizatorul loviturii de
stat trebuia să fi fost Anton von Rintelen, care la acea vreme era trimisul
austriac în Italia. Dollfuss şi miniştrii săi nu au reacţionat imediat la
avertizările privind o criză iminentă şi nici la semnele revoltei în pregătire, care
devenise destul de evidentă în dimineaţa zilei de 25 iulie. Dimineaţa, adepţii
nazişti din Viena s-au pregătit de luptă. La aproximativ ora unu după-amiază,
un grup de rebeli înarmaţi a intrat în sediul cancelariei, iar Dolphus, împuşcat
de două gloanţe, a rămas întins, sîngerînd. O altă echipă nazistă a preluat
postul de radio şi a anunţat demisia guvernului Dollfuss şi venirea la putere a
lui Rintelen.
Cu toate acestea, restul cabinetului Dolluss a arătat fermitate şi energie.

Preşedintele Miklas a emis un ordin oficial de restabilire a ordinii cu orice preţ.
Conducerea guvernului a fost preluată de ministrul justiţiei Schuschnigg
(Şuşnig). Majoritatea armatei şi poliţiei austriece s-a raliat în jurul guvernului.
Guvernamentalii au asediat clădirea cancelariei, unde, înconjurat de un mic
grup de rebeli, murise Dollfuss. De asemenea, au apărut insurgenţe în teritoriu
şi unităţi separate ale legiunii austriece au trecut graniţa venind din Bavaria.
Pînă în acel moment, vestea celor întîmplate ajunsese la Mussolini. El a trimis
imediat o telegramă şefului Heimwehr-ului austriac, prinţul Staremberg, în
care spunea că Italia va susţine independenţa Austriei („Uniunea pentru Apărarea
Patriei” – Heimwehr - era o organizaţie naţionalistă, paramilitară, care a început să funcţioneze
din 1919). Ducele a zburat special la Veneţia pentru a o întîlni pe văduva lui
Dollfuss şi pentru a-i exprima condoleanţe cu ocazia ceremoniei organizate. În
acelaşi timp, trei divizii italiene au fost trimise în Pasul Brenner. Acest lucru l-a
făcut pe Hitler, care ştia limitele puterii sale, să se retragă. Trimisul german la
Viena, Rit, şi alţi oficiali germani implicaţi în rebeliune au fost rechemaţi sau
eliminaţi. Încercarea a eşuat. Era nevoie de un proces mai îndelungat. Papen,
care a scăpat ca prin minune din sîngerosul masacru, a fost numit ambasador
german la Viena cu sarcina de a acţiona cu metode mai subtile. Papen a fost
numit ambasador german la Viena cu scopul explicit de a organiza demolarea
Republicii Austria. El s-a confruntat cu o dublă sarcină: să sprijine partidul
clandestin austriac nazist, căruia din acel moment i se aloca o subvenţie
lunară de 200 de mii de mărci şi să cîştige de partea sa liderii politici şi
personalităţile din Austria.
pagina 50
În mijlocul tuturor acestor tragedii şi tensiuni, a murit bătrînul mareşal

Hindenburg, care devenise deja senil în ultimele luni şi, prin urmare, mai mult
decît oricînd s-a transformat într-un instrument în mîinile Reichswehr-ului.
Hitler a devenit şeful statului german, păstrînd totodată şi postul de cancelar.
Acum devenise conducătorul deplin al Germaniei. Acordul său cu Reichswehr-
ul a fost confirmat şi sigilat de o curăţire sîngeroasă. Cămăşile brune au fost
obligate să se supună şi şi-au reafirmat fidelitatea faţă de Führer; toţi
duşmanii şi potenţialii rivali au fost eliminaţi din rîndurile lor. Din acel
moment, membrii SA şi-au pierdut influenţa şi s-au transformat în ceva
asemănător unei forţe speciale de poliţie, la ale căror servicii s-a recurs cu
ocazia diferitelor ceremonii. Pe de altă parte, detaşamentele de cămăşi negre,
care au crescut numeric, întărite datorită disciplinei instaurate şi a privilegiilor
acordate, s-au transformat, sub conducerea lui Himmler, în garda pretoriană a
Führer-ului; spre deosebire de conducătorii armatei şi ai castei militare, aceste
trupe politice, a căror putere militară era considerabilă, a servit drept coloană
vertebrală a poliţiei secrete (Gestapo) în expansiune.
Evenimentele din Austria au întărit legăturile dintre Franţa şi Italia, iar

şocul cauzat de uciderea lui Dollfuss a dus la stabilirea contactului între
armatele ambelor ţări. Ameninţarea la adresa independenţei austriece a
contribuit la revizuirea relaţiilor franco-italiene, care priveau nu numai
problema echilibrului de putere în bazinul mediteranean şi Africa de Nord, dar
şi poziţiile Franţei şi Italiei în sud-estul Europei. Cu toate acestea, Mussolini a
căutat nu numai să consolideze poziţia Italiei în Europa împotriva potenţialei
ameninţări germane, ci şi să asigure viitorul imperiului ei în Africa. Guvernul
francez, obsedat de frica pericolului german, era gata să facă concesii serioase
pentru a atrage Italia de partea sa. În ianuarie 1935, Laval {La acel moment,
ministrul francez de externe.} s-a dus la Roma, unde a semnat o serie de acorduri,
al căror scop era eliminarea principalelor obstacole în relaţiile dintre cele două
ţări. Ambele guverne au considerat în unanimitate reînarmarea germană
ilegală. Au fost de acord să se consulte între ei în cazul unei viitoare ameninţări
la adresa independenţei austriece. În sfera colonială, Franţa a făcut concesii
italienilor care locuiau în Tunisia şi a transferat Italiei anumite secţiuni ale
teritoriului care se întinde de-a lungul unei fîşii la graniţa Libiei cu Somaliei şi
a 20% din calea ferată Djibouti - Addis Abeba. Aceste discuţii ar fi trebuit să
stabilească scena pentru o abordare oficială între Franţa, Italia şi Marea
Britanie privind crearea unui front comun împotriva creşterii ameninţărilor
germane. În lunile următoare, toate acestea au fost erodate de agresiunea
italiană din Abisinia.
pagina 51
În decembrie 1934, a izbucnit o ciocnire între soldaţii italieni şi

abisinieni, lîngă puţul Wal-Wal, la graniţa dintre Abisinia şi Somalia italiană.
Aceasta a fost folosită de Italia ca scuză pentru a declara întreagii lumi
pretenţiile sale faţă de imperiul etiopian. Astfel, în viitor, problema înfrînării
Germaniei în Europa a fost complicată de soarta Abisiniei.
În acest sens, ar trebui să ne ocupăm de un alt eveniment. În condiţiile

Tratatului de la Versailles, populaţia din regiunea Saar, acest mic petic de pe
teritoriul Germaniei, care are bogate zăcăminte de cărbune şi importante uzine
metalurgice, trebuia, după un interval de 15 ani, să decidă prin plebiscit dacă
doreşte să revină sau nu în cadrul Germaniei. Pentru ianuarie 1935 a fost
planificat un plebiscit. Nu a existat nici o îndoială asupra rezultatul său. Cei
mai mulţi, desigur, intenţionau să voteze întoarcerea teritoriului Saar în patria
germană. Certitudinea acestui rezultat a fost întărită şi de faptul că regiunea
Saar, deşi era guvernată nominal de o comisie a Ligii Naţiunilor, era controlată
de fapt de organizaţia locală a partidului nazist.
Plebiscitul a avut loc la 13 ianuarie 1935 sub supravegherea unei comisii

internaţionale, în care erau şi reprezentanţi englezi. 90,3 la sută din populaţia
acestei mici părţi de pămînt, mărginită de Germania, Franţa şi Luxemburg, şi
care era singurul teritoriu, cu excepţia Danzig-ului, aflat sub suveranitatea
Ligii Naţiunilor, a votat să se întoarcă în Germania. Acest triumf moral al
naţional-socialismului, deşi a fost rezultatul unei proceduri normale şi
inevitabile, a sporit şi mai mult prestigiul lui Hitler şi părea să-i sfinţească
puterea cu o demonstraţie sinceră a voinţei poporului german. Cu toate
acestea, dovezile de imparţialitate şi justiţie a Ligii Naţiunilor nu l-au liniştit şi
nici impresionat deloc pe Hitler. Fără îndoială, votanţii tocmai au confirmat
părerea lui că aliaţii sînt nişte proşti degeneraţi. La rîndul său, el a continuat
să se concentreze pe obiectivul principal: întărirea forţelor armate germane.
pagina 52
Capitolul 7
Egalitatea aeriană este pierdută (1934–1935)
Statul Major German socotea că dezvoltarea armatei germane, la un nivel

superior armatei franceze şi dotată corespunzător din punct de vedere material
şi tehnic, ar putea fi finalizată pînă la 1943. Fosta putere a marinei germane,
cu excepţia submarinelor, ar putea fi restaurată nu mai devreme de
doisprezece sau cincisprezece ani, dar acest proces de restaurare ar împiedica
mult implementarea tuturor celorlalte planuri. Totuşi, noile descoperiri încă
imature făcute de civilizaţie: motorul cu ardere internă şi arta zburătoare, au
adus pe scenă un nou instrument de rivalitate între naţiuni, care a făcut
posibilă mult mai rapid modificarea raportului dintre puterea militară a
statelor. Pentru un stat mare, cu acces la un tezaur din ce în ce mai mare de
cunoştinţe umane şi realizări ale ştiinţei, pentru un stat care s-a dedicat
acestei sarcini, era nevoie de doar patru-cinci ani pentru a crea cele mai
puternice aeronave din lume. În aer, şi numai în aer, lui Hitler i s-a oferit
posibilitatea de a scurta calea - mai întîi pentru a obţine egalitatea cu Franţa şi
Anglia, apoi superioritatea faţă de acestea în domeniul militar vital. Dar ce vor
face Franţa şi Anglia ? În evaluarea politicii guvernului britanic ar fi greşit să
nu se ţină seama de dorinţa pasională de pace, de care era pătrunsă
majoritatea ignorantă şi dezinformată a poporului englez - dorinţă care părea
să ameninţe anihilarea politică a oricărui partid sau politician care a îndrăznit
să urmeze o altă linie (şi cine oare menţinea în ignoranţă şi dezinformare poporul englez
?). Desigur, acest lucru nu justifică liderii politici care nu sînt la înălţimea
datoriei. Este mult mai bine ca un partid sau nişte politicieni să piardă puterea
decît să pună în pericol viaţa unei naţiuni. În plus, istoria noastră nu cunoaşte
cazuri în care vreun guvern, care a solicitat consimţămîntul parlamentului şi al
cetăţenilor pentru a duce la îndeplinire măsurile de apărare necesare, să fi fost
refuzat. Dar, cei care prin acţiunile lor de intimidarea au împins pe căi greşite
guvernul timid al lui MacDonald-Baldwin, ar trebui cel puţin să tacă.
Alocarea bugetară pentru aviaţie, discutată în martie 1934, a fost de

numai 20 de milioane de lire sterline şi a a fost destinată creării de patru noi
escadrile, ceea ce a crescut numărul aeronavelor noastre din prima linie de la
850 la 890. Costul total în primul an a fost de numai 130 de mii de lire
sterline.
pagina 53
Cu această ocazie, am spus:
„S-a stabilit că sîntem, în cel mai bun caz, abia a cincea cea mai
importantă putere aeriană. Prin puterea sa, aviaţia noastră este egală cu doar
jumătate din aviaţia Franţei, cea mai apropiată vecină a noastră. Germania se
înarmează foarte repede şi nimeni nu o va împiedica în acest sens. Mă tem de
ziua în care în mîinile actualilor conducători ai Germaniei se vor găsi arme care
să ameninţe chiar inima Imperiului Britanic. Avem nevoie de măsuri care să ne
permită atingerea egalităţii în aer. Nici un singur stat, care joacă în lume rolul pe
care îl jucăm noi şi pe care vrem să-l jucăm şi în viitor nu îşi poate permite să fie
într-o poziţie în care să poată să fie şantajat ...”
Mi-am adresat apelul către Baldwin, ca un om înzestrat cu autoritatea

necesară pentru a acţiona. În mîinile lui era putere, responsabilitatea cădea
asupra lui. În răspunsul său, Baldwin a spus:
„Dacă toate eforturile noastre de a ajunge la un acord eşuează şi dacă

este imposibil să obţinem această egalitate în domeniile indicate, atunci orice
guvern al ţării noastre şi cu atît mai mult acest guvern naţional, se va asigura, că
în ceea ce priveşte dimensiunea şi puterea forţelor aeriene, ţara noastră să nu fie
inferioară niciunei ţări din raza aviaţiei noastre. “
A fost o promisiune solemnă şi bine definită, într-un moment în care cu

siguranţă ar fi putut fi îndeplinită dacă măsurile ar fi fost energice şi efectuate
pe scară largă. Cu toate acestea, cînd la 20 iulie 1934, guvernul a făcut mai
multe propuneri tardive şi nesatisfăcătoare pentru a mări forţa aeriană
britanică cu 41 de escadrile, sau cu aproximativ 820 de avioane, iar
construcţia lor urma să fie finalizată abia cinci ani mai tîrziu, Partidul
Laburist, susţinut de liberali, a luat poziţie în Camera Comunelor împotriva
acestui lucru. Sprijinind refuzului total al opoziţiei de a lua măsuri pentru
consolidarea aviaţiei noastre, Attlee, vorbind în numele ei, a declarat
următoarele:
„Negăm necesitatea creşterii forţelor aeriene ... Nu sîntem de acord cu

afirmaţia potrivit căreia consolidarea aviaţiei britanice va contribui la păstrarea
păcii mondiale şi respingem complet toate pretenţiile de egalitate.”
Partidul Liberal a susţinut această rezoluţie la votul de încredere.

Amintindu-ne că toată lumea a spus acest lucru, liderii de partid responsabili
cîntărindu-şi cu atenţie cuvintele, pericolul care ameninţa ţara noastră era
evident. A fost o perioadă în care totul era încă în stadiul de formare şi cînd, cu
preţul efortului extrem, puteam să ne menţinem în continuare puterea aeriană,
pagina 54
de care depindea libertatea noastră de acţiune. Dacă Marea Britanie şi Franţa

ar fi menţinut fiecare egalitatea cu Germania în domeniul aviaţiei, atunci
împreună ar fi fost de două ori mai puternice şi ar fi putut pune capăt carierei
violente a lui Hitler, chiar de la început, fără a sacrifica o singură viaţă. Cînd a
trecut acest moment, era deja prea tîrziu ...
Puteam insista asupra reînarmării, acţionînd ca susţinător al guvernului.

Prin urmare, partidul conservator m-a ascultat cu o bunăvoinţă neobişnuită
pentru el.
„Pentru inamic, sîntem pradă uşoară şi bogată. Nici o ţară nu este la fel de
vulnerabilă ca a noastră şi niciuna nu promite o pradă mai mare pentru tîlhar ...
Noi, cu imensul nostru capital, care este ţinta cea mai mare din lume, amintind
de o vacă imensă, grasă, scumpă, legată de prădători pentru momeală, sîntem
într-o poziţie în care nu am fost niciodată în trecut şi în care nu este nicio altă
ţară în prezent. Trebuie să ne amintim că slăbiciunea noastră nu ne afectează
numai pe noi înşine; slăbiciunea noastră afectează şi stabilitatea Europei.”
Mai departe, am susţinut că Germania se apropia deja de egalitatea cu

Anglia în domeniul aviaţiei:
„În primul rînd, susţin că Germania, încălcînd tratatul de pace, a creat deja
o aviaţia militară egală ca puterea cu aproape două treimi din actualele forţe
aeriene defensive ale metropolei noastre. În al doilea rînd, susţin că Germania îşi
extinde rapid această aviaţie. Pînă la sfîrşitul anului 1935, aviaţia germană va fi
aproape egală numeric şi în pregătire de luptă cu forţele aeriene defensive ale
metropolei noastre, chiar dacă pînă la acest moment au fost puse în aplicare
propunerile actuale ale guvernului. În al treilea rînd, afirm că dacă Germania va
continuă să-şi extindă aviaţia în acelaşi ritm, iar noi vom continua să
desfăşurăm programele actuale, atunci în jurul anului 1936, Germania va avea
cu siguranţă o putere aeriană semnificativ mai mare decît Marea Britanie. În al
patrulea rînd, vreau să atrag atenţia asupra unei circumstanţe deosebit de
alarmante: dacă sînt înaintea noastră, nu vom putea niciodată să-i ajungem din
urmă.”
Vorbind despre toate acestea, nu pot să nu menţionez principalele repere

ale lungii căi pe care am parcurs-o – de la siguranţă la ghearele morţii. Privind
în urmă, sînt uimit de cît de mult timp am avut la dispoziţie. Anglia, încă din
1933 sau chiar în 1934, şi-ar fi putut crea o aviaţie care să stabilească limitele
ambiţiilor lui Hitler sau, poate, să încurajeze liderii militari germani să-şi
restrîngă pornirile belicoase. Înainte de a ne afla în faţa celui mai mare test,
mai aveam de parcurs un timp mai lung de cinci ani. Dacă, cel puţin, în acel
pagina 55
moment am fi acţionat cu previziunea şi energia cuvenită, acest test nu ar mai

fi existat. Bazîndu-se pe superioritate aeriană, Anglia şi Franţa ar fi putut
solicita la Liga Naţiunilor ajutor şi toate statele Europei s-ar uni în jurul lor.
Pentru prima dată, Liga ar fi primit un instrument pentru a-şi afirma
autoritatea. La sfîrşitul lunii martie (1935), ministrul Afacerilor Externe, Eden,
a făcut o vizită lui Hitler în Germania şi în timpul unei conversaţii foarte
importante, care a fost înregistrată, a putut auzi că aviaţia germană a realizat
deja egalitatea cu englezii {John Simon era ministrul de externe la acea vreme, iar Eden
era păstrătorul sigiliului.}. Acest fapt i-a fost raportat guvernului la 3 aprilie. La
începutul lunii mai, prim-ministrul a publicat un articol, în organul său de
presă „The News Letter”, în care sublinia pericolul reînarmării Germaniei în
aproape aceiaşi termeni pe care i-am folosit atît de des începînd din 1932.
Ministerul aviaţiei era condus de Lord Londonderry, rudă şi prieten cu

mine din copilărie. Cînd ministrul de externe s-a întors de la Berlin, extrem de
uimit de afirmaţia lui Hitler, că aviaţia sa era egală ca puterea cu aviaţia
britanică, întregul cabinet a devenit profund îngrijorat. Guvernul nu a bănuit
că Anglia a fost ajunsă din urmă în domeniul aviaţiei. Aşa cum se întîmplă de
obicei în astfel de cazuri, toţi şi-au îndreptat privirea inchizitorială către
ministerul responsabil din acel domeniu şi către şeful său.
Ministerul aviaţiei nu conştientizase faptul că vremurile s-au schimbat.

Obligaţiile trezoreriei au fost abandonate. Îi era suficient să ceară pur şi simplu
mai mult. Totuşi, ministerul nu s-a angajat să se opună cu hotărîre pretenţiilor
lui Hitler pentru egalitate aeriană. Londonderry, vorbind ca purtător de cuvînt
al ministerului, a afirmat că:
„Atunci cînd Simon şi Eden au plecat la Berlin, Germania avea o singură

escadrilă de luptă. Germanii se aşteptau să formeze între 15 şi 20 de escadrile
de antrenament pînă la sfîrşitul lunii.”
Ministerul aviaţiei şi-a atras reproşuri. Poziţia sa s-a dovedit a nu fi în armonie

cu noile preocupări ale guvernului şi ale cetăţenilor, care erau cu adevărat
alarmaţi. Multă vreme tăinuite, aeronavele germane puternice, cel puţin egale
cu ale noastre, au ieşit la iveală. Avînd în vedere acest lucru, demisia lui
Ramsey MacDonald din funcţia de prim-ministru, care a urmat ceva timp mai
tîrziu în acel an, a servit şi ca ocazie pentru numirea lui Sir Philip Canliff-
Lister, ministrul pe atunci al coloniilor, în funcţia de ministru al aviaţiei.
Aceasta a făcut parte din noua politică energică de dezvoltare intensă a forţelor
aeriene.
pagina 56
Cea mai mare realizare a mandatului Londonderry la Ministerul Aerului

a fost crearea şi îmbunătăţirea renumiţilor luptători aerieni Hurricane şi
Spitfire. Primele probe au făcut ca aceste aeronave să treacă testele de zbor -
unul în noiembrie 1935 şi celălalt în martie 1936. Londonderry nu a menţionat
acest lucru în apărarea sa deşi ar fi putut să o facă, întrucît şi-a asumat vina
în totalitate cu toate că în mare parte era nevinovat. Noul ministru, profitînd de
situaţia favorabilă, a dispus producerea imediată în masă a acestor aeronave,
iar unele dintre ele au şi fost produse, deşi nu prea curînd.
Pentru noi a fost un dezastru. Hitler atinsese deja egalitatea cu Marea

Britanie. De acum înainte, el şi-a putut pune fabricile şi şcolile de zbor la viteză
maximă, nu pentru a menţine superioritatea aeriană, ci şi pentru a o creşte
constant. Londra era ameninţată de atacuri aeriene, iar toate pericolele
necunoscute şi incomensurabile ce decurg de aici au devenit de acum încolo
un factor cert, inevitabil, care trebuia luat în considerare în toate deciziile
noastre. În plus, nu am mai fost capabili să ţinem pasul cu Germania, sau cel
puţin guvernul nu a reuşit acest lucru. În următorii patru ani, guvernul
britanic a depus eforturi foarte serioase şi, fără îndoială, am obţinut
superioritate în ceea ce priveşte calitatea aviaţiei. Cu toate acestea, în ceea ce
priveşte cantitatea, nu am mai putut face nimic. Cînd a început războiul,
numărul aeronavelor noastre era abia la jumătatea celor germane.
Capitolul opt.
Provocare şi reacţia la aceasta (1935)
Anii activităţilor secrete, secrete sau desfăşurate mascat, trecuseră şi, în

cele din urmă, Hitler s-a simţit suficient de puternic pentru a lansa prima sa
pagina 57
provocare deschisă către lume. Existenţa oficială a aviaţiei militare germane a

fost anunţată pe 9 martie 1935, iar pe 16 martie în armata germană a fost
introdus serviciul militar obligatoriu. Curînd, au fost adoptate legi relevante
necesare punerii în aplicare a acestor decizii, deşi fuseseră demarate în avans
măsuri practice neacoperite legal. Guvernul francez, bine informat despre ce
urma să se întîmple, în aceeaşi zi, a anunţat prelungirea, din cauza
circumstanţelor, a stagiului militar la doi ani.
Acţiunea germană a fost un atac deschis şi oficial împotriva tratatelor de

pace care au stat la baza Ligii Naţiunilor. În timp ce încălcările aveau
caracterul diferitelor evaziuni sau erau mascate sub alte denumiri, puterile
învingătoare, responsabile cu respectarea acestor tratate, obsedate de pacifism
şi ocupate cu problemele politice interne, au trecut uşor cu vederea emiterea
unei declaraţii obligatorii că tratatul de pace era încălcat sau ignorat (oare ? nu
cumva e vorba de complicitate ?). Acum, această problemă a apărut cu toată
acuitatea sa.
Aproape în aceeaşi zi, guvernul Abisiniei a făcut apel la Liga Naţiunilor

pentru a protesta împotriva pretenţiilor agresive ale Italiei. Cînd, pe fondul
tuturor acestor evenimente, Sir John Simon şi lordul – păstrător al sigiliului -
Eden au vizitat Berlinul pe 24 martie la invitaţia lui Hitler, guvernul francez a
considerat că nu a fost ales momentul potrivit pentru acest lucru. Franţa
trebuia acum să se ocupe de urgenţă nu de reducerea armatei sale, solicitată
atît de insistent de care MacDonald o cu un an înainte, ci cu prelungirea
serviciului militar obligatoriu de la un an la doi. Cu opinia publică
predominantă la acea vreme, aceasta era o sarcină dificilă. Statele Unite,
întrucît era o problemă a Europei, s-au spălat pe mîini şi le-au dorit numai
bine tuturor. Americanii erau siguri că nu vor mai avea niciodată de-a face cu
afacerile politice europene. Dar Franţa, Marea Britanie şi, desigur, Italia, în
ciuda tuturor diferenţelor dintre ele, au considerat necesar să se opună acestei
încălcări clare a tratatului de pace de către Hitler. La Stresa - Italia, a fost
convocată o conferinţă a foştilor aliaţi principali sub auspiciile Societăţii
Naţiunilor, la care au fost discutate toate aceste probleme.
Timp de aproximativ zece ani, Anthony Eden a fost aproape complet

absorbit în studierea problemelor de politică externă. În guvernul de coaliţie
MacDonald-Baldwin, format în 1931, el a fost numit adjunctul ministrului de
externe, sir John Simon.
Politica externă a lui sir John Simon în 1935 nu a fost aprobată nici de
opoziţie, nici de cercurile influente ale partidului conservator. Prin urmare,
pagina 58
Eden cu cunoştinţele sale şi abilităţile sale excepţionale a început să avanseze

din ce în ce mai mult. Iată de ce, de la sfîrşitul anului 1934 fiind lord păstrător
al sigiliului, el, la solicitarea cabinetului, a continuat să menţină o relaţie
informală dar strînsă cu Ministerul Afacerilor Externe şi a fost invitat să-l
însoţească pe fostul său şef, sir John Simon, în călătoria sa prematură şi
nereuşită la Berlin. În urma acestui fapt, Eden a fost trimis la Moscova, unde a
luat contact cu Stalin - un contact care urma să fie restaurat cu succes cîţiva
ani mai tîrziu. La întoarcere, avionul său a fost prins într-o furtună aprigă şi
prelungită. Cînd, în cele din urmă, au aterizat după acest zbor periculos, Eden
se afla într-o stare de epuizare aproape completă. Medicii au anunţat că nu-l va
putea însoţi pe Simon la conferinţa la Stresa din motive de sănătate şi, într-
adevăr, fusese invalid cîteva luni. Avînd în vedere acest lucru, prim-ministrul a
decis de unul singur să-l însoţească pe ministrul afacerilor externe, deşi în acel
moment propria sa sănătate, viziune şi claritate a gîndirii au început să-i fie
afectate în mod clar. Astfel, Marea Britanie a fost slab reprezentată la această
întîlnire importantă, la care Flandin şi Laval au fost prezenţi din partea
Franţei, iar Mussolini şi Suvich din partea Italiei.
La conferinţă, în unanimitate, s-a decis că încălcarea deschisă a

acordurilor solemne, pentru care milioane de oameni şi-au dat viaţa, nu ar
putea fi tolerată. Cu toate acestea, reprezentanţii englezi, de la bun început, au
arătat clar că nu consideră posibilă aplicarea de sancţiuni în cazul încălcării
tratatului. Desigur, acest lucru a redus conferinţa la o singură discuţie.
Rezoluţia, adoptată în unanimitate, declara că încălcările unilaterale ale
tratatelor nu pot fi tolerate. Rezoluţia solicita Consiliului Ligii Naţiunilor să-şi
dea cu părerea. În a doua zi a conferinţei, Mussolini a susţinut cu tărie această
decizie şi a vorbit foarte energic împotriva agresiunii unei puteri împotriva
alteia.
În declaraţia finală a conferinţei se putea citi:
„Cele trei puteri, al căror obiectiv politic este menţinerea colectivă a păcii în
cadrul Ligii Naţiunilor, recunosc în unanimitate necesitatea de a contracara prin
orice mijloace posibile orice refuz unilateral - de a respecta tratatele - care ar
putea pune în pericol pacea în Europa şi vor acţiona în cooperare strînsă şi
cordială în acest scop”
Dictatorul italian a subliniat în discursul său cuvintele „pace în Europa”

şi a făcut o pauză semnificativă după cuvintele „în Europa”. Acest accent pe
„Europa” a atras imediat atenţia reprezentanţilor Ministerului de Externe
britanic. Ei şi-au ciulit urechile, ştiind bine că, deşi Mussolini era gata să
pagina 59
acţioneze alături de Franţa şi Anglia pentru a împiedica Germania să se

reînarmeze, el îşi rezerva libertatea de acţiune în Africa, unde, ulterior, să
poată întreprinde orice acţiune, după bunul plac, împotriva Abisiniei. Ar trebui
sesizată acest problemă ? În acea seară, oficialii Ministerului Afacerilor Externe
s-au certat. Toată lumea era atît de dornică să solicite sprijinul lui Mussolini
împotriva Germaniei încît, în acel moment, era considerat de nedorit să-i facă
vreun avertisment în privinţa Abisiniei, ceea ce, fără îndoială, îi va provoca o
mare iritare. Prin urmare, această problemă nu a fost pusă, a fost ocolită şi
Mussolini a decis - într-un anumit sens, fără motiv - că aliaţii au fost de acord
tacit cu declaraţia sa şi sînt gata să-i ofere libertate de acţiune în ceea ce
priveşte Abisinia. Francezii nu au vorbit despre acest lucru, conferinţa s-a
încheiat iar participanţii au plecat.
Între 15 - 17 aprilie, Consiliul Societăţii Naţiunilor a luat în considerare o

declaraţie privind încălcarea de către Germania a Tratatului de la Versailles,
datorită introduceri serviciului militar obligatoriu. În cadrul Consiliului au fost
reprezentate următoarele ţări: Argentina, Austria, Marea Britanie, Chile,
Cehoslovacia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Mexic, Polonia, Portugalia,
Spania, Turcia şi URSS. Toate aceste ţări au votat în sprijinul principiului
potrivit căruia tratatele nu trebuie încălcate prin acţiune unilaterală. S-a decis
trimiterea problemei spre dezbatere şedinţei plenare a Adunării Ligii. În acelaşi
timp, miniştrii de externe din Suedia, Norvegia, Danemarca şi Olanda, profund
preocupaţi de echilibrul forţelor navale din regiunea baltică, şi-au exprimat
sprijinul pentru acest principiu. Un protest oficial împotriva acţiunilor
Germaniei a fost declarat de un număr de 19 state. Dar ce preţ au toate
rezoluţiile lor dacă nu a fost disponibilitatea, chiar a uneia dintre puteri sau a
unui grup de puteri, de a recurge la forţă ca ultimă soluţie !
Laval (Pierre Jean Marie Laval a fost un politician francez. În timpul celei de-a treia
Republici, el a ocupat funcţia de prim-ministru al Franţei în perioada 27 ianuarie 1931 - 20
februarie 1932, iar a doua oară între 7 iunie 1935 şi 24 ianuarie 1936. Laval şi-a început
cariera ca socialist, dar de-a lungul timpului s-a orientat spre dreapta. După înfrîngerea
Franţei şi a armistiţiului în 1940, a ocupat roluri proeminente în regimul de la Vichy al lui
Philippe Pétain, mai întîi în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în perioada 11
iulie 1940 - 13 decembrie 1940, iar mai tîrziu ca şef al guvernului, în perioada 18 aprilie 1942
- 20 august 1944. După eliberarea Franţei în 1944, Laval a fost arestat de guvernul francez al
generalului Charles de Gaulle. Laval a fost găsit vinovat – în urma unui proces - considerat pe
scară largă drept incorect - de complot împotriva securităţii statului şi de colaborare cu
inamicul, el a fost executat prin împuşcare.), care nu era pătruns de spiritul de
nezdruncinat al lui Barthou (Jean Louis Barthou, în 1934 era ministru de externe şi în
această calitate a propus, la începutul anului 1934, un pact oriental prin care să fie grupate
într-un sistem de securitate colectivă Uniunea Sovietică, Ţările Baltice, Finlanda, Germania şi
pagina 60
Cehoslovacia. Iniţativa a eşuat. A fost asasinat în 9 octombrie 1934 la Marsilia, odată cu regele
Alexandru I al Iugoslaviei.),
nu era înclinat să se apropie de Rusia. Totuşi, Franţa
avea acum nevoie mare de sprijin. Celor îngrijoraţi de soarta Franţei, li s-a
părut necesar, în primul rînd, să obţină sprijinul unanim al locuitorilor asupra
legii serviciului militar de doi ani, care a fost adoptată în martie de o mică
majoritate. Numai guvernul sovietic putea da unei părţi semnificative a
francezilor, care avea opţiuni politice de stînga, încurajarea de a sprijini
această lege. În plus, în Franţa exista o dorinţă universală de renaştere a vechii
uniri sau ceva de genul acesta. Pe 2 mai, guvernul francez a semnat Pactul
franco-sovietic. A fost un document vag care garanta asistenţă reciprocă în caz
de agresiune. Durata pactului a fost stabilită la 5 ani.Pentru a obţine rezultate
politice tangibile în ţară, Laval a efectuat o vizită de trei zile la Moscova, unde a
fost primit cu căldură de Stalin. Au purtat negocieri lungi, din care poate fi
reprodus un pasaj aici, care nu a fost încă publicat nicăieri. Stalin şi Molotov,
desigur, au căutat în primul rînd să afle care va fi dimensiunea armatei
franceze de pe Frontul de Vest, cîte divizii, şi care era durata stagiului militar.
După care Laval a întrebat:
„Puteţi face ceva pentru a încuraja religia şi catolicii în Rusia ? M-ar ajuta
atît de mult în relaţiile cu Papa.”
„Oho ! - a exclamat Stalin. – Papa ! Şi cîte divizii are ?”
Nu am aflat ce-a răspuns Laval la această întrebare, dar el putea,

desigur, să menţioneze acele legiuni care nu pot fi întotdeauna văzute în
parade. Laval nu voia să lege Franţa cu nicio obligaţie precis formulată, asupra
căreia sovieticii obişnuiau să insiste. Totuşi, a obţinut faptul că pe 15 mai a
fost publicată o declaraţie a lui Stalin, care a aprobat politica de apărare
naţională urmată de Franţa pentru a menţine forţele armate la un nivel care să
asigure securitatea acesteia. Pactul franco-sovietic, care nu a legat părţile
contractante cu nicio obligaţie în caz de agresiune germană, ca factor de
securitate europeană a avut doar o importanţă limitată. Franţa nu a ajuns la o
alianţă reală cu Rusia. În plus, pe drumul de întoarcere, ministrul francez de
externe s-a oprit la Cracovia pentru a participa la înmormîntarea mareşalului
Pilsudski. Acolo l-a cunoscut pe Göring, cu care a purtat cele mai cordiale
conversaţii. Declaraţiile sale, care exprimau neîncredere şi ostilitate faţă de
sovietici, au fost aduse imediat în atenţia Moscovei prin canalele germane.
Sănătatea şi puterea de muncă ale lui MacDonald erau afectate într-o

asemenea măsură încît şederea acestuia în funcţia de prim-ministru nu mai
era posibilă. Prin urmare, cînd a fost anunţat pe 7 iunie că MacDonald şi
pagina 61
Baldwin şi-au schimbat poziţiile în guvern şi că Baldwin a devenit premier

pentru a treia oară, acest lucru nu a fost o surpriză pentru nimeni. Ministerul
Afacerilor Externe şi-a schimbat şeful. Sir John Simon a fost transferat la
Departamentul de Interne, cu care era bine familiarizat, iar sir Samuel Hoare a
devenit ministru al afacerilor externe.
În acest timp, Baldwin a făcut o inovaţie. El l-a numit Eden, al cărui

prestigiu creştea constant iar sănătatea îi fusese restaurată între timp, în
calitate de ministru pentru afacerile Societăţii Naţiunilor. Eden a primit un
statut egal cu al ministrului afacerilor externe.
În circumstanţele descrise mai sus, guvernul britanic a făcut un pas

complet neaşteptat. Iniţiativa, cel puţin parţial, a venit de la Ministerul forţelor
navale. De ceva timp, se purtau negocieri între autorităţile navale britanice şi
germane privind raportul dintre flotele ambelor ţări. În conformitate cu Tratatul
de la Versailles, germanii aveau dreptul să construiască nu mai mult de patru
nave de linie cu un deplasament de 10 mii de tone fiecare, pe lîngă şase
crucişătoare, de asemenea, cu un deplasament de 10 mii de tone. Însă,
Amiralitatea britanică descoperise recent că ultimele două nave de linie „de
buzunar”, aflate în construcţie - Scharnhorst şi Gneisenau - au dimensiuni
mult mai mari decît cele permise de acord şi de un tip complet diferit. De fapt,
erau crucişătoare uşoare de linie, cu un deplasament de 26 de mii de tone
fiecare.
În legătură cu această încălcare arogantă şi grosolană a tratatului de

pace, pregătită cu atenţie şi începută cu cel puţin doi ani mai devreme (în
1933), Amiralitatea a considerat că este indicat să încheie un acord naval
anglo-german. Guvernul Majestăţii Sale a făcut acest lucru fără a se consulta
cu aliatul său francez şi fără a informa Liga Naţiunilor. Adresîndu-se Ligii şi
solicitînd sprijinul membrilor săi pentru a protesta împotriva încălcării de către
Hitler a articolelor militare ale tratatului de pace, simultan, prin acest acord
bilateral, a distrus articolele maritime ale aceluiaşi tratat.
Principala caracteristică a acordului a fost condiţia ca Marina Germană

să nu depăşească o treime din flota engleză. Acest lucru tenta cu adevărat
Ministerul forţelor navale, care privea înapoi - la acele zile de dinaintea
primului război mondial, cînd ne-am mulţumit cu un raport de 16:10. În
interesul acestei perspective şi luînd asigurările germanilor drept garanţii,
ministerul nostru a fost de acord să recunoască Germaniei dreptul de a
construi submarine, ceea ce era categoric interzis de tratatul de pace.
Germaniei i s-a permis să construiască un număr de submarine, care ar
pagina 62
reprezenta 60% din numărul de submarine britanice, în cazul unor situaţii

excepţionale, evaluate la Berlin, ea putea construi chiar şi într-un raport de
1:1. Germanii, desigur, au dat asigurări că submarinele lor nu vor fi folosite
niciodată pentru a ataca navele comerciale. Atunci, pentru ce erau destinate ?
La urma urmei, era clar că, dacă restul acordului ar fi fost respectat, acestea
nu ar fi putut avea un impact asupra rezultatului operaţiunilor navale, pentru
că era vorba de nave de război.
Stabilirea unei limite de o treime din flota engleza, a însemnat că

Germaniei i s-a permis un program de construcţii navale care-i solicita la
maxim şantierele navale timp de cel puţin zece ani. În acest fel, extinderea
forţelor navale germane nu a fost practic limitată sau restricţionată de nimic.
Germanii puteau construi noi nave cît de repede le permiteau capacităţile
fizice.
Cota navelor stabilite prin proiectul englez pentru Germania a fost chiar
mai generoasă decît cea pe care Germania a considerat adecvată s-o utilizeze.
Desigur, această auto limitare s-a datorat în parte concurenţei dintre tancuri şi
marină din cauza fabricării oarecum limitate a blindajelor. Germanilor li s-a
permis să construiască 5 nave de linie, 2 portavioane, 21 de crucişătoare şi 64
de distrugătoare. De fapt, pînă la începutul războiului, erau gata sau aproape
de sfîrşitul construcţiei: 2 nave de linie, 11 crucişătoare, 25 distrugătoare şi
niciun portavion - adică semnificativ mai puţin de jumătate din ceea ce le-am
permis atît de generos să construiască.
Concentrîndu-şi toate resursele disponibile pe construcţia de

crucişătoare şi distrugătoare în detrimentul navelor de linie, ei s-au putut situa
într-o poziţie mai bună în cazul unui război cu Anglia în anul 1939 sau 1940.
După cum ştim acum, Hitler i-a notificat amiralului Raeder că războiul cu
Anglia este puţin probabil să înceapă înainte de 1944 sau 1945. Astfel,
planurile de extindere a marinei germane au fost planificate pe o lungă
perioadă de timp. Nemţii au atins limita maximă stabilită pentru ei doar în
construcţia de submarine. Imediat ce au reuşit să atingă limita de 60 la sută,
ei au profitat de articolul din acord care le permitea să aducă raportul la 1:1,
astfel încît pînă la începutul războiului construiseră 57 de submarine.
În conceperea de noi nave de luptă, avantajul germanilor era că nu

semnaseră Acordul maritim de la Washington şi nu participaseră la Conferinţa
de la Londra. Au început imediat să construiască navele Bismarck şi Tirpitz. Şi
în timp ce Anglia, Franţa şi Statele Unite erau legate de o limită de 35 de mii de
tone, aceste două nave imense trebuiau să aibă un deplasament de peste 45 de
pagina 63
mii de tone, astfel încît, atunci cînd au fost terminate, s-au dovedit a fi cele mai
puternice nave din lume.
Din punct de vedere diplomatic, Hitler a fost capabil să divizeze aliaţii şi

să se asigure că cel puţin unul dintre ei este gata să ierte încălcarea Tratatului
de la Versailles şi prin semnarea acordului cu Anglia a restabilit libertatea
completă de reînarmare pentru Germania. Anunţul acestui acord a fost o
lovitură pentru Liga Naţiunilor. Francezii au avut toate motivele să se plîngă că
permisiunea pentru construirea submarinelor, dată germanilor de Marea
Britanie, a afectat interesele vitale ale Franţei. Mussolini a văzut în acest fapt
dovezi că Marea Britanie acţionează cu rea-credinţă în ceea ce priveşte aliaţii
săi şi că, pentru a-şi asigura interesele specifice de putere maritimă, este gata
să facă orice tranzacţii cu Germania, indiferent de daunele pe care le pot
provoca puterilor prietene care sînt ameninţate de creşterea forţelor terestre
germane. Poziţia cinică şi egoistă a Marii Britanii l-a încurajat pe Mussolini să
îşi continue mai energic planurile pentru Abisinia. (Bătrînul „etalon moral” ar fi
trecut bucuros sub tăcere acest episod ce demonstrează clar perfidia şi meschinăria Londrei,
dar sînt documentele. De fapt, încurajînd reînarmarea Germaniei, britanicii sperau că aceasta
se va năpusti asupra URSS. Pactul Ribbentrop – Molotov le-a dat peste cap socotelile.)
Ţările scandinave, care cu doar două săptămîni mai devreme au sprijinit

cu curaj protestul împotriva introducerii serviciului militar obligatoriu de către
armata lui Hitler, au descoperit acum că în culise Marea Britanie a autorizat
crearea marinei germane. E adevărat, trebuia să egaleze doar o treime din
marina engleză, dar chiar şi în aceste limite a devenit stăpînă la Marea Baltică.
Acest acord nu a fost un pas pe calea către dezarmare, ci, dimpotrivă,

dacă era pus în aplicare, după cîţiva ani, va duce inevitabil la construcţia de
noi nave de război în întreaga lume. În acest caz era necesară reconstrucţia
întregii flote franceze, cu excepţia celor mai recente nave ale sale. La rîndul
său, acest lucru avea un impact asupra Italiei. Cît despre noi înşine, era
evident că pentru a ne menţine triplă superioritate faţă de germani în nave
moderne, trebuia să efectuăm o reconstrucţie semnificativă a flotei engleze.
Este posibil ca formula, conform căreia flota germană să fie egală cu o treime
din engleză, să fie interpretată de Ministerul nostru naval în sensul că flota
engleză ar trebui să fie de trei ori mai mare decît cea germană. Poate că acest
lucru ar putea clarifica calea pentru o restructurare rezonabilă şi îndelungată a
flotei noastre.
pagina 64
În realitate, s-a obţinut doar faptul că Germaniei i s-a permis, în

următorii cinci sau şase ani, să dezvolte construcţia de noi nave de război într-
o amploare nepermisă de capacităţile sale fizice de producţie.
În domeniul militar, introducerea oficială a serviciului militar obligatoriu

în Germania, la 16 martie 1935, a însemnat o serioasă provocare pentru
Versailles. Metodele utilizate acum pentru extinderea şi reorganizarea armatei
germane nu erau numai de ordin tehnic. Era necesară definirea funcţiilor
atribuite armatei în cadrul statului naţional socialist. Scopul legii din 21 mai
1935 era extinderea cercului selectat de specialişti tehnici, instruiţi în secret,
pentru înarmarea întregii naţiuni.
Numele Ministerului forţelor armate a fost schimbat din „Reichswehr” în

„Wehrmacht” şi a fost plasat sub conducerea directă a Führer-ului. Fiecare
soldat depunea acum jurămîntul nu pe constituţie, ci personal lui Adolf Hitler.
Serviciul militar a fost declarat drept o datorie civică esenţială, iar sarcina
armatei a fost de instruire a populaţiei Reich-ului şi unirea acesteia o dată
pentru totdeauna. Al doilea articol al legii scria:
„Wehrmacht-ul reprezintă forţele armate şi şcoala de pregătire militară a

poporului german”.
În această lege, şi-au găsit întruchiparea legal-oficială următoarele

cuvinte din cartea „Mein Kampf” a lui Hitler:
„După instaurarea statului naţional-socialist nu ar trebui să se repete

greşelile trecutului şi să atribuie armatei sarcini pe care nu le are şi nu le poate
avea. Armata germană nu ar trebui să fie o şcoală pentru păstrarea
caracteristicilor tribale, dimpotrivă, ar trebui să fie o şcoală în care toţi să înveţe
adaptarea şi înţelegerea reciprocă a germanilor. Armata trebuie să unească toate
speranţele unei naţiuni. În plus, ea trebuie să ridice fiecare tînăr peste interesele
înguste ale districtului său natal şi să-l facă să simtă legătura lui cu naţiunea
germană în ansamblu. El trebuie să înveţe să respecte nu graniţele oraşului său
natal, ci graniţele patriei sale, căci va veni vremea cînd va trebui să le apere.”
Pe baza acestor principii ideologice, legea a stabilit şi o nouă structură

teritorială. Armata era acum împărţită în trei zone cu sediul la Berlin, Kassel şi
Dresda. Fiecare dintre ele a fost împărţit în 10 (ulterior 12) districte militare.
Fiecare district militar includra un corp de armată format din trei divizii. În
plus, s-a planificat crearea unor formaţiunilor militare de tip nou: diviziile
blindate. În scurt timp au fost create trei astfel de divizii.
pagina 65
Rînduiala serviciului militar a fost stabilită şi în toate detaliile. Noul

regim a stabilit ca sarcină prioritară subordonarea tinerilor germani la o viaţă
reglementată strict. Băieţii germani erau înscrişi pentru prima dată la
organizarea „Tineretul hitlerist”, iar la împlinirea vîrstei de 18 ani trebuiau să
se ofere voluntar, timp de doi ani, unităţilor SA. Conform legii din 26 iunie
1935, fiecare german care împlininea vîrsta de douăzeci de ani era obligat să se
înscrie într-un batalion de muncă. El trebuia să servească patria maternă timp
de şase luni: să asfaleze drumuri, să construiască cazărmi sau să asaneze
mlaştini şi astfel să se pregătească fizic şi mental pentru îndeplinirea celei mai
mari datorii a unui cetăţean german: serviciu în forţele armate. În batalioanele
de muncă, accentul principal era pus pe eliminarea diferenţelor de clasă şi pe
unitatea socială a poporului german, iar în armată, pe disciplină şi pe unitatea
teritorială a ţării.
Acum s-au angajat în misiunea gigantică de a antrena noua armată şi de

a-i extinde personalul în conformitate cu conceptul tehnic al lui Seeckt. La 15
octombrie 1935, din nou cu încălcarea Tratatului de la Versailles, a fost
redeschisă Academia Statului Major German. La ceremonia oficială de
deschidere au participat Hitler şi reprezentanţi ai Înaltului Comandament.
Acesta era vîrful unei piramide la baza căreia se aflau nenumărate batalioane
de muncă. La 7 noiembrie 1935, prima generaţie de recruţi născuţi în 1914 a
fost chemată în armată: 596 de mii de tineri urmau să se pregătească în
meserii militare. Astfel, dimensiunea armatei germane, dintr-o singură
trăsătură de condei a fost adusă, cel puţin pe hîrtie, la aproape 700 de mii de
militari.
Pe lîngă sarcina de instruire, au apărut probleme de finanţarea

reechipării şi extinderii industriei germane pentru a răspunde noilor nevoi ale
armate naţionale. Prin ordin secret, Schacht a fost numit dictatorul economic
de facto al Germaniei (Hjalmar Horace Greeley Schacht [1877 – 1970], om de stat şi
activist financiar german, director al Băncii Naţionale a Germaniei [1916 - 1923], preşedinte al
Reichsbank [1923 – 1923, 1930, 1933 – 1939], ministrul economiei Reich-ului [1936 – 1937],
ministrul Reich-ului fără portofoliu [1937 – 1942]. Unul dintre principalii organizatori ai
economiei de război din Germania. Ca unul dintre principalii criminali de război, el a fost
trimis în judecată de Tribunalul Militar Internaţional din Nürnberg. La 1 octombrie 1946 a fost
Rezultatele lucrărilor pregătitoare, efectuate la un moment dat
achitat integral.).
de Seeckt, au fost acum supuse unui test decisiv. Cele mai mari dificultăţi au
fost, în primul rînd, la extinderea corpului de ofiţeri şi, în al doilea rînd, la
crearea de unităţi specializate: artilerie, trupe de genistică şi trupe de
comunicaţii. Pînă în octombrie 1935, s-a finalizat formarea a 10 corpuri de
armată, alte două au fost create un an mai tîrziu, iar al 13-lea corp de armată
pagina 66
în octombrie 1937. Unităţile de poliţie au fost, de asemenea, incluse în forţele

armate. Se ştia că după prima concentrare, pentru recruţi născuţi în 1914, anii
următori - atît în Germania cît şi în Franţa - vor oferi mai puţini recruţi din
cauza scăderii natalităţii în timpul primului război mondial. Prin urmare, în
august 1936, termenul serviciului militar activ în Germania a fost crescut la
doi ani.
Numărul comparativ de recruţi născuţi între 1914 - 1920 şi chemaţi sub

arme din 1934 pînă în 1940 în Franţa şi Germania
Anul naşterii Germania Franţa
1914 596.000 279.000
1915 464.000 184.000
1916 351.000 165.000
1917 314.000 171.000
1918 326.000 197.000
1919 485.000 218.000
1920 636.000 360.000
Total... 3.172.000 1.574.000
Aceste cifre păreau la început doar o umbră de avertizare, dar cu timpul

au devenit un fapt cert. Tot ceea ce a fost creat de către germani pînă în 1935 a
fost inferior numărului şi puterii armatei franceze cu rezervele sale uriaşe, ca
să nu mai vorbim de numeroşii şi puternicii săi aliaţi. Chiar şi acum, o decizie
fermă, bazată pe autoritatea Ligii Naţiunilor, al cărei sprijin era uşor de
obţinut, putea suspenda întregul proces. Germania putea fi chemată să dea
socoteală la Geneva, să dea explicaţii cuprinzătoare şi să i se ceară să permită
misiunilor de investigare inter-aliate să se familiarizeze cu starea armelor şi cu
unităţile militare pe care le-a creat cu încălcarea tratatului de pace. În cazul
refuzului său, capetele de pod de pe Rin ar putea fi reocupate pînă la
îndeplinirea tratatului de pace. În acelaşi timp, era exclusă orice posibilitate de
rezistenţă eficientă din partea Germaniei şi este puţin probabil ca această
operaţiune să conducă la vărsare de sînge. Acţionînd în acest fel, era posibilă
pagina 67
prevenirea celui de-al doilea război mondial, sau cel puţin amînarea apariţiei
acestuia pentru o perioadă nedeterminată.
Multe fapte, precum şi tendinţa generală a evoluţiei lor, erau bine

cunoscute statului major general francez şi englez, dar guvernele nu erau atît
de clar conştiente de acestea.
Guvernul francez, aflat într-o stare de instabilitate perpetuă ca urmare a

acţiunii politice a partidelor, precum şi guvernul englez, care a căzut victimă
aceloraşi vicii ca urmare a tendinţei generale pacifiste, au fost la fel de
incapabile de orice acţiuni radicale şi clare, indiferent cît de mult se justifica
această tendinţă de tratate de pace şi bun-simţ. Guvernul francez nu a fost de
acord să efectueze toate reducerile forţelor sale armate cerute insistat de aliatul
său, dar, la fel ca şi colegii săi englezi, nu a putut să ofere nicio împotrivire
efectivă la ceea ce Seeckt a numit cîndva „reînvierea puterii militare germane”.
{„Învierea puterii militare a Germaniei” a fost rezultatul nu numai al „jocului” partidelor Franței
și Angliei și al dorinței lor de „pace”, ci și rezultatul unei politici intenționate care viza reînvierea
puterii militare a Germaniei și direcționarea expansiunii sale către Est împotriva URSS.
Această linie, începînd cu Conferința de la Locarno (octombrie 1925), apoi printr-o încercare de
a încheia un „pact de patru” (Germania, Italia, Anglia, Franța) în 1933, continuînd printr-o
politică de „non-imixtiune” în războiul din Spania (1936 - 1939) și culminînd cu Acordul de la
München dintre Germania, Italia, Anglia și Franța, a fost prezentă (cu unele abateri) pînă la 1
septembrie 1939. Această politică de împăciuire a agresorului a devenit unul dintre cele mai
importante motive pentru renașterea militarismului german și pentru izbucnirea celui de-al
doilea război mondial.}
pagina 68
Capitolul nouă.
Problemele aerului şi mării (1935 - 1939).
Acum era necesar să ne bazăm pe soluţii tehnice, care erau importante

pentru securitatea noastră viitoare. Acest capitol, urmăreşte să acopere toţi cei
patru ani de dinainte de război.
După pierderea egalităţii aeriene, am devenit vulnerabili la şantajul lui

Hitler. Dacă am lua măsuri în timp util, pentru a crea forţe aeriene de două ori
mai puternice decît cele pe care Germania le-ar putea crea prin încălcarea
tratatului de pace, am fi putut păstra ulterior controlul. Dar chiar şi o simplă
egalitate în aer, pe care nimeni nu ar putea să o considere ca o manifestare a
agresivităţii, ne-ar oferi în mod semnificativ încredere în capacităţile noastre
defensive în aceşti ani critici şi ar putea servi, de asemenea, ca bază pentru
diplomaţia noastră şi ar facilita extinderea suplimentară a forţei noastre
aeriane. Dar egalitatea în aer a fost pierdută şi toate încercările de restaurare
s-au dovedit inutile. Am intrat într-o perioadă în care arma, care a jucat un rol
semnificativ în ultimul război, a dominat complet minţile şi s-a transformat în
cel mai important factor militar. Miniştrii au pictat de la sine cele mai groaznice
imagini cu distrugere şi vărsare de sînge la Londra, care ar fi putut fi rezultatul
conflictului nostru cu dictatorul german. Deşi astfel de considerente nu erau
specifice Regatului Unit, ele au fost reflectate în politicile noastre şi, prin
urmare, în întreaga lume.
În vara anului 1934, profesorul Lindeman a trimis publicaţiei Times o

scrisoare în care a declarat că lucrările de cercetare în domeniul apărării
aeriene ar putea da cele mai importante rezultate ştiinţifice. În august, am
încercat să atragem atenţia în această problemă nu numai oficialilor
Ministerului aviaţiei, care au pus deja în mişcare, ci şi conducătorilor lor din
guvern. Am considerat că această problemă ar trebui transferată din
competenţa Ministerului aviaţiei către Comitetul Apărării Imperiale, unde
liderii guvernului, cele mai influente figuri politice ale ţării, puteau monitoriza
şi controla acţiunile sale, precum şi să asigure alocarea resurselor financiare
adecvate. Ministerul aviaţiei s-a opus cu indignare oricărei autorităţi care
intervine în zona sa specială. În consecinţă, de ceva vreme afacerea nu s-a
urnit din loc.
pagina 69
Prin urmare, la 7 iunie 1935, am vorbit despre acest lucru în parlament:
„Această problemă este oarecum limitată şi mai mult ştiinţifică. Vorbim

despre acele metode care pot fi descoperite, inventate şi aplicate încît să puteţi
controla spaţiul aerian de la sol, pentru a oferi forţelor defensive posibilitatea de
a-şi exercita controlul sau chiar domina aeronavele la o altitudine mare ...
Experienţa mea îmi spune că, în astfel de cazuri, cînd autorităţile militare şi
politice explică exhaustiv exact nevoia, ştiinţa găseşte întotdeauna modalitatea
să răspundă într-un fel la acest lucru. Ideea respingătoare de a forţa statele să
se predea prin intimidarea populaţiei civile neajutorate şi exterminarea femeilor
şi a copiilor - a primit întrebuinţare şi aprobare abia în secolul XX. (păi, anglo-
americanii ce-au făcut pe teritoriul german, romînesc sau japonez ? ) Aceasta este o
problemă care nu priveşte o singură ţară. Dacă s-ar putea ca bombardierele să
fie dominate de instalaţiile de la sol, toate ţările s-ar simţi mai în siguranţă, iar
temerile şi suspiciunile obsesive care împing acum statele din ce în ce mai
aproape de un nou dezastru s-ar reduce ... Trebuie să ne temem nu numai de
raidurile asupra marilor noastre oraşe cu populaţia lor civilă ― în acest sens
sîntem mai vulnerabili decît oricare altă ţară din lume ― ci şi de raidurile asupra
docuri şi asupra altor facilităţi tehnice, fără de care flota noastră, care rămîne şi
pe mai departe un factor esenţial în apărarea noastră, poate fi paralizată sau
chiar distrusă. Prin urmare, această problemă ar trebui să atragă cea mai mare
atenţie marilor figuri ale ţării şi ale guvernului, iar toate mijloacele disponibile
ştiinţei engleze şi toate resursele materiale pe care ţara le poate aloca trebuie să
fie mobilizate pentru o rezolva. Acest lucru este necesar nu numai pentru a scăpa
lumea de unul dintre motivele principale ale suspiciunilor şi războaielor reciproce,
dar şi pentru a restabili fosta securitate pe insula noastră: Marea Britanie.”
A doua zi, au existat acele mişcări în guvern, menţionate în capitolul

precedent, iar Baldwin a devenit prim-ministru. Sir Philip Canliff-Lister, care a
primit în curînd titlul de Lord Swinton, i-a succedat lui Lord Londonderry în
funcţia de ministru al aviaţiei. O lună mai tîrziu, pe cînd eram în camera de
fumat a Camerei Comunelor, a intrat Baldwin. S-a aşezat lîngă mine şi a
început imediat:
„Am o sugestie pentru dvs. Philip doreşte cu adevărat să participaţi în

Comitetul Apărării Imperiale, recent format, care desfăşoară cercetări în
domeniul apărării aeriene, şi sper că veţi fi de acord să vă alăturaţi.”
I-am răspuns că sînt sceptic privind pregătirile noastre în domeniul

aviaţiei şi intenţionez să-mi menţin libertatea de acţiune. El a declarat:
pagina 70
„Fără îndoială. Vă veţi păstra o libertate deplină în orice, excluzînd

problemele secrete, pe care le veţi discuta doar în comisie.”
Lucrările comitetului s-au desfăşurat în secret şi nimeni nu a menţionat

niciodată relaţiile mele cu guvernul, pe care am continuat să-l critic din ce în
ce mai accentuat cu privire la alte probleme care aveau legătură şi cu starea
aviaţiei noastre. Politicienii cu experienţă din Anglia reuşesc adesea să combine
ambele tipuri de activităţi. Cele mai acute diferenţe politice nu interferează
uneori cu relaţiile de prietenie personală.
Ideea folosirii undelor radio reflectate de avioane şi alte obiecte metalice,

în anii treizeci, a preocupat, se pare, foarte mulţi din Anglia, America,
Germania şi Franţa. Au numit-o radiolocaţie sau aparatură pentru radiolocaţie.
Pe scurt: radar. În februarie 1935, profesorul Watson-Watt, un angajat al unei
organizaţii de cercetare guvernamentală, a explicat pentru prima dată
subcomitetului tehnic că ar putea fi posibilă detectarea locului unei aeronave
în zbor cu ajutorul undele radio reflectate şi a sugerat să se efectueze un test
adecvat. A fost înfiinţat un organism special şi a fost înfiinţat un lanţ de staţii
radar în scopuri experimentale în zona Dover, Orfordnes.
Pînă în 1939, Ministerul aviaţiei, folosind unde radio relativ lungi (10
metri), a construit aşa-numitul lanţ de coastă al staţiilor radar, ceea ce a făcut
posibilă detectarea la o distanţă de 100 de kilometri a aeronavelor care se
apropie prin apaţiul aerian maritim. Sub conducerea mareşalului de aviaţie
Dauding (aviaţie de vînătoare), a fost creată o reţea de telefonie ramificată pe
scară largă, care conecta toate aceste staţii cu staţia centrală din Uxbridge,
unde mişcarea tuturor aeronavelor detectate era marcată pe hărţi mari, ceea ce
făcea posibil controlul precis al forţelor noastre aeriene. De asemenea, a fost
inventat un instrument, numit IFF (Identificare Prieten sau Duşman), care a
permis lanţului de coastă al staţiilor radar să distingă aeronavele engleze, care
aveau aceste dispozitive la bord, de aeronavele inamice. Totuşi, doar depstarea
unui avion inamic, care se apropie deasupra mării, nu era încă suficient, deşi
primeam un avertisment cu cel puţin 15 pînă la 20 de minute. Trebuia să ne
străduim să îndreptăm avioanele noastre către atacatori pentru a-i intercepta
deasupra uscatului. În acest scop, au fost construite mai multe staţii echipate
cu instalaţii numite CHL (Control de la Sol al Interceptoarelor). Dar, pînă la
începutul războiului, toate acestea erau încă la început.
Germanii erau de asemenea foarte activi. În primăvara anului 1939,

„Graf Zeppelin” a zburat peste coasta de est a Angliei. Generalul Martini, şeful
principalului departament de comunicaţii al aviaţiei militare germane, a
pagina 71
ordonat instalarea unor echipamente radio speciale la bordul zeppelin-ului

pentru a detecta emiţători de radar britanici, dacă era cazul. Încercarea s-a
încheiat fără succes, dar dacă echipamentul său ar fi funcţiona corect, „Graf
Zeppelin” ar fi putut, fără îndoială, să informeze în Germania ştirea că aveam
un radar, deoarece staţiile noastre de radar nu doar că funcţionau în acel
moment, ci şi monitorizau traficul zeppelin-ului şi i-au ghicit intenţiile.
Germanii nu ar fi fost surprinşi dacă ar fi reuşit să intercepteze semnalele
noastre radar, pentru că ei înşişi reuşiseră să creeze un sistem radar foarte
avansat din punct de vedere tehnic, care în unele privinţe era superior
radarului nostru. Dar ceea ce i-ar fi putut surprinde era amploarea la care am
fost capabili să punem în practică descoperirile noastre şi să le includem într-
un sistem compact de apărare aeriană. În acest sens, eram superiori în faţa
întregii lumi. Principala realizare nu a fost constat în noutatea echipamentului
în sine, cît în eficienţa utilizării acestuia.
Şedinţa finală a Comitetului pentru Apărare Antiaeriană a avut loc la 11

iulie 1939. Pînă în acel moment, existau 20 de staţii radar între Portsmouth şi
Scapa Flow, care puteau detecta o aeronavă ce zboara la o altitudine de peste
10 mii de metri, la o distanţă de 70 pînă la 150 de kilometri. Produsesem deja
dispozitive care ne permiteau să abordăm cu succes interferenţele radio
inamice şi dispozitivele IFF cu o formă simplificată (IFF = identificator
prieten/inamic).
În aceşti ani, am menţinut legături constante şi strînse cu Ministerul

marinei. În vara anului 1936, sir Samuel Hoare a devenit ministrul Marinei; el
a permis subordonaţilor săi să discute cu mine orice problemă care intră în
competenţa ministerului. Întrucît am avut un interes profund pentru marină,
am profitat din plin de aceste oportunităţi. Îl cunoşteam pe şeful statului major
naval al amiralului Chathfield încă din 1914, iar corespondenţa mea cu el pe
probleme navale a început în 1936. La 15 iunie 1938, şeful statului major
naval m-a dus în Portland pentru a-mi arăta hidrolocatorul ASDIC. Acesta era
numele sistemului care localiza submarinele aflate în imersie folosind unde
sonore care trec prin apă şi sînt reflectate de orice structură de oţel întîlnită în
cale. Cu această reflexie era posibilă determinarea destul de precisă a poziţiei
submarinului. Eram în pragul acestei descoperiri încă la sfîrşitul primului
război mondial. Aceasta a fost cea mai valoroasă realizare a Ministerului
marinei, la dezvoltarea căreia a muncit neobosit o întreagă generaţie. I-am scris
lui Chatfield:
„Ceea ce m-a impresionat a fost claritatea şi precizia indicaţiilor

(hidrolocatorului). Mă aşteptam să fie ceva greu de diferenţiat şi, cel puţin, vag
pagina 72
şi îndoielnic. Nu credeam că voi auzi vreodată cum aceste creaturi în sine cer
să fie distruse. Acesta este un sistem minunat şi o realizare majoră.”
ASDIC nu a învins submarinul, dar fără ASDIC submarinul nu putea fi

învins.
Capitolul zece.
Sancţiuni împotriva Italiei (1935)
Pacea în întreaga lume a primit o a doua lovitură grea. Pierderea

egalităţii în aer de către Anglia a fost urmată de trecerea Italiei de partea
Germaniei. Ambele evenimente, luate împreună, i-au permis lui Hitler să
meargă mai departe pe calea sa mortală. Am văzut cum Mussolini a oferit
asistenţă în apărarea independenţei Austriei şi ce a însemnat acest lucru
pentru Europa Centrală şi de Sud-Est. Acum decisese să meargă în tabăra
opusă. Germania nazistă nu va mai fi singură. Unul dintre principalii noştri
aliaţi din primul război mondial se va alătura curînd ei. Am fost deprimat
gîndindu-mă la seriozitatea acestui viraj, care era nefavorabil pentru cauza
securităţii.
Planurile lui Mussolini pentru Abisinia erau contrare moralităţii

secolului XX. Erau inspirate din acea epocă întunecată, cînd oamenii albi s-au
considerat îndreptăţiţi să subjuge pielea galbenă, maro, neagră sau roşie şi să
îi subjuge prin foc şi sabie (Acest lup îmbrăcat în blană de oaie – mare moralist pe vremea
cînd scria aceste rînduri – n-a ezitat să folosească aviaţia împotriva băştinaşilor revoltaţi de
apăsătorul jug britanic. De altfel, şi azi bîntuie prin lume aceeaşi Marie dar cu altă pălărie).
În
epoca noastră luminată, cînd s-au comis astfel de crime care ar fi băgat în
groază pe sălbaticii din trecut, în orice caz, un astfel de comportament nu era
în concordanţă cu spiritul vremurilor şi era reprobabil. În plus, Abisinia era
pagina 73
membră a Ligii Naţiunilor. Printr-un capriciu ciudat al sorţii, Italia a fost cea
care a insistat în 1923 pentru primirea ei, iar Anglia s-a opus. Britanicii
credeau că natura guvernului etiopian şi situaţia existentă în această ţară: o
sălbatică tiranie, sclavie şi războaiele tribale erau incompatibile cu apartenenţa
sa la Ligă. Însă italienii au insistat, iar Abisinia a devenit membru al Ligii,
folosind toate drepturile şi garanţiile de securitate pe care Liga le putea da.
Apropo, aceasta a fost o oportunitate convenabilă de a testa eficienţa
instrumentelor guvernului mondial, la care sperau toţi oamenii călăuziţi de
bunăvoinţă.
Dictatorul italian a fost ghidat nu numai de dorinţa de a acapara un

teritoriu nou. Puterea şi securitatea lui depindeau de prestigiu. Părea că
pentru Mussolini nu exista o altă modalitate, mai uşoară, mai ieftină şi mai
puţin riscantă de a-şi consolida puterea sau, aşa cum credea el, de a creşte
autoritatea Italiei în Europa decît prin anexarea Abisinia la noul imperiu
italian.
Cu adevărat nu doream ca, în această formidabilă luptă împotriva

Germaniei naziste reînarmante, care, după cum am simţit, se apropia
inexorabil, Italia să se îndepărteze de noi şi chiar să se mute în tabăra opusă.
Nu era nici o îndoială că, dacă un membru al Ligii Naţiunilor ataca un alt
membru, în acest moment critic, şi acesta nu ar provoca indignare, însemna
distrugerea Ligii ca o forţă de unificare şi care era singura care se putea opune
puterii unei Germanii reînviate şi teribilei ameninţări a lui Hitler. Tot ceea ce
Italia putea da sau lua, era nesemnificativ pe lîngă ce putea aduce Societatea
Naţiunilor restaurată în măreţia ei. Prin urmare, dacă Liga era gata să
folosească forţele combinate ale tuturor membrilor săi pentru a limita politicile
lui Mussolini, era datoria noastră sacră să participăm la acest lucru şi să
jucăm un rol demn.
De la conferinţa de la Stresa, a devenit clar că Mussolini se pregătea să

acapareze Abisinia. Era evident că opinia publică engleză ar fi ostilă unui astfel
de act de agresiune italiană. Cei dintre noi care vedem în Germania nazistă o
ameninţare nu numai pentru pacea în lume, ci şi pentru existenţa noastră, se
temeau de această tranziţie a unei puteri de rangul întîi, cum la acea vreme era
considerată Italia, din partea opusă nouă. Odată cu debutul verii, a început o
mişcare continuă a transporturilor militare italiene prin canalul Suez şi, ca
urmare, forţe mari şi o mare cantitate de echipamente militare au fost
concentrate la graniţa de est a Abisiniei. La 24 august, cabinetul britanic a
decis şi a anunţat că Anglia îşi va îndeplini obligaţiile care decurg din tratatele
pagina 74
sale şi din statutul Ligii Naţiunilor. Aceasta a provocat imediat o criză în

Mediterana.
La acea vreme, ministrul pentru Liga Naţiunilor, Anthony Eden, care

deţinea o poziţie aproape egală cu cea a ministrului afacerilor externe, se afla
deja la Geneva de cîteva săptămîni, unde a reuşit să convingă adunarea despre
nevoia de sancţiuni împotriva Italiei în cazul invaziei sale în Abisinia.
Sancţiunile au constat din privarea Italiei de orice asistenţă financiară şi
bunuri de marfă, precum şi furnizarea de asistenţă financiară şi economică
Abisiniei. Pentru o ţară ca Italia, care pentru multe tipuri de materiale necesare
războiului depindea de importuri nestingherite din ţări de peste mări, aceasta a
fost cu adevărat o piedică imensă. Înflăcărarea manifestată de Eden, discursul
său, principiile pe care le-a proclamat, au atras atenţia adunării. Ministrul de
externe, sir Samuel Hoare, ajuns la Geneva pe 11 septembrie, s-a adresat el
însuşi adunării:
„În primul rînd, vreau să confirm sprijinul Ligii de către guvernul pe care îl
reprezint şi interesul englezilor pentru securitatea colectivă ... În conformitate cu
obligaţiile sale precise şi clar exprimate, Liga şi cu ea ţara mea solicită măsuri
colective pentru menţinerea statutului ei în întregime şi, în special, pentru
rezistenţa constantă şi colectivă la toate actele de agresiune neprovocată.”
Îmi amintesc că, în ciuda preocupării mele pentru problema germană şi

în ciuda faptului că nu mi-a plăcut foarte mult modul în care s-au desfăşurat
afacerile noastre la acea vreme, acest discurs m-a impresionat foarte mult cînd
l-am citit sub razele soarelui pe Riviera. A încîntat pe toată lumea şi a provocat
un ecou puternic în Statele Unite. El a raliat în Anglia pe toţi cei care au vorbit
despre o combinaţie de echitate şi putere. Asta, cel puţin, a fost politica. Dacă
vorbitorul ar fi înţeles ce oportunităţi enorme i s-au deschis înainte în acel
moment, el ar fi putut într-adevăr să conducă lumea ceva timp.
Greutatea acestor declaraţii provine din faptul că Marina britanică a stat

în spatele lor, ca în multe cazuri din trecut, care au fost vitale pentru progresul
şi libertatea omenirii (cum ar fi de pildă procurarea şi negoţul cu sclavi). Se pare că a
fost pentru prima şi ultima dată cînd Liga Naţiunilor a avut putere reală.
Acestea erau forţele internaţionale de poliţie, cu ajutorul cărora se puteau
aplica tot felul de metode de presiune şi persuasiune diplomatică şi economică.
La 12 septembrie, adică a doua zi, cînd crucişătoarele de linie „Hood” şi
„Rinaun”, însoţite de escadra a 2-a de crucişătoare şi de o echipă de
distrugătoare, au ajuns la Gibraltar, a domnit peste tot convingerea că Anglia
îşi va susţine cuvintele cu fapte. Majoritatea copleşitoare a opiniei publice din
pagina 75
Anglia a susţinut imediat politicile eficiente. S-a considerat că această

declaraţie şi transferul navelor de război nu ar fi putut fi făcute dacă
specialiştii Ministerului naval nu ar fi făcut calcule atente despre ce fel de forţe
navale ar fi necesare în Marea Mediterană pentru a ne finaliza cu succes
sarcinile.
*****
În luna octombrie, Mussolini, neîntîlnind obstacole din partea flotei

engleze, al cărei transfer a întîrziat, a ordonat armatei italiane să înceapă
invazia Abisiniei. La 10 octombrie, Adunarea Ligii, cu cincizeci şi cincizeci de
voturi pentru şi unul împotrivă, a decis să ia măsuri colective împotriva Italiei
şi a fost creat un „comitet de optsprezece”, care urma să facă alte încercări de a
realiza o soluţionare paşnică. Confruntîndu-se cu astfel de circumstanţe,
Mussolini a făcut o declaraţie lipsită de ambiguitate care mărturisea
cunoştinţele sale profunde. În loc să spună:
„Italia va răspunde sancţiunilor cu războiul”,
a spus:
„Italia le va răspunde cu disciplină, moderare şi disponibilitatea de a face

sacrificii”.
Totodată, el a sugerat însă că nu va tolera aplicarea unor astfel de sancţiuni

care să interfereze cu invazia sa din Abisinia. Dacă acţiunile Italiei sînt în
pericol, va începe un război împotriva oricui îi stă în cale.
„Cincizeci de ţări ! ― A excamat el. ― Cincizeci de ţări, conduse de una !”
Aceasta a fost situaţia din perioada premergătoare dizolvării

parlamentului şi a alegerilor generale din Anglia, care, conform constituţiei,
trebuia să aibă loc la acea vreme. Vărsarea de sînge din Abisinia, ura faţă de
fascism şi chemarea Ligii pentru sancţiuni au provocat un şoc Partidului
Laburist Englez. Sindicaliştii, în special Ernest Bevin, nu erau în niciun caz
pacifişti în temperamentul lor. Clasa decisivă a lucrătorilor a fost pătrunsă de o
dorinţă puternică de a lupta cu dictatorul italian, de a pune în aplicare
sancţiuni viguroase şi, dacă era necesar, de a lansa flota britanică. La întîlnirile
organizate într-o atmosferă de entuziasm, s-au rostit discursuri tăioase şi
înflăcărate.
Cu toate acestea, o astfel de trezire a ţării nu era în armonie nici cu

opiniile şi nici cu intenţiile lui Baldwin. Şi la doar cîteva luni după alegeri, am
pagina 76
început să înţeleg pe ce principii se bazau sancţiunile. Primul ministru a spus

că, în primul rînd, sancţiunile înseamnă război; în al doilea rînd, că a decis
ferm să nu permită războiul; şi în al treilea rînd, că a decis să pună în aplicare
sancţiunile. Aceste trei condiţii erau în mod clar incompatibile între ele. Sub
conducerea Angliei şi sub presiunea lui Laval, comitetul Ligii Naţiunilor a fost
însărcinat să elaboreze programul de sancţiuni, s-a abţinut de astfel de
sancţiuni care ar putea provoca un război. Livrarea a numeroase bunuri,
inclusiv materiale militare, în Italia a fost interzisă şi a fost elaborat un plan
impresionant. Însă petrolul, fără de care campania abisiniană nu ar fi putut
continua, a curs liber, deoarece toată lumea a înţeles că suspendarea furnizării
însemna să înceapă un război. În această privinţă, poziţia Statelor Unite, care
nu era membru al Societăţii Naţiunilor, dar cel mai important furnizor de petrol
din lume, deşi binevoitoare, nu era încă clară. În plus, încetarea livrărilor de
petrol către Italia trebuia urmată de încetarea acestor livrări şi Germaniei.
Exporturile de aluminiu în Italia erau strict interzise; dar aluminiul era
aproape singurul metal produs de Italia în cantităţi care depăşeau nevoile sale.
Importul de către Italia de fier vechi şi minereu de fier a fost, de asemenea,
strict interzis în numele justiţiei publice. Dar, întrucît industria metalurgică
italiană nu le folosea prea mult şi, din moment ce această interdicţie nu s-a
aplicat barelor de oţel şi fontă, Italia nu a întîmpinat nicio dificultate. Astfel,
măsurile luate atît de zgomotos nu au fost adevărate sancţiuni care să
împiedice agresorul. Acestea au fost nişte sancţiuni atît de şovăielnice încît
agresorul le putea suporta; deşi au creat unele dificultăţi, de fapt au aţîţat
pornirile războinice ale italienilor. Prin urmare, Liga Naţiunilor a preluat
salvarea Abisiniei, convinsă dinainte că nu există nimic care să oprească
armatele italiene invadatoare (nu cred că exagerez dacă consider Liga Naţiunilor –
dominată de puteri coloniale, cu practici acaparatoare – complicea Italiei). În timpul
alegerilor, toate aceste fapte nu au fost cunoscute de publicul englez. Britanicii
au susţinut din toată tăria politica de sancţiuni şi au crezut că acestea sînt o
modalitate sigură de a pune capăt acţiunilor Italiei împotriva Abisiniei.
Guvernul Majestăţii Sale nu intenţiona să folosească flota în mod decisiv.

Apăruseră tot felul de basme despre escadrile italiene de bombardiere pilotate
de atentatori sinucigaşi, gata să se prăbuşească pe punţile vaselor noastre şi
să le arunce în aer. Flota britanică, situată în Alexandria (Egipt), primise între
timp întăriri. Cu un singur gest, ea putea forţa navele de transport italiene să
se întoarcă şi să părăsească Canalul Suez şi, în consecinţă, ar fi trebuit să
cheme flota italiană de luptă. Ni s-a spus că flota noastră nu se putea
confrunta cu un astfel de adversar. Am pus această problemă de la bun
început, dar apoi m-au liniştit. Desigur, navele noastre de luptă erau vechi, dar
pagina 77
acum s-a dovedit că nu avem suficiente avioane pentru a acoperi spaţiul aerian
şi că avem foarte puţine muniţii pentru artilerie antiaeriană. Totuşi, după cum
s-a constatat, amiralul - comandantul flotei - a fost indignat că i s-a atribuit
afirmaţia că nu are forţe suficiente pentru operaţiunile militare. Înainte de a
lua o decizie împotriva agresiunii italiene, guvernul Majestăţii Sale trebuia să
studieze cu atenţie toate posibilităţile şi să-şi formeze o opinie certă.
Avînd în vedere ceea ce ştim acum, nu există nicio îndoială că o decizie

îndrăzneaţă ar fi tăiat comunicările italiene cu Etiopia şi orice luptă navală
care ar fi putut rezulta dintr-o astfel de acţiune s-ar fi încheiat cu succes
pentru noi. Nu am fost niciodată un susţinător al acţiunilor izolate ale Regatul
Unit, dar după ce am mers atît de departe, retragerea a fost regretabilă. În
plus, Mussolini nu ar fi îndrăznit niciodată să angajeze acţiuni decisive
împotriva guvernului britanic. Împotriva lui Mussolini era întrega lume, prin
urmare, el trebuia să îşi rişte regimul, intrînd într-o singură luptă cu Anglia, o
singură luptă, în care operaţiunile navale în Mediterana ar fi un test rapid şi
decisiv al forţelor. Şi cum ar putea Italia să facă un astfel de război ? În afară
de avantajul nesemnificativ al crucişătoarelor uşoare moderne, flota ei era de
patru ori mai mică decît cea engleză. Lăudata ei armată de mai multe milioane,
care se presupune că ar fi putut s-o adune prin mobilizare, nu intra în calcul
luptelor navale. Aviaţia sa, atît din punct de vedere cantitativ, cît şi calitativ,
era mult inferioară chiar şi forţei noastre aeriene modeste. Italia ar fi blocată
din prima zi a războiului. Armatele italiene din Abisinia s-ar trezi lipsite de
provizii şi muniţii. Germania încă nu putea oferi asistenţă eficientă. Atunci a
fost o oportunitate excelentă de a da o lovitură decisivă în numele unei cauze
nobile şi, în plus, cu un risc minim. Lipsa de curaj a guvernului britanic, în
acest caz, nu poate fi justificată decît de pacifismul său sincer. De fapt, această
pace a fost unul dintre motivele care au dus la un război infinit mai groaznic.
Mussolini a reuşit la cacialma şi, din acest fapt, un observator important

a tras concluzii de anvergură pentru el însuşi. Hitler a decis de mult timp să
înceapă un război pentru extinderea posesiunilor germane. Acum îşi formase o
părere despre degenerarea Marii Britanii şi această părere avea să se schimbe
prea tîrziu pentru cauza păcii şi prea tîrziu pentru soarta lui însuşi. În Japonia
era urmărită îndeaproape dezvoltarea evenimentelor. În toţi aceşti ani nu m-am
străduit să ocup nicio funcţie publică, căci am fost deja suficient de mult în
astfel de funcţii. Ameninţarea germană în creştere m-a făcut să vreau să iau
maşina noastră de război în propriile mele mîini. Pînă la acea vreme, îmi
imaginam foarte clar ce aveam de făcut. Franţa în stare confuză şi Anglia
timidă şi doritoare de pace, se vor confrunta în curînd cu provocările
pagina 78
dictatorilor europeni. Mi-au plăcut schimbările din cadrul Partidului Laburist.

Apăruse oportunitatea de a crea un cabinet cu adevărat naţional. Din cîte
ştiam, apăruse un post vacant în Ministerul marinei şi îmi doream să-l ocup
dacă conservatorii cîştiga alegerile. Desigur, am înţeles perfect că dorinţa mea
era împărtăşită de o serie de colegi apropiaţi ai lui Baldwin. Eram
personificarea unei anumite politici şi era bine ştiut că voi lupta pentru această
politică, indiferent dacă mă alătur guvernului sau nu. Ei, desigur, ar fi scăpat
bucuroşi de mine. Într-o anumită măsură, soluţia acestei probleme depindea
de numărul de voturi obţinut la alegeri.
Am cîştigat alegerile în circumscripţia Epping, apărînd nevoia de

reînarmare şi o implementare strictă şi conştiincioasă a politicii de sancţiuni.
În general, am susţinut guvernul şi, deşi mulţi dintre prietenii mei conservatori
au fost ofensaţi de critica mea aproape fără sfîrşit asupra activităţilor
guvernamentale, am fost ales de o mare majoritate.
S-a vorbit peste tot că trebuie să fiu introdus în guvern ca ministru al

Marinei. Dar imediat ce au fost anunţate cifrele care indicau amploarea
victoriei lui Baldwin, acesta din urmă, fără a pierde niciun minut, a declarat
prin Consiliul Central că nu există nici cea mai mică intenţie de a mă include
în guvern {Consiliul Central ― Organul de conducere al partidului conservator.}. Astfel,
într-o oarecare măsură, şi-a achitat obligaţia politicii pacifiste, pe care şi-a
asumat-o cu cîteva zile înainte de alegeri. În presă au fost o mulţime de
ridiculizări a faptului că nu fusesem inclus în guvern.
Ministrul de externe, sir Samuel John Gurney Hoare, trecînd prin Paris
spre Elveţia, unde a plecat într-o binemeritată vacanţă de iarnă, a discutat cu
Laval, pe atunci ministrul francez al afacerilor externe. Rezultatul acestor
negocieri a fost Pactul Hoare-Laval din 9 decembrie (Acordul secret a fost negociat în
ziua de 08 decembrie 1935 la Paris, de către ministrul de externe al Regatului Unit, Samuel
Hoare şi prim-ministru Franţei, Pierre Laval. Acesta a avut în vedere concesiunea către Italia a
unei zone vaste de „expansiune economică şi colonizare” în sudul Etiopiei. În schimb, Italia
trebuia să dea Etiopiei doar o fîşie îngustă din Eritrea de Sud cu acces la mare. Acordul
transmis prin canale diplomatice guvernului etiopian a fost respins de Etiopia ca un pas către
pierderea independenţei sale. Conţinutul acordului a fost divulgat de presă şi a provocat
condamnări în întreaga lume. S. Hoare a fost forţat să demisioneze; în curînd a căzut şi
Merită să ne rezumăm la circumstanţele anterioare acestui
cabinetul lui P. Laval.).
eveniment remarcabil.
Ideea că Anglia conducea Liga Naţiunilor în lupta sa împotriva invaziei

fasciste a lui Mussolini în Abisinia a căpătat o popularitate fără precedent în
ţără. Dar, imediat ce s-au terminat alegerile şi miniştrii au văzut că au o
pagina 79
majoritate care să le dă posibilitatea de a conduce statul timp de cinci ani, au

trebuit să se confrunte cu nişte consecinţe neplăcute. Motivul a fost declaraţiile
lui Baldwin:
„Nu ar trebui să existe război”
şi
„Nu ar trebui să existe o reînarmare pe scară largă”.
Acest remarcabil lider de partid, cîştigînd alegerile îndemnînd lumea împotriva

agresiunii, a fost profund convins că trebuie să menţinem pacea cu orice preţ.
Anglia, a afirmat cu tărie, în niciun caz nu va lupta pentru Abisinia. Oh, acest
cinstit Baldwin ! Victorie electorală completă; o majoritate puternică
conservatoare pentru încă cinci ani; doar manifestări politice, dar nu război,
pur şi simplu fără lupte ! Cu privire la aceasta, francezii au decis cu convingere
că nu ar trebui să se lase atraşi într-o campanie anti-italiană doar din cauza
ostilităţii acute care a izbucnit pe neaşteptate în Anglia împotriva lui Mussolini.
Francezii şi-au consolidat decizia amintindu-şi modul în care Anglia s-a retras
în urma provocărilor efectuate de flota italiană în Mediterana şi avînd în vedere
că, dacă Germania ar invada Franţa, am putea să îi trimitem în ajutor, în
perioada iniţială a războiului, doar două divizii. Nu este dificil să înţelegem
poziţia lui Laval în acest moment.
O serie de circumstanţe noi au apărut odată cu luna decembrie şi.

Mussolini, care se confruntă cu dificultăţi ca urmare a aplicării sancţiunilor şi
era foarte serios ameninţat de cele „cincizeci de naţiuni, conduse de una”, era
gata, după cum se zvonea, să să facă compromisuri cu privire la Abisinia. Deşi
utilizarea substanţelor toxice împotriva populaţiei indigene din Etiopia ar putea
avea succes, cu siguranţă asta nu entuziasma Italia. Abisinii au fost învinşi. Ei
declaraseră că nu vor face concesii mari şi nu vor da o parte semnificativă a
teritoriului lor. Mai era posibil să închei o pace care să ofere Italiei ceea ce a
cerut agresiv şi să lase Abisiniei patru cincimi din imperiul său ?
Dar Anglia, din cînd în cînd, e predispusă să lupte. Totuşi, mai rar decît
oricare altă ţară din lume, îşi arată disponibilitatea de a lupta pentru o
anumită afacere sau pentru o anumită idee, pentru că există convinderea că
nu va putea obţine beneficii materiale din conflict. Baldwin şi miniştrii săi,
rezistînd lui Mussolini la Geneva, au provocat o mare simpatie în Anglia. Au
mers atît de departe încît nu mai era cale de întoarcere. Dacă nu intenţionau
să îşi susţină vorbele cu fapte, atunci poate că ar fi fost mai bine ca şi Statele
Unite să stea departe, să lase evenimentele să se dezvolte de la sine şi să vadă
pagina 80
unde duce acest lucru. Era un posibil plan. Dar au ales altul. Au apelat la
cetăţeni, iar milioanele neînarmate, deşi încă indiferente, au răspuns cu
exclamaţii puternice care au acoperit toate celelalte voci:
„Da, ne vom opune răului şi o vom face acum. Daţi-ne arme !”
Noua compoziţie a Camerei Comunelor genera multă energie. Această

calitate era foarte necesară pentru cameră, ţinînd cont de ce avea să vină în
următorul deceniu. Prin urmare, încă sub emoţia provocată de alegeri, camera
a fost şocată auzind vestea unui compromis asupra Abisiniei încheiat de Sir
Samuel Hoare şi Laval.
Pe 9 decembrie, cabinetul a aprobat planul Hoare - Laval {Planul Hoare -

Laval prevedea transferul către Italia a provinciilor etiopiene Ogaden și Tigre, precum și a
regiunii Danakil. Un teritoriu și mai mare ar deveni „zona de expansiune economică a Italiei”,
cu dreptul de a controla acest teritoriu în numele Ligii Națiunilor. Cu toate acestea, Italia nu s-
privind împărţirea Abisiniei între Italia şi
a oprit acolo și a ocupat întreaga Etiopie.}
împărat. Pe 13 decembrie, Societatea Naţiunilor a primit textul complet al
propunerilor Hoare - Laval, ceea ce a dus la demisia lui sir Samuel Hoare.
Eden a fost chemat de prim-ministru la Downing Street, 10 {Reședința oficială a
premierului englez.}, pentru a discuta situaţia creată de demisia lui sir Samuel
Hoare. În ziua de 22 decembrie, Eden a devenit ministrul afacerilor externe.
Prăbuşirea rezistenţei Abisiniei şi anexarea de către Italia a întregii ţări

au făcut o impresie deosebită opiniei publice germane. Chiar acele elemente
care nu au aprobat politicile sau acţiunile lui Mussolini, au admirat
rapiditatea, succesul şi lipsa de milă a acestei campanii. Părerea generală era
că Marea Britanie a fost fundamental slăbită. Merita ura eternă a Italiei, iar
pierderea prestigiului ei în lume era în contrast plăcut cu creşterea forţei şi
reputaţiei noii Germanii.
„Sînt uimit ― scria unul dintre reprezentanţii noştri din Bavaria ― cu ce

dispreţ se vorbeşte în multe cercuri despre Anglia ... Ar trebui să ne temem de
faptul că se va considera necesar ca Germania să ia o poziţie mai fermă la
negocierile privind soluţionarea afacerilor în Europa de Vest şi soluţionarea mai
generală a problemelor europene şi non-europene.”
Un articol din Münchner Zeitung (16 mai 1936) conţine cîteva elemente
care aruncă o lumină în această privinţă:
„Britanicilor le place să trăiască în condiţii mai bune în comparaţie cu

condiţiile noastre germane... Desigur, acest lucru nu înseamnă deloc că sînt
incapabili să depună eforturi pe termen lung, dar îl evită pe cît posibil, dacă
pagina 81
siguranţa personală sau securitatea ţării lor nu suferă. De asemenea, au la

dispoziţie mijloace şi resurse care le-au permis, spre deosebire de noi, să-şi
crească capitalul mai mult sau mai puţin automat timp de aproximativ un secol
... După război, britanicii au acţionat la început oarecum ezitant, apoi au arătat,
fără îndoială, o energie uimitoare. Stăpînii britanici ai lumii au crezut că în sfîrşit
merită un pic de odihnă. S-au dezarmat pe toate liniile - în zonele civile chiar mai
mult decît pe uscat şi pe mare. Ei s-au împăcat cu pierderea superiorităţi pe mare
în raport cu oricare altă putere şi au fost de acord de paritatea cu America ... Au
adoptat o politică de amînare a deciziilor şi speră astăzi că vor putea rezista
vîrtejulului care zguduie Europa şi întreaga lume.... Astăzi, toată Abisinia
aparţine complet numai Italiei. Nu există îndoială, nici la Geneva şi nici la
Londra, că îndepărtarea italienilor din Abisinia se poate face doar folosind forţa
extremă. Dar pentru folosirea forţei nu există energie şi curaj. “
Toate acestea au fost, din păcate, corecte. Guvernul Majestăţii Sale a

acţionat greşit în calitate de apărător al marii cauze de importanţă
internaţională. Cu discursurile sale îndrăzneţe, a fost liderul celor cincizeci de
ţări. În faţa unor fapte grosolane, Baldwin s-a retras. Multă vreme, obiectivul
politicii guvernamentale a fost de a satisface dorinţele unor cercuri influente de
opinie publică din Anglia şi nu de a ţine seama de situaţia reală din Europa.
Cauzînd ostilitatea Italiei, a încălcat întregul sistem de echilibru din Europa şi
nu a obţinut nimic pentru Abisinia. Aceasta a dus Liga Naţiunilor într-un
fiasco complet, care a deteriorat-o grav şi, poate, a produs mari daune
eficienţei sale.
pagina 82
Capitolul unsprezece
Hitler dă o lovitură (1936)
De îndată ce Germaniei lui Hitler i s-a permis să se reînarmeze fără o

opoziţie activă din partea Aliaţilor, izbucnirea celui de-al doilea război mondial
a devenit aproape inevitabilă. Cu cît controlul decisiv al forţelor era amînat, cu
atît avem mai puţine şanse de a-l opri pe Hitler fără o luptă serioasă, iar apoi,
după un examen foarte dificil, să cîştigăm. În vara anului 1935, cu încălcarea
tratatelor, Germania a reintrodus serviciul militar obligatoriu. Marea Britanie a
iertat acest lucru şi, încheind un acord separat cu Berlinul, i-a permis să-şi
restabilească flota şi, dacă dorea, să construiască submarine în număr egal cu
Anglia. Germania nazistă a creat în mod secret şi ilegal o forţă aeriană, care a
revendicat deschis egalitatea cu aviaţia britanică în primăvara anului 1935.
Pentru al doilea an consecutiv, după o lungă pregătire secretă, a produs intens
arme. Marea Britanie, aproape toată Europa şi îndepărtata, aşa cum se credea
atunci, America s-au confruntat cu puterea organizată şi voinţa de război a
celor 70 de milioane de germani, dornici să-şi recapete gloria naţională. Şi
fiindcă ele au ezitat, regimul naţional-socialist a mărit mereu miza.
Hitler avea acum deplina posibilitate de a lovi. O serie de paşi succesivi

ai săi nu au întîmpinat nicio rezistenţă eficientă din partea celor două
democraţii liberale europene şi, îndepărtatului preşedinte al Statelor Unite i-a
trezit doar ocazional atenţia. Astfel, lupta pentru pace, care putea fi cîştigată în
1935, a fost în mod sigur pierdută. Mussolini a cîştigat în Abisinia şi a
contestat cu succes Liga Naţiunilor şi mai ales Regatul Unit. Acum se unise cu
Hitler şi era într-o vrajbă brutală cu noi. Apăruse Axa Berlin - Roma. După
cum s-a dovedit, acum nu mai existau speranţe de a împiedica războiul sau de
a-l amîna printr-un astfel de control al forţelor care ar echivala cu un război.
Franţa şi Anglia nu aveau aproape altă opţiune decît să aştepte momentul în
care vor putea contestată provocarea şi apoi să depună toate eforturile.
Poate că mai exista timp pentru a menţine sistemul de securitate

colectivă pe baza disponibilităţii exprimate în mod deschis a tuturor membrilor
în cauză, pentru a pune cu ajutorul armelor în aplicare deciziile Ligii
Naţiunilor. Democraţiile şi statele conectate cu acestea erau încă reale şi
potenţial mult mai puternice decît adversarii lor, dar poziţia lor în comparaţie
cu a adversarilor nu mai era la fel de favorabilă ca în urmă cu un an. Bunele
pagina 83
intenţii, menţinute prin inerţie şi timiditate, nu pot rezista în faţa imoralităţii

înarmate şi hotărîte. Dragostea sinceră pentru pace nu poate fi o scuză pentru
atragerea a zeci de milioane de oameni obişnuiţi într-un război total. Vocile
încurajatoare ale adunărilor binevoitoare dar anemice vor înceta curînd să mai
fie luate în considerare. Ziua fatidică se apropia.
Pe parcursul anului 1935, Germania a respins şi sabotat toate

încercările puterilor occidentale de a începe negocierile cu privire la Tratatul de
la Locarno (Tratatul de la Locarno, semnat în 1925 de Germania, Franţa, Italia şi Regatul
Unit, stipulau că Renania va rămîne demilitarizată permanent. Locarno a fost privit ca un
moment important deoarece a reprezentat acceptarea voluntară de către Germania a statutului
demilitarizat al Renaniei. În „discursul de pace” din 21 mai 1935, Adolf Hitler a declarat:
„în particular, ei [germanii] vor respecta şi vor îndeplini toate obligaţiile ce le revin din
tratatul de la Locarno, atîta vreme cît şi celelalte părţi sînt la rîndul lor gata să respecte pactul”.
La sfîrşitul lui 1935, ministrul de externe german, baronul von Neurath, a lansat zvonuri cum
că Germania se gîndeşte la remilitarizarea Renaniei ca răspuns la semnarea pactului franco-
sovietic în mai 1935, despre care el a insistat că este o încălcare a tratatelor de la Locarno şi o
ameninţare pentru Germania. În acelaşi timp, Neurath a ordonat diplomaţilor germani să
înceapă pregătirea de argumentaţii legale pentru remilitarizarea Renaniei sub justificarea că
pactul franco-sovietic încălca tratatul de la Locarno. Făcînd aceasta, ministrul de externe
german acţiona conform instrucţiunilor lui Hitler, aşteptînd un moment propice remilitarizării
din cauza crizei relaţiilor anglo-italiene din cauza războiului din Etiopia.).
În acest moment,
noul Reich s-a proclamat un bastion împotriva bolşevismului şi a declarat că
pentru el nu poate fi vorba de cooperarea cu sovieticii. La 18 decembrie, Hitler
i-a spus ambasadorului polonez la Berlin că „se opune puternic oricărei
colaborări occidentale cu Rusia”. Prezentînd astfel de puncte de vedere, a
încercat să împiedice încercările francezilor de a ajunge la un acord direct cu
Moscova. Pactul franco-sovietic a fost semnat în mai, dar nu fusese încă
ratificat de nici o parte. Stoparea ratificării a fost obiectivul principal al
diplomaţiei germane. Berlinul l-a avertizat pe Laval că, dacă se va face acest
pas, nu poate exista nicio speranţă de apropiere franco-germană. Din acel
moment, dorinţa sa de a insista asupra acesteia a devenit clară; dar acest
lucru nu a afectat dezvoltarea evenimentelor.
În ianuarie 1936, Flanden, noul ministru francez de externe, a ajuns la

Londra cu ocazia înmormîntării regelui George V. Seara, în ziua sosirii sale, a
luat masa pe Downing Street împreună cu Baldwin şi Eden. Conversaţia s-a
orientat către poziţia viitoare a Franţei şi Angliei în cazul încălcării de către
Germania a Tratatului de la Locarno. S-a considerat posibil ca Hitler să facă un
astfel de pas, deoarece guvernul francez intenţiona acum să ratifice Pactul
franco-sovietic. Flanden a promis că va afla punctul de vedere oficial al
cabinetului francez şi al Statului Major General. În februarie, i-a spus lui Eden
pagina 84
la Geneva că forţele armate franceze vor fi puse la dispoziţia Ligii dacă

Germania va încălca tratatul şi a solicitat ministrului britanic acordarea
asistenţei în conformitate cu articolele din Tratatul de la Locarno.
La 28 februarie, parlamentul francez a ratificat Pactul franco-sovietic, iar

a doua zi, ambasadorul francez la Berlin a primit instrucţiuni de a contacta
guvernul german şi de a afla pe ce bază ar putea începe negocierile generale
privind acordul franco-german. Hitler a cerut cîteva zile pentru gîndire. Pe 7
martie, la ora 10 a.m., ministrul german de externe a convocat ambasadorul
britanic, francez, belgian şi italian la Wilhelmstrasse { Stradă din Berlin, pe care era
situat Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei.} şi le-a prezentat o ofertă pentru
încheierea unui pact pe termen de 25 de ani, de a demilitariza ambele părţi ale
frontierei Rinului, de a încheia un pact care limita armata şi forţele aeriene,
precum şi pactele de neagresiune cu vecinii din est şi vest.
Zona demilitarizată din regiunea Rin a fost creată în conformitate cu

articolele 42, 43 şi 44 din Tratatul de la Versailles. Aceste articole indicau că
Germania nu trebuie să aibă sau să creeze fortificaţii pe malul stîng al Rinului
şi la cincizeci de kilometri de malul său drept. De asemenea, Germania nu
trebuia să aibă forţe armate în această zonă, să desfăşoare acolo manevre
militare sau să rectruteze de acolo personal pentru armată. Tate acestea erau
prevăzute în Tratatul de la Locarno, încheiat liber de către părţi. Conform
acestui tratat, ţările semnatare garantau, individual şi colectiv, inviolabilitatea
frontierelor germano-belgiene şi germano-franceze. Articolul 2 din Tratatul de
la Locarno asigura că Germania, Franţa şi Belgia nu vor lansa niciodată o
invazie sau un atac peste aceste frontiere. Dacă, cu toate acestea, articolele 42
şi 43 din Tratatul de la Versailles vor fi încălcate, aceasta va însemna „un act
de agresiune neprovocat”, iar părţile din tratat care au suferit ca urmare a
concentrării forţelor armate în zona demilitarizată vor trebui să ia imediat
măsuri. O astfel de încălcare trebuie să fie adusă imediat la cunoştinţa
Societăţii Naţiunilor, iar aceasta din urmă, după ce a stabilit încălcarea, trebui
să informeze statele participante că sînt obligate să ofere asistenţă militară
statului afectat.
În aceeaşi zi, 7 martie 1936, la două ore după ce a fost făcută

propunerea de a încheia un pact pe o perioadă de 25 de ani, Hitler a anunţat la
prînz în Reichstag că intenţionează să întoarcă regiunea Rin înapoi Germaniei
şi, în timp ce vorbea, aproximativ 35 de mii militari germani au trecut peste
graniţă şi au ocupat principalele oraşe germane. Pretutindeni au fost
întîmpinaţi cu entuziasm, dar cu o oarecare rezervă de frica posibilelor acţiuni
ale aliaţilor. În acelaşi timp, pentru crea confuzie opiniei publice engleze şi
pagina 85
americane, Hitler a spus că ocupaţia avea un caracter pur simbolic.

Ambasadorul Germaniei la Londra i-a prezentat lui Eden sugestii similare cu
cele pe care Neurath le-a transmis ambasadorilor altor ţări participante la
Tratatul de la Locarno în acea dimineaţă la Berlin. Aceasta a fost o consolare
pentru cei de pe ambele părţi ale Atlanticului care doreau să fie păcăliţi. Eden
i-a datt ambasadorului un răspuns clar. Ştim acum că aceste propuneri de
reconciliere au fost făcute de Hitler în conformitate cu planurile sale şi au
servit doar ca o deghizare pentru actul de violenţă comis de el, succesul era
foarte important pentru prestigiul său, şi era necesar pentru a asigura
următorul pas prevăzut de programul său.
Aceasta nu a fost doar o încălcare a obligaţiei rezultate la sfărşitul

războiului, sau a Tratatului de la Locarno, semnat liber în vreme de pace, ci şi
profitarea de retragerea benevolă şi amicală a aliaţilor din regiunea Rin cu
cîţiva ani înainte de termen. Ştirile despre asta au provocat senzaţie în întreaga
lume, guvernul francez, condus de Sarro şi Flanden, în calitate de ministru al
Afacerilor Externe, a emis o mustrare furioasă, apelînd la toţi aliaţii săi şi la
Liga Naţiunilor. La acea vreme, Franţa avea de partea sa Mică Antantă, formată
din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Romînia. Statele baltice şi Polonia erau parte şi
ele din sistemul francez. Dar, cel mai important, Franţa avea toate motivele să
se bazeze pe Marea Britanie, avînd în vedere garanţia pe care am acordat-o cu
privire la frontierele franceze în caz de agresiune germană şi presiunea pe care
am pus-o asupra Franţei, insistînd asupra retragerii rapide a trupelor din
regiunea Rin. Acesta a fost un caz clar de încălcare nu numai a tratatului de
pace, ci şi a Tratatului de la Locarno; a fost un caz prevăzut în obligaţiile
asumate de toate ţările interesate.
Pentru Franţa, aceasta a fost o lovitură groaznică. Sarro şi Flanden erau

înclinaţi să declare imediat mobilizarea generală. Dacă ar fi fost capabili să facă
faţă sarcinii lor, ar fi făcut acest lucru şi astfel i-ar fi obligat şi pe alţii să le
urmeze exemplul. Pentru Franţa, aceasta era o problemă vitală. Dar, se pare,
ea nu ar putea acţiona fără acordul Angliei.
Totuşi, aceasta este o explicaţie, dar în niciun caz o scuză. Această

peoblemă avea o importanţă vitală pentru Franţa şi orice guvern francez demn
de acest nume trebuia să ia anumite decizii şi să rămînă fidel angajamentelor
asumate în baza tratatului. Mai mult ca niciodată în aceşti ani de instabilitate,
miniştrii francezi, care făceau parte din guvernele ce se succedau rapid şi la
nesfîrşit, se mulţumiră să găsească justificarea propriului pacifism în
pacifismul englez. În orice caz, în intenţia lor de a rezista agresiunii germane,
nu s-au întîlnit cu încurajare din partea britanicilor. Dimpotrivă, dacă au ezitat
pagina 86
să ia măsuri, aliaţii lor englezi nu au ezitat să-i descurajeze. Toată duminica

aceea, au avut loc conversaţii telefonice emoţionante între Londra şi Paris.
Guvernul Majestăţii Sale a recomandat francezilor să aştepte pentru ca ambele
ţări să poată lua măsuri comune după o analiză cuprinzătoare a problemei.
Era o scuză aparent decentă pentru retragere ! Cabinetul britanic, care s-a
străduit să urmeze linia minimului de rezistenţă, a considerat că cea mai
simplă cale este de a forţa Franţa să apeleze din nou la Liga Naţiunilor.
În Franţa, exista şi o puternică confuzie. Politicienii au dorit să

mobilizeze armata şi să prezinte un ultimatum lui Hitler, iar generalii, ca şi
omologii lor germani, au apelat la calm, răbdare şi amînare. Acum ştim că, în
acel moment, au apărut dezacorduri între Hitler şi Înaltul Comandament
german. Dacă guvernul francez ar fi mobilizat armata, care era formată din
aproximativ 100 de divizii, precum şi forţele sale aeriene (care, la acea vreme,
erau considerate în mod greşit cele mai puternice din Europa), Marele Stat
Major german l-ar fi obligat, fără îndoială, pe Hitler să se retragă şi să-şi
reducă pretenţiile. Acest lucru se putea dovedi fatal pentru regimul său.
Trebuie amintit că la acea vreme Franţa era suficient de puternică pentru a
împinge armata germană în afara regiunii Rinului, chiar şi fără ajutorul Marii
Britanii, care, fără îndoială, ar fi trebuit să ajute dacă Franţa ar fi început să
acţioneze sau dacă Tratatul de la Locarno ar fi fost aplicat. De fapt, Franţa a
rămas complet inertă şi paralizată şi, astfel, a pierdut iremediabil ultima sa
şansă de a-l opri fără un război serios pe Hitler, copleşit de aspiraţiile
ambiţioase. Între timp, Anglia a cerut guvernului francez să-şi ducă povara
către Liga Naţiunilor, care era deja slăbită şi descurajată de eşecul sancţiunilor
şi acordul naval anglo-german încheiat anul precedent. (La 22 februarie 1936,
Benito Mussolini, care era supărat din cauza sancţiunilor Ligii Naţiunilor aplicate ţării lui din
cauza agresiunii împotriva Etiopiei, i-a spus ambasadorului german de la Roma, Ulrich von
Hassell, că Italia va renunţa la Locarno dacă Germania va remilitariza Renania... În zorii zilei
de 7 martie 1936, nouăsprezece batalioane germane de infanterie şi cîteva avioane au pătruns
în Renania. Ele au ajuns la rîul Rin la orele 11:00 a.m.şi alte 10 batalioane le-au urmat pe
malul vestic al Rinului. Cînd trupele de recunoaştere au aflat că mii de soldaţi francezi se
adună la graniţa franco-germană, generalul Blomberg l-a rugat pe Hitler să-şi evacueze
armata. Hitler a întrebat dacă trupele franceze au trecut graniţa şi, cînd a fost informat că nu,
el l-a asigurat pe Blomberg că vor aştepta pînă cînd vor ataca. În contrast cu Blomberg care era
foarte agitat în timpul operaţiunii, Neurath a rămas calm şi l-a sfătuit pe Hitler să continue.
Heinz Guderian, un general german, interogat de ofiţerii francezi după al doilea război
mondial, a susţinut că: „dacă voi, francezii, aţi fi intervenit în Renania în 1936, am fi fost
nevoiţi să ne retragem şi Hitler ar fi căzut”.
Hitler a spus şi el că:
pagina 87
„Cele patruzeci şi opt de ore de după marşul în Renania au fost cele mai stresante din
viaţa mea. Dacă francezii ar fi pătruns în Renania, ar fi trebuit să ne retragem cu coada între
picioare, căci resursele militare de care dispuneam erau totalmente inadecvate chiar şi pentru o
rezistenţă moderată.”)
În ziua de miercuri, 11 martie, Flanden a ajuns la Londra şi joi, în jurul

orei 8.30, m-a vizitat în apartamentul meu de pe Morpets. El mi-a spus că
intenţionează să solicite guvernului britanic mobilizarea simultană a forţelor
terestre, navale şi aeriene ale ambelor ţări şi că a primit asigurări de sprijin din
partea tuturor ţărilor Micii Antante, precum şi din partea altor state. Mi-a citit
o listă impresionantă a răspunsurilor primite. Nu exista nicio îndoială că
superioritatea forţelor a rămas de partea aliaţilor din ultimul război. Pentru a
cîştiga, nu trebuiau decît să acţioneze. Cu oricine se întîlnea Flanden, îi
spunea următoarele:
„Lumea întreagă şi în special ţările mici îşi îndreaptă privirile spre Anglia
de azi. Dacă Anglia acţionează acum, ea va putea conduce Europa. Dacă aveţi o
anumită politică, întreaga lume vă va urma şi astfel veţi împiedica un război.
Aceasta este ultima voastră şansă. Dacă nu opriţi Germania acum, totul se va
termina. Franţa nu va mai putea oferi garanţii pentru Cehoslovacia, deoarece
acest lucru ar fi imposibil din punct de vedere geografic. Dacă nu susţineţi
Tratatul de la Locarno, va trebui să vă aşteptaţi la reînarmarea Germaniei, pe
care Franţa nu este în măsură să o prevină. Dacă nu opriţi Germania astăzi cu
forţa, războiul va fi inevitabil, chiar dacă stabiliţi o prietenie temporară cu
Germania. Cît despre mine, nu cred că prietenia dintre Franţa şi Germania este
posibilă. Relaţiile dintre cele două ţări vor fi întotdeauna tensionate. Cu toate
acestea, dacă voi renunţaţi la Locarno, îmi voi schimba politica, pentru că nu va
mai rămîne nimic.”
Acestea erau cuvinte îndrăzneţe. Dar faptele ar fi fost mai importante.
Lordul Lothian a spus: „La urma urmei, pur şi simplu germanii intră în
propriul lor teritoriu”.
Această viziune era caracteristică britanicilor.
Adunîndu-şi generalii după ocuparea cu succes a regiunii Rin, Hitler a

putut să arate netemeinicia temerilor lor şi să dovedească că judecata sau
„intuiţia” lui este mai mare decît a militarilor. Generalii s-au supus. Germanii
de rînd s-au bucurat că ţara lor cîştiga teren atît de repede în Europa, în timp
ce foştii ei adversari erau atît de divizaţi. Nu există nicio îndoială că prestigiul
şi autoritatea lui Hitler în cercurile superioare, care deţineau puterea în
pagina 88
Germania, a crescut la un nivel fără precedent, ceea ce l-a încurajat şi i-a

permis să abordeze probleme mai grave. El a declarat lumii:
„Toate cererile teritoriale ale Germaniei sînt satisfăcute”.
Franţa era în criză. Teama de război şi un sentiment de uşurare, cauzat

de faptul că războiul a fost evitat, a prevalat. Presa engleză obişnuită i-a
îndemnat pe englezi obişnuiţi să se consoleze cu gîndul că:
„Pînă la urmă, germanii au ocupat propria lor ţară. Cum ne-am simţi dacă
nu ne-ar fi permisă intrarea timp de zece sau cincisprezece ani, să zicem, în
Yorkshire ?”
Nimeni nu a remarcat nici măcar că liniile de plecare, de unde armata germană

putea lansa o invazie, erau acum cu o sută cincizeci de kilometri mai aproape
de Franţa. Faptele, care aratau ţărilor Micii Antante şi întregii Europei că
Franţa nu va lupta şi că Anglia o va susţine chiar dacă Franţa vrea să înceapă
lupta, nu au provocat nicio îngrijorare. Acest episod a întărit puterea lui Hitler
în cadrul Reichului şi i-a pus pe generali, care pînă atunci au încercat să-l
înfrîneze, într-o situaţie neplăcută; în acelaşi timp, a aruncat o umbră
ruşinoasă asupra patriotismului lor.
Am tot sperat că apelul Franţei la Liga Naţiunilor va duce presiuni

internaţionale asupra Germaniei pentru a pune în aplicare deciziile Ligii.
„Franţa, scriam pe 13 martie 1936, a făcut apel la instanţa internaţională

şi cere justiţie. Dacă instanţa consideră plîngerea corectă dar nu o poate
satisface, se dovedeşte că Liga Naţiunilor este în faliment, iar securitatea
colectivă este o ficţiune. Dacă este imposibil să se asigure satisfacţia legitimă a
părţii ofensate, întreaga doctrină a dreptului internaţional şi a cooperării, pe care
se bazează speranţele pentru viitor, se va prăbuşi ruşinos. Aceasta va fi înlocuită
imediat cu un sistem de uniuni şi grupări de ţări fără alte garanţii decît cele pe
care le oferă propria lor putere. Dacă Liga Naţiunilor ar putea forţa una dintre
cele mai puternice ţări din lume, care s-a dovedit a fi agresorul, să-i
îndeplinească deciziile, atunci autoritatea Ligii ar creşte la un nivel atît de mare,
încît, de acum încolo, Liga va fi recunoscută de toată lumea drept autoritatea
supremă capabilă să rezolve şi să reglementeze toate disputele dintre popoare.
În acest caz, ne-am putea vedea dintr-o dată realizate cele mai preţuite vise ale
noastre.”
pagina 89
Nu există nici o îndoială că, dacă guvernul Majestăţii Sale s-ar fi decis să
acţioneze ferm şi curajos prin intermediul Ligii Naţiunilor, acesta ar putea duce
o Anglie unită într-o încercare decisivă de a preveni războiul.
Problema ocupării regiunii Rinului nu a fost discutată decît pe 26 martie.

Golul a fost parţial umplut de o sesiune a Consiliului Ligii Naţiunilor,
desfăşurată la Londra. Drept urmare, Germania a fost invitată să facă apel la
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga şi să-şi expună argumentele
împotriva Pactului franco-sovietic, de care s-a plîns Hitler şi, de asemenea, să
promită că nu-şi va creşte numărul trupelor în regiunea Rin, în aşteptarea
unor negocieri ulterioare. Dacă Germania refuză să respecte această ultimă
solicitare, guvernele englez şi italian se angajează să ia măsuri care decurg din
obligaţiile lor conform Tratatului de la Locarno. Promisiunii Italiei nu i se putea
da prea multă importanţă. Mussolini luase deja un contact ferm cu Hitler.
Germania s-a simţit suficient de puternică pentru a respinge tot felul de
condiţii care îi limita forţele armate în regiunea Rinului. Prin urmare, Eden a
insistat pentru negocierile dintre statul major britanic, cel francez şi cel belgian
pentru a studia şi dezvolta în prealabil orice acţiuni comune care s-ar putea
dovedi necesare în viitor, în conformitate cu Tratatul de la Locarno. Tînărul
ministru de externe a rostit un discurs îndrăzneţ în Cameră. Sir Austin
Chamberlain şi cu mine am vorbit cu insistenţă în sprijinul lui.
În discursul meu, am spus:
„Ocupaţia regiunii Rin este de mare importanţă, deoarece reprezintă o

ameninţare pentru Olanda, Belgia şi Franţa. Am ascultat cu îngrijorare discursul
ministrului afacerilor externe, informînd că germanii au refuzat chiar să se abţină
de la construirea fortificaţiilor în timpul negocierilor. Cînd se va finaliza linia
fortificaţiilor - şi cred că acest lucru se va întîmpla destul de curînd - aceasta va
afecta fără îndoială situaţia din Europa. Va fi creată o barieră care asigură uşa
din faţă a Germaniei, iar acest lucru va oferi Germaniei posibilitatea de a efectua
incursiuni în est şi sud prin alte uşi.”
Toate aceste predicţii s-au adeverit repede una după alta. După ocuparea
regiunii Rin şi crearea unei linii de fortificaţii împotriva Franţei, a devenit clar
că următorul pas va fi includerea Austriei în Reich-ul german. Povestea, care a
început cu asasinarea cancelarului Dollfuss în iulie 1934, a avut curînd o
continuare logică. După cum ştim acum, ministrul german de externe Neurath,
cu o francheţe uluitoare, i-a declarat pe 18 mai 1936 ambasadorului american
la Moscova, W. Bullitt, că guvernul german nu a avut în vedere nicio acţiune
activă în politica externă pînă la reintegrarea regiunii Rinului. El a spus că
pagina 90
pînă la stabilirea liniei de apărare germane la frontiera franceză şi la cea

belgiană, guvernul german va face tot posibilul pentru a împiedica naţional-
socialiştii să acţioneze în Austria şi, în orice caz, nu ar încuraja acest lucru şi
că se va comporta calm în raport cu Cehoslovacia.
„De îndată ce fortificaţiile noastre vor fi ridicate - a spus el - iar ţările din
Europa Centrală vor înţelege că Franţa nu poate invada teritoriul german, toate
aceste ţări vor începe să aibă opinii complet diferite asupra politicii lor externe.”
La 21 mai 1936, Hitler, vorbind în Reichstag, a declarat că:
„Germania nu are nici o intenţie sau vreo dorinţă de a interveni în afacerile

interne ale Austriei, de a anexa Austria sau de a încheia un acord asupra
Anschluss-ului”.
La 11 iulie 1936, a semnat un acord cu guvernul austriac, angajîndu-se

să nu exercite nicio influenţă asupra afacerilor interne ale Austriei şi, în
special, să nu sprijine activ mişcarea naţional-socialistă austriacă. La cinci zile
de la semnarea acestui acord, Partidul Naţional Socialist din Austria a primit
instrucţiuni secrete pentru a-şi extinde şi intensifica activităţile. Între timp,
Marele Stat Major German, prin ordinul lui Hitler, a început să dezvolte planuri
militare pentru ocuparea Austriei, pentru cînd se va fixa data.
pagina 91
Capitolul 12
O pauză tensionată - Spania (1936-1937)
Este oportun aici să expun principiile politicii engleze faţă de Europa, pe

care le respectam de mai mulţi ani şi pe care continuăm să le respectăm. Nu
le-aş putea spune mai bine decît am făcut-o la o întîlnire a membrilor
partidului conservator ai Comisiei pentru afaceri externe, care m-au invitat la
sfîrşitul lunii martie 1936 să mă adresez în mod privat.
„Timp de 400 de ani, politica externă a Angliei a fost de a înfrunta cea mai
puternică, cea mai agresivă, cea mai influentă putere de pe continent şi, în
special, de a preveni acapararea Belgiei, Olandei şi Luxemburgului de către o
astfel de putere. Dacă abordăm problema din punct de vedere istoric, atunci
acest obiectiv invariabil, pe fondul unei schimbări interminabile de nume,
evenimente, circumstanţe şi condiţii, ar trebui să fie atribuit celor mai
remarcabile fenomene care au avut loc vreodată în viaţa oricărei rase, ţări, regim
politic sau naţiuni. Mai mult, în toate cazurile, Anglia a urmat calea cea mai
dificilă. În confruntări cu Filip al II-lea al Spaniei, cu Ludovic al XIV-lea, cu
Napoleon şi apoi cu William II, era mai uşor şi cu siguranţă foarte tentant pentru
ea să se alăture celor mai puternici şi să împărtăşească cu ei roadele cuceririlor
lor. Cu toate acestea, am ales întotdeauna calea mai dificilă, uniţi cu tări mai
puţin puternice, am creat coaliţii cu ele şi astfel am învins şi anulat planurile
tiranilor continentali, indiferent cine au fost aceştia şi în fruntea cărei ţări s-au
aflat. (Citind aceste rînduri, se poate crea iluzia unui altruism britanic. Fals, nu altruismul şi
lupta împotriva tiraniei animau potentaţii britanici. Anglia acaparase teritorii pe toate
continentele, dobîndind cel mai vast imperiu cunoscut. Multe popoare nimeriseră sub jug
britanic şi erau jefuite de stăpînii londonezi. În aceste condiţii este de înţeles rîvna cu care se
opunea apariţiei unui centru de putere rival care să conteste sistemul global britanic. De pildă,
Spania a fost rivală la cotropiri teritoriale, Napoleon îi contestase hegemonia iar Hitler afirmase
că suprafaţa de 40 de milioane de kilometri pătraţi a Imperiului Britanic va trebui
reîmpărţită.)
Reţineţi că politica Angliei nu ţine deloc seama de ţara care se străduieşte
să domine în Europa. Nu se pune problema dacă este Spania, monarhia
franceză, imperiul francez, imperiul german sau regimul hitlerist. Nu-i pasă de
conducătorii sau ţările în cauză; ea este interesată doar de cine este cel mai
puternic tiran sau de cel care se poate transforma într-un astfel de tiran.
În această privinţă, se pune întrebarea: ce putere în Europa este acum cea
mai puternică şi cine încearcă să-şi stabilească dominaţia despotică ? Astăzi,
pagina 92
anul acesta, se pare că armata franceză este cea mai puternică din Europa. Dar
nimeni nu se teme de Franţa. Toată lumea ştie că Franţa vrea să nu fie atinsă şi
că ea caută doar autoconservarea. Toată lumea ştie că francezii sînt paşnici şi
îngrijoraţi. În acelaşi timp, sînt oameni curajoşi, hotărîţi, iubitori de pace, dar care
sînt stăpîniţi de un sentiment de anxietate. Aceasta este o ţară liberală cu
instituţii parlamentare libere.
Germania nu se teme de nimeni. Se înarmează într-un ritm încă nevăzut în
istoria acestei ţări. În fruntea ei se află o grămadă de tîlhari triumfători. Sub
domnia acestor despoţi, nu sînt suficienţi bani, nemulţumirea creşte. Foarte
curînd vor trebui să aleagă între o prăbuşire economică şi financiară sau o
lovitură de stat internă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, un război care nu
poate avea un obiectiv diferit şi care, dacă se încheie cu succes, nu poate avea
un alt rezultat decît germanizarea Europei sub control nazist.
Prin urmare, mi se pare că acum toate condiţiile de care vorbeam la
început au fost create din nou şi că mîntuirea noastră naţională depinde dacă
putem reuni din nou toate forţele Europei pentru a restrînge, a limita şi, dacă este
necesar, a surpa planurile de instituire a dominaţiei germane. Datoria noastră
este, în primul rînd, să avem grijă de viaţa şi capacitatea Imperiului Britanic de
a rezista, precum şi de măreţia insulei noastre şi să nu ne lăsăm amăgiţi
visînd la o lume ideală, căci în locul nostru o altă forţă, mai rea, şi-ar
stabili controlul şi în viitor conducerea îi aparţine ei.
Cele trei puncte principale ale mele sînt următoarele. În primul rînd, trebuie
să ne opunem solicitantului pentru rolul de suveran sau potenţial agresor. În al
doilea rînd, Germania, sub actualul său regim nazist, cu armamentele sale
enorme create cu o asemenea viteză, joacă fără îndoială acest rol. În al treilea
rînd, Liga Naţiunilor uneşte în cel mai eficient mod posibil un număr mare de
popoare cu poporul nostru, permiţîndu-ne să frînăm un eventual agresor. În
primul rînd, trebuie să ţinem cont de relaţia noastră efectivă cu Franţa.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să creăm o atitudine prea ostilă faţă de
Germania. Datoria şi interesele noastre impun ca noi să nu permitem
escaladarea relaţiilor dintre cele două ţări. Nu ne va fi greu în măsura în care
este vorba de Franţa. Ca şi noi, este o democraţie parlamentară, puternic ostilă
războiului şi, ca şi noi, se confruntă cu dificultăţi serioase în pregătirea apărării
sale. Prin urmare, spun, trebuie să considerăm alianţa noastră defensivă cu
Franţa fundamentul a tot. Orice altceva trebuie să ne subordonăm acestui fapt
acum, cînd au venit vremuri atît de dificile şi periculoase. Cel mai important este
să decidem în ce direcţie trebuie să mergem. Personal sînt pentru Liga militară a
tuturor naţiunilor sau a cîtorva naţiuni cu potenţial, Liga care să se opună unui
potenţial agresor şi care să aibă la bază Anglia şi Franţa.”
pagina 93
Trecuseră doi ani între ocuparea de către Hitler a Renaniei, în martie

1936, şi anexarea Austriei, în martie 1938. Intervalul a fost mai lung decît mă
aşteptam. Totul s-a întîmplat aşa cum s-a dorit şi era indicat, dar intervalul
dintre loviturile care au urmat una după alta a fost mai lung. Germania însă
nu a pierdut timp în această perioadă. Fortificarea regiunii Rinului, sau Zidul
de Vest, a progresat rapid şi a apărut treptat o linie grandioasă de fortificaţii
permanente şi semipermanente. Armata germană, acum reînnoită metodic pe
baza serviciului militar obligatoriu şi fortificată de numeroşi voluntari, a
devenit mai puternică cu fiecare lună, atît din punct de vedere al forţei, cît şi al
eficacităţii formaţiunilor sale. Forţele aeriane germane au crescut constant şi
au căpătat superioritate faţă de Marea Britanie. Fabricile militare germane
funcţionau încărcate la maxim. În Germania, roţile se învîrteau şi ciocanele
băteau zi şi noapte. Întreaga industrie a Germaniei s-a transformat într-un
arsenal şi întreaga populaţie a fost unită într-o maşină disciplinară de război.
În toamna anului 1936, Hitler a demarat un plan de patru ani de reorganizare
a economiei germane, astfel încît să fie autosuficientă în caz de război. În
străinătate, el a încheiat o „alianţa puternică” care, după cum a declarat în
Mein Kampf, era necesară pentru politica externă germană; a fost de acord cu
Mussolini, iar axa Roma - Berlin a fost creată.
Pînă la mijlocul anului 1936, politica agresivă a lui Hitler şi încălcarea

tratatului nu se bazau pe puterea Germaniei, ci timiditatea Franţei şi pe
fragmentarea relaţiei ei cu Anglia, precum şi pe izolarea Statelor Unite. Fiecare
dintre etapele sale preliminare a fost un joc riscant şi ştia că în acest joc nu va
putea depăşi o opoziţia serioasă. Ocuparea Renaniei şi consolidarea ulterioară
a acesteia au fost cele mai riscante mutări. Au avut un succes enorm.
Adversarii lui Hitler erau prea indecişi şi nu-l puteau combate. Cînd a făcut
următorul pas, în 1938, deja nu mai juca la cacialma. Agresiunea s-a bazat pe
forţă şi, foarte posibil, pe o forţa predominantă. Cînd guvernele Franţei şi
Angliei şi-au dat seama ce schimbări teribile aveau loc, era deja prea tîrziu.
La sfîrşitul lunii iulie 1936, regimul parlamentar în continuă slăbire din

Spania şi creşterea forţelor care susţineau o revoluţie comunistă sau una
anarhistă au dus la o răscoală militară pregătită de multă vreme. În trecut,
Spania a fost teatrul, în repetate rînduri, a conspiraţiilor liderilor militari. Cînd
generalul Sanjurjo a murit într-un accident de avion, generalul Franco a ridicat
stindardul rebeliunii şi a fost susţinut de întreaga armată, inclusiv de soldaţi.
Biserica, cu excepţia notabilă a bisericii dominicane, şi aproape toţi
reprezentanţii extremei de dreaptă dar şi a celor de centru i s-au alăturat,
acesta devenind imediat stăpînul mai multor provincii importante. (José Sanjurjo
y Sacanell, marchiz de Rif, a fost primul general numit la comanda armatei de către Comitetul
pagina 94
Revoluţionar republican după alegerile din aprilie 1931 şi după proclamarea republicii. Motivul
pentru aceasta era că prin influenţa sa, în calitate de comandant al Gărzii Civile, putea permite
crearea Republicii. S-a opus politicii militare a lui Manuel Azaña şi a fost înlocuit de generalul
Miguel Cabanellas. Azaña l-a retrogradat ca şef al vămilor în 1932 din cauza evenimentelor de
la Castilblanco şi Arnedo. Această confruntare cu guvernul, în combinaţie cu măsurile de
lărgire a autonomiei şi de reformă a armatei luate de Azaña, l-au făcut să se alieze cu unii
dintre carliştii lui Fal Conde, şi cu alţi ofiţeri într-o revoltă la Sevilla la 10 august 1932. La
început, revolta, denumită sanjurjada, a avut succes în Sevilla, dar a eşuat în Madrid. El a
afirmat apoi că s-a revoltat doar împotriva guvernului, nu şi împotriva Republicii. A încercat să
fugă în Portugalia, dar la Huelva s-a hotărît să se predea. A fost condamnat la moarte, sentinţă
comutată ulterior la închisoare pe viaţă în penitenciarul Dueso. În martie 1934, a fost
amnistiat de guvernul Lerroux şi a plecat în exil la Estoril, Portugalia. Cînd Niceto Alcalá-
Zamora a fost înlocuit la 10 mai 1936 de Azaña la preşedinţia republicii, Sanjurjo, împreună
cu generalii Emilio Mola, Francisco Franco şi Gonzalo Queipo de Llano au început să
comploteze pentru răsturnarea guvernului de stînga al Frontului Popular. Aceasta a condus la
lovitura de stat de la 17 iulie 1936, care a declanşat războiul civil spaniol. Sanjurjo a murit la
Estoril, Portugalia, într-un accident aviatic, în timp ce se întorcea în Spania la 20 iulie 1936 ).
Marinarii spanioli, după ce şi-au ucis ofiţerii, s-au alăturat celor pe care în
curînd au început să-i numească partea comunistă. A început un război civil
aprig. Franţa a propus un plan de non-intervenţie, pe baza căruia ambelor
părţi li s-a oferit posibilitatea de a duce un război fără ajutor din afară.
Anglia, Germania, Italia şi Rusia au adoptat acest plan. Drept urmare,

guvernului spaniol, aflat acum în mîna celor mai extremişti revoluţionari, i s-a
refuzat dreptul de a cumpăra arme, chiar şi cele plătite cu aurul spaniol, pe
care îl deţinea de fapt. Acest acord a fost respectat strict de Marea Britanie; dar
Italia şi Germania, pe de o parte, şi Rusia sovietică, pe de altă parte, şi-au
încălcat constant obligaţiile şi au intervenit în lupta unul împotriva celuilalt.
Germania, în special, şi-a folosit aviaţia pentru efectuarea unor experimente
terifiante, precum bombardarea oraşului fără apărare Guernica.
La acea vreme a avut loc un alt eveniment, care trebuie menţionat aici.
La 25 noiembrie 1936, toţi ambasadorii acreditaţi la Berlin au fost chemaţi la
Ministerul Afacerilor Externe, unde von Neurath i-a informat despre detaliile
pactului anti-comintern încheiat cu guvernul japonez. Scopul pactului a fost
lupta comună împotriva activităţilor internaţionale ale Cominternului atît în
interiorul graniţelor statelor contractante, cît şi în afara acestora.
28 mai 1937, după încoronarea regelui George al VI-lea, Baldwin şi-a dat
demisia. Serviciul său public îndelungat a fost răsplătit în mod corespunzător
cu acordarea titlului de conte şi a Ordinului Jartiera (The Most Noble Order of the
Garter). A renunţat la puterea imensă pe care a acumulat-o şi a păstrat-o atît de
atent, dar de care s-a folosit cît mai puţin posibil. Şi-a dat demisia cu aura
pagina 95
recunoaşterii şi respectului naţional. Nu exista nicio îndoială cine avea să-i

succeadă. În calitate de secretar al Trezoreriei, Neville Chamberlain nu numai
că a îndeplinit principalele activităţi în guvern în ultimii cinci ani, dar a fost şi
cel mai capabil şi mai energic ministru, un bărbat cu mult talent şi aparţinînd
unei familii glorificate în istorie. Cu un an înainte, vorbind în Birmingham, l-
am descris cu cuvintele lui Shakespeare drept „un cal cumpănit pentru marile
noastre fapte” şi a acceptat această caracteristică ca un compliment. Relaţiile
noastre, atît publice, cît şi personale, au continuat să fie reci, dar, în acelaşi
timp, fără întrerupere şi corecte.
Îmi voi permite o paranteză pentru a-i compara pe cei doi prim-miniştri:
Baldwin şi Chamberlain, pe care îi cunoşteam de foarte mult timp şi alături de
care am slujit sau intenţionam să slujesc. Stanley Baldwin era o persoană mai
rezonabilă, avea un orizont mai larg, dar nu a putut să pătrundă în detaliile
organizatorice. Era foarte departe de politica externă şi de afacerile militare.
Ştia puţine despre Europa şi ceea ce ştia despre ea, nu-i plăcea. Baldwin a fost
bine versat în politica de partid din Anglia şi a personificat, în sensul larg al
cuvîntului, atît puterea, cît şi punctele slabe care sînt inerente oamenilor noştri
insulari. Ca lider al partidului conservator, el s-a angajat de cinci ori în
alegerile generale şi a cîştigat de trei ori. Avea o capacitate extraordinară de a
aştepta evoluţia evenimentelor şi de a rămîne calm în faţa criticilor ostile. El
deţinea o abilitate excepţională de a face timpul să lucreze pentru sine şi în
acelaşi timp să profite de orice oportunitate potrivită. Mi s-a părut că
trăsăturile lui sir Robert Walpole (Robert Walpole a fost un politician britanic, prim
ministru al Marii Britanii între 1721 şi 1742.) au înviat în el, dar, desigur, fără
degradarea morală caracteristică secolului al XVIII-lea. Baldwin a fost aproape
la fel de longeviv şi fără de rival ca şi Walpole în arena politică engleză.
Pe de altă parte, Neville Chamberlain era o persoană agilă, încăpăţînată

şi încrezătoare în sine. Spre deosebire de Baldwin, se considera capabil să
înţeleagă toate problemele Europei şi chiar ale întregii lumi. În locul intuiţiei
vagi, dar totuşi profundă inerentă a lui Baldwin, noul nostru prim-ministrul, o
persoană extrem de activă, punea multă fermitate, dar numai în măsura în
care evenimentele erau pe făgaşul cursului politic în care credea. În calitate de
ministru al Finanţelor şi acum în funcţia de prim-ministru, Chamberlain a
limitat sever cheltuielile militare. În toată această perioadă, a fost un puternic
adversar al tuturor tipurilor de măsuri de urgenţă. Avea propria sa părere
despre toate figurile politice din acea vreme în Anglia şi în alte ţări şi credea că
ar putea trata cu oricare dintre ele. Dar cel mai mult a sperat să intre în istorie
ca „mare împăciuitor”. În numele acestui deziderat, el a fost întotdeauna gata
pagina 96
să conteste faptele evidente şi să-şi asume riscuri enorme pentru el şi ţară. Din
păcate, valurile l-au lovit, cu o forţă pe care nu a putut-o măsura şi
uraganului, în faţa căruia nu s-a plecat, nu i-a putut rezista. În ultimii ani de
dînainte de război, mi-ar fi fost mai uşor să lucrez cu Baldwin, aşa cum îl
ştiam, decît cu Chamberlain. Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a dorit să
colaboreze cu mine pînă cînd nu s-a ivit o nevoie urgentă.
Într-o zi, în 1937, m-am întîlnit cu ambasadorul Germaniei în Anglia,

von Ribbentrop. Într-unul din articolele mele obişnuite, publicate de două ori
pe lună, am explicat că unul dintre discursurile sale a fost interpretat greşit.
Desigur, l-am mai întîlnit de mai multe ori în societate. Atunci m-a invitat să-l
vizitez pentru o discuţie. Ribbentrop m-a primit într-o cameră spaţioasă de la
ultimul etaj al Ambasadei Germaniei. Conversaţia noastră a durat mai mult de
două ore. Ribbentrop a fost extrem de amabil şi am parcurs cu el toată scena
europeană, discutînd probleme militare şi politice. Esenţa vorbelor sale a fost
că Germania îşi doreşte prietenia cu Anglia. El mi-a spus că i s-a oferit postul
de ministru al afacerilor externe al Germaniei, dar că i-a cerut lui Hitler să-l
lase să plece la Londra pentru a realiza o alianţă anglo-germană. Germania ar
sprijini marele Imperiu britanic. Era posibil ca germanii să ceară returnarea
coloniile germane, dar aceasta, desigur, nu era o problemă cardinală. Era mai
important ca Anglia să dea Germaniei mînă liberă în estul Europei. Germania
avea nevoie de Lebensraum, sau spaţiu de locuit pentru populaţia sa în
continuă creştere. Prin urmare, era obligată să înghită Polonia şi coridorul
Danzig. În ceea ce priveşte Bielorusia şi Ucraina, aceste teritorii erau absolut
necesare pentru a asigura existenţa viitoare a Reich-ului german, cu peste 70
de milioane de suflete. Era imposibil ca nemţii să fie de acord cu mai puţin.
Astfel, singurul lucru pe care germanii îl solicitau Commonwealth-ului şi
Imperiului britanic era să nu intervină. Pe peretele camerei în care vorbeam era
o hartă mare, la care ambasadorul m-a adus de mai multe ori pentru a ilustra
clar planurile.
După ce am ascultat toate acestea, am exprimat imediat încrederea că

guvernul britanic nu va fi de acord să dea Germania mînă liberă în Europa de
Est. Deşi am avut relaţii proaste cu Rusia sovietică şi am urît comunismul nu
mai puţin decît îl ura Hitler, Ribbentrop ar trebui să ştie sigur că, chiar dacă
Franţa ar fi complet în siguranţă, Marea Britanie nu va pierde niciodată atît de
mult interesul pentru soarta continentului, încît să permită Germaniei să-şi
impună regulile Europei Centrale şi de Est. Eram în faţa hărţii cînd am spus
asta. Ribbentrop s-a întors brusc de la hartă şi a spus:
pagina 97
„În acest caz, războiul este inevitabil. Nu există altă cale. Führer-ul a decis
acest lucru. Nimic nu îl va opri şi nimic nu ne va opri.”
Apoi ne-am aşezat din nou pe scaune. Nu eram decît un parlamentar

obişnuit, dar într-o anumită măsură o persoană proeminentă. Am considerat
necesar să precizez următoarele ambasadorului Germaniei (îmi amintesc foarte
bine cuvintele pe care le-am rostit):
„Cînd vorbiţi despre război care, fără îndoială, va deveni un război

general, nu ar trebui să subestimaţi Anglia. Aceasta este o ţară deosebită şi
puţini străini pot înţelege modul său de a gîndi. Nu judecaţi după starea de spirit
a actualului guvern. Este suficient să chemăm poporul să apere o mare cauză,
iar guvernul şi poporul englez vor întreprinde cele mai neaşteptate acţiuni.”
Iarăşi am repetat:
„Anglia nu trebuie subestimată. Este foarte inteligentă. Dacă ne antrenaţi

într-un nou mare război, Anglia va ralia întreaga lume împotriva voastră, aşa
cum a făcut-o şi data trecută.”
Auzind aceste cuvinte, ambasadorul s-a ridicat şi a spus iritat:
„Anglia poate fi foarte inteligentă, dar de data aceasta nu va putea să

adune întreaga lume împotriva Germaniei.”
Am trecut la subiecte mai inofensive şi nu s-a mai întîmplat nimic

remarcabil. Cu toate acestea, acest incident a fost imprimat în memoria mea şi,
din moment ce l-am raportat la vremea lui Ministerului Afacerilor Externe, m-
am considerat îndreptăţit să reproduc această conversaţie.
Cînd cîştigătorii l-au adus pe Ribbentrop în instanţă, ameninţîndu-l cu

pedeapsa cu moartea, a prezentat această conversaţie şi a cerut să fiu chemat
ca martor. Dacă aş fi fost chemat, aş fi relatat această conversaţie exact aşa
cum este descrisă aici.
pagina 98
Capitolul treisprezece
Germania înarmată (1936-1938)
În război, ca şi în politica externă, dar şi în alte chestiuni, se obţin

avantaje alegînd cele mai importante oportunităţi dintre multe atractive sau
neatractive. Gîndirea militară americană a născut formula „principalul obiectiv
strategic”. După ce au auzit despre aceasta pentru prima dată, ofiţerii noştri au
izbucnit în rîs, dar ulterior înţelepciunea acestei formule a devenit evidentă şi
recunoscută. Fără îndoială, aceasta ar trebui să fie regula iar restul lucrurilor
mari trebuie subordonate în mod corespunzător acestei consideraţii.
Nerespectarea acestei reguli simple duce la confuzie şi zădărnicie şi, ulterior,
situaţia devine întotdeauna mult mai gravă decît ar putea fi.
Personal, nu am avut prea multe dificultăţi în a respecta această regulă

cu mult înainte de a fi proclamată. M-am tot gîndit la acea Germania
îngrozitoare, pe care am văzut-o în acţiune în 1914 – 1918, care şi-a recăpătat
brusc puterea militară, în timp ce aliaţii, care abia supravieţuiseră la acea
vreme, stăteau acum uluiţi cu braţele încrucişate. Prin urmare, prin toate
mijloacele şi cu orice ocazie, am încercat să-mi folosesc influenţa în Camera
Comunelor, precum şi asupra miniştrilor luaţi individual, îndemnîndu-i să
intensificăm pregătirile militare şi să atragem aliaţi în interesul a ceea ce avea
să devină în curînd o cauză comună.
În diverse moduri, am încercat să obţin o înţelegere clară a raportului

dintre armele britanice şi cele germane. Am cerut convocarea unei sesiuni
speciale închise a parlamentului. Am fost refuzat sub pretextul că „ar provoca
anxietate inutilă”. Nu am primit aproape niciun sprijin. Presa este întotdeauna
ostilă şedinţelor parlamentare închise. Apoi, pe 20 iulie 1936, l-am întrebat pe
premier dacă va fi de acord să primească o delegaţie a membrilor Consiliului
Privat (Secret) şi pe alţi cîţiva pentru a le asculta opinia cu privire la situaţia
actuală. Lordul Salisbury a cerut să fie admisă şi o delegaţie din partea Cmerei
Lorzilor la această şedinţă. Consimţămîntul a fost obţinut. Deşi m-am adresat
personal lui Attlee şi lui sir Archibald Sinclair, partidul laburist şi cel liberal au
refuzat să-şi numească reprezentanţii. Pe 28 iulie, am fost primiţi de Baldwin,
lordul Halifax şi sir Thomas Inskip { E. Halifax la acea vreme era Lord - președinte al
pagina 99
Consiliului, iar T. Inskip - ministrul apărării.}

în biroul primului ministru din Camera
Comunelor. Figuri proeminente ale partidului conservator, dar şi fără de
partid, au fost alături de mine. Am fost introduşi de sir Austin Chamberlain.
Întîlnirea noastră a durat două zile, trei-patru ore pe zi. Întotdeauna am spus
că Baldwin se pricepe să asculte. Părea să ne asculte cu cel mai mare interes şi
atenţie. Cu el erau şi cîţiva membri ai Comitetului Imperial de Apărare. În
prima zi, am deschis discuţia cu un discurs care a durat o oră şi un sfert. Am
încheiat cu următoarele cuvinte:
„În primul rînd, ne confruntăm cu cel mai mare pericol şi cu cele mai critice
circumstanţe din istoria noastră. În al doilea rînd, putem spera să ne rezolvăm
problema doar acţionînd împreună cu Republica Franceză. Angajarea flotei
britanice şi a armatei franceze cu forţele lor aeriene combinate, care operează din
baze situate în apropierea graniţelor franceze şi belgiene, precum şi tot ceea ce
susţine Anglia şi Franţa, este un astfel de element de descurajare de care poate
depinde salvarea. Într-un fel sau altul, se pot stîrni cele mai mari speranţe în
acest sens. Alianţa flotei britanice şi a armatei franceze cu forţele lor aeriene
combinate, care operează din baze situate în apropierea graniţelor franceze şi
belgiene, precum şi tot ceea ce reprezintă Anglia şi Franţa, este un element de
descurajare de care poate depinde salvarea. Într-un fel sau altul, se pot naşte
cele mai mari speranţe în acest sens.
Revenind la detalii, trebuie să eliminăm tot ceea ce interferează cu
creşterea forţelor noastre. Desigur, nu putem prevedea toate pericolele posibile.
Trebuie să ne concentrăm atenţia asupra chestiunii principale şi s-o atenuăm în
celălalte... Mai precis, trebuie să accelerăm dezvoltarea aviaţiei noastre, dîndu-i
prioritate faţă de orice altceva. Cu orice preţ, trebuie să atragem floarea
tineretului nostru către aviaţie, indiferent ce stimulente sînt necesare pentru
acest lucru. Trebuie să folosim toate resursele, toate mijloacele. Trebuie să
accelerăm şi să simplificăm producţia de aeronave, s-o extindem şi, fără ezitare,
să încheiem contracte cu Statele Unite şi alte ţări pentru cel mai mare volum
posibil de materiale pentru aviaţie şi tot felul de alte echipamente. Ne confruntăm
cu un astfel de pericol pe care nu l-am cunoscut pînă acum - un astfel de pericol
nu ne-a ameninţat nici în culmea războiului submarin din 1917...
Mă deprimă gîndul că timpul curge prea repede. Dacă cheltuim prea mult
timp amînînd măsurile necesare consolidării apărării, o forţă mult prea mare ne
poate împiedica să finalizăm acest proces.”
Miniştrii au fost extrem de atenţi la avertismentele noastre teribile, dar

abia după vacanţa parlamentară, la 23 noiembrie 1936, Baldwin ne-a invitat
pe toţi la o întîlnire în care ar fi trebuit să facem o declaraţie argumentată
pagina 100
despre situaţie în ansamblu. Sir Thomas Inskip a făcut o declaraţie sinceră şi

detaliată neascunzînd de noi seriozitatea situaţiei. În esenţă, el a spus că toate
socotelile noastre şi, în special, afirmaţiile mele despre acest subiect au
zugrăvit perspective prea sumbre. El a mai spus că se depun eforturi mari (aşa
cum s-a întîmplat de fapt) pentru a recîştiga terenul pierdut, dar nu există
motive care să justifice guvernul să ia măsuri de urgenţă şi că astfel de măsuri
ar perturba inevitabil întreaga viaţă industrială a ţării, ar cauza îngrijorări
serioase şi ar dezvălui toate deficienţele existente, dar că, în măsura
posibilului, se întreprinde tot ceea ce este necesar. În răspuns, sir Austin
Chamberlain a exprimat opinia comună, spunînd că îngrijorarea noastră nu a
dispărut şi că nu sîntem deloc mulţumiţi. Şi cu asta am plecat.
Nu pot să argumentez dacă era posibil atunci, adică la sfîrşitul anului

1936, să remediem situaţia. Cu toate acestea, era posibil şi necesar să se
obţină mult mai mult cu preţul unor eforturi susţinute. Inutil să spun, însăşi
faptul şi consecinţele unor astfel de eforturi ar fi avut un impact extraordinar
asupra Germaniei, dacă nu asupra lui Hitler însuşi. Cel mai important lucru
era că germanii aveau superioritate atît în aviaţie, cît şi în producţia militară,
chiar dacă luăm în considerare nevoile noastre militare relativ mici, precum şi
faptul că aveam dreptul de a conta pe armata şi aviaţia franceză. Nu mai era în
puterea noastră să-l ajungem pe Hitler şi să restabilim egalitatea în aer. Nimic
nu putea împiedica armata germană şi aviaţia germană să devină cele mai
puternice din Europa. Am fi putut îmbunătăţi situaţia doar cu ajutorul unui
efort extraordinar de forţe care ne-ar fi dezechilibrat, dar nu mai eram capabili
s-o restabilim complet.
Aceste concluzii sumbre, pe care guvernul nu le-a cercetat în mod serios,

au influenţat, fără îndoială, politica sa externă. Şi, încercînd să ne formăm o
opinie clară asupra deciziilor pe care le-a luat Chamberlain, de cînd a devenit
prim-ministru, în perioada precedentă crizei de la München şi în timpul crizei
însăşi, influenţa lor ar trebui să fie pe deplin luată în considerare. Pe atunci
eram un membru obişnuit al parlamentului şi nu deţineam niciun post oficial.
Am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a încuraja guvernul să înceapă de
urgenţă o pregătire pe scară mare, riscînd chiar să provoace alarma în întreaga
lume. În acelaşi timp, am zugrăvit, fără îndoială, o imagine şi mai întunecată
decît era în realitate. Unii ar putea crede că mea afirmaţia mea, susţinută cu
încăpăţînare, că eram cu doi ani în urmă nu era în acord cu dorinţa mea de a
ne confrunta cu Hitler în octombrie 1938. Dar continuu să cred că am făcut ce
trebuia, îndemnînd guvernul în toate felurile şi că, în toate circumstanţele care
vor fi descrise mai jos, ar fi fost mai bine să începem lupta împotriva lui Hitler
pagina 101
în 1938 decît atunci cînd am fost siliţi s-o facem - în septembrie 1939. Dar la
asta mă voi referi mai tîrziu.
Pînă la armistiţiul din iunie 1940, pe timp de pace şi pe timp de război,

ca persoană privată sau ca şef al guvernului, am întreţinut întotdeauna relaţii
strînse cu primii miniştri, atît de des înlocuiţi, ai Republicii Franceze şi cu
mulţi dintre principalii lor miniştri. Am vrut cu adevărat să aflu adevărul
despre reînarmarea Germaniei şi să-mi verific calculele cu ajutorul datelor de
care dispuneam. Prin urmare, i-am scris lui Daladier, pe care-l cunoşteam
personal. (Édouard Daladier a urmat cursurile liceului Ampère din Lyon. A fost admis primul
pe listă ca profesor de istorie şi a fost numit într-un post la Nîmes în 1909. În 1911, a fost ales
primar al oraşului Carpentras. În 1914 a plecat pe front, revenind în 1918 cu gradul de
locotenent, decorat cu legiunea de onoare şi patru menţiuni. Édouard Daladier a fost ales
deputat radical de Vaucluse între 1919 şi 1940. A fost preşedinte al Partidului Radical din
1927 pînă în 1930 şi apoi din 1936 pînă în 1938. Édouard Daladier a fost supranumit „taurul
de Vaucluse” în lumea politică (Neville Chamberlain l-a poreclit ironic „taurul cu coarne de
melc”). A făcut parte din guvernele Cartelului de Stînga (1924 – 1926) şi din cele din anii
următori, fiind ministru al coloniilor (1924), de război (1925), al educaţiei publice (1926) şi al
lucrărilor publice (de trei ori între 1930 şi 1932). A fost numit el însuşi prim-ministru în 1933,
apoi în 1934, an în care a trebuit să demisioneze în urma revoltelor din 6 februarie 1934. La
Congresul Radical din Nantes din 1934, a lansat teza celor „două sute de familii”, reluată atît
de extrema dreaptă cît şi de comunişti („Două sute de familii stăpînesc economia franceză şi
politica Franţei”). Şef al Partidului Radical, a participat la unificarea stîngii pentru alegerile din
iunie 1936, creînd o alianţă cu Partidul Comunist Francez, Secţiunea franceză a
Internaţionalei Muncitoreşti şi radicalii. A devenit ministru al apărării naţionale în timpul
guvernului Frontului Popular între 1936 şi 1937. Într-un spirit profund democratic – în
accepţia lui Chiurchill - după Pactului Ribbentrop-Molotov a scos în afara legii Partidul
Comunist Francez, a interzis publicaţia L'Humanité şi a anulat mandatele aleşilor comunişti ).
Churchill – Daladier, 3 mai 1938
„Predecesorii dvs., Blum şi Flanden, au fost atît de amabili încît să-mi

spună date franceze despre starea forţei aeriene germane din ultimii ani. Aş fi
foarte obligat dacă mi-aţi spune acum care este punctul dvs de vedere. Am mai
multe surse de informaţii a căror fiabilitate a fost dovedită în trecut, dar aş dori
să verific aceste informaţii pe baza datelor obţinute dintr-o sursă independentă.”
Drept răspuns, Daladier mi-a trimis la 11 mai 1938 un document de

şaptesprezece pagini. El a scris că acest document „a fost gîndit la statul major
al forţei aeriene franceze”. Am arătat acest document important prietenilor mei
care lucrau la ministerele engleze interesate direct de această problemă.
Calculele franceze despre dimensiunea forţei aeriene germane au depăşit
oarecum datele englezeşti. La începutul lunii iunie, am putut să-i scriu lui
Daladier, bazîndu-mă în mare parte pe o opinie autoritară.
pagina 102
Churchill – Daladier, 6 iunie 1938
„Vă sînt foarte recunoscător pentru informaţiile extrem de valoroase pe

care le-am primit prin ataşatul militar francez. Puteţi fi sigur că îl voi folosi extrem
de atent şi numai în interesele noastre comune. O evaluare generală a stării
forţelor aeriene germane coincide acum cu opinia personală pe care am putut s-o
elaborez pe acest subiect. Cu toate acestea, sînt înclinat să cred că industria
aeronautică germană produce un număr ceva mai mare de avioane decît se
crede. Este foarte probabil ca pînă la 1 aprilie 1939, Forţa aeriană germană să
aibă 300 de escadrile, iar pînă la 1 aprilie 1940, 400 de escadrile.”
De asemenea, am vrut să compar informaţiile pe care le aveam despre

starea armatei germane cu informaţiile, pe care le puteam obţine din surse
engleze. Aşa că am adăugat următoarele:
„Îndrăznesc să ataşez o notă foarte scurtă de natură informaţională care

conţine datele pe care am reuşit să le obţin din diverse surse despre puterea
actuală şi aşteptat viitoare a armatei germane. Aş dori să ştiu dacă aceste
informaţii sînt în general în concordanţă cu datele pe care le aveţi. Dacă nu vă
cer prea mult, vă rog să marcaţi cu un creion toate acele numere care, în opinia
dvs., sînt incorecte.
NOTĂ INFORMATIVĂ
De la 1 iunie, armata germană are 36 de divizii ale armatei regulate şi 4

divizii de tancuri, complet echipate pentru război. Diviziile ne-blindate capătă
capacitatea de a fi rapid triplate, iar în acest moment pot fi dublate. Artileria
poate fi suficientă pentru 70 de divizii. Ofiţerii tuturor genurilor de arme sînt în
număr redus. Cu toate acestea, se poate presupune că pînă la 1 octombrie 1938,
germanii vor avea cel puţin 56 de divizii plus 4 divizii de tancuri, adică 60 de
formaţiuni de tip divizie complet echipate. În plus, există cadre suficient instruite
pentru aproximativ alte 36 de divizii deja conturate conform planului. Pentru
aceste divizii, dacă sînt stabilite standarde mai mici pentru o parte a armatei, pot
fi alocate arme de infanterie şi o mică cantitate de artilerie. Acest lucru nu ţine
cont de rezervele umane ale Austriei, care ar putea constitui maximum 12 divizii,
gata să utilizeze arme şi echipamente militare produse de industria germană. Pe
lîngă toate acestea, există o serie de persoane şi unităţi care nu sînt incluse în
unităţile militare: trupe de frontieră, divizii Landwehr ş.a., care sînt relativ slab
înarmate.” (Landwehr sau Landeswehr este un termen german din domeniul militar care în
traducere directă înseamnă „apărarea ţării” şi care, de-a lungul timpului, a avut diverse
sensuri în diferite regiuni de limbă germană. În general, Landwehr se referă la diverse tipuri de
gărzi patriotice sau teritoriale, miliţii sau armate naţionale din Europa secolelor XIX şi XX)
pagina 103
Pe 18 iunie 1938, Daladier mi-a scris:
„Am fost foarte încîntat să ştiu că informaţiile furnizate în scrisoarea mea

din 16 mai corespund datelor dumneavoastră. Consider că toate informaţiile
referitoare la armata germană, care au fost prezentată în memoriul ataşat
scrisorii dvs. din 6 iunie, sînt absolut corecte. Trebuie menţionat, totuşi, că din
cele 36 de divizii convenţionale pe care le are deja Germania, 4 sînt complet
motorizate şi 2 vor fi motorizate în viitorul apropiat.”
Informaţiile pe care le-am primit după război din surse germane au

arătat că această imagine schematică a stării armatei germane în vara anului
1938 a fost uimitor de exactă, avînd în vedere că a fost selectată şi întocmită de
o persoană privată.
De-a lungul acestei povestiri, aviaţia franceză a fost menţionată de mai

multe ori. Pînă în 1933, Franţa a ocupat un loc proeminent în rîndul ţărilor
europene privinţa dimensiunii parcului aerian. Dar în acelaşi an în care Hitler
a ajuns la putere, a apărut o lipsă fatală de interes şi sprijin pentru aviaţie.
Banii au început să vină cu şovăială, capacitatea de producţie a scăzut şi nu
au fost create tipuri moderne de aeronave. Franţa, cu săptămîna de lucru de
patruzeci de ore, nu a putut produce atît de mult cît a produs industria
germană, muncind din greu în condiţii echivalente condiţiilor de război. Toate
acestea s-au întîmplat cam în aceeaşi perioadă în care Anglia şi-a pierdut
superioritatea în aer, care a fost descrisă în detalii. În esenţă, aliaţii occidentali,
avînd dreptul să creeze orice forţă aeriană ar considerată necesară pentru a le
asigura securitatea, au neglijat această armă vitală, în timp ce germanii, cărora
le era interzis de tratat, au făcut din această armă capul de lance al diplomaţiei
lor şi, în cele din urmă, a atacurilor lor.
Guvernul francez al Frontului Popular, din 1936 şi ulterior, a făcut multe

eforturi serioase pentru pregătirea armatei franceze şi a marinei franceze
pentru război. Însă în domeniul aviaţiei, nu a depus eforturi corespunzătoare.
Abia în vara anului 1938, cînd Guy La Chambre a devenit ministrul aviaţiei, au
fost luate măsuri viguroase pentru a reînvia puterea aviaţiei franceze. Dar
atunci mai rămăsese doar 18 luni. Indiferent de măsurile lua Franţa, nimic nu
mai putea împiedica creşterea armatei germane, care creşte tot mai puternic în
fiecare an şi, prin urmare, copleşind armata franceză. Dar este surprinzător
faptul că aviaţia franceză a fost adusă la un statut atît de deplorabil. Nu este
sarcina mea să judec responsabilitatea şi vina miniştrilor ţărilor prietene şi
aliate, dar cînd în Franţa începe să fie căutaţi „vinovaţii”, atunci, se pare, în
această zonă căutările ar trebui să fie deosebit de amănunţite.
pagina 104
Moralul poporului englez şi al parlamentului recent ales a crescut

constant, pe măsură ce oamenii au început să recunoască curînd pericolul
german şi italian. Poporul englez şi-a dorit şi chiar a tînjit după tot felul de
activităţi care să pună capăt îngrijorărilor sale, dar ar fi trebuit întreprinse cu
doi-trei ani mai devreme. Dar dacă starea lui de spirit a devenit mai corectă,
atunci puterea adversarilor săi, precum şi dificultatea sarcinilor sale au
crescut. Mulţi susţin că după ce ne-am împăcat cu umilinţă la reataşarea
regiunii Rinului, nimic altceva decît războiul nu l-ar mai fi putut opri pe Hitler.
Generaţiile viitoare vor face judecata finală. Cu toate acestea, s-ar fi putut face
multe pentru a fi mai bine pregătiţi şi astfel pericolul care ne aştepta să fie
redus. Şi cine poate spune cum s-ar fi dezvoltat evenimentele în acest caz ?
Capitolul paisprezece.
Eden la Ministerul Afacerilor Externe.
Demisia ministrului de externe se află în guvernul britanic într-o situaţie

specială. El se află într-un post înalt şi responsabil şi este tratat cu un respect
evident; dar, de obicei, dacă nu chiar de întregul cabinet atunci măcar de
membrii săi principali, era monitorizat îndeaproape modul în care îşi
desfăşoară activitatea. El este obligat să informeze despre tot. De regulă, îşi
cunoaşte colegii şi toate telegramele trimise sau primite de ei, cunoştea toate
rapoartele ambasadelor noastre în străinătate, primea înregistrările
conversaţiilor lor cu ambasadorii străini şi alţi demnitari. Aceasta, cel puţin,
era situaţia cînd eram membru al cabinetului. O astfel de monitorizare atentă,
desigur, este realizată în primul rînd de către primul ministru, personal sau
pagina 105
prin cabinetul responsabil pentru control şi are dreptul de a controla linia

principală de politică externă. În orice caz, nu ar trebui să existe secrete faţă de
el. Niciun ministru de externe nu îşi poate îndeplini sarcinile dacă nu se
bucură de sprijinul constant al şefului său. Pentru ca totul să meargă fără
probleme, este necesar nu numai să fie un acord între ei cu privire la
principiile de bază, ci şi o unitate completă a opiniilor şi chiar într-o anumită
măsură similitudinea temperamentelor. Acest lucru este cu atît mai important
dacă primul ministru însuşi acordă o atenţie deosebită politicii externe.
Eden era ministrul de externe al lui Baldwin, a cărui dorinţă de pace şi

de viaţă liniştită era bine cunoscută de toţi. Nu a participat activ la gestionarea
politicii externe. Chamberlain a căutat să exercite un control despotic asupra
activităţilor multor ministere. El a avut propriile sale păreri cu privire la
problemele de politică externă şi, de la bun început, şi-a afirmat dreptul
indiscutabil de a trata probleme de politică externă cu ambasadorii străini. Prin
urmare, ocuparea de către el a funcţiei de prim-ministru a însemnat o
schimbare mică, dar semnificativă, a poziţiei ministrului afacerilor externe.
La aceasta se adaugă o diferenţă profundă, deşi iniţial mascată, a

punctelor de vedere şi a stării de spirit. Primul ministru a dorit să menţină
relaţii bune cu ambii dictatori europeni şi a crezut că cea mai bună metodă
este să-i liniştească şi să evite orice i-ar putea jigni. Eden a devenit celebru la
Geneva, adunînd ţările europene împotriva unuia dintre dictatori. După ce a
primit mînă liberă, cel mai probabil ar fi adus sancţiunile în pragul războiului
şi poate chiar mai departe. A fost un susţinător ferm al alianţei cu Franţa.
El a insistat asupra „negocierilor de la statul major”. El a căutat să

stabilească relaţii mai strînse cu Rusia sovietică. El a recunoscut pericolul pe
care îl prezenta Hitler şi s-a temut de el. El era îngrijorat de slăbiciunea
armelor noastre şi de impactul acestui factor asupra politicii externe. Se poate
spune că nu am avut cu el diferenţe serioase de opinie; adevărat, era la putere.
Prin urmare, de la bun început mi s-a părut că, fără îndoială, ar exista
diferenţe între aceşti doi membri ai cabinetului, deoarece situaţia
internaţională devenea din ce în ce mai tensionată.
Începînd din vara anului 1937 şi pînă la sfîrşitul acelui an, s-au
accentuat discrepanţele dintre metodele şi obiectivele primului ministru şi ale
ministrul său pentru afaceri externe. Evenimentele care au dus la demisia lui
Eden, în februarie 1938, s-au dezvoltat într-un mod logic.
În primul rînd, au apărut dezacorduri în legătură cu relaţiile noastre cu

Germania şi Italia. Chamberlain intenţiona să obţină favorul ambilor dictatori.
pagina 106
În iulie 1937, el l-a invitat la Downing Street pe ambasadorul italian, contele

Grandi. Conversaţia a avut loc cu cunoştinţa lui Eden, dar în absenţa lui.
Chamberlain a vorbit despre dorinţa sa de a îmbunătăţi relaţiile dintre Anglia
şi Italia. Contele Grandi a sugerat că apelul scris personal de către premier va
fi înaintat lui Mussolini. Chamberlain imediat, în timpul conversaţiei, s-a
aşezat şi a scris o astfel de scrisoare. El a trimis scrisoarea fără să i-o arate
ministrului de externe, care se afla la acea vreme la Ministerul Afacerilor
Externe, la doar cîţiva metri distanţă. Scrisoarea nu a produs niciun rezultat
tangibil, iar relaţiile noastre cu Italia, din cauza intervenţiei italiene sporite în
Spania, s-au agravat.
Chamberlain era pătruns de conştiinţa misiunii sale personale speciale,

care, în opinia sa, trebuia să ajungă la un acord amical cu dictatorul Italiei şi
cel a Germaniei şi credea că va fi capabil să realizeze acest lucru. Ca un pas
preliminar către o soluţionare generală a dezacordurilor cu Mussolini, el era
gata să recunoască anexarea Abisiniei de către Italia. Era gata să-i ofere lui
Hitler concesii cu privire la problema coloniilor. În acelaşi timp, el nu era
înclinat să acorde nicio atenţie semnificativă problemei consolidării forţelor
armate britanice sau necesităţii unei cooperări strînse cu Franţa, atît la nivel
de stat major, cît şi în domeniul politic. Eden era convins că orice acord cu
Italia nu era posibil decît ca parte a unei soluţionări generale a problemelor
mediteraneene, care ar afecta Spania şi ar fi în strînsă înţelegere cu Franţa.
Recunoaşterea poziţiei Italiei în Abisinia era un atu important în negocierile
noastre cu Italia cu privire la o astfel de soluţionare. Ministrul de Externe a
considerat că ar fi greşit renunţarea la acest atu în faza preliminară şi, în
acelaşi timp, să se arate prea multă dorinţă de a începe negocierile.
În toamna anului 1937, aceste diferenţe au devenit mai acute.

Chamberlain credea că Ministerul Afacerilor Externe îl împiedică în încercările
sale de a începe negocierile cu Germania şi Italia, iar Eden era de părere că
şeful său a arătat o grabă excesivă în abordarea dictatorilor, mai ales în
condiţiile în care forţele armate britanice erau atît de slabe. Astfel, a existat o
profundă discrepanţă între ei, atît la nivel practic cît şi psihologic.
În ciuda dezacordurilor mele cu guvernul, l-am privit cu simpatie pe

ministrul de externe. Mi s-a părut cea mai hotărîtă şi mai curajoasă persoană
din guvern şi, deşi ca secretar personal, şi mai tîrziu ca ministru adjunct de
externe, a fost obligat să se adapteze la multe lucruri pe care le-am criticat şi
pe care le condamn încă, eram convins că el gîndea corect şi înţelegea esenţa
lucrurilor. La rîndul său, s-a considerat obligat să mă invite la recepţiile
Ministerului Afacerilor Externe şi am discutat liber cu el.
pagina 107
În toamna anului 1937, urmînd mai multe căi diferite, Eden şi cu mine
am fost de aceeaşi părere că puterile axelor nu ar trebui să fie lăsate să se
amestece activ în războiul civil din Spania. L-am susţinut întotdeauna în
Camera Comunelor cînd a acţionat decisiv, deşi aceste acţiuni au fost extrem
de limitate. Ştiam cît de dificil este pentru el să se descurce cu unii dintre
colegii săi mai mari din cabinet şi cu superiorul său imediat. Ştiam că ar fi
acţionat cu îndrăzneală dacă nu ar fi fost legat de mîini şi de picioare. La
sfîrşitul lunii august, l-am văzut deseori la Cannes şi, odată, i-am invitat pe el
şi pe Lloyd George la micul dejun la un restaurant aflat la jumătatea distanţei
dintre Cannes şi Nisa. Am abordat o mare varietate de subiecte: lupta din
Spania, trădarea constantă a lui Mussolini şi intervenţia lui în Spania şi, în
final, desigur, am atins problema puterii în continuă creştere a Germaniei. Am
crezut că toţi împărtăşim aceeaşi părere. Ministrul afacerilor externe, desigur, a
fost foarte laconic în ceea ce priveşte relaţiile cu şeful său şi cu colegii săi, iar
acest subiect sensibil nu a fost abordat. S-a păstrat exclusiv corect, dar totuşi
eram sigur că nu se simţea confortabil în postul său înalt.
Curînd, a apărut o criză în Marea Mediterană, de care s-a ocupat ferm şi

cu pricepere şi, în consecinţă, această criză a fost rezolvată astfel încît a onorat
politica noastră. O serie de nave comerciale au fost scufundate de aşa-numitele
submarine spaniole. Nu exista nici cea mai mică îndoială că submarinele nu
erau spaniole, ci italiene. Acestea erau în mod clar acte de piraterie şi a
solicitat activitatea tuturor celor care ştiau despre ele. Pe 10 septembrie, la
Nyon (Elveţia) a fost organizată o conferinţă a puterilor mediteraneene. Ministrul
de externe, însoţit de (adjunctul său) Vansittart şi de şeful statului major naval,
Ernle Chatfield, au participat la conferinţă.
Churchill – Eden, 9 septembrie 1937
„În ultima scrisoare aţi indicat că aţi fi foarte bucuros să-l vedeţi pe Lloyd
George şi pe mine înainte de a pleca de la Geneva. Astăzi ne-am întîlnit şi
îndrăznesc să vă prezint părerea noastră.
A sosit momentul ca Italia să fie somată să-şi îndeplinească datoria
internaţională. Este necesar să punem capăt acţiunilor piratereşti ale
submarinelor din Marea Mediterană şi scufundării navelor diferitelor ţări, cînd
viaţa membrilor echipajului acestor nave este ameninţată. Pentru a face acest
lucru, toate puterile mediteraneene trebuie să fie de acord să-şi ţină submarinele
departe de anumite rute comerciale. Pe aceste rute comerciale, navele de război
franceze şi engleze trebuie să caute submarine, iar submarinul descoperit de
sonar trebuie să fie urmărit şi scufundat ca pirat. Italia ar trebui să fie solicitată
politicos să participe. Dacă nu doreşte, trebuie să i se declare: „Asta vom face”.
pagina 108
Vă rog să folosiţi această scrisoare în mod privat sau public, dacă vi se

pare utilă în interesul Angliei şi al cauzei păcii.
P. S. Am citit această scrisoare lui Lloyd George, care şi-a exprimat acordul
deplin cu ea.”
Conferinţa din Nyon a fost de scurtă durată şi a avut succes. S-a decis
crearea unor patrule de luptă submarine anglo-franceze. Sarcinile acestor
patrule nu au lăsat nici o îndoială cu privire la ce soartă va aştepta orice
submarin descoperit. Italia a fost de acord cu reticenţă în acest sens, iar
acţiunile criminale au încetat imediat.
Conferinţa de la Nyon, deşi a fost doar un incident izolat, a arătat ce

influenţă puternică ar fi putut avea Anglia şi Franţa, asupra sentimentelor şi
politicilor dictatorilor, dacă îşi exprimau ferm disponibilitatea de a folosi forţa.
Nu se poate afirma categoric că o astfel de politică în acest stadiu ar fi
împiedicat războiul. Dar, cu siguranţă, putea să-l amîne. Se ştie că, deşi
„împăciuirea” în toate formele sale doar a încurajat agresiunea şi a consolidat
puterea dictatorilor asupra propriilor popoare, orice semn de contra-atac
pozitiv al democraţiilor occidentale a slăbit imediat tensiunea. Acesta a fost
contextul anului 1937. Apoi, situaţia şi condiţiile s-au schimbat.
La începutul lunii octombrie 1937, am fost invitat la Ministerul Afacerilor

Externe la o cină în onoarea prim-ministrului Iugoslaviei, Stoiadinovici. După
prînz, cînd ne-am ridicat cu toţii de la masă şi vorbeam cu Eden, Lord Halifax
s-a apropiat de noi. El a relatat vesel că Göring l-a invitat să viziteze Germania
pentru a vîna şi spera că va putea să-l întîlnească pe Hitler. El a spus că a
vorbit despre acest lucru cu premierul, care credea că acesta va fi un lucru
foarte bun şi, prin urmare, a acceptat invitaţia. Mi s-a părut că Eden a fost
surprins şi că nu i-a plăcut. Dar, în general, totul a ieşit favorabil. Halifax a
plecat în Germania ca „maestru al vînătorii de vulpi”. Presa nazistă l-a salutat
ca „Lord Halalifax”. „Halali !” - acesta era strigătul de vînătoare de pe continent.
După sport, a fost invitat într-adevăr la Berchtesgaden şi a avut o conversaţie
informală cu Hitler, care a ţinut pasul cu el cu uşurinţă. Conversaţia nu a
decurs bine. Este greu de imaginat două persoane mai puţin capabile să se
înţeleagă reciproc. Pe de o parte, aristocratul din Yorkshire, clerical, ardent
iubitor de pace, degajînd o atmosferă de bunăvoinţă cordială, care a marcat
toată viaţa Angliei vechi, care s-a comportat bine ca ofiţer în război. Pe de altă
parte, un spirit rău, ridicat din sărăcie, mistuit de gîndul înfrîngerii, arzînd de
ură şi copleşit de o sete de răzbunare, plin de intenţii de a face din rasa
germană stăpînul Europei şi poate a întreagii lumi. (Unde se poate vedea mai bine,
pagina 109
decît în această caracterizare a lui Hitler, aroganţa şi meschinăria lui Churchill ? Membru al
tagmei jefuitorilor, ce-şi asigură mai mult decît confortul producînd altora sărăcie şi umilinţă,
Churchill a avut aceleaşi aspiraţii de dominare a lumii ca şi Hitler; diferenţa dintre ei constînd
în metodele folosite. Fără perfidia şi meschinăria Angliei, n-ar fi existat personajul sinistru
Hitler). Conversaţia s-a dovedit a fi seacă şi a lăsat un sentiment de nedumerire
{ Conversația n-a fost chiar „o vorbă goală”. În timpul acestei discuții (19-11-1937.) Halifax a
remarcat meritele lui Hitler în „distrugerea comunismului”, a spus că Germania poate fi
considerată, pe bună dreptate, „un bastion al Occidentului împotriva bolșevismului”, i-a lăsat
clar lui Hitler să înțeleagă că Anglia era gata să-i ofere libertate de acțiune în centrul și estul
Europa, în special în ceea ce privește Austria, Cehoslovacia și Danzig. Adevărat, a făcut-o cu
rezerva ca Germania să efectueze extinderea fără a apela la forța armată.}.
Este potrivit să menţionez aici că Ribbentrop m-a invitat de două ori să-l
vizitez pe Hitler. Cu mult înainte de asta, în timp ce eram încă ministru
adjunct al coloniilor şi maior al Regimentului de cavalerie al teritoriului
Oxfordshire, am fost oaspete al Kaiserului la manevre germane din 1907 şi din
1909. Dar acum era o chestiune diferită. Apăruse o dispută mortală şi eram
participant la ea. L-aş fi întîlnit cu bucurie pe Hitler dacă aş fi fost autorizat de
Anglia. Dar, plecînd acolo ca persoană privată, m-aş fi pus într-o situaţia
dezavantajoasă – atît pe mine cît şi ţara mea. Dacă aş fi de acord cu dictatorul,
care m-a invitat să-l vizitez, l-aş înşela. Dacă n-aş fi de acord cu el, m-ar jigni
şi m-ar acuza că stric relaţia dintre Anglia şi Germania. Aşa că am refuzat, sau
mai bine zis, am ignorat ambele invitaţii. Englezii, care au vizitat Führer-ul
german în acei ani, au fost ulterior într-o poziţie inconfortabilă sau au fost
compromişi. Dar nimeni nu a fost atît de înşelat ca Lloyd George, ale cărui
poveşti laudative despre conversaţiile sale cu Hitler astăzi sînt ciudate la
lectură. Hitler a avut, fără îndoială, darul de a fi fermecător, iar conştiinţa
puterii şi a autorităţii poate produce o viziune foarte puternică asupra
vizitatorului.
În acele zile de noiembrie, Eden era din ce în ce mai îngrijorat de ritmul

lent al reînarmării noastre. Pe 11 noiembrie, s-a întîlnit cu premierul şi a
încercat să-i împărtăşească preocupările sale. Neville Chamberlain nu l-a
ascultat multă vreme şi l-a sfătuit „să meargă acasă şi să ia o pastilă de
aspirină”.
Revenind de la Berlin, Halifax a informat despre conversaţia sa cu Hitler.

El i-a spus că singura problemă nerezolvată în relaţiile dintre Anglia şi
Germania era problema coloniilor. Potrivit Halifax, germanii nu se grăbeau. Nu
exista nicio perspectivă imediată de pace. Concluziile lui erau nefavorabile, iar
starea-i de spirit era deprimantă.
pagina 110
În februarie 1938, ministrul de externe a devenit convins că este aproape

complet izolat în cabinetul său, în timp ce prim-ministrul, care a obiectat
asupra opiniilor sale, se bucura de un sprijin puternic. Un întreg grup de
miniştri influenţi au considerat politica Ministerului Afacerilor Externe
periculoasă şi chiar sfidătoare. Pe de altă parte, miniştrii tineri erau gata să
înţeleagă punctul de vedere al lui Eden. Unii dintre ei s-au plîns ulterior că
acesta n-a vrut să aibă încredere în ei. Totuşi, nu avea să creeze niciun fel de
grupare pentru a lupta cu liderul său.
Şefii din statul major nu i-au putut da niciun ajutor. Apropo, ei au luat o
poziţie prudentă şi, deşi au subliniat pericolele situaţiei create, nu doreau să se
apropie prea mult de francezi, temîndu-se că asta ne va sili să ne asumăm
obligaţii pe care nu le vom putea îndeplini. Ei erau sceptici cu privire la puterea
militară a Rusiei după curăţenia care a fost efectuată acolo. Au considerat
necesar să abordăm soluţia problemelor noastre ca şi cum am avea trei
duşmani: Germania, Italia şi Japonia, care ne-ar putea ataca simultan, în timp
ce puţini ne-ar putea ajuta. Am putea solicita ca bazele aeriene din Franţa să
fie puse la dispoziţia noastră, dar nu vom fi capabili să trimitem imediat o
armată. Chiar şi această propunere modestă a avut în guvern o rezistenţă
puternică.
Cu toate acestea, a apărut un decalaj clar în legătură cu o problemă

nouă şi specială. În seara zilei de 11 ianuarie 1938, secretarul de stat adjunct
al SUA, Samner Welles, l-a vizitat pe ambasadorul britanic la Washington,
aducînd cu el cu o scrisoare strict confidenţială a preşedintelui Roosevelt către
Chamberlain. În această scrisoare, preşedintele şi-a exprimat profunda
îngrijorare pentru situaţia internaţională care se deteriora şi a propus iniţiativa
unei întîlniri cu reprezentanţii de la Washington ai unor guverne, pentru a
discuta principalele motive ale diferenţelor. Înainte de a face un astfel de pas, a
dorit să cunoască opinia guvernului englez cu privire la acest plan, stipulînd că
niciun alt guvern nu ar trebui să cunoască existenţa sau natura acestei
propuneri. El a cerut un răspuns la această scrisoare cel tîrziu pe 17 ianuarie
şi a precizat că va apela la guvernele Franţei, Germaniei şi Italiei numai dacă
propunerea sa se va confrunta cu „un sprijin cordial şi deplin al guvernului
Majestăţii Sale”. A fost un pas extrem de important şi îndrăzneţ.
Transmiţînd această scrisoare de top secret la Londra, ambasadorul

englez, sir Ronald Lindsay, a scris că, din punctul său de vedere, planul
înaintat de preşedinte era o adevărată încercare de a micşora tensiunea
internaţională şi că, dacă guvernul Majestăţii Sale ar refuza sprijinul său,
acesta va anula succesele cooperării anglo-americane din ultimii doi ani. El a
pagina 111
recomandat guvernului britanic să accepte această propunere în cel mai urgent

mod. Ministerul Afacerilor Externe a primit telegrama de la Washington pe 12
ianuarie şi în aceeaşi seară a trimis o copie primului său ministru, care se afla
în reşedinţa sa de suburbie. A doua zi dimineaţă, a sosit la Londra şi, după
instrucţiunile sale, a fost întocmit un răspuns la scrisoarea preşedintelui. În
acel moment, Eden îşi luase o scurtă vacanţă în sudul Franţei. Răspunsul lui
Chamberlain s-a redus la faptul că, deşi aprecia încrederea preşedintelui
Roosevelt, exprimată prin dorinţa de a se consulta cu el asupra planului
propus de reducere a tensiunilor existente în Europa, ar dori să prezinte
situaţia propriilor sale încercări de a ajunge la un acord cu Germania şi Italia,
în special cu aceasta din urmă.
„Guvernul Majestăţii Sale, la rîndul său, este gata, dacă este posibil cu
aprobarea Ligii Naţiunilor, să recunoască ocupaţia de jure a Abisiniei de către
Italia, dacă este convins că guvernul italian, la rîndul său, arată semne ale
dorinţei de a ajuta la restabilirea încrederii şi a relaţiilor de prietenie.”
Primul ministru menţionînd aceste fapte, scria în continuare că

preşedintele poate judeca dacă propunerea lui ar interfera cu eforturile engleze
şi dacă ar fi mai potrivit să amîne punerea în aplicare a planului american.
Acest răspuns a dezamăgit oarecum preşedintele american. El a spus că

pe 17 ianuarie va da un răspuns scris lui Chamberlain. Scrisoarea
preşedintelui a ajuns la Londra în dimineaţa zilei de 18 ianuarie. În această
scrisoare, scria a fost de acord să amîne punerea în aplicare a propunerii sale,
avînd în vedere faptul că guvernul britanic intenţionează să poarte negocieri
directe, dar a adăugat că este profund preocupat de presupunerea că Londra
va recunoaşte poziţia Italiei în Abisinia. El a considerat că acest lucru va
încuraja mult politica japoneză din Orientul Îndepărtat şi ar produce o
impresie nefavorabilă opiniei publice americane.
Scrisoarea preşedintelui a fost luată în considerare la cîteva şedinţe ale

Comisiei de afaceri externe a guvernului. Eden a reuşit să obţină o schimbare
semnificativă în poziţia iniţială. Cei mai mulţi dintre miniştri au crezut că este
mulţumit, dar nu a lămurit că nu a fost aşa. După aceste întîlniri, două mesaje
au fost trimise la Washington în seara de 21 ianuarie. Esenţa lor a fost că
premierul salută cu căldură iniţiativa preşedintelui, dar nu doreşte să poarte
nicio responsabilitate pentru eşecul ei, dacă propunerile americane vor avea
parte de o primire proastă.
Astfel, Chamberlain a respins propunerea preşedintelui Roosevelt de a

folosi influenţa americană pentru a aduna puterile europene şi a discuta cu ele
pagina 112
posibilitatea unei soluţionări comune, care, desigur, a necesitat, cel puţin

condiţionat, marea puterea a Statelor Unite. Această poziţie a scos la iveală
diferenţe de opinie între premierul britanic şi ministrul său de externe. De ceva
timp, diferenţele lor nu ieşeau din cadrul guvernului, dar acum erau diferenţe
fundamentale.
Era foarte clar că insuccesul provocat preşedintelui de către

Chamberlain nu putea servi drept bază pentru demisia ministrului de externe.
Roosevelt şi-a asumat cu adevărat mari riscuri în domeniul politic intern,
împingînd în mod deliberat Statele Unite pe arena europeană, peste care se
adunau deja nori. Dacă s-ar fi cunoscut cîtuşi de puţin despre schimbul de
opinii care a avut loc, acest lucru ar fi stîrnit toate forţele izolaţioniste. Pe de
altă parte, apariţia Statelor Unite pe arena europeană, sfîşiată de ură şi frică,
nu a fost mai mult decît o încercare de a ieşi din izolare şi poate de a împiedica
un război. Pentru Anglia, era aproape o problemă de viaţă şi de moarte.
Desigur, este dificil de apreciat ce impact ar fi putut avea propunerea
americană pe parcursul evenimentelor din Austria, şi mai tîrziu la München.
Respingerea acestei propuneri - deoarece, în esenţă, a fost o respingere - a
însemnat pierderea ultimei şanse, oricît de slabe, de a salva lumea de tiranie în
alt mod decît pe calea războiului. Chiar şi acum poate provoca uimire modul în
care Chamberlain, atît de plin de sine, cu orizonturile sale limitate şi lipsa de
experienţă în afacerile europene, a îndepărtat mîna întinsă de peste oceanul
Atlantic. Acest episod a demonstrat o uimitoare lipsă de simţ al proporţiei şi
instinct de autoconservare pentru această persoană cinstită, cunoscătoare,
imbuibată de cele mai bune intenţii, căreia i s-a încredinţat soarta ţării
noastre. Acum, este dificil să ne imaginăm chiar şi starea sufletească în care
un astfel de gest a fost posibil.
Ar trebui să amintesc şi despre propunerile de cooperare care au venit de

la ruşi în ajunul München-ului. Dacă poporul englez ar fi ştiut şi ar fi înţeles că
după ce am neglijat apărarea şi am încercat să slăbim apărarea Franţei, a
urmat despărţirea de două naţiuni puternice, ale căror cele mai mari eforturi
au fost necesare pentru salvarea noastră şi a lor, istoria ar fi fost cu totul
diferită. Dar atunci totul a mers atît de uşor zi de zi. Acum, zece ani mai tîrziu,
lecţiile trecutului ne servesc drept fir călăuzitor.
Mergînd, pe 25 ianuarie, la Paris pentru a se consulta cu francezii, Eden

nu putea fi optimist privind la viitor. Acum totul depindea de succesul
negocierilor cu Italia, importanţa cărora am subliniat-o atît de mult în
răspunsurile noastre către preşedinte. Miniştrii francezi au argumentat cu
insistenţă lui Eden necesitatea includerii Spaniei într-un acord general cu
pagina 113
italienii. La 10 februarie, prim-ministrul şi ministrul de externe s-au întîlnit cu

contele Grandi, care a declarat că, în principiu, italienii erau gata să înceapă
un schimb de opinii.
Pe 15 februarie, a devenit cunoscut faptul că în Austria cancelarul

Schuschnigg a respectat cererea germană pentru includerea principalului
agent nazist Seyss-Inquart în funcţia de ministru de interne şi şef al poliţiei
austriece. (Arthur Seyss-Inquart, născut sub numele ceh Arthur Zajtich, jurist şi om politic
austriac, a fost un criminal de război nazist judecat la procesele de la Nürnberg, condamnat la
moarte şi executat pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii.)
Acest eveniment
sumbru nu a împiedicat o criză în relaţiile dintre Chamberlain şi Eden. Pe 18
februarie, s-au întîlnit din nou cu contele Grandi. Aceasta a fost ultima dată
cînd au acţionat împreună. Ambasadorul a refuzat să discute atît poziţia Italiei
în raport cu Austria, cît şi planul englez pentru retragerea voluntarilor sau a
aşa-numiţilor voluntari – de fapt era vorba despre cinci divizii ale armatei
regulate italiene - din Spania. Grandi a propus totuşi să înceapă negocierile
generale la Roma. Primul ministru înclina să accepte această propunere, în
timp ce ministrul de externe s-a opus cu tărie unei astfel de acţiuni.
Au urmat discuţii îndelungate şi şedinţe de guvern (cabinet). Pînă în

prezent, singura relatare de încredere despre aceste evenimente este dată în
biografia lui Chamberlain. C. Felling {Sсhusсhnigg. Ein Reguiem in Rot-Weiss-Rat. S. 37.
Nuremberg Documents (H. M. Stationery Office). Part 1. P. 249. Schuschnigg. Op. cit. P. 51 — 52.} subliniază
că premierul „a lămurit cabinetul că, dacă Eden nu îşi dă demisia, va pleca”.
Eden a considerat inutil să caute o cale de ieşire şi a demisionat la miezul
nopţii de 20 februarie. „Cred că acest lucru îl onorează”, a spus premierul. În
schimb, Lord Halifax a fost numit imediat ministru al afacerilor externe.
Tîrziu, în seara zilei de 20 februarie, stăteam în vechea mea cameră din

Chartwell (unde stau deseori acum) cînd m-au sunat şi m-au informat că Eden
şi-a dat demisia. Mărturisesc că inima mi-a stat şi pentru o vreme valuri
sumbre de disperare mi-au cuprins. De-a lungul vieţii mele lungi am avut
multe perioade de ascensiuni şi coborîşuri. În cele mai grele perioade ale
războiului, care a început curînd, am avut mereu un somn profund. În timpul
crizei din 1940, cînd mi-a fost atribuită o responsabilitate atît de mare, precum
şi în multe alte clipe dificile din următorii cinci ani, puteam să mă arunc în pat
după o zi de muncă şi să dorm pînă cînd eram trezit de ceva urgent. Dormeam
adînc şi mă trezeam cu forţe proaspete, fără să am altceva decît dorinţa de a
aborda problemele pe care mi le aducea poşta de dimineaţă. Totuşi, în acea
noapte de 20 februarie 1938, somnul nu s-a lipit mine. De la miezul nopţii pînă
la zori, am stat întins în pat, cuprins de un sentiment de mîhnire şi frică. În
pagina 114
faţa ochilor mei era o figură singură, puternică, tînără, care se lupta împotriva
curenţilor lungi, întunecaţi, înfiorători ai derivei şi capitulării, plini de calcule
incorecte şi impulsuri slabe. Eu personal aş fi acţionat diferit, dar în acel
moment mi s-a părut că în această persoană s-au întruchipat speranţele
englezilor, speranţele marii naţiuni vechi engleze, care făcuse atît de mult
pentru umanitate şi care încă ar putea da atît de mult. Acum el a plecat. Am
privit cum lumina se strecură încet prin ferestre şi în ochii minţii mele a apărut
o viziune asupra morţii.
Capitolul cincisprezece
Anexarea Austriei (februarie 1938)
În epoca modernă, cînd ţările sînt învinse în război, ele îşi păstrează de
obicei structura, tradiţiile şi secretul arhivelor lor. De data aceasta, cînd
războiul a fost încheiat decisiv, am aflat de întreaga istorie a culiselor
inamicului. Pe baza materialelor care ne-au fost puse la dispoziţie, a fost
posibil să stabilim cu exactitate corectitudinea propriilor informaţii şi idei. Am
văzut deja cum, în iulie 1936, Hitler a instruit Statul Major German să
elaboreze planuri militare pentru ocuparea Austriei, folosite cînd se va stabili
momentul. Această operaţiune a primit numele „Otto”. Cu un an în urmă, pe
24 iunie 1937, a validat aceste planuri cu o directivă specială. În data de 5
noiembrie, Hitler a dezvăluit liderilor forţelor armate planurile sale de viitor.
Germania trebuia să obţină un „spaţiu vital” mai mare. Cel mai probabil poate
fi găsit în Europa de Est: în Polonia, Bielorusia şi Ucraina. Dar pentru a-l
obţine, ar trebui declanşat un război mare şi, prin urmare, nimicită populaţia
pagina 115
care trăieşte în aceste zone. Germania ar trebui să ţină cont de cei doi
„duşmani odioşi”: Anglia şi Franţa, pentru care „un colos german din centrul
Europei ar fi indezirabil”. Prin urmare, profitînd de reuşitele sale în domeniul
producţiei militare, precum şi de ardoarea patriotică exprimată şi trezită de
partidul nazist, ar trebui la prima ocazie să înceapă un război şi să se ocupe de
cei doi adversari, atît timp cît ei nu sînt încă pregătiţi pentru luptă.
Neurath, Fritsch şi chiar Blomberg, care au fost influenţaţi de opiniile

Ministerului Afacerilor Externe german, ale Statului Major General şi ale
corpului de ofiţeri, au fost alarmaţi de această politică. Ei credeau că riscul va
fi prea mare. (♦ Konstantin von Neurath a fost un om politic nazist. Von Neurath a deţinut
funcţia de ministru de externe al Germaniei în perioada 1932 -1938, dar a fost înlocuit de Adolf
Hitler din cauza atitudinii sale faţă de anexările teritoriale ale Germaniei. ♦ Thomas Ludwig
Werner Freiherr von Fritsch a fost membru al Înaltului Comandament al Germaniei. A fost
comandant al armatei germane din 1933 pînă în februarie 1938, cînd a fost forţat să
demisioneze după ce a fost acuzat în mod fals că este homosexual. ♦ Werner Eduard Fritz von
Blomberg a luptat pe frontul de Vest în timpul primului război mondial, a fost numit şef al
Biroului de trupe în timpul Republicii de la Weimar şi ministru de Război şi comandant-şef al
forţelor armate ale Germaniei naziste. A fost primul general care a fost promovat la gradul de
general-feldmareşal în 1936. Adversarul său politic Hermann Göring i-a înscenat procese cu
acuzaţiile de activităţi pornografice ale soţiei şi l-a obligat să demisioneze 27 ianuarie 1938.)
Aceşti oameni de stat au recunoscut că, graţie aplombului Führer-ului,

Germania a întrecut în mod decisiv aliaţii în toate domeniile de reînarmare.
Armata a devenit mai puternică în fiecare lună, declinul intern din Franţa şi
lipsa de fermitate din Anglia au fost factori favorizanţi. Ce înseamnă un an sau
doi cînd totul merge atît de bine ? Pentru a finaliza crearea maşinii militare, e
nevoie de ceva timp şi, dacă Führer-ul pronunţă ocazional discursuri
conciliante, aceste democraţii incapabile şi degenerate se vor limita la discuţii.
Dar Hitler nu era convins de acest lucru. Mintea lui i-a spus că nu poate fi
sigur de victorie. Trebuie să-şi asume riscuri. Trebuie făcut un salt. Succesele
sale i-au dat aripi: mai întîi reînarmarea, apoi serviciul militar obligatoriu, a
urmat Renania şi în fine acordul cu Italia lui Mussolini.
A aştepta pînă cînd totul este gata, înseamnă să aştepţi pînă cînd va fi
prea tîrziu. Este uşor pentru istorici şi alte persoane, care nu au nevoie să
acţioneze zi de zi, să spună că ar putea stăpîni soarta întregii lumi dacă ar
continua să-şi consolideze forţele încă doi-trei ani înainte de a da lovitura. Dar
nu este aşa. În viaţa omului, precum şi în viaţa statului, nu putem fi niciodată
siguri de nimic. Hitler a decis să se grăbească şi să înceapă un război cît timp
era încă în prim-plan.
pagina 116
La 4 februarie 1938, l-a înlăturat pe Fritsch şi a preluat controlul

comandamentului suprem al forţelor armate. Blomberg, al cărui prestigiu în
corpul ofiţerului a fost subminat de o căsătorie necorespunzătoare, a căzut şi
el. Capabil să-şi dicteze voinţa în zone atît de vaste, Führer-ul a stabilit
controlul direct nu numai asupra politicii de stat, ci şi asupra maşinii de
război. În acea perioadă, el avea aproape aceeaşi putere pe care Napoleon o
avea după Austerlitz şi Jena. E drept că nu a avut gloria obţinută datorită
victoriilor personale pe cîmpul de luptă, dar a obţinut deja un triumf în
domeniile politic şi diplomatic. Toţi asociaţii şi adepţii săi au ştiut că aceste
triumfuri au fost cîştigate numai de el numai datorită înţelepciunii şi curajului
său.
Pe lîngă intenţia sa de a include toate popoarele germanice în Reich,

menţionată atît de limpede în Mein Kampf, Hitler a avut două motive care l-au
determinat să dorească anexarea Republicii Austria. Austria era pentru
Germania o uşa către Cehoslovacia şi o poartă larg deschisă spre sud-estul
Europei. De la asasinarea cancelarului Dollfuss de către organizaţia partidului
nazist austriac, în iulie 1934, procesul de subminare a guvernului austriac cu
bani, intrigă şi folosirea forţei nu s-a oprit. Mişcarea nazistă din Austria a
devenit mai puternică cu fiecare succes obţinut de Hitler, atît în Germania cît
şi în lupta sa cu aliaţii. Era necesar să se acţioneze treptat. Oficial, Papen a
primit instrucţiuni de a menţine relaţiile cele mai cordiale cu guvernul austriac
şi de a solicita recunoaşterea oficială a partidul nazist austriac ca organizaţie
legitimă. În acea perioadă, poziţia lui Mussolini a forţat o anumită reţinere.
După uciderea lui Dollfuss, dictatorul italian a zburat la Veneţia pentru a
întîlni şi calma văduva, care şi-a găsit refugiu acolo, iar forţe italiene
semnificative au fost concentrate la graniţa de sud a Austriei. Dar acum, la
începutul anului 1938, au avut loc schimbări decisive în alinierea forţelor în
Europa şi în reevaluarea valorilor. Franţa s-a opus costruirii liniei Siegfried,
bariera de oţel şi beton care devenea din ce în ce mai puternică şi învingerea ei
părea să implice, pentru francezi, costuri uriaşe în oameni. Uşa dinspre vest
era închisă.
Mussolini a fost atras în sistemul german ca urmare a sancţiunilor atît

de ineficiente, care l-au iritat dar fără a-i slăbi cîtuşi de puţin puterea. În mod
evident, şi-a amintit cu plăcere faimoasa zicală a lui Machiavelli: „Oamenii
pedepsesc infracţiunile minore, dar nu şi pe cele grave.” Cel mai important a
fost că democraţiile occidentale au dat în mod repetat dovezi că vor închide
ochii la orice violenţă, atît timp cît nu vor fi atacaţi ei înşişi în mod direct.
Papen a acţionat cu abilitate în sistemul politic al Austriei. Multe figuri
pagina 117
marcante din Austria au cedat presiunii şi intrigii sale. Incertitudinea

predominantă a afectat negativ turismul, care era atît de important pentru
Viena. Şi toate acestea s-au întîmplat pe fundalul activităţilor teroriste cu
bombe, care au zguduit deja fragila republică austriacă.
S-a decis că a sosit ora preluării controlului politicii austriece prin

introducerea în guvernul de la Viena a liderilor partidului nazist austriac,
legalizat cu puţin timp înainte. La 12 februarie 1938, la opt zile după ce Hitler
a preluat Înaltul Comandament german, cancelarul austriac Schuschnigg a
fost chemat la Berchtesgaden. Schuschnigg s-a supus şi a plecat, însoţit fiind
de ministrul său de externe, Guido Schmidt.
Hitler a menţionat fortificaţiile austriece de la graniţă. A fost creat acolo

un sistem defensiv pentru a depăşirea căruia era necesară o operaţiune
militară, ceea ce la rîndul său ar ridica problema păcii şi a războiului. Acum
avem raportul Schuschnigg, care conţine următorul dialog:
„Hitler: E suficient să dau un ordin şi într-o noapte, toate sperietoarele

voastre ridicole de la graniţă vor fi măturate. Credeţi în mod serios că mă puteţi
reţine acolo cel puţin o jumătate de oră ? Cine ştie, poate că într-o dimineaţă
frumoasă voi apare brusc la Viena, ca o furtună de primăvară şi atunci veţi trăi
evenimente cu adevărat importante. Îmi doresc foarte mult să scap Austria de o
astfel de soartă, deoarece această acţiune ar implica multe victime. Căci cu
armata ar intra şi SA-ul meu şi legiunea ! Şi nimeni nu-i va putea opri să se
răzbune, nici măcar eu. V-ar place să transformaţi Austria într-o nouă Spanie ?
Doresc să evit acest lucru dacă este posibil.
Schuschnigg: Voi strînge informaţiile necesare şi voi suspenda toate

lucrările de apărare de la graniţa cu Germania. Desigur, am înţeles că puteţi
invada Austria, dar, domnule cancelar, indiferent dacă ne dorim sau nu, asta va
însemna vărsare de sînge. Nu sîntem singuri pe această lume şi este posibil ca o
astfel de mişcare să însemne război.
Hitler: Este uşor să vorbim despre război, stînd aici în aceste scaune
confortabile. Războiul înseamnă însă suferinţă nesfîrşită pentru milioane de
oameni. Sînteţi gata să vă asumaţi această responsabilitate, domnule
Schuschnigg ? Să nu credeţi că este cineva pe pămînt care mă poate face să
renunţ la deciziile mele ! Italia ? Mussolini şi cu mine avem aceleaşi păreri, iar
cele mai strînse legături de prietenie mă leagă de Italia. Anglia ? Anglia nu va
ridica un singur deget pentru Austria ... Franţa ? Acum doi ani, cînd am intrat în
Renania cu o mînă de batalioane, la acel moment am riscat mult. Dacă Franţa
vorbea atunci, ar fi trebuit să ne retragem ... Dar acum este prea tîrziu pentru
pagina 118
Franţa !” {La 11 iulie 1936, Germania a impus un acord Austriei, obligînd guvernul austriac
să-și coordoneze politica externă cu Germania.}
Această primă conversaţie a avut loc la ora 11 a.m. După un mic dejun
oficial, austriecii au fost chemaţi într-o cameră mică, iar Ribbentrop şi Papen
le-au înmînat un ultimatum scris. Termenii nu erau negociabili. Acesta
includea: numirea nazistlui Seyss-Inquart în funcţia de ministru al ordinii şi
securităţii publice în cabinetul austriac, amnistia generală pentru toţi naziştii
austrieci arestaţi şi includerea oficială a Partidului nazist austriac în frontul
patriotic, care era sub auspiciile guvernului. Ulterior, Hitler a primit cancelarul
austriac:
„Repet că aceasta este ultima dumneavoastră şansă. Mă aştept ca în trei

zile acest acord să fie pus în aplicare.”
În jurnalul său, Jodl scrie:
„Asupra lui Schuschnigg şi Guido Schmidt a fost exercitată din nou cea
mai puternică presiune politică şi militară. La 11 p.m., Schuschnigg semnează un
„protocol”. Cînd Papen l-a condus pe Schuschnigg înapoi cu sania de-a lungul
drumurilor înzăpezite către Salzburg, a spus: «Iată cum arată Führer-ul. Acum aţi
încercat-o pe propria piele. Dar data viitoare veţi petrece un timp mult mai plăcut.
Führer-ul poate fi cu adevărat fermecător.»“
În ziua de 20 februarie, Hitler a spus în Reichstag:
„Sînt încîntat să vă informez, domnilor, că în ultimele zile s-a ajuns la o

înţelegere deosebită cu o ţară care este deosebit de aproape de noi din mai multe
motive. Reichul şi Austria germană sînt legate nu numai pentru că pe teritoriul lor
trăieşte unul şi acelaşi popor, ci şi pentru că aceste ţări au o îndelungată istorie
comună şi o cultură comună. Dificultăţile apărute la îndeplinirea acordului din 11
iulie 1936, ne-au obligat să încercăm eliminarea neînţelegerilor şi obstacolelor
care împiedicau reconcilierea finală {Hitler's Speeches (N. H. Baynes, Editor). Vol 2. P.
1407 — 1408.}. Dacă acest lucru nu ar fi fost făcut, atunci într-o bună zi, în mod
intenţionat sau nu, fără îndoială, s-ar fi putut crea o situaţie intolerabilă şi o
astfel de situaţie ar fi putut duce la o catastrofă din cele mai grave. Sînt încîntat
să vă asigur că asemenea considerente sînt în conformitate cu opiniile
cancelarului austriac, pe care l-am invitat la reşedinţa mea. Acest lucru s-a făcut
cu intenţia de a reduce tensiunea în relaţiile noastre, prin acordarea, în
conformitate cu legile existente, a aceloraşi drepturi legale tuturor cetăţenilor
austro-germani, inclusiv celor care aderă la ideile naţional-socialiste. Alături de
această contribuţie practică pentru pace, va exista o amnistie generală şi
pagina 119
stabilirea unei mai bune înţelegeri între cele două state, ca urmare a unei
cooperări şi mai prietenoase, pe cît posibil, în diverse domenii: politice, personale
şi economice. Toate acestea vor completa acordul din 11 iulie şi nu vor depăşi
sfera de aplicare a acestui acord. În această privinţă, în faţa poporului german,
îmi exprim sincera recunoştinţă cancelarului austriac pentru înţelegerea profundă
şi disponibilitatea sinceră cu care a acceptat invitaţia mea de a lucra împreună
cu mine. Am putut găsi o cale care să răspundă celor mai înalte interese ale
ambelor ţări, deoarece, în final, acestea sînt interesele întregului popor german,
ai cărui fii sîntem toţi, oriunde ne-am născut” {Schuschnigg. Op. cit. P. 66 — 72}.
Ar fi puţin probabil să fie găsit un exemplu mai bun de înşelăciune şi

ipocrizie, care să fie de învăţătură pentru britanici şi americani (Chiar acestă carte
este un exemplu de înaltă înşelăciune şi ipocrizie). Citez această afirmaţie pentru că
este unică în această privinţă. Este uimitor modul în care acest discurs a putut
trezi alte sentimente decît dispreţ în rîndul oamenilor inteligenţi din ţările
libere.
Drama de pe continent s-a desfăşurat în felul său. Mussolini a trimis un

mesaj către Schuschnigg, indicînd că consideră corectă şi plină înţelepciune
poziţia luată de Austria la Berchtesgaden. L-a asigurat de poziţia invariabilă a
Italiei în problema austriacă şi de prietenia sa personală. Pe 24 februarie,
cancelarul austriac a vorbit în parlamentul austriac, salutînd înţelegerea cu
Germania. Dar cu o oarecare asprime, el a subliniat că Austria nu va depăşi
niciodată condiţiile specifice ale acordului. La 3 martie, el a trimis un mesaj
confidenţial lui Mussolini prin ataşamentul militar austriac la Roma,
informîndu-l pe Duce despre intenţia sa de a consolida situaţia politică din
Austria, prin organizarea unui plebiscit. După 24 de ore, a primit un raport al
ataşatului militar austriac de la Roma, care a descris conversaţia cu Mussolini.
Ducele era optimist. Situaţia, a spus el, ar trebui să se îmbunătăţească.
Relaxarea imediată a relaţiilor dintre Roma şi Londra va reduce tensiunea
generală ... În ceea ce priveşte plebiscitul, Mussolini a făcut următorul
avertisment:
„Aceasta este o greşeală. Dacă rezultatul este satisfăcător, oamenii vor

spune că plebiscitul a fost „aranjat”. Dacă rezultatul este slab, poziţia guvernului
va fi instabilă şi dacă nu produce anumite rezultate, atunci este în general inutil.”
Schuschnigg a luat însă o hotărîre fermă. Pe 9 martie, el a anunţat oficial

că va avea loc un plebiscit în întreaga Austria duminică următoare, 13 martie.
Iniţial, nu s-au întîmplat evenimente deosebite. Seyss-Inquart nu părea să
pagina 120
aibă obiecţii la această idee. Cu toate acestea, pe 11 martie, la 5:30 a.m.,

Schuschnigg a sunat de la departamentul de poliţie din Viena şi a spus:
„Acum o oră, graniţa germană din Salzburg a fost închisă. Vameşii

germani au plecat. Legătura pe calea ferată este întreruptă.”
Cancelarul austriac a primit următorul raport de la consulul său general

la München. Acesta a spus că formaţiunile corpului de armată german din
Munchen a fost mobilizat. Zona estimată: Austria ! Mai tîrziu în acea
dimineaţă, Seyss -Inquart a venit la Schuschnigg şi l-a informat că Göring
tocmai i-a spus telefonic că plebiscitul trebuie anulat şi că decizia trebuie luată
într-o oră. Dacă nu este dat niciun răspuns în acest timp, Göring va considera
că Seyss-Inquart nu are voie să vorbească la telefon şi va lua măsurile
adecvate. După ce a aflat de la oficiali înalţi că poliţia şi armata nu erau de
încredere, Schuschnigg l-a informat pe Seyss-Inquart că plebiscitul va fi
amînat. Un sfert de oră mai tîrziu, acesta din urmă s-a întors cu un răspuns
din partea lui Göring, scris în grabă pe o bucată de hîrtie smulse dintr-un
caiet:
„Situaţia nu poate fi salvată decît dacă cancelarul demisionează imediat şi

dacă, în două ore, Seyss-Inquart nu este numit cancelar. Dacă nu se face nimic
în acest timp, va începe invazia germană a Austriei.” {Felling. Op. cit. P. 347 — 348.}.
Schuschnigg s-a dus la preşedintele Miklas şi i-a înmînat demisia. În

timp ce se afla în biroul preşedintelui, i s-a dat un mesaj decriptat din partea
guvernului italian, care spunea că nu poate da niciun sfat. Bătrînul preşedinte
s-a încăpăţînat:
„Deci, la momentul decisiv, am rămas singur”.
El s-a încăpăţînat să refuze să numească un cancelar nazist. El a decis

ferm să-i oblige pe nemţi să meargă la acţiuni ruşinoase şi violente. Naziştii
erau bine pregătiţi pentru acest lucru. A doua zi, 11 martie, Hitler a ordonat
forţelor armate germane să ocupe Austria. Operaţiunea Otto, hotărîtă cu mult
timp şi atît de atent pregătită, a început.
Intrarea triumfală în Viena a fost visul caporalului austriac. În noaptea

de sîmbătă, 12 martie, partidul nazist din Capitală a intenţionat să pună în
scenă o procesiune cu torţe pentru întîmpinarea eroului-cîştigător. Dar nu a
venit nimeni. Prin urmare, trei bavarezi dezorientaţi, din serviciul de
intendenţă, care au ajuns cu trenul spre a pregăti apartamente pentru trupele
invadatoare, au fost purtaţi pe braţe pe străzile oraşului. Motivul eşecului
pagina 121
acestui plan nu a devenit cunoscut prea curînd. Maşina germană de război a

trecut zdrăngănind peste graniţă şi s-a blocat la Linz. (Heinz Guderian „Amintirile
unui soldat”: Evident, Winston Churchill a fost dezinformat. În măsura în care ştiu, în data de 12
martie din Bavaria la Viena nu a ajuns nici un tren militar. Se pare că „cei cîţiva bavarezi
dezorientaţi”, au venit la Viena, numai pe calea aerului. „Armada” motorizată germană, e drept,
a fost oprită în Linz, dar am făcut-o doar pentru a organiza întîlnirea cu Hitler. În caz contrar,
trupele ar fi fost la Viena chiar în după-amiaza aceleiaşi zile. Vremea a fost rea, în a doua
jumătate a zilei a început să plouă iar pe timp de noapte s-a iscat o furtună mare. Singurul drum
pe care trupele se puteau deplasa de la Linz la Viena, în multe locuri era în lucru, tocmai în acel
moment se desfăşurau lucrări de reparaţii, iar celelalte porţiuni erau, de asemenea, într-o stare
foarte proastă. Cele mai multe dintre tancuri au ajuns la Viena fără niciun incident. Blocaje ale
artileriei grele nu au avut loc pentru simplu motiv că nu am avut artilerie grea. De asemenea,
congestionarea traficului rutier a fost o pură invenţie... Generalul Reichenau a fost numit
comanant al Grupului 4 de armate la data de 4 februarie 1938 şi nu putea fi făcut responsabil
pentru întreruperile aleatorii pe partea materială deoarece era în noua sa funcţie de doar cinci
săptămîni. Predecesorul său general-colonelul von Brauchitsch, de asemeni, nu poate fi învinuit
deoarece a deţinut această funcţie o scurtă perioadă de timp. Aşa cum am pomenit, m-a întîlnit
cu Hitler la intrarea în Linz. El nu arăta deloc a fi furios. Dimpotrivă. Era, poate, prima dată
cînd îl vedeam bucuros, foarte emoţionat. În timpul discursului ţinut de Hitler din balconul
primăriei din Linz, în faţa mulţimii entuziasmate, am stat alături de el şi am avut posibilitatea
deplină de a-l observa. Lacrimi reale curgeau pe faţa sa, era evident că nu reprezentau un gest
teatral. Noi, în acel moment, aveam în diverse faze de execuţie tancuri grele şi artilerie grea. La
unităţi, aveam doar puţine exemplare. Ponderea o reprezentau tancurile uşoare. Transportul
tehnicii grele pe cale ferată spre Viena reprezintă un non sens. Niciun general n-a fost certat, în
orice caz, eu nu am ştiut nimic. Mie, personal, Hitler mi s-a adresat foarte politicos în acele zile
În ciuda vremii excelente şi a condiţiilor bune,
de martie, atît la Linz cît şi la Viena.)
majoritatea tancurilor se defectaseră. Au fost descoperite defecte la artileria
motorizată grea, iar drumul de la Linz la Viena a fost blocat cu vehicule grele
oprite. Responsabilitatea pentru congestionare, care a arătat că în această
etapă a reconstrucţiei armata germană nu era încă pe deplin pregătită, a fost
atribuită comandantului Grupului 4 de armate, generalul favorit al lui Hitler,
von Reichenau.
Trecînd cu maşina prin Linz, Hitler a văzut această congestie şi a devenit

furios. Tancuri uşoare au fost scoase din convoi şi au intrat în Viena în
dezordine duminică dimineaţă devreme. Vehiculele blindate şi armele grele de
artilerie motorizată au fost încărcate pe platformele feroviare şi numai în acest
mod au reuşit ceremonia. Poze cunoscute îl arată pe Hitler călărind pe străzile
Vienei printre mulţimi jubilante sau înspăimîntate de oameni. Dar acest
moment de glorie mistică a fost umbrit de un element de îngrijorare. Führer-ul
s-a înfuria cu defectele evidente ale maşinii sale militare. El s-a năpustit
asupra generalilor săi, dar ei nu au rămas datori. Aceştia i-au amintit de
dorinţa lor de a-l asculta pe Fritsch şi au luat act de avertismentul său că
Germania nu trebuia să rişte un conflict mare. Dar aparenţele au fost
pagina 122
respectate. Au avut loc sărbători oficiale şi parade. Duminică, după ce trupele

germane şi naziştii austrieci au pus stăpînire pe Viena, Hitler a proclamat
lichidarea Republicii Austria şi anexarea teritoriului său la Reich-ul german.
La acea vreme, Ribbentrop urma să părăsească Londra şi să ia în primire

postul de ministru al afacerilor externe al Germaniei. Chamberlain a organizat
un mic dejun de rămas bun la Downing Street 10; eu şi soţia mea am acceptat
invitaţia primului ministru de a participa la micul dejun. La masă erau
şaisprezece persoane. Soţia mea stătea lîngă sir Alexander Cadogan, la un
capăt al mesei. Aproximativ la mijlocul micului dejun, un curier de la
Ministerul Afacerilor Externe i-a înmînat o geantă. A deschis-o şi s-a cufundat
în lectură. Apoi s-a ridicat, s-a plimbat în jurul mesei, s-a dus la premier şi i-a
înmînat nota şi, deşi, judecînd după comportamentul lui Cadogan, nu s-a
întîmplat nimic special, mi-a atras involuntar atenţia faptul că premierul a
rămas cufundat în gînduri. Cadogan s-a întors cu hîrtia la locul său. Ulterior
am fost informat despre conţinutul acestei note. Acesta afirma că Hitler a
invadat Austria şi că unităţile mecanizate germane avansau rapid spre Viena.
Micul dejun a continuat ca de obicei, dar în curînd doamna Chamberlain,
primind un fel de semnal de la soţul ei, s-a ridicat şi ne-a invitat:
„Haideţi să mergem cu toţii la sufragerie să bem o cafea”.
Am mers acolo, dar pentru mine şi pentru unii dintre ceilalţi oaspeţi a
fost clar că soţii Chamberlain au căutat să termine primirea cît mai curînd
posibil. Unele îngrijorări i-au cuprins pe cei prezenţi. Toţi stăteau pregătiţi să-şi
ia rămas bun de la oaspeţii de onoare. Însă Ribbentrop şi soţia sa nu păreau să
observe nimic. Dimpotrivă, au rămas aproape o jumătate de oră, ocupînd gazda
cu o conversaţie plină de vervă. Într-una din aceste clipe m-am dus la doamna
Ribbentrop şi, luîndu-mi la revedere de la ea, mi-a spus:
„Sper că Anglia şi Germania îşi vor menţine relaţiile de prietenie.” „Vedeţi,

doar nu le vor rupe singure”, a continuat ea, cochetă.
Sînt sigur că amîndoi ştiau perfect ce s-a întîmplat, dar au considerat că

este o mişcare abilă să-l împiedice pe prim-ministru în îndatoririle sale şi să-l
îndepărteze de telefon. Chamberlain s-a adresat în cele din urmă
ambasadorului: „Trebuie să-mi cer scuze, dar acum sînt nevoit să mă ocup de
chestiuni urgente”, şi fără să mai adauge ceva, a părăsit camera de zi.
Ribbentrop-ii încă mai zăboveau, dar majoritatea dintre noi, cu diverse
pretexte, am plecat acasă. Aceasta a fost ultima dată cînd l-am văzut
Ribbentrop - pînă în momentul în care a fost spînzurat.
pagina 123
Ultrajul adus Austriei şi cucerirea frumoasei Viene cu toată gloria,

cultura şi contribuţia sa la istoria Europei au fost o mare lovitură pentru mine.
A doua zi după aceste evenimente, pe 14 martie, am spus în Camera
Comunelor:
„Este dificil de exagerat gravitatea evenimentelor din 12 martie. Europa s-

a confruntat cu un program de agresiune bine planificat şi calculat. Acest
program a fost realizat pas cu pas, şi nu numai pentru noi, ci şi pentru alte ţări,
există o singură alegere: fie ne supunem, cum a făcut Austria, fie să luăm măsuri
eficiente; mai există timp pentru a evita pericolul şi, dacă este imposibil să-l
evităm, atunci trebuie să-i facem faţă. Cîte resurse trebuie să cheltuim acum
pentru a ne asigura securitatea şi pentru a menţine pacea, dacă aşteptăm pasivi
evoluţia evenimentelor ? Cîţi prieteni ne vor întoarce spatele, cîţi aliaţi potenţiali
vor fi atraşi în acest vîrtej teribil unul după altul ? De cîte ori va reuşi cacialmaua
pînă cînd în cele din urmă forţele voe fi adunate ? ... În ce poziţie ne vom găsi, de
exemplu, peste doi ani, cînd armata germană va fi cu siguranţă mult mai mare
decît cea franceză şi cînd toate ţările mici vor fugi de la Geneva pentru a-şi
exprima respectul pentru puterea mereu în creştere a sistemului nazist şi pentru
a fi de acord cu naziştii în condiţiile cele mai bune pentru ele ?”
Şi mai departe:
„Viena este centrul de comunicaţii pentru toate ţările care au făcut parte
din vechiul Imperiu Austro-Ungar şi pentru ţările din sud-estul Europei. Dunărea
pe o întindere mare este acum în mîinile germanilor. După ce a pus stăpînire pe
Viena, Germania nazistă a putut stabili controlul militar şi economic asupra
tuturor comunicaţiilor din sud-estul Europei: autostradă, rîu şi cale ferată.
Cehoslovacia este în prezent izolată atît din punct de vedere economic, cît şi
militar. Punctul de tranzit pentru comerţul său prin Hamburg, prevăzut de
tratatul de pace, desigur, poate fi închis în orice moment. Rutele sale feroviare şi
fluviale care merg spre sud şi mai departe spre sud-est pot fi tăiate în orice
moment. Tranzacţiilor sale îi pot fi impuse taxe exorbitante. Aceasta este o ţară
care a fost cîndva cea mai mare zonă industrială a vechiului Imperiu Austro-
Ungar. Acum este înconjurată şi poate fi întreruptă imediat dacă, ca urmare a
discuţiilor în curs, nu se vor lua măsuri pentru protejarea comunicaţiilor
Cehoslovaciei. Poate fi într-o clipă izolată de sursele sale de materii prime din
Iugoslavia şi de pe pieţele naturale pe care le-a creat. Viaţa economică a acestui
mic stat poate fi foarte afectată de actul de violenţă care a avut loc noaptea
trecută.”
pagina 124
De această dată, o alarmă a venit de la ruşi, care pe 18 martie au propus

convocarea unei conferinţe pentru analiza situaţiei. Aceştia doreau să discute,
cel puţin în termeni generali, modalităţile şi mijloacele de punere în aplicare a
Pactului franco-sovietic în cadrul Ligii Naţiunilor în cazul unei ameninţări
grave la adresa păcii din partea Germaniei. Această ofertă a întîmpinată cu
răceală la Paris şi Londra. Guvernul francez avea alte preocupări. Greve de
amploare aveau loc la fabricile de avioane; armatele lui Franco au pătruns
adînc pe teritoriul Spaniei comuniste. Chamberlain era sumbru şi plin de
scepticism. Evaluarea sa asupra pericolelor viitoare şi a modului de a le aborda
era fundamental diferită de a mea. La acea vreme, am insistat că doar
încheierea alianţei franco-anglo-ruse va da speranţa de a restrînge elanul
naziştilor.
Felling spune că starea de spirit a premierului se vedea din scrisoarea

din 20 martie către sora sa:
„Planul Marii Uniri, aşa cum o numeşte Winston, mi-a venit în minte cu
mult înainte ca Winston să-l menţioneze. Am vorbit cu Halifax pe această temă şi
am transmis acest plan şefilor de stat major şi experţilor Ministerului Afacerilor
Externe. Aceasta este o idee foarte atractivă. Într-adevăr, se pot spune multe în
apărarea ei pînă cînd te apropii de ea din punct de vedere al punerii sale în
practică. După aceea, tentaţia ei se estompează. Este suficient să ne uităm la
hartă pentru a vedea că Franţa şi noi nu putem face nimic pentru a salva
Cehoslovacia de la invazia germanilor, dacă aceştia din urmă se decid să facă
un astfel de pas ... Prin urmare, am abandonat toate gîndurile de a oferi garanţii
Cehoslovaciei sau Franţei în legătură cu obligaţiile sale faţă de această ţară”
{Documente de la Nürnberg. Partea 2. P. 4.}.
În orice caz, a fost luată o anumită decizie. Dar a fost luată pe baza unor
presupuneri incorecte. În războaiele moderne între marile puteri sau alianţe,
apărarea anumitor regiuni nu poate fi asigurată doar prin eforturi locale.
Trebuie să ţinem cont de balanţa enormă a întregului front al ostilităţilor. Acest
lucru se aplică şi mai mult politicii în perioada precedentă războiului, cînd
războiul poate fi încă împiedicat. Şefii de stat major şi experţii Ministerului
Afacerilor Externe, desigur, nu au fost nevoiţi să-şi încordeze abilităţile mentale
pentru a putea spune prim-ministrului că flota engleză şi armata franceză nu
pot fi dislocate în munţii Boemiei ca barieră între Republica Cehoslovacă şi
armata de invazie nazistă. Acest lucru era clar dintr-o singură privire la hartă.
Cu toate acestea, chiar şi în acel moment, încrederea că trecerea frontierei
Boemiei ar presupune un război general în Europa putea preveni sau amîna
următorul act de agresiune al lui Hitler. Cît de mult a greşit Chamberlain în
pagina 125
concluziile sale personale, se poate vedea în garanţia acordată Poloniei la un an

după ce valoarea strategică a Cehoslovaciei a fost distrusă, iar puterea şi
prestigiul lui Hitler aproape că s-au dublat !
La 24 martie 1938, vorbind în Camera Comunelor, prim-ministrul ne-a

prezentat opinia sa cu privire la pasul făcut de ruşi:
„Guvernul Majestăţii Sale consideră că o consecinţă indirectă, dar în niciun

caz mai puţin inevitabilă a acţiunilor propuse de guvernul sovietic, ar fi o creştere
a tendinţei de a crea grupări izolate de ţări, care, potrivit guvernului Majestăţii
Sale, ar fi în detrimentul cauzei păcii în Europa.” (Această opinie iraţională a lui
Chamberlain n-avea nicio legătură cu mesajul sovietic. Era pur şi simplu o reacţie faţă de o
ţară pentru care avea o aversiune patologică)
Cu toate acestea, premierul nu a putut ignora faptul neplăcut că

„încrederea internaţională a fost zguduită” şi că, mai devreme sau mai tîrziu,
guvernul va trebui să stabilească obligaţiile Marii Britanii faţă de Europa. Care
vor fi obligaţiile noastre în Europa Centrală ?
„Dacă izbucneşte un război, este puţin probabil să afecteze doar pe cei

care şi-au asumat obligaţii legale. Este imposibil să prezicem unde se va încheia
şi care vor fi guvernele implicate în aceasta.”
De asemenea, trebuie menţionat faptul că argumentul privind nocivitatea

„grupărilor izolate de ţări” îşi pierde valoarea în faţa alternativei în care
agresorul ocupă o ţară după alta. Mai mult, toate problemele de justiţie în
relaţiile dintre ţări erau, de asemenea, ignorate. La urma urmei, exista Liga
Naţiunilor şi statutul acesteia. A fost prezentat apoi jaloanele acţiunii primului
ministru: presiunea diplomatică simultană asupra capitalelor Berlin şi Praga,
calmarea Italiei şi definirea obligaţiilor noastre strict limitate faţă de Franţa.
Pentru înfăptuirea primelor două măsuri, a fost extrem de importantă
determinarea cu atenţie şi acurateţe a celei de-a treia.
pagina 126
Capitolul şaisprezece
Cehoslovacia
Se părea că întrebarea dacă Anglia şi Franţa au acţionat inteligent sau

prost în cazul München va fi subiectul multor dezbateri între istorici. Cu toate
acestea, astfel de dispute au devenit puţin probabile datorită noilor informaţii
obţinute din surse germane, în special în procesul de la Nürnberg. Au existat
două probleme principale controversate: în primul rînd, dacă acţiunea decisivă
a Angliei şi a Franţei l-ar fi putut determina pe Hitler să se retragă sau să
provoace răsturnarea sa ca urmare a unei conspiraţii militare şi, în al doilea
rînd, dacă în anul crizei de la München (1938) situaţia puterile occidentale era
mai bună decît cea a Germaniei, comparativ cu situaţia de la izbucnirea
războiului în septembrie 1939.
Multe volume au fost deja scrise şi încă vor fi scrise despre criza care s-a
încheiat la München cu sacrificarea Cehoslovaciei. Prin urmare, intenţionez să
ofer aici doar cîteva fapte de bază şi să stabilesc sfera evenimentelor. În mod
inevitabil, s-a pornit de la hotărîrea lui Hitler de a reuni toţi germanii în Marele
Reich şi de a continua extinderea către Est, precum şi din convingerea lui că
liderii Franţei şi Angliei nu vor lupta, deoarece erau paşnici şi nu doreau să se
reînarmeze. În Cehoslovacia a fost aplicată o tactica obişnuită, care a avut la
bază plîngerile exagerate ale germanilor din Sudetenland (regiunea Sudetă).
Campania împotriva Cehoslovaciei a fost lansată public de Hitler în Reichstag
la 20 februarie 1938. „Peste zece milioane de germani”, spunea el, „locuiesc în
două state adiacente Germaniei.” Protejarea acestor compatrioţi şi asigurarea
lor cu „libertate a comunităţii în general dar şi personală, politică şi ideologică”
- era datoria Germaniei. O astfel de declaraţie publică despre intenţia
guvernului german de a manifesta interesul pentru situaţia germanilor din
Austria şi Cehoslovacia a fost direct legată de planurile secrete ale ofensivei
politice a Germaniei în Europa. Guvernul nazist al Germaniei a urmărit în mod
deschis două obiective: absorbţia de către Reich a tuturor minorităţilor
germane din străinătate şi extinderea spaţiului său vital în Est. Scopul mai
puţin anunţat al politicii germane era de natură militară. Acest obiectiv a fost
eliminarea Cehoslovaciei, care avea o potenţială semnificaţie pentru o bază
aeriană a Rusiei şi ca aliat militar al anglo-francezilor în caz de război. Încă din
iunie 1937, Statul Major German, urmînd instrucţiunile lui Hitler, întocmea
activ planuri pentru invazia şi distrugerea statului cehoslovac.
pagina 127
În unul dintre proiecte se spunea:
„Scopul şi sarcina unui atac brusc al forţelor armate germane ar trebui să

elimine de la începutul şi pînă la sfîrşitul războiului ameninţarea din spate cu
operaţiuni occidentale lansate din Cehoslovacia şi să priveze aviaţia rusă de cele
mai importante baze operaţionale din Cehoslovacia” { Hitler's Speeches. Vol. 2. P.
1571.}.
Faptul că democraţiile occidentale s-au împăcat cu înrobirea Austriei de

către germani l-a încurajat pe Hitler, care a început să-şi ducă mai departe la
îndeplinire planurile pentru Cehoslovacia. Instituirea controlului militar asupra
Austrieia fost, de fapt, considerată o condiţie necesară pentru atacul asupra
bastionului numit Boemia. În toiul invaziei Austriei, Hitler i-a spus în
automobil generalului Halder:
„Acesta va fi un mare inconvenient pentru cehi.”
Halder a înţeles imediat întregul sens al acestei observaţii, care i-a

aruncat o lumină asupra viitorului. A văzut intenţiile lui Hitler şi, în acelaşi
timp, ignoranţa sa militară din punctul de vedere a lui Halder.
„Pentru armata germană, a explicat Halder, era aproape imposibil să

atace Cehoslovacia din sud. Singura cale ferată prin Linz era prea la vedere şi
nu se punea problema surprizei”.
Cu toate acestea, principala gîndire politică şi strategică a lui Hitler era

corectă. Zidul de Vest creşte şi, apropiindu-se de finalizare, el aducea deja
amintiri teribile despre Somme şi Paschendale armatei franceze. Hitler era
convins că nici Anglia, nici Franţa nu vor lupta.
În ziua în care armata germană a intrat în Austria, potrivit unui raport al

ambasadorului francez la Berlin, Göring i-a oferit trimisului cehoslovac la
Berlin o asigurare solemnă că Germania nu „avea nicio intenţie rea în ceea ce
priveşte Cehoslovacia”. La 14 martie, prim-ministrul francez Blum a anunţat
solemn trimisului cehoslovac la Paris că Franţa îşi va îndeplini necondiţionat
obligaţiile cu privire la Cehoslovacia. Aceste asigurări diplomatice nu puteau
ascunde realitatea sumbră. Întreaga situaţie strategică de pe continent s-a
schimbat. Germania ar putea acum să-şi concentreze atît argumentele, cît şi
armata direct împotriva frontierelor de vest ale Cehoslovaciei. Regiunile de
frontieră din această ţară erau locuite de germani şi exista un partid agresiv şi
activ al naţionalistilor germani care erau gata să joace rolul „coloanei a cincea”
în caz de ciocnire. Pe 10 aprilie, guvernul francez a fost reorganizat. Daladier a
pagina 128
devenit prim-ministru şi Bonnet ministru pentru afaceri externe. Cei doi au

fost responsabili pentru politicile Franţei în următoarele luni cruciale.
În speranţa că va împiedica Germania să facă şi alte agresiuni, guvernul

britanic, în conformitate cu decizia lui Chamberlain, a început să caute
acorduri cu Italia pe tema regiunii mediteraneene. Un astfel de acord ar
consolida poziţia Franţei şi ar permite atît francezilor, cît şi britanicilor, să se
concentreze asupra evenimentelor din Europa Centrală. Mussolini, într-o
anumită măsură mulţumit de plecarea lui Eden şi a simţind puterea poziţiei
sale, nu a respins pocăinţa Angliei; la 16 aprilie 1938, a fost semnat un acord
anglo-italian care a dat efectiv Italiei mîna liberă în Abisinia şi Spania, în
schimbul bunăvoinţei sale dubioase în Europa Centrală.
Hitler a monitorizat vigilent situaţia. De asemenea, era important pentru

el să ştie de partea cui va fi Italia în cazul unei crize europene. La o întîlnire cu
şefii de stat major de la sfîrşitul lunii aprilie, el a discutat despre cum să
forţeze o soluţie la această problemă.
Mussolini dorea mînă liberă în Abisinia. În ciuda acordului guvernului

britanic, el ar putea avea nevoie în cele din urmă de sprijinul Germaniei în
această aventură. În acest caz, el s-ar împăca cu acţiunile Germaniei împotriva
Cehoslovaciei. La soluţionarea problemei cehe, Italia va fi de partea Germaniei.
Desigur, declaraţiile unor oameni de stat englezi şi francezi au fost studiate la
Berlin. Acolo, ei au remarcat cu satisfacţie intenţia acestor puteri occidentale
de a-i convinge pe cehi să demonstreze prudenţă în interesul păcii în Europa.
Partidul nazist din Sudetenland, condus de Henlein, şi-a formulat pînă la acea
dată cererile de autonomie pentru regiunile de graniţă ale Cehoslovaciei cu
Germania. Acest program a fost prezentat pe 24 aprilie într-un discurs al lui
Henlein în Carlsbad. La scurt timp după aceea, trimişii englezi şi francezi la
Praga l-au vizitat pe ministrul de externe cehoslovac pentru a-şi exprima
speranţa că guvernul ceh va face tot posibilul pentru soluţionarea acestei
probleme.
În ziua de 17 mai, au început negocierile privind chestiunea Sudetenland

între guvernul ceh şi Henlein, care l-au vizitat pe Hitler în călătoria de
întoarcere. În Cehoslovacia veneau alegerile municipale şi, ca pregătire pentru
acestea, guvernul german a lansat un război al nervilor. Zvonuri persistente
circulau deja cu privire la mişcarea trupelor germane către graniţa cehă. Pe 20
mai, sir Neville Henderson a fost solicitat să facă o interogare în acest sens la
Berlin. Negările germane nu i-au liniştit pe cehi, care în noaptea de 21 mai au
emis un ordin de mobilizare parţială a armatei.
pagina 129
Acum era necesar să avem în vedere intenţiile germanilor. Hitler a ajuns

deja la concluzia că nici Franţa, nici Anglia nu vor lupta pentru Cehoslovacia.
La 28 mai, şi-a convocat consilierii şefi şi a dat ordine să se pregătească pentru
un atac asupra Cehoslovaciei. Ulterior a vorbit despre acest lucru public într-
un discurs în Reichstag din 30 ianuarie 1939 (Clădirea parlamentului german,
numită Reichstag, este situată în în centrul Berlinului în cartierul Berlin-Tiergarten. Tot
Reichstag s-a numit şi parlamentul german din timpul Imperiului German.):
„Avînd în vedere această provocare intolerabilă... am decis să rezolv o

dată pentru totdeauna, şi de această dată radical, problema germanilor din
Sudetenland. Pe 28 mai, am dat ordin, în primul rînd, să fie pregătită pentru 2
octombrie o acţiune militară împotriva acestui stat şi, în al doilea rînd, pentru
o extindere uriaşă şi accelerată a frontului nostru de apărare în Occident.” {
Hitler's Speeches. Vol. 2. P. 1571.}
Totuşi, consilierii militari ai lui Hitler nu au împărtăşit în unanimitate o

încredere nelimitată. Avînd în vedere superioritatea încă extraordinară a
forţelor aliate (cu excepţia aviaţiei), era imposibil de convins generalii germani
că Anglia şi Franţa vor rezista provocării Führer-ului şi nu vor răspunde
militar. Pentru a învinge armata cehoslovacă şi pentru a rupe sau ocoli linia
cetăţilor Boemiei, ar fi fost nevoie de aproape 35 de divizii. Comandanţii
germani ai forţelor armate l-au informat pe Hitler că armata cehă trebuie
considerată pregătită pentru luptă şi dotată cu arme şi echipamente moderne.
Deşi fortificaţiile Zidului de Vest, sau Linia Siegfried, existau deja ca structuri,
acestea erau încă departe de a fi finalizate. Astfel, la momentul atacului asupra
cehilor, pentru apărarea întregii frontiere de vest a Germaniei împotriva
armatei franceze, care putea mobiliza 100 de divizii, germanii ar avea doar 5
divizii active şi 8 divizii de rezervă. Generalii erau îngroziţi de acest risc, ştiind
că, dacă ar mai aştepta cîţiva ani, armata germană ar putea deveni din nou
stăpînă pe situaţie.
Deşi corectitudinea calculelor politice ale lui Hitler avea deja dovezi sub
forma pacifismului şi slăbiciunii arătate de aliaţi în timpul introducerii
serviciului militar obligatoriu în Germania, precum şi asupra problemei
regiunii Rinului şi a Austriei, Înaltul Comandament german nu putea crede că
Hitler va avea succes pentru a patra oară jucînd la cacialma. Oamenilor
raţionali li s-a părut imposibil ca marile naţiuni victorioase, cu evidentă
superioritate militară, să nu oprească din nou calea dictată lor nu numai din
datorie şi onoare, ci şi din bun simţ şi prudenţă. În afară de toate acestea mai
exista şi Rusia, legată de Cehoslovacia prin legăturile slavilor, ocupa la acea
vreme o poziţie foarte ameninţătoare în ceea ce priveşte Germania.
pagina 130
Relaţiile Rusiei sovietice cu Cehoslovacia ca ţară şi personal cu

preşedintele Benes s-au bazat pe o prietenie strînsă şi de durată. Acest lucru s-
a datorat unei afinităţi rasiale cunoscute, precum şi unor evenimente relativ
recente care necesită o explicaţie succintă. Preşedintele Beneš mi-a spus
această poveste la Marrakech, unde m-a vizitat în ianuarie 1944.( Edvard Beneš
[pronunţare Edvard Beneş] a fost un om politic ceh, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al
Cehoslovaciei de două ori, între anii 1935-1938 şi 1939-1948. El a fost, de asemenea, ministru
al afacerilor externe [1918-1935], prim-ministru al Cehoslovaciei [1921-1922] şi preşedinte al
În 1935, Hitler i-a oferit lui Beneš, în schimbul
Cehoslovaciei în exil [1939-1945])
unei garanţii a neutralităţii sale în cazul unui război franco-german,
respectarea integrităţii Cehoslovaciei sub toate aspectele. Cînd Beneš a
subliniat obligaţia contractuală de a acţiona în astfel de cazuri împreună cu
Franţa, ambasadorul Germaniei a răspuns că nu este necesară denunţarea
acordului. Va fi suficient să denunţe acordul la momentul potrivit - dacă va
veni acel moment - refuzînd pur şi simplu mobilizarea şi luarea unei atitudini.
Mica republică nu putea accepta în mod clar o asemenea propunere. Deja se
temea foarte mult de Germania, mai ales că aceasta din urmă putea în orice
moment să creeze dificultăţi extreme şi o ameninţare serioasă pentru
Cehoslovacia dacă ar exagera şi pune problema germanilor din Sudeten. Prin
urmare, cehii au lăsat propunerea fără comentarii, fără a promite nimic şi, mai
bine de un an, nu s-a mai pus problema.
În toamna anului 1936, preşedintele Beneš a primit o notificare de la un

înalt oficial militar din Germania că, dacă vrea să profite de oferta Führer-ului,
ar trebui să se grăbească, întrucît în Rusia se vor întîmpla în curînd
evenimente care vor face inutil orice ajutor posibil partea Beneš pentru
Germania. În timp ce Beneš se gîndea la această aluzie alarmantă, a aflat că
prin intermediul ambasadei sovietice la Praga, s-a făcut o legătură între înalţi
oficiali din Rusia şi guvernul german. Acesta a fost unul dintre elementele aşa-
numitei conspiraţii a militarilor şi a vechii gărzi a comuniştilor, care au căutat
să-l răstoarne pe Stalin şi să instituie un nou regim bazat pe orientarea pro-
germană. Fără a pierde timpul, preşedintele Beneš i-a spus lui Stalin tot ce a
putut afla {Există dovezi că informațiile primite de Beneš au fost raportate de poliția cehă,
OGPU, care dorea ca Stalin să primească aceste informații de la o sursă străină prietenoasă.
Aceste informații nu diminuează serviciile prestate de Beneš lui Stalin și, prin urmare, nu
contează. - Nota autorul. ― Versiunea autorului exprimată în notă nu este acceptată de
documente. Dovezile publicate în ultimii ani cu privire la „cazul Tuhacevski” sugerează că acest
„caz” a fost fabricat în departamentul lui Himmler și transferat la NKVD în 1937 prin
A urmată de o epurare nemiloasă,
reprezentanții Cehoslovaciei (cu participarea Beneš).}.
dar posibil utilă a aparatului militar şi politic din Rusia sovietică şi de o serie
de procese în ianuarie 1937, în care Vîşinski a acţionat atît de genial ca
pagina 131
procuror de stat. (Andrei Ianuarievici Vîşinski a fost un jurist şi diplomat rus şi sovietic de
origine poloneză, membru al Partidului Comunist din 1920 şi membru al Comitetului Central
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1939. El a fost cunoscut ca procuror general al
URSS în procesele publice de la Moscova din vremea lui Stalin şi la Procesele de la Nürnberg. A
îndeplinit şi funcţia de ministru al afacerilor externe al URSS în anii 1949–1953, succedîndu-i
lui Viaceslav Molotov. Vîşinski a primit Premiul Stalin în 1947.)
Deşi este foarte puţin probabil ca acei comuniştii din vechea gardă să se
alăture armatei sau invers, ei erau, fără îndoială, invidioşi pe Stalin care i-a
înlocuit. Prin urmare, putea fi convenabil să scape de ei în conformitate cu
obiceiurile unui stat totalitar. Zinoviev, Buharin, Radek şi alţii dintre liderii
iniţiali ai revoluţiei, mareşalul Tuhacevski, care a reprezentat Uniunea
Sovietică la încoronarea regelui George al VI-lea şi mulţi dintre ofiţerii de vîrf ai
armatei au fost executaţi. Lui Chamberlain şi Cartierului General militar al
Angliei şi al Franţei, epurarea din 1937 li se păreau mai presus de toate o
debandadă internă a armatei ruseşti. Şi-au format ideea că ura violentă şi
răzbunarea va rupe Uniunea Sovietică. Aceasta a fost, poate, o exagerare: un
sistem de guvernare bazat pe teroare ar putea fi întărit prin afirmarea fără milă
şi cu succes a puterii sale. O importanţă primordială pentru povestea noastră
are apropierea dintre Rusia şi Cehoslovacia, precum şi dintre Stalin şi Beneš.
Cu toate acestea, nici fricţiunile interne din Germania, nici relaţia dintre
Stalin şi Beneš nu au fost cunoscute lumii exterioare şi nu au primit aprecieri
adecvate din partea miniştrilor britanici şi francezi. Linia Siegfried, chiar dacă
incompletă, le părea un obstacol teribil. Deşi armata germană apăruse recent,
dimensiunea exactă şi puterea sa militară nu erau cunoscute şi, fără îndoială,
au fost exagerate. În plus, exista pericolul necunoscut al unui atac aerian
asupra oraşelor fără apărare. Şi mai ales, a fost respingerea războiului în toate
ţările democratice.
Cu toate acestea, pe 12 iunie, Daladier a reafirmat promisiunea făcută la

14 martie de către predecesorul său şi a declarat că obligaţiile Franţei faţă de
Cehoslovacia erau „sacre şi nu pot fi evitate”.
Totuşi, Hitler era convins că doar evaluarea sa asupra situaţiei era

corectă. Pe 18 iunie, el a dat directiva finală pentru atacul asupra
Cehoslovaciei şi a încercat să-i calmeze pe generalii alarmaţi.
Hitler lui Keitel:
„Voi lua o decizie cu privire la acţiunile împotriva Cehoslovaciei numai

dacă sînt ferm convins, aşa cum a fost cazul cînd am intrat în zona
pagina 132
demilitarizată şi în Austria, că Franţa nu va lua atitudine şi, prin urmare, Anglia

nu va interveni” {Bonnet Georges. De Washington an Quai d'Orsay. P. 360 — 361.}.
Pentru a semăna confunzie, la începutul lunii iulie, Hitler şi-a trimis la

Londra adjutantul personal, căpitanul Wiedemann. Lordul Halifax a primit
acest emisar pe 18 iulie, aparent fără ştirea ambasadei Germaniei. În timpul
acestei conversaţii, s-a spus că Fuhrer-ul a fost jignit de faptul că nu am
răspuns la propunerile sale anterioare. Guvernul britanic ar accepta vizita lui
Göring la Londra pentru negocieri mai detaliate ? În anumite circumstanţe,
germanii ar fi de acord să amîne acţiunile împotriva cehilor cu un an.
Cîteva zile mai tîrziu, Chamberlain a discutat această posibilitate cu

ambasadorul Germaniei. Pentru a pregăti terenul la Praga, prim-ministrul
britanic a sugerat deja cehilor posibilitatea trimititerii unui reprezentant în
Cehoslovacia pentru a investiga şi pentru a facilita un compromis amiabil.
La 26 iulie 1938, Chamberlain a anunţat în Parlament despre misiunea

Domnului Rensimen la Praga, cu scopul de a încerca să găsească o soluţie
printr-un acord între guvernul ceh şi Henlein. Pe 3 august, Lordul Rensimen a
ajuns la Praga şi au început negocieri interminabile şi complexe între părţile
interesate. Două săptămîni mai tîrziu, negocierile au fost întrerupte. După
aceea, evenimentele au început să se dezvolte cu repeziciune.
În luna august, anxietatea a continuat să crească. Pe 27 august, am

declarat alegătorilor mei:
„În această pădure străveche de lîngă Theidon Bois, al cărui nume ne

aminteşte de epoca normandă, trăind în linişte sub stăpînirea legilor Angliei, ne
este greu să ne dăm seama de furia patimilor aprige din Europa. Luna aceasta
tulbure, fără îndoială, aţi citit o săptămînă veşti bune în ziare şi proaste
săptămîna următoare; mai bune azi, mai rele mîine. Trebuie să vă spun că toată
Europa şi întreaga lume se îndreaptă constant către o criză care nu poate fi
amînată mult timp. Războiul poate fi evitat cu siguranţă. Cu toate acestea,
ameninţarea pentru pace nu va fi eliminată pînă cînd nu va fi desfiinţat serviciul
militar obligatoriu în armata germană. Pentru că atunci cînd o ţară pe care
nimeni nu o ameninţă şi nu se teme de nimeni, pune un milion şi jumătate de
soldaţi în alertă, face un pas foarte serios... Mi se pare, şi trebuie să vă spun clar
acest lucru, că aceste forţe enorme sînt puse în alertă nu fără intenţia de a obţine
rezultate decisive într-o perioadă foarte limitată de timp ...” .(Theidon Bois este una
dintre suburbiile îndepărtate ale Londrei. Era un loc liniştit, patriarhal, cu magazine, case mari
şi mici - de fapt, un sat înconjurat de verdeaţă şi de pădurea Epping.)
pagina 133
Pe 2 septembrie după-amiază, am primit o notificare de la ambasadorul

sovietic că ar dori să vină la Chartwell şi să vorbească imediat cu mine despre
o problemă urgentă. De ceva vreme aveam relaţii personale amicale cu Maiski,
care se întîlnea deseori cu fiul meu Randolph. (Ivan Mihailovici Maiski, cu origine
polono-evreiască, a fost un diplomat sovietic, istoric şi om politic, ambasador al Uniunii
Sovietice în Regatul Unit în timpul celui de- al doilea război mondial. A avut prieteni, printre
Aşa că l-am primit pe
alţii, pe George Bernard Shaw, H. G. Wells şi Beatrice Webb)
ambasador şi, după cîteva observaţii introductive, mi-a spus, cu toate detaliile
exacte şi oficiale, povestea prezentată mai jos. La scurt timp după începutul
povestirii sale, mi-am dat seama că făcea această adresare mi-era făcută -
către o persoană privată - pentru că guvernul sovietic preferă acest mod de a
face apel la Ministerul Afacerilor Externe, unde o adresare directă ar fi putut
întîmpina dificultăţi. Declaraţia ambasadorului a fost făcută cu scopul foarte
evident de a transmite tot ceea ce am auzit guvernului Majestăţii Sale.
Ambasadorul nu a spus acest lucru direct, dar a fost clar pentru că nu a mi-a
cerut să păstrez secretul conversaţiei. Întrucît cazul mi s-a părut imediat
extrem de important, am încercat să nu aduc daune relaţiei cu Halifax şi
Chamberlain şi, prin urmare, nu mi-am exprimat părere şi nu am folosit
expresii care ar putea provoca dezacorduri între noi.
Churchill către lordul Halifax, 3 septembrie 1938
„Am primit în mod informal de la o sursă absolut fiabilă următoarele

informaţii, pe care consider că este datoria mea să vi le transmit, deşi nu mi s-a
cerut acest lucru.
Ieri, 2 septembrie, împuternicitul francez la Moscova (ambasadorul însuşi

este în vacanţă) l-a vizitat pe Litvinov şi l-a întrebat în numele guvernului francez
cum va ajuta Rusia Cehoslovacia în cazul unui atac german, în special avînd în
vedere dificultăţile care pot apărea din cauza neutralităţii Poloniei şi Romînia.
Litvinov, la rîndul său, a întrebat despre intenţiile francezilor, arătînd că Franţa
are obligaţii directe, în timp ce obligaţia Rusiei depinde de acţiunile Franţei.
(Maxim Maximovici Litvinov, de origine polono-evreiască, a fost un revoluţionar rus şi diplomat
de carieră sovietic de primă importanţă. Era ministru de externe sovietic la acea vreme. )
Împuternicitul francez nu a răspuns acestei întrebări. Cu toate acestea, Litvinov i-
a spus, în primul rînd, că Uniunea Sovietică este decisă să-şi îndeplinească
obligaţiile. El a recunoscut dificultăţile asociate cu poziţia Poloniei şi a Romîniei,
dar şi-a exprimat părerea că, în ceea ce priveşte Romînia, acestea pot fi depăşite.
În ultimele luni, guvernul romîn a manifestat deschidere în relaţiile cu Rusia, iar
comunicarea lor s-a îmbunătăţit semnificativ. Potrivit lui Litvinov, depăşirea
diferenţelor cu Romînia ar fi mai uşoară prin intermediul Ligii Naţiunilor. Dacă,
pagina 134
de exemplu, Liga Naţiunilor ar decide că Cehoslovacia este victima agresiunii şi

că agresorul este Germania, aceasta ar determina probabil poziţia Romîniei în
ceea ce priveşte tranzitul teritoriului său de către trupele şi aeronavele sovietice.
Emisarul francez a menţionat că în Consiliul Ligii poate să nu fie unanimitate.
Răspunsul lui Litvinov a fost că un vot majoritar ar fi suficient şi că Romînia
probabil va adera la majoritatea din Consiliu. Prin urmare, Litvinov a recomandat
convocarea Consiliului Ligii, pe baza articolului 11, din cauza faptului că există o
ameninţare de război şi că este necesară o consultare între membrii Ligii. Litvinov
consideră că, cu cît este făcut mai repede acest lucru, cu atît mai bine, deoarece
timpul poate fi foarte scurt. El a mai spus împuternicitului francez că negocierile
ar trebui să înceapă imediat între şefii de stat major din Rusia, Franţa şi
Cehoslovacia cu privire la mijloacele şi modalităţile de acordare a asistenţei.
Uniunea Sovietică este pregătită să înceapă imediat astfel de negocieri. În al
patrulea rînd, Litvinov a amintit interviul din 17 martie, o copie pe care, fără
îndoială, o aveţi la Ministerul Afacerilor Externe. Acolo a apărat ideea
consultărilor între puterile iubitoare de pace despre cele mai bune metode de
păstrare a păcii, eventual cu scopul de a publica o declaraţie comună a celor trei
mari puteri interesate: Franţa, Rusia şi Regatul Unit. El consideră că Statele
Unite vor oferi o astfel de declaraţie ca un sprijin moral. Toate aceste declaraţii
au fost făcute în numele guvernului sovietic şi reflectă opinia sa despre cel mai
bun mod de a preveni războiul... Este posibil, desigur, ca toate acestea să vă fie
cunoscute prin alte canale, dar declaraţiile lui Litvinov mi s-au părut atît de
importante încît nu am putut să mă bazez pe o probabilitate.”
Am trimis acest mesaj lordului Halifax imediat ce l-am dictat. Pe 5

septembrie, lord Halifax a răspuns cu precauţie că, în prezent, nu consideră că
acţiunile de acest fel prevăzute la articolul 11 sînt utile, dar că le va avea în
vedere.
La 7 septembrie, ambasadorul francez la Londra l-a vizitat pe lordul

Halifax pentru a afla în numele guvernului său poziţiei pe care Anglia o va lua
în cazul unui atac german asupra Cehoslovaciei. Bonnet, care era atunci
ministrul de externe, susţine că, la 10 septembrie 1938, a solicitat
ambasadorului nostru la Paris, sir Eric Phipps, răspunsul la următoarea
întrebare:
„Mîine Hitler poate ataca Cehoslovacia. Dacă se întîmplă acest lucru,

Franţa va anunţa imediat mobilizarea. Ea vă va contacta şi vă va spune: «Avem o
înţelegere, veniţi cu noi ?» Ce va răspunde Marea Britanie ?” { Felling. Op. cit. P.
367.}
pagina 135
Urmează răspunsul, aprobat de cabinet (guvern) şi trimis de lord Halifax

prin sir Eric Phipps pe 12 septembrie.
„Desigur, am înţeles cît de important este pentru guvernul francez să aibă

un răspuns clar la această întrebare. Cu toate acestea, aşa cum aţi spus deja lui
Bonnet, întrebarea în sine, deşi este clară în formă, nu poate fi separată de
circumstanţele în care poate fi pusă şi care poate fi doar ipotetică acum. În plus,
în această chestiune, guvernul Majestăţii Sale nu poate ţine cont doar de propria
sa poziţie, deoarece orice decizie luată de el sau orice pas pe care îl face va fi, de
fapt, şi o obligaţie pentru coloniile britanice. Fără îndoială, guvernele lor nu vor
dori să fie predeterminată poziţia lor, pînă cînd nu vor fi cunoscute
circumstanţele în care doresc să aibă propria lor analiză. Prin urmare, în măsura
în care pot răspunde la întrebarea lui Bonnet acum, acest răspuns ar trebui să
fie următorul: Deşi guvernul Majestăţii Sale nu va permite niciodată o ameninţare
la adresa securităţii Franţei, nu este în măsură să facă declaraţii exacte despre
natura acţiunilor lui viitoare sau despre momentul acţiunilor, pe care nu-l poate
prevedea acum.”
În legătură cu afirmaţia că „guvernul Majestăţii Sale nu va permite

niciodată o ameninţare la adresa securităţii Franţei”, francezii au întrebat ce
ajutor ar putea aştepta dacă va fi acesta va fi oferit. Potrivit lui Bonnet, Londra
a răspuns că în primele şase luni ale războiului, asistenţa va consta din două
divizii nemotorizate şi 150 de avioane. Trebuie remarcat că, dacă Bonnet căuta
pretexte pentru a-i lăsa pe cehi în voia soartei, căutările sale nu au reuşit.
Pe 12 septembrie, Hitler a luat cuvîntul la un congres al partidului nazist

din Nürnberg cu atacuri aprige asupra cehilor, care, ca răspuns, au impus
legea marţială în anumite zone ale republicii; Pe 14 septembrie, negocierile cu
Henlein au fost în sfîrşit întrerupte, iar pe 15 septembrie, liderul sudeţilor a
fugit în Germania.
Sosise punctul culminant al crizei.
pagina 136
Capitolul şaptesprezece.
Tragedia de la München
În noaptea de 14 septembrie, Daladier a luat legătura cu Chamberlain.

Potrivit guvernului francez, un apel comun al liderilor Franţei şi Angliei
personal către Hitler ar putea fi benefic. Chamberlain, însă, se hotărîse deja pe
cont propriu. Din proprie iniţiativă, a trimis o telegramă lui Hitler, exprimîndu-
şi dorinţa de a veni să-l vadă. A doua zi, Chamberlain a notificat cabinetului
mutarea sa, iar după-amiaza a primit un răspuns de la Hitler cu o invitaţie la
Berchtesgaden. În dimineaţa zilei de 15 septembrie, premierul britanic a
aterizat pe aerodromul din München. Momentul nu a fost potrivit din toate
punctele de vedere. Cînd acest lucru a devenit cunoscut la Praga, liderii
Cehoslovaciei nu l-au putut crede. Au fost uimiţi de faptul că însuşi premierul
britanic i-a făcut o vizită lui Hitler în momentul în care ei au devenit pentru
prima dată stăpîni ai situaţiei interne din Sudetenland. Liderii cehoslovaci
credeau că această vizită le va slăbi poziţia în relaţiile cu Germania. Discursul
sfidător al lui Hitler din 12 septembrie şi revolta organizată de germanii lui
Henlein nu a primit sprijinul populaţiei locale. Henlein fugise, iar partidul
germanilor sudeţi, care şi-a pierdut liderul, nu dorea manifestări publice. În
aşa-numitul „al patrulea plan”, guvernul cehoslovac a propus oficial
conducătorilor germanilor din Sudeten o astfel de autonomie locală care nu
numai că a depăşit cerinţele lui Henlein la Carlsbad, dar era în deplină
concordanţă cu opiniile exprimate de Chamberlain într-un discurs din 24
martie şi sir John Simon pe 27 august. Cu toate acestea, chiar Lordul
Rensimen a înţeles că germanii au dorit cu toţii un acord acceptabil între
guvernul ceh şi liderii germanilor din Sudeten. Călătoria lui Chamberlain a
oferit acestora din urmă o ocazie de a ridica noi cereri: conform instrucţiunilor
de la Berlin, extremiştii din Partidul Sudeten au cerut acum aderarea la Reich.
Avionul premierului a ajuns pe aerodromul din München în după-amiaza

zilei de 16 septembrie. De acolo Chamberlain a călătorit cu trenul spre
Berchtesgaden. Între timp, toate posturile de radio germane au transmis
declaraţia lui Henlein solicitînd anexarea de către Reichul a Regiunii Sudete.
Aceasta a fost prima veste pe care Chamberlain a auzit-o cînd a ajuns la
München. Fără îndoială, era planificat să afle despre asta înainte de a-l întîlni
pe Hitler. Problema anexării nu a fost niciodată pusă de guvernul german şi
pagina 137
nici de Henlein. Şi cîteva zile mai devreme, Ministerul de Externe britanic

afirmase că anexarea nu era acceptabilă pentru guvernul englez.
Felling a publicat deja toate înregistrările disponibile ale conversaţiilor

dintre Chamberlain şi Hitler. Principala concluzie pe care o putem trage din
povestea sa este următoarea:
„În ciuda gravităţii şi nemilosului care, mi s-a părut, am citit pe faţa lui, am
avut impresia că acesta este un om pe al cărui cuvînt te poţi baza” { Felling. Op. cit.
P. 367}.
De fapt, aşa cum am văzut deja, Hitler pregătise cu cîteva luni invazia
Cehoslovaciei, care aştepta doar ultimul semnal. La întoarcerea la Londra,
sîmbătă 17 septembrie, premierul a convocat o şedinţă de cabinet. Pînă în acel
moment, Lord Rensimen se întorsese la Londra, iar raportul său, desigur, a
fost ascultat cu atenţie. Lui Rensimen i se făcuse rău şi, din cauza tensiunii
enorme la care a fost supus în timpul misiunii sale, a slăbit foarte mult. Acum
a recomandat o „politică de acţiune imediată şi decisivă” şi anume „transferul
către Germania a regiunilor cu o populaţie preponderent germană”. Această
propunere, cel puţin, avea virtutea că era simplă.
Atît premierul, cît şi Lordul Rensimen erau convinşi că doar concesiunea

către către Germania a Sudetenland-ului l-ar putea face pe Hitler să renunţe la
invazia Cehoslovaciei. Chamberlain a avut, în urma întîlnirii cu Hitler, o
impresie puternică că acesta din urmă „are o dispoziţie de luptă”. Guvernul
englez credea, de asemenea, că francezii nu erau pregătiţi sufleteşte de luptă.
Prin urmare, nu se poate pune problema rezistenţei la solicitările pe care Hitler
le-a prezentat statului cehoslovac. Unii miniştri au găsit mîngîiere în discuţiile
despre „dreptul la autodeterminare”, „dreptul unei minorităţi naţionale la
justiţie”; a existat chiar o tendinţă de „a lua partea celor slabi împotriva cehilor
duri”.
Acum era necesară coordonarea cu guvernul francez a retragerii. Pe 18

septembrie, Daladier şi Bonnet au ajuns la Londra. În principiu, Chamberlain
hotărîse să accepte cerinţele lui Hitler, aşa cum i-au fost expuse la
Berchtesgaden. Nu rămăsese decît formularea propunerile pe care
reprezentanţii englezilor şi francezilor de la Praga urmau să le prezinte
guvernului ceh. Miniştrii francezi au adus o serie de proiecte de propuneri,
care, fără îndoială, au fost elaborate cu mai multă pricepere. Ei nu au susţinut
ideea unui plebiscit, deoarece, în opinia lor, acest lucru ar fi putut declanşa o
cerere de noi plebiscite în regiunile slovace şi ruteniene. Aceştia au susţinut
transferul direct al Sudetenland-ului către Germania. Miniştrii francezi au
pagina 138
adăugat, totuşi, că guvernul britanic, împreună cu Franţa şi cu Rusia, care n-a

fost consultată, ar trebui să garanteze noile frontiere ale Cehoslovaciei
mutilate. În acel moment guvernul englez şi cel francez arătau ca doi pepeni
răscopţi care aveau mare nevoie de lama strălucitoare a cuţitului. Cu toţii au
fost de acord: cehii nu era nevoie să fie consultaţi. Ei trebuie să se confrunte
cu faptul împlinit al deciziei tutorilor lor. Nou-născuţii din poveste, abandonaţi
în pădure, nu au fost trataţi mai rău.
Înmînînd decizia sau, mai degrabă, ultimatumul lor, cehilor, Anglia şi

Franţa au declarat:
„Guvernul francez şi cel englez înţeleg ce mare sacrificiu se aşteaptă de la

Cehoslovacia. Au considerat că este datoria lor de a declara deschis condiţiile
absolut necesare securităţii... Primul ministru ar trebui să reia negocierile cu
Hitler cel tîrziu miercuri şi, dacă este posibil, chiar mai devreme. Prin urmare,
credem că ar trebui să solicităm răspunsul dvs. din timp.”
Propunerile, inclusiv transferul imediat către Germania al tuturor

regiunilor Cehoslovaciei, unde procentajul germanilor în rîndul populaţiei era
mai mult de jumătate, au fost predate guvernului cehoslovac în după-amiaza
zilei de 19 septembrie.
La ora 2 a.m., pe 21 septembrie, trimişii aliaţilor la Praga l-au vizitat pe

preşedintele Beneš pentru a-l anunţa, de fapt, că nu există nicio speranţă de
arbitraj pe baza Tratatului germano-cehoslovac din 1925 şi pentru a-l îndemna
să accepte propunerile anglo-franceze, „înainte de a fi provocată o situaţie
pentru care Franţa şi Anglia nu îşi pot asuma nicio responsabilitate.” Guvernul
francez, cel puţin, a fost suficient de jenat de această notificare şi i-a cerut
trimisului său să o facă numai verbal. Sub această presiune, pe 21 septembrie
guvernul ceh a acceptat propunerile anglo-franceze.
În aceeaşi zi, 21 septembrie, am trimis presei londoneze următoarea

declaraţie de criză:
„Dezmembrarea Cehoslovaciei sub presiunea Angliei şi a Franţei

echivalează cu predarea completă a democraţiilor occidentale în faţă ameninţării
naziste de a folosi forţa. O astfel de prăbuşire nu va aduce pace sau securitate
nici Angliei şi nici Franţei. Dimpotrivă, ea a pus aceste două ţări într-o poziţie
care va deveni mai slabă şi mai periculoasă. Simpla neutralizare a Cehoslovaciei
înseamnă eliberarea a 25 de divizii germane care vor ameninţa Frontul de Vest;
în plus, va deschide calea către Marea Neagră pentru nazişti triumfători. Aceasta
este o ameninţare nu numai pentru Cehoslovacia, dar şi pentru libertatea şi
pagina 139
democraţia tuturor ţărilor. Opinia că este posibil să se asigure securitatea prin

abandonarea unei ţări mici pentru a fi mîncată de lupi este o eroare fatală.
Potenţialul militar al Germaniei va creşte într-un timp mult mai scurt decît au
nevoie Franţa şi Anglia pentru a-şi finaliza activităţile necesare apărării lor.”
Pe 21 septembrie, la şedinţa Adunării Ligii Naţiunilor, Litvinov a făcut un

avertisment oficial:
„... În prezent, al cincilea stat - Cehoslovacia - se confruntă cu interferenţe

în afacerile interne din partea statului vecin şi este sub ameninţarea unei
puternice agresiuni proclamate ... Una dintre cele mai vechi, cele mai cultivate
naţiuni europene, muncitoare, care şi-a cîştigat independenţa de stat după secole
de opresiune, poate ca mîine să fie obligată să nu-şi apere această independenţă
cu arma în mînă ... Un eveniment deosebit de grav, precum dispariţia statului
austriac, a trecut neobservat de Liga Naţiunilor. Conştient de importanţa pe care
acest eveniment ar trebui să o aibă pentru soarta întregii Europe şi, în primul
rînd, pentru Cehoslovacia, guvernul sovietic, imediat după Anschluss, s-a
adresat oficial altor mari puteri europene (Anglia şi Franţa) propunînd o discuţie
colectivă imediată a posibilelor consecinţe ale acestui eveniment, în vederea
luării de măsuri preventive colective. Din păcate, această propunere, a cărei
punere în aplicare ne-ar fi putut salva de grijile actuale cu privire la soarta
Cehoslovaciei, a fost ignorată.
Cînd guvernul francez ne-a întrebat despre poziţia noastră în cazul unui
atac asupra Cehoslovaciei, cu cîteva zile înainte de a pleca la Geneva, am dat un
răspuns complet clar şi lipsit de ambiguitate în numele guvernului meu şi anume:
intenţionăm să ne îndeplinim obligaţiile în temeiul pactului şi, împreună cu
Franţa, să ajutăm Cehoslovacia în modurile care ne sînt accesibile. Conducerea
noastră militară este pregătită să participe imediat la o întîlnire cu reprezentanţii
departamentelor militare franceze şi cehoslovace pentru a discuta evenimentele
dictate de moment ... Abia a treia zi, guvernul cehoslovac a întrebat pentru prima
dată guvernul sovietic dacă este gata, în conformitate cu pactul cehoslovac, să
ofere asistenţă imediată şi eficientă Cehoslovaciei, dacă Franţa, fidelă obligaţiilor
sale, va furniza aceeaşi asistenţă, iar guvernul sovietic a dat un răspuns pozitiv
şi complet clar.”
Este cu adevărat uluitor faptul că această declaraţie publică şi fără

echivoc a uneia dintre cele mai mari puteri interesate nu a afectat negocierile
lui Chamberlain şi nici comportamentul Franţei în această criză. Am auzit
afirmaţii potrivit cărora, din cauza condiţiilor geografice, Rusia nu era în
măsură să trimită trupe în Cehoslovacia şi că asistenţa Rusiei în caz de război
se va limita la un sprijin aerian modest. Desigur, acordul Romîniei şi, într-o
pagina 140
măsură mai mică, al Ungariei, privind trecerea trupelor sovietice pe teritoriul

lor era necesar. Un astfel de acord ar putea fi obţinut, cel puţin din partea
Romîniei, aşa cum mi-a subliniat Maiski, cu ajutorul presiunii şi garanţiilor
unui mare grup de ţări sub auspiciile Ligii Naţiunilor. Două căi ferate duceau
peste Carpaţi din Rusia în Cehoslovacia: cea de nord, de la Cernăuţi prin
Bucovina, şi cea de sud, de-a lungul teritoriului Ungariei prin Debrecen. Aceste
căi ferate, care erau departe de Bucureşti şi Budapesta, puteau asigura
tranzitarea a 30 de divizii sovietice. Ca factor pentru menţinerea păcii, aceste
oportunităţi ar fi avut un efect serios de descurajare asupra lui Hitler şi ar fi
condus aproape sigur la evenimente mult mai grave pentru germani în caz de
război. În schimb, au fost accentuate constant duplicitatea Uniunii Sovietice şi
trădarea ei (?!?). Propunerile sovietice au fost practic ignorate. Aceste propuneri
nu au fost folosite pentru a-l influenţa pe Hitler, au fost tratate cu indiferenţă,
ca să nu spunem cu dispreţ, aşa cum amintea Stalin. Evenimentele şi-au luat
cursul ca şi cum Rusia sovietică nu ar fi existat. Ulterior, am plătit scump
pentru acest lucru.
Umilit de propunerile anglo-franceze, guvernul ceh a demisionat. A fost

creat un guvern apartinic, condus de generalul Syrový, care a comandat
legiunile cehe în Siberia în timpul primului război mondial. (În timpul primului
război mondial, în Franţa, Rusia şi Italia au fost formate legiuni de voluntari cehi şi slovaci,
care să lupte pentru formarea statului cehoslovac şi scoaterea lui de sub dominaţia austro-
ungară. După declanşarea revoluţiei din octombrie 1917, corpul de voluntari cehi din Rusia s-a
angajat în războiul civil împotriva Armatei Roşii. La 14 mai 1945, Syrový a fost arestat şi
acuzat de cooperare cu invadatorii. În 1947, Curtea Naţională l-a găsit vinovat şi l-a
condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Amnistie şi eliberare în 1960.)
Pe 22
septembrie, preşedintele Benes s-a adresat poporului ceh la radio cu un apel
demn de pace. În timp ce Beneš se pregătea să vorbească, Chamberlain a
zburat la a doua întîlnire cu Hitler, de data aceasta la Godesberg, în regiunea
Rinului. Primul ministru englez a dus cu el ca bază pentru negocierile finale cu
Fuhrer propunerile detaliate anglo-franceze adoptate de guvernul ceh. L-a
întîlnit pe Hitler în acelaşi hotel din Godesberg, de unde Hitler plecase grăbit
cu patru ani mai devreme ca să se ocupe de Röhm. Încă de la început,
Chamberlain şi-a dat seama că trebuie să se ocupe de ceea ce el numea „o
situaţie complet neaşteptată”. La întoarcere, el a relatat în Camera Comunelor
despre această scenă:
„Speram că la întoarcerea la Godesberg nu va trebui decît să discut cu

calm propunerile pe care le-am adus cu mine. Am fost profund şocat cînd la
începutul conversaţiei mi-au spus că aceste propuneri sînt inacceptabile şi că vor
fi înlocuite cu propuneri atît de noi, pe care nu mi le imaginasem deloc ... “
pagina 141
Negocierile au fost întrerupte pînă a doua zi. Chamberlain s-a plimbat

prin balconul hotelului toată dimineaţa zilei de 23 septembrie. După micul
dejun, el i-a trimis o scrisoare lui Hitler, declarîndu-şi disponibilitatea de a
transmite noile propuneri germane guvernului ceh, dar arătînd o serie de
dificultăţi grave. Răspunsul trimis de Hitler a sosit după-amiază şi a arătat
puţine dovezi de cedare. Seara, Chamberlain a solicitat un memorandum oficial
cu hărţi ataşate. Cehii au declarat mobilizarea, iar guvernele Angliei şi Franţei
şi-au informat oficial reprezentanţii de la Praga că nu-şi pot lua
responsabilitatea de a sfătui cehii să anuleze mobilizarea. La 10.30 a.m.,
Chamberlain s-a întîlnit din nou cu Hitler. Să dau mai bine cuvîntul lui
Chamberlain însuşi:
„Memorandumul şi harta mi-au fost înmînate la ultima întîlnire cu

cancelarul, care a început la ora zece şi a durat pînă noaptea tîrziu. Pentru prima
dată în memorandum, a fost indicat un termen anume. Avînd în vedere acest
lucru, am vorbit foarte sincer în acest caz. Am subliniat cu toată hotărîrea
posibilă tot riscul asociat cu cererea insistentă a unor astfel de condiţii, precum şi
consecinţele teribile ale războiului, dacă acesta are loc. Am afirmat că limbajul şi
tonul acestor documente, pe care le-am numit un ultimatum mai degrabă decît un
memorandum, va şoca profund opinia publică în ţările neutre. I-am reproşat
amar cancelarul că nu a răspuns la eforturile mele de a menţine pacea. Trebuie
să adaug că Hitler a confirmat cu seriozitate ceea ce mi-a spus la Berchtesgaden,
şi anume, că aceasta este ultima sa pretenţie teritorială în Europa şi că nu are
nicio dorinţă de a include alte naţiuni decît cele germanice în Reich.”
Chamberlain s-a întors la Londra în după-amiaza zilei de 24 septembrie.

A doua zi, au avut loc trei şedinţe de cabinet. Starea de spirit, atît la Londra cît
şi la Paris, a devenit vizibil mai hotărîtă. S-a decis respingerea condiţiilor
stabilite la Godesberg, iar acest lucru a fost raportat guvernului german.
Cabinetul francez a aprobat această decizie, iar mobilizarea parţială în Franţa
s-a desfăşurat rapid şi cu mai mult succes decît se aştepta. În seara zilei de 25
septembrie, miniştrii francezi au ajuns din nou la Londra şi şi-au reafirmat cu
o oarecare reticenţă angajamentul faţă de cehi. A doua zi, sir Horace Wilson a
fost trimis cu o scrisoare personală către Hitler la Berlin - cu trei ore înainte de
apariţia lui Hitler în Sportpalace. Singurul răspuns pe care sir Horace a reuşit
să îl obţină a fost că Hitler nu se va abate de termenul stabilit în ultimatumul
de la Godesberg şi anume că va intra pe teritoriile în cauză sîmbătă, 1
octombrie, cu excepţia cazului în care va primi acordul cehilor pînă la ora
14:00, miercuri, 28 septembrie.
pagina 142
Hitler a rostit un discurs la Berlin în aceea seară. S-a referit la Anglia şi

Franţa, într-un spirit de reconciliere, în acelaşi timp plouînd cu atacuri
grosolane şi dure asupra lui Beneš şi cehilor. El a declarat categoric că cehii ar
trebui să părăsească Sudetenland pînă pe 26 septembrie şi că după aceea nu
va fi interesat de evenimente suplimentare în Cehoslovacia.
„Aceasta este ultima mea cerere teritorială în Europa”, a spus el.
Chamberlain a primit răspunsul lui Hitler la scrisoarea trimisă prin sir

Horace Wilson. Acest răspuns a dat un licăr de speranţă. Hitler a fost de acord
să participe la o garanţie comună a noilor frontiere ale Cehoslovaciei şi să ofere
asigurări cu privire la modalitatea de a efectua un nou plebiscit. Nu mai era
timp de pierdut. Ultimatumul german, conţinut în memorandumul de la
Godesberg, expira la ora 14:00 a doua zi, miercuri, 28 septembrie. Prin
urmare, Chamberlain a formulat următorul recurs personal adresat lui Hitler:
„După citirea scrisorii dvs., sînt sigur că puteţi atinge toate obiectivele de
bază fără război şi fără întîrziere. Eu însumi sînt gata să vin imediat la Berlin
pentru a discuta cu dvs. şi cu reprezentanţii guvernului ceh, precum şi, dacă
doriţi, cu reprezentanţi ai Franţei şi Italiei, despre procedura de transfer. Sînt
convins că am putea ajunge la un acord într-o săptămînă.” { Felling. Op. cit. P.
372}.
În acelaşi timp, i-a trimis lui Mussolini o telegramă înştiinţîndu-l de

acest ultim apel către Hitler:
“Sper că Excelenţa voastră îl va informa pe cancelarul german cu privire la

consimţămîntul dvs. şi îl va îndemna să accepte propunerea mea, care va salva
popoarele noastre de război.”
În seara zilei de 27 septembrie, ambasadorul francez la Berlin a fost

însărcinat să facă propuneri suplimentare pentru extinderea teritoriului
Sudetenland-ului, care a fost supus imediat ocupaţiei germane. În timp ce
François-Poncet era cu Hitler, o telegramă venea de la Mussolini, recomandînd
acceptarea propunerii lui Chamberlain pentru întîlnire şi anunţînd acordul
Italiei de a participa la ea. (André François-Poncet [13 iunie 1887 - 8 ianuarie 1978] a fost
un politician şi diplomat francez, al cărui post de ambasador în Germania i-a permis să fie
martor la ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, a Partidului şi a regimului nazist, precum şi
La ora trei după-amiază, 28
la pregătirile pentru cel de-al doilea război mondial.)
septembrie, Hitler a trimis telegrame lui Chamberlain şi Daladier cu
propunerea de a se întîlni cu Mussolini a doua zi la München. În acel moment,
Chamberlain vorbea în Camera Comunelor făcînd o imagine de ansamblu
pagina 143
asupra evenimentelor recente. Cu puţin timp înainte de încheierea discursului,

lordul Halifax, care stătea în galeria pentru pairi (membri al Camerei Lorzilor),
i-a dat telegrama care-l invita la München. Atunci, Chamberlain a vorbit
despre scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Mussolini şi despre rezultatele acestui
pas:
„Hitler a fost de acord să amîne cu 24 de ore mobilizarea... Dar asta nu

este totul. Pot spune Camerei altceva. Hitler m-a anunţat acum că mă invită să
mă întîlnesc cu el la München mîine dimineaţă. De asemenea, i-a invitat pe
Mussolini şi Daladier. Mussolini a fost de acord şi nu am nicio îndoială că
Daladier va face la fel. Nu trebuie să spun care va fi răspunsul meu ... Sînt sigur
că Parlamentul îmi va permite acum să mă retrag, pentru a mă gîndi la ce poate
oferi acest ultim efort.”
Şi aşa, Chamberlain a zburat în Germania pentru a treia oară.
S-au scris multe despre această memorabilă dată. Aici este posibil să
subliniem doar unele dintre caracteristicile sale. Rusia nu a fost invitată. În
mod similar, cehii înşişi nu aveau voie să participe la întîlnire. Guvernul
cehoslovac a fost notificat în seara zilei de 28 septembrie, în cîteva cuvinte, că
a doua zi va avea loc o întîlnire a reprezentanţilor celor patru puteri europene.
Acordul dintre cei „patru mari” a fost realizat fără întîrziere Negocierile au
început la prînz şi au durat pînă la două dimineaţa. Memorandumul a fost
întocmit şi semnat la 2 a.m., pe 30 septembrie. În esenţă, aceasta a reprezentat
adoptarea ultimatumului de la Godesberg. Evacuarea Regiunii Sudete trebuia
să fie efectuată în cinci etape, începînd la 1 octombrie şi finalizată în 10 zile.
Definiţia finală a limitelor a fost furnizată comisiei internaţionale. Documentul
a fost predat delegaţilor cehi, cărora li s-a permis să vină la München pentru a
afla decizia luată.
În timp ce trei oameni de stat aşteptau ca experţii să finalizeze

documentul, premierul l-a întrebat pe Hitler dacă ar dori să vorbească cu el în
particular. Hitler „a pris din zbor acest gînd” { Felling. Op. cit. P. 376}. Cei doi lideri
s-au întîlnit în apartamentul lui Hitler în dimineaţa zilei de 30 septembrie. În
timpul conversaţiei nu era nimeni decît un interpret. Chamberlain a propus un
proiect de declaraţie, pregătit de el, care spunea:
„Noi, Führer şi cancelar al Germaniei şi premierul britanic, am continuat

conversaţia astăzi şi am ajuns în totalitate la concluzia că problema relaţiilor
anglo-germane este de o importanţă extremă pentru ambele ţări şi pentru
Europa. Considerăm acordul semnat aseară şi acordul maritim anglo-german ca
un simbol al dorinţei celor două popoare ale noastre de a nu face niciodată
pagina 144
război unul împotriva celuilalt. Sîntem hotărîţi să abordăm problemele referitoare

la cele două ţări ale noastre prin consultări şi să ne străduim să rezolvăm
eventualele dezacorduri în viitor pentru a ajuta la asigurarea păcii în Europa.”
Hitler a citit această notă şi a semnat-o fără obiecţii.
În conversaţiile secrete cu complicele său italian, el a discutat probabil

soluţii mai puţin prietenoase. O scrisoare foarte semnificativă scrisă de
Mussolini către Hitler în iunie 1940 şi publicată recent:
Roma, 26 iunie 1940

„Führer-ule ! Acum că a venit momentul să punem capăt Angliei, vă
reamintesc ce v-am spus la München despre participarea directă a Italiei la
„furtunile insulei”. Sînt gata să particip la ea cu forţele aeriene şi terestre şi ştiţi
cît de mult îmi doresc acest lucru. Vă rog să daţi un răspuns pentru a putea trece
la acţiune. Aşteptînd acea zi, vă trimit salutări tovarăşeşti.
Mussolini” { Les lettres secretes par Hitler et Mussolini. Introduction de Andre
Francois-Poncet.}.
Nu există dovezi despre o altă întrevedere a lui Hitler cu Mussolini la

München în perioada următoare.
Chamberlain s-a întors în Anglia. Pe aeroportul din Heston, unde

aterizase avionul său, a fluturat o declaraţie comună, semnată de Hitler, pe
care a citit-o unei mulţimi de figuri proeminente şi alţi oameni adunaţi pentru
a-l saluta. În timp ce maşina sa pleca de pe aerodrom, depărtîndu-se de
mulţimile care l-au salutat cu voce tare, Chamberlain i-a spus lui Halifax care
stătea lîngă el:
„Totul se va termina peste trei luni”.
Cu toate acestea, de la fereastra clădirii din Downing Street, a scos din

nou bucata de hîrtie şi a spus următoarele:
„O pace onorabilă a fost adusă din Germania pe Downing Street a doua

oară. Cred că va fi pacea vremurilor noastre.”
Avem acum şi răspunsul mareşalului Keitel la o întrebare specifică

adresată de reprezentantul Cehoslovaciei la procesele de la Nürnberg.
Reprezentantul Cehoslovaciei, colonelul Eger l-a întrebat pe mareşalul Keitel:
„Germania ar fi atacat Cehoslovacia în 1938 dacă puterile occidentale ar fi

susţinut Praga ?”
pagina 145
Mareşalul Keitel a răspuns:
„Sigur că nu. Nu eram suficient de puternici din punct de vedere militar.

Scopul München-ului (adică ajungerea la un acord la München) a fost eliminarea
Rusiei din Europa, cîştigare de timp şi completarea armamentului Germaniei.”
{Rеуnaud Paul. La France a sauve l'Europe. Vol. 1. P. 561}.
Aici, poate, va fi potrivit să se precizeze cîteva principii de moralitate şi

comportament care pot servi drept îndrumar în viitor. Un astfel de caz nu poate
fi niciodată luat în considerare izolat de situaţia generală. În momentul
evenimentului, multe fapte pot rămîne necunoscute, iar evaluarea lor se
bazează inevitabil pe conjecturi influenţate de dispoziţia generală şi de
obiectivele persoanei care încearcă să facă această evaluare. Cei care, prin
temperament şi caracter, sînt înclinaţi să caute soluţii clare şi fundamentale,
care sînt gata să lupte cu cea mai mică provocare din partea unei puteri
străine, nu au avut întotdeauna dreptate. Pe de altă parte, cei care, de obicei,
îşi pleacă capul şi caută cu răbdare şi încăpăţînare un compromis paşnic, nu
greşesc întotdeauna; dimpotrivă, în majoritatea cazurilor deciziile lor se pot
dovedi corecte nu numai din punct de vedere moral, ci şi din punct de vedere
practic. Multe războaie au fost evitate prin răbdare şi bunăvoinţă persistentă !
Religia şi virtutea aprobă în mod egal smerenia şi respectul în relaţiile nu
numai între oameni, ci şi între naţiuni. Multe războaie au fost cauzate de
capetele înfierbîntate ! Multe neînţelegeri care au provocat războiul ar fi putut fi
eliminate prin aşteptare ! Multe ţări au purtat războaie aprige şi apoi, după
cîţiva ani de pace, s-au dovedit a fi nu numai prietene, ci şi aliate !
Predica de pe Munte este ultimul cuvînt al eticii creştine. Toată lumea îi

respectă pe Quakeri. (Quakeri este numele dat membrilor unei secte protestante, numite şi
Societatea Religioasă a Prietenilor, mişcare creştină înfiinţată de puritanul englez George Fox la
jumătatea secolului al XVII-lea. La începuturi, quakerii nu aveau preoţi sau pastori şi nici
liturghii, deoarece credeau că Dumnezeu îl va inspira pe unul dintre membrii congregaţiei să
Cu toate acestea, miniştrii îşi asumă responsabilitatea
vorbească în numele lui.)
pentru guvernarea statelor în condiţii diferite. Prima lor îndatorire este de a
menţine astfel de relaţii cu alte state care să evite confruntările, războiul şi
agresiunile sub orice formă, indiferent dacă sînt în scopuri naţionaliste sau
ideologice. Totuşi, securitatea statului, viaţa şi libertatea concetăţenilor, cărora
le datorează poziţia, permit dar nu impun să refuze utilizarea forţei ca ultimă
soluţie, sau atunci cînd apare o convingere finală şi fermă a necesităţii sale.
Dacă circumstanţele impun acest lucru, trebuie să se folosească forţa. Şi dacă
da, atunci forţa trebuie folosită în cele mai favorabile condiţii. Cel care întîrzie
războiul cu un an, dacă peste an războiul este mult mai cumplit şi mai greu de
pagina 146
cîştigat, nu are niciun merit. Acestea sînt dilemele dureroase pe care

umanitatea le-a întîlnit atît de des de-a lungul istoriei sale. Verdictul final în
astfel de cazuri poate fi pronunţat doar de istorie, în conformitate cu faptele
care au fost cunoscute părţilor la momentul evenimentului, precum şi cu acele
fapte care au devenit clare ulterior.
Decizia guvernului francez de a abandona soarta fidelului său aliat

cehoslovac a fost o greşeală tristă care a avut consecinţe teribile. În această
problemă, ca şi în centrul atenţiei, s-au concentrat nu numai consideraţiile
politicii înţelepte şi corecte, ci şi cavalerismul, onoarea şi simpatia pentru o
naţiune mică care se afla în pericol. Marea Britanie, care, fără îndoială, ar fi
intrat în luptă dacă ar fi fost legată de obligaţiile tratatelor, a fost totuşi
profund implicată în această chestiune. Sîntem obligaţi să recunoaştem cu
regret că guvernul britanic nu numai că şi-a dat consimţămîntul, dar a împins
şi guvernul francez pe calea fatidică.
Capitolul optsprezece.
Iarna müncheneză
La 30 septembrie, Cehoslovacia s-a plecat în faţa deciziilor de la

München.
„Vrem, au spus cehii, să declarăm întregii lumi protestul nostru împotriva

deciziilor la care nu am participat.”
Preşedintele Beneš şi-a dat demisia pentru că:
pagina 147
„el ar fi putut fi un obstacol în dezvoltarea evenimentelor la care noul

nostru stat ar trebui să se adapteze”.
Beneš a părăsit Cehoslovacia şi s-a refugiat în Anglia. Dezmembrarea statului

cehoslovac a fost conform acordului. Cu toate acestea, germanii nu erau
singurii prădători care chinuiau cadavrul Cehoslovaciei. Imediat după
încheierea Acordului de la München din 30 septembrie, guvernul polonez a
trimis guvernului ceh un ultimatum, căruia trebuia să-i răspundă în 24 de ore.
Guvernul polonez a cerut transferul imediat al regiunii de frontieră Těšín (în
poloneză: Cieszyn, în cehă: Těšín). Nu exista nicio modalitate de a te opune acestei
cereri brute.
Trăsăturile de caracter eroice ale poporului polonez nu ar trebui să ne

forţeze să închidem ochii la nechibzuinţa şi ingratitudinea sa, care timp de
cîteva secole i-au provocat suferinţe incomensurabile. În 1919, după victoria
aliaţilor, după multe generaţii de diviziune şi sclavie, devenise o republică
independentă şi una dintre principalele puteri europene. (Churchill a fost confuz ?
Nu cunoştea sensul cuvîntului „sclav” ? Polonii n-au fost sclavi. Sclavi au fost băştinaşii din
coloniile britanicilor.)
Acum, în 1938, din cauza unei probleme atît de
nesemnificative ca Těšín, polonezii s-au despărţit de toţi prietenii lor din
Franţa, Anglia şi SUA, care i-au readus la o viaţă naţională unificată şi de al
căror ajutor urma să aibă nevoie atît de mult nu peste mult timp. (Pentru
occidentali, fie germani, britanici sau americani, Polonia a jucat şi încă mai joacă rolul idiotului
util. Poate că din acest motiv Churchill nu pomeneşte de agresiunea anterioară a polonezilor
Am văzut cum acum, în timp ce puterea
asupra Lituaniei sau de cea asupra Ucrainei.)
Germaniei se pregătea să cadă asupra lor, s-au grăbit să profite de partea lor
de pradă din ruina Cehoslovaciei. În momentul crizei, toate uşile erau închise
pentru ambasadorii englezi şi francezi. Nici măcar nu au fost primiţi de
ministrul polonez de externe. Ar trebui considerat ca o taină şi o tragedie a
istoriei europene faptul că un popor capabil de mult eroism, cu mulţi indivizi
talentaţi, viteji, fermecători, prezintă în mod constant astfel de defecte enorme
în aproape toate aspectele vieţii lor de stat. Slavă în vremuri de rebeliune şi
durere; infamie şi ruşine în perioadele de triumf. Cei mai curajoşi dintre cei
curajoşi prea deseori au fost conduşi de cei mai odioşi dintre infami ! Două
Polonii au existat întotdeauna: una dintre ele a luptat pentru adevăr, iar
cealaltă s-a întrecut în josnicie. Şi încă nu am spus despre eşecul pregătirilor
şi planurilor lor militare; despre aroganţa şi greşelile politicienilor lor; despre
teribilele masacre şi privaţiuni cu care s-au condamnat la nebunia lor. Cu
toate acestea, vom găsi întotdeauna în ei o dorinţă eternă de a lupta împotriva
tiraniei şi o dorinţă de a îndura cu o fermitate uluitoare tot chinul pe care ei şi-
l atrag mereu asupra lor.
pagina 148
Ungurii au fost, de asemenea, oarecum implicaţi în întîlnirea de la

München. Horthy a vizitat Germania în august 1938, dar Hitler s-a manifestat
cu o mare reţinere. Deşi a avut o lungă conversaţie cu regentul Ungariei, în
după-amiaza zilei de 23 august, acesta nu i-a dat detalii despe intenţiile sale
împotriva Cehoslovaciei.
„El însuşi nu ştie ora. Oricine doreşte să participe la sărbătoare ar trebui

să ajute la pregătirea acesteia.”
Ora sărbătorii nu a fost comunicată. Cu toate acestea, acum maghiarii

şi-au prezentat pretenţiile.
Acum că am trecut cu toţii de ani de stres moral şi fizic intens şi de

muncă grea, nu este uşor să pictăm pentru noua generaţie o imagine a
pasiunilor care au erupt în Anglia în legătură cu Acordul de la München.
Printre conservatori, printre prietenii apropiaţi şi chiar în familii, au apărut
conflicte pe care nu le văzusem niciodată. Bărbaţii şi femeile, care aveau de
multă vreme legături de petrecere, laice şi de familie, se uitau reciproc cu furie
şi dispreţ. Mulţimile jubilante care l-au salutat pe Chamberlain pe drumul
dinspre aeroport sau la Downing Street şi pe străzile din jur nu au putut
rezolva aceste dispute. Nu le-au putut rezolva nici eforturile organizatorilor de
partid. Noi, vorbind la acea vreme în minoritate, nu am putut atrage atenţia
nici la ironiile şi nici la părerile malefice ale susţinătorilor guvernamentali.
Guvernul a fost pe punctul să cadă, dar fapta s-a consumat, iar membrii
cabinetului s-au sprijinit reciproc. Un singur ministru a ridicat vocea. Ministrul
Marinei, Duff Cooper, şi-a dat demisia din funcţia sa înaltă, fapt ce a acordat o
demnitate deosebită flotei. Într-un moment în care Chamberlain domina marea
majoritate a opiniei publice, Duff Cooper şi-a făcut drum prin mulţimea
jubilantă pentru a-şi declara dezacordul complet cu liderul său.
La deschiderea dezbaterii de trei zile privind problema München-ului, el

a ţinut un discurs despre demisia sa. Acesta a fost un episod viu în viaţa
noastră parlamentară. Duff Cooper a vorbit liber, fără nicio notiţă, şi timp de
patruzeci de minute a ţinut în şah majoritatea ostilă a partidului său.
Laburiştilor şi liberalilor, care erau adversari acerbi ai guvernului de atunci, le-
a venit uşor să-l aplaude. A fost o dispută care a sfîşiat partidul conservator.
Unele dintre adevărurile exprimate de el trebuie prezentate aici:
„În tot acest timp, a existat un dezacord profund între mine şi primul
ministru. Primul ministru consideră că Hitler trebuie abordat în limbajul
prudenţei politicoase. Dar eu cred că înţelege mai bine limbajul pumnului blindat
... Primul ministru are încredere în bunăvoinţa şi cuvîntul lui Hitler, deşi atunci
pagina 149
cînd Hitler a încălcat Tratatul de la Versailles, a promis că va respecta Locarno.

Cînd Hitler a încălcat Tratatul de la Locarno, s-a angajat să nu mai intervină în
nimic şi să nu mai facă revendicări teritoriale în Europa. Cînd a invadat Austria,
şi-a autorizat ajutoarele să ofere o asigurare fermă că nu va interveni în treburile
Cehoslovaciei. Asta a fost cu mai puţin de şase luni în urmă. Cu toate acestea,
premierul crede că se poate baza pe buna-credinţă a lui Hitler.”
Dezbaterea îndelungată nu a fost inferioară în forţă faţă de pasiunile care

au făcut furori în jurul problemelor în dispută. Îmi amintesc bine că furtuna
stîrnită de cuvintele mele:
„Am suferit o înfrîngere completă şi absolută”
m-a obligat să mă opresc, înainte de a-mi continua discursul. Mulţi au admirat

sincer eforturile încăpăţînate şi neclintite ale lui Chamberlain de a păstra
pacea, precum şi iniţiativele sale personale în această direcţie. În povestea
noastră, este imposibil să nu remarcăm numeroasele greşeli şi aprecieri
incorecte ale personajelor şi faptelor pe care s-a bazat Chamberlain. Totuşi,
motivele care l-au ghidat nu au fost niciodată puse la îndoială, iar calea pe care
a urmat-o a necesitat cel mai mare curaj moral. Am omagiat aceste calităţi doi
ani mai tîrziu într-un discurs după moartea sa. Camera Comunelor, cu 366 de
voturi pentru şi 114 împotrivă, a aprobat politica guvernului Majestăţii Sale,
„care a împiedicat războiul în timpul crizei recente”. 30 sau 40 de conservatori
care nu au fost de acord cu guvernul îşi puteau exprima dezaprobarea doar
abţinîndu-se de la vot. Aşa am procedat: concertat şi oficial. În discursul meu,
am spus:
„În opinia mea, dacă cehii ar fi fost lăsaţi pe propriile puteri, dacă li s-ar fi
spus că nu vor primi ajutor din partea puterilor occidentale, ar fi putut obţine
condiţii mai bune decît cele pe care le-au primit ca urmare a tuturor acestor
perturbări colosale. Este puţin probabil să fi obţinut condiţii mai proaste. Totul s-
a terminat. Cehoslovacia tăcută, îndoliată, pustie, ruptă se ascunde în întuneric.
În toate privinţele, ea a suferit datorită legăturilor cu Franţa, ale cărei politici i-a
fost ghid de atît de mult timp ... Mi se pare insuportabilă conştientizarea că ţara
noastră intră pe orbita Germaniei naziste, cade sub puterea şi influenţa ei şi că
existenţa noastră începe să depindă de bunăvoinţa sau capriciul ei. Pentru a
preveni acest lucru, am insistat cu toată puterea mea în consolidarea tuturor
forţelor de apărare: în primul rînd, asupra creării în timp util a forţelor aeriene
care să fie superioare oricărui poate să ajungă la ţărmurile noastre; în al doilea
rînd, să adunăm puterea colectivă a multor ţări şi, în al treilea rînd, să încheiem
uniuni şi convenţii militare, desigur, în cadrul Cartei, pentru a strînge forţa şi a
pagina 150
întîrzia cel puţin mişcarea progresivă a acestei puteri. Toate acestea s-au dovedit
a fi inutile. Totuşi, poporul trebuie să ştie adevărul. El ar trebui să ştie că
apărarea noastră a fost neglijată inacceptabil şi că este plină de defecte. El
trebuie să ştie că am fost înfrînţi fără război, şi aceasta va avea consecinţe pe
care le vom simţi foarte mult timp. El trebuie să ştie că am trecut printr-o etapă
groaznică din istoria noastră, cînd întregul echilibru al Europei a fost năruit şi
cînd democraţiile occidentale au primit o sentinţă groaznică: „Ai fost cîntărit şi ai
fost găsit nesemnificativ”. Şi nu credeţi că acesta este sfîrşitul. Acesta este doar
începutul socotelilor. Aceasta este doar prima înghiţitură, prima anticipare a
cupei amărăciunii pe care o vom bea an de an, dacă nu ne ridicăm în apărarea
libertăţii, cîştigînd din nou sănătate morală şi energie beligerantă cu un efort
puternic.”
După ce sentimentul de alinare evocat prin Acordul de la Munchen a

trecut, Chamberlain şi guvernul său s-au confruntat cu o dilemă acută. Primul
ministru a spus:
„Cred că va fi pacea vremurilor noastre.”
Cu toate acestea, majoritatea colegilor săi au dorit să folosească

„vremurile noastre” pentru o reînarmare rapidă. Din acest motiv, a existat o
sciziune în guvern. Sentimentul de anxietate cauzat de criza de la München,
expunerea vie a penuriei noastre, în special deficitul de arme antiaeriene, a
necesitat o reînarmare decisivă. A existat o mişcare puternică pentru
reînarmarea energică. Desigur, aceasta a fost criticată de guvernul german şi
de presa aservită acestuia. Totuşi, nu putea exista nicio îndoială cu privire la
opinia englezilor. Bucurîndu-se că premierul ne-a salvat de la război, salutînd
pacea cu aplauze puternice, oamenii au simţit acut nevoia de arme. Toate
ministerele militare şi-au prezentat cererile şi au subliniat deficienţele
alarmante dezvăluite în timpul crizei. Cabinetul (guvernul) a ajuns la un
compromis acceptabil, hotărînd să efectueze toate pregătirile posibile fără a
perturba comerţul ţării şi fără a irita germanii şi italienii cu măsuri la scară
mare.
La 1 noiembrie, o persoană complet nesemnificativă, dr. Hácha, a fost

aleasă pentru postul vacant de preşedinte al rămăşiţelor din Cehoslovacia. Un
nou guvern a ajuns la putere la Praga. (Emil Hácha, politician ceh, avocat, al treilea
preşedinte al Cehoslovaciei (1938 - 1939), din 1939 - preşedinte al Protectoratului Boemiei şi
Moraviei, format de autorităţile germane ocupante. La 13 mai 1945, a fost arestat pentru
colaborarea cu nemţii, a murit în arest în aşteptarea procesului.)
pagina 151
„Situaţia din Europa şi din întreaga lume, a spus ministrul de externe al

acestui nefericit guvern, nu este de aşa natură încît să putem spera într-o
perioadă de calm în viitorul apropiat.”
Hitler părea aceeaşi părere. Tranşarea oficială a fost făcută de Germania

la începutul lunii noiembrie. Těšín a rămas ocupat de Polonia. Slovacii, pe care
Germania i-a folosit ca pe nişte pioni pe o tablă de şah, au primit o autonomie
nesigură. Ungaria a primit o halcă în detrimentul Slovaciei. Cînd problema
acestor consecinţe ale München-ului a fost ridicată la Camera Comunelor,
Chamberlain a explicat că propunerea franceză şi engleză de garanţii
internaţionale a Cehoslovaciei, care a fost făcută după încheierea Pactului de la
München, nu privea graniţele existente ale acestui stat, ci doar un caz ipotetic
de agresiune neprovocată.
„În prezent, a spus el cu indiferenţă, asistăm pur şi simplu la o revizuire a

graniţelor stabilite prin Tratatul de la Versailles ... Revizuirea este în curs de
desfăşurare, iar în ceea ce priveşte frontiera cu Ungaria, Cehoslovacia şi Ungaria
au convenit să ia în considerare arbitrajul Germaniei şi Italiei.”
S-au certat despre cine a cîştigat cel mai mult în anul următor München-
ului: Hitler sau aliaţii. Mulţi oameni din Anglia, care ştiau despre lipsa noastră
de apărare, au fost uşuraţi aflînd că forţele noastre aeriene se dezvoltau cu
fiecare lună şi se apropia lansarea în producţie a avioanelor de tip Hurricane şi
Spitfire. Numărul de escadrile a crescut, la fel şi numărul de arme antiaeriene.
În mod similar, ritmul general al pregătirii industriei pentru război a continuat
să se accelereze. Totuşi, oricît de nepreţuite ar putea părea aceste realizări,
acestea nu erau nimic în comparaţie cu puternica dezvoltare a armelor
germane. Aşa cum am explicat anterior, producerea de armamente conform
planului naţional este o sarcină care necesită patru ani. Primul an nu dă
nimic, al doilea: foarte puţin, al treilea: mult, iar al patrulea: abundenţă. În
această perioadă, Germania lui Hitler trăia deja al treilea sau al patrulea an de
dezvoltare intensă a antrenamentului în condiţii atît de dure, încît puteau fi
aproximate cu condiţiile de război. Anglia, pe de altă parte, a înaintat fără
stimul de urgenţă, cu impulsuri mai slabe şi la o scară mult mai mică. În
1938-1939, toate cheltuielile militare din Anglia au ajuns la 304 milioane lire
sterline {1937 – 1938: 234 milioane de lire sterline; 1938 – 1939: 304 milioane de lire
sterline; 1939 – 1940: 367 milioane de lire sterline. ― Nota autorului.}, iar cheltuielile
Germaniei au fost de cel puţin un miliard şi jumătate de lire sterline. În acest
ultim an înainte de război, Germania a produs probabil cel puţin de două ori,
sau poate de trei ori mai multe arme decît Anglia şi Franţa, luate împreună.
Marile sale fabrici de tancuri probabil că au început deja să funcţioneze la
pagina 152
capacitate maximă. Prin urmare, germanii au primit arme mult mai repede
decît noi.
Cucerirea Cehoslovaciei a lipsit aliaţii de cele 21 de divizii regulate, 15

sau 16 divizii deja mobilizate ale celui de-al doilea eşalon, precum şi linia de
fortificaţii montane cehe, care în zilele München-ului au necesitat desfăşurarea
a 30 de divizii germane, adică principalele forţe mobile, complet antrenate. Fără
îndoială, din cauza căderii Cehoslovaciei, am pierdut forţa egală cu aproximativ
35 de divizii. Conform mărturiei generalilor Halder şi Jodl, în timpul discuţiilor
de la München, la graniţa de vest existau doar 13 divizii germane, dintre care
doar 5 constau din soldaţi complet antrenaţi. Fără îndoială, din cauza căderii
Cehoslovaciei, am pierdut o forţa egală cu aproximativ 35 de divizii. În plus,
fabricile Škoda, al doilea cel mai important arsenal al Europei Centrale, au
căzut în mîinile inamicului; acestea, din august 1938 pînă în septembrie 1939,
au produs aproape tot atît cît toate fabricile militare engleze la un loc. În timp
ce întreaga Germanie lucra într-un ritm aproape egal cu cel din timpul
războiului, muncitorii francezi, încă de la începutul anului 1936, au obţinut
rîvnita săptămînă de 40 de ore lucrătoare.
Catastrofală a fost schimbarea echilibrului de forţe dintre armata

franceză şi cea germană. În fiecare lună după 1938, armata germană a crescut
nu numai în ceea ce priveşte numărul de persoane, numărul de formaţiuni şi
acumularea rezervelor, ci şi în calitate şi maturitate. Progresul în formarea
trupelor şi experienţa lor a mers mînă în mînă cu creşterea continuă a
numărului armelor. În armata franceză nu au existat astfel de îmbunătăţiri şi
creşteri. A fost depăşită în toate domeniile. În 1935, Franţa, fără ajutorul
foştilor aliaţi, a fi putut invada Germania şi din nou să o ocupe aproape fără
bătălii de amploare. În 1936, nu putea exista încă nici o îndoială a
superiorităţii sale copleşitoare. Din surse germane ştim acum că aceeaşi
situaţie a continuat şi în 1938. Conştiinţa slăbiciunii a obligat Înaltul
Comandament german să depună toate eforturile pentru a-l tempera pe Hitler
la fiecare lovitură de succes care i-a întărit faima. În anul următor München-
ului, pe care îl analizez acum, armata germană se apropia de pregătirea totală
de luptă, deşi avea rezerve mai puţin antrenate decît francezii. Deoarece sursa
forţelor acestei armate a fost populaţia, care era de două ori mai mare decît a
Franţei, obţinerea superiorităţii complete a armatei germane faţă de cea
franceză era doar o chestiune de timp. Germanii aveau şi un avantaj în plan
moral. Refuzul de a ajuta un aliat, mai ales sub influenţa fricii de război,
subminează spiritul armatei. Admiterea faptului că sînt forţaţi să cedeze, este
descurajantă atît pentru ofiţeri cît şi pentru soldaţi. În timp ce în Germania,
pagina 153
încrederea, succesul şi conştientizarea puterii în creştere au incitat instinctele

războinice ale naţiei, recunoaşterea slăbiciunii lor a descurajat armata franceză
la orice nivel.
Dar, într-un aspect foarte important, am început să ţinem pasul cu

Germania şi să ne îmbunătăţim propria situaţie. În 1938, procesul de înlocuire
a avioanelor biplane britanice precum Gloster Gladiator cu tipuri moderne de
Hurricane, iar ulterior Spitfire, tocmai a început. De fapt, anul 1938 ne-a găsit
în mod regretabil într-o situaţie proastă în ceea ce priveşte calitatea şi, deşi în
1939 am făcut cîte ceva pentru a elimina inegalitatea puterii, situaţia noastră
era relativ mai proastă decît în 1940, cînd a venit ora încercării.
În 1938 nu eram complet pregătiţi pentru a respinge atacurile aeriene

asupra Londrei. Cu toate acestea, o luptă aeriană decisivă pentru Anglia era
imposibilă dacă germanii nu ocupau Franţa, Olanda şi Belgia, şi astfel să aibă
bazele necesare la o distanţă apropiată de ţărmurile noastre. Fără aceste baze,
aviaţia de vînătoare din acea vreme nu şi-ar fi putut escorta bombardierele.
Armatele germane n-ar fi putut să-i învingă pe francezii în 1938 sau 1939.
Producţia uriaşă de tancuri, cu care germanii au trecut prin frontul

francez, a început să fie efectuată abia în 1940. Avînd în vedere superioritatea
forţelor Franţei în vest şi existenţa Poloniei ne-cucerite în est, germanii,
desigur, n-ar fi putut concentra toate forţele aeriene împotriva Angliei, dar au
putut face acest lucru după ce Franţa a fost forţată să se predea. În acelaşi
timp, n-a fost luată în considerare nici poziţia Rusiei, nici rezistenţa pe care
Cehoslovacia ar fi putut-o manifesta.
Din toate motivele de mai sus, anul răgazului, care se presupunea că a

fost cîştigat la Munchen, a pus Anglia şi Franţa în comparaţie cu Germania
nazistă într-o poziţie mult mai proastă decît cea în care se aflau în momentul
crizei cehoslovace.
În cele din urmă, este necesar să reamintim un fapt de-a dreptul uimitor:
într-un singur an, 1938, Hitler a anexat la Reich şi a subjugat 6.750.000 de
austrieci şi 3.500.000 mii de germani sudeţi puterii sale absolute; mai mult de
10 milioane de cetăţeni, muncitori şi soldaţi. Într-adevăr, un număr uriaş care
a înclinat balanţa în favoarea lui.
(Churchill trece sub tăcere, comportamentul abject al trimisului francez la Praga. La

refuzul guvernului cehoslovac de a ceda teritoriul Sudet, pomenind de Tratatul de asistenţă
franco-cehoslovac, francezul a bătut cu pumnul în masă, zbierînd – la propriu – cehoslovacilor
că trebuie să uite de acest Tratat şi că dacă vor accepta asistenţa sovietică se vor trezi în război
cu toată lumea.
pagina 154
Deşi britanicii şi francezii erau mulţumiţi de Acord, ca şi conducătorii militari nazişti şi

liderii diplomaţiei germane, Hitler a fost furios. A simţit că a fost forţat de diplomaţii şi de
generalii săi să acţioneze ca un politician burghez. A exclamat nervos, curînd după întîlnirea
cu Chamberlain:
„Domnilor, aceasta a fost prima mea conferinţă internaţională şi pot să vă asigur că va fi
şi ultima”.
Atitudinea lui Hitler faţă de Chamberlain era acum de dispreţ total. Un diplomat
britanic din Berlin a fost informat de surse de încredere că Hitler îl considera pe Chamberlain
ca pe un:
„băgăcios impertinent care vorbea un jargon ridicol dintr-o democraţie demodată.
Umbrela, care pentru neamţul de rînd era simbolul păcii, a fost pentru Hitler numai un motiv de
batjocură”
De asemenea, Hitler a fost auzit spunînd:
„Dacă vreodată acel bătrîn nebun se mai amestecă aici cu umbrela lui, am să-l împing pe
scări şi am să sar pe burta lui în faţa fotografilor”
Într-unul din discursurile publice de după conferinţa de la München, Hitler a declarat:
„Slavă Domnului că nu avem politicieni cu umbrele în această ţară”.
Stalin a fost şi el supărat din cauza rezultatelor conferinţei de la München. Sovietele,
care aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simţit trădate de Franţa,
care avea, de asemenea, un tratat de asistenţă militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii şi
francezii, totuşi, au folosit Sovietele mai mult ca sperietoare împotriva Germaniei. Stalin a
ajuns la concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o ţară central europeană naziştilor,
pentru a induce temerea că, în viitor, se va întîmpla acelaşi lucru cu Uniunea Sovietică, prin
permisiunea ca USSR să fie împărţită între puterile vestice şi Axa fascistă. Această convingere
a dus la reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă
a avut drept consecinţă semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.
Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiţi de Acordul de la München. Regiunea Sudetă a
fost ocupată de Germania. Ceho-Slovacia (aşa cum a fost redenumit statul) a pierdut frontiera
cu Germania, uşor de apărat datorită fortificaţiile acesteia. Fără acestea, independenţa a
devenit mai mult nominală decît reală. De fapt, Edvard Beneš, preşedintele Cehoslovaciei, a
cerut armatei să pregătească ordinele de marş şi presei să aştepte o declaraţie de război.
Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier şi oţel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane
de locuitori şi faimoasele uzine Škoda în favoarea Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.
Sudeţii au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese
evitat.
În Germania, decizia a făcut ca o potenţială revoltă a ofiţerilor superiori împotriva lui
Hitler să treacă pe locul doi. Hotărîrea lui Hitler de a continua realizarea planului său de a
invada Cehoslovacia în 1938 a provocat o criză majoră în structura de comandă a armatei
germane. Şeful Statului Major, generalul Ludwig Beck, a protestat într-o serie lungă de note
împotriva începerii unui război pe care Germania îl va pierde şi i-a cerut lui Hitler să amîne
războiul plănuit. Hitler a caracterizat argumetele lui Beck împotriva războiului ca „kindische
Kräfteberechnugen” („calcule copilăreşti”). Pe 4 august 1938 a avut loc o întîlnire militară
secretă. Beck a citit un raport lung în faţa ofiţerilor adunaţi. Toţi au fost de acord că trebuie
făcut ceva pentru a împiedica producerea unui dezastru. Beck a sperat că vor demisiona cu
toţii, dar nimeni nu şi-a dat demisia, cu excepţia lui Beck. Totuşi, înlocuitorul său, generalul
Franz Halder, era un simpatizant al lui Beck şi, împreună, au conspirat cu cîţiva generali din
vîrful ierarhiei, amiralul Wilhelm Canaris (şeful serviciului de informaţii al armatei germane) şi
pagina 155
Graf von Helldorf (şeful poliţiei din Berlin) să îl aresteze pe Hitler în momentul în care acesta va
fi dat ordinul de invazie.
Totuşi, planul nu ar fi putut fi realizat decît dacă Marea Britanie şi Franţa ar fi anunţat
că vor lupta pentru a păstra Cehoslovacia. Aceasta ar fi ajutat la formarea convingerii
populaţiei germane că Germania trebuia să înfrunte o apărare. Au fost trimişi agenţi în Marea
Britanie să îi spună lui Chamberlain despre atacul programat asupra Cehoslovaciei şi despre
intenţiile de a-l îndepărta pe Hitler de la putere dacă aceasta se întîmplă. Britanicii nu au luat
mesajul în serios. În septembrie, Chamberalin şi Daladier au decis să nu ameninţe cu un
război pentru Cehoslovacia şi astfel planul de îndepărtare a lui Hitler nu putea fi justificat.
Aşadar, Acordul de la München l-a ajutat pe Hitler şă-şi păstreze puterea.)
Capitolul nouăsprezece.
Praga, Albania şi garanţia poloneză (ianuarie - aprilie 1939)
Chamberlain a continuat să creadă că pentru a asigura o îmbunătăţire

accentuată a situaţiei internaţionale, a avut nevoie doar de a stabili un contact
personal cu dictatorii. Nu bănuia că aceştia luaseră deja o decizie. Inspirat de
speranţe, el şi-a propus să vină cu Lordul Halifax în Italia în ianuarie. După o
anumită întîrziere, o invitaţie a fost primită şi întîlnirea a avut loc pe 11
ianuarie. Ne înroşim involuntar, citind în Jurnalul lui Ciano comentariile care
au fost făcute în spatele nostru în Italia, la adresa ţării noastre şi a
reprezentanţilor săi.
«În esenţă, scrie Ciano, vizita a avut o importanţă redusă ... Nu s-a stabilit
un contact efectiv. Cît de departe sîntem de aceşti oameni ! Aceasta este o lume
complet diferită. Am vorbit despre asta cu Ducele după cină.»
pagina 156
«„Aceşti oameni, a spus Mussolini, sînt făcuţi dintr-un material diferit de

Francis Drake şi ceilalţi mari aventurieri care au creat imperiul. La urma urmei,
ei sînt urmaşii obosiţi ai multor generaţii de bogaţi ...»
«Britanicii, a remarcat Ciano, nu vor să lupte. Ei încearcă să se retragă cît

mai încet, dar nu vor să lupte ... Negocierile noastre cu britanicii s-au încheiat. Nu
s-a realizat nimic. I-am spus telefonic lui Ribbentrop că este un fiasco, absolut
lipsit de sens ... Ochii lui Chamberlain s-au umplut de lacrimi cînd trenul a pornit,
iar compatrioţii săi au cîntat: “Este un tip bun”»
«Ce melodie este aceasta ? a întrebat Mussolini.» { Ciano, Diary. 1939—1943

(Edited by Malcolm Muggeridge). P. 9—10.}.
Pe 18 ianuarie, Ribbentrop a călătorit la Varşovia pentru a lansa un atac

diplomatic asupra Poloniei. Preluarea Cehoslovaciei urma să fie urmată de
încercuirea Poloniei. În prima etapă a acestei operaţiuni, trebuia să taie
Poloniei ieşirea la mare afirmînd suveranitatea germană asupra Danzigului şi
extinzînd stăpînirea germană în Marea Baltică pînă la importantul port
lituanian Memel. Guvernul polonez a rezistat acestei presiuni puternice şi, de
ceva vreme, Hitler a pus ochii pe el şi aşteptînd o perioadă a anului favorabilă
deschiderii campaniei.
În a doua săptămînă a lunii martie, s-au răspîndit zvonuri despre

circulaţia trupelor în Germania şi Austria, în special în zona Viena şi Salzburg.
S-a spus că 40 de divizii germane au primit efectivul complet pentru situaţie de
război. Slovacii, încrezători în sprijinul Germaniei, intenţionau să separe
teritoriul lor din Republica Cehoslovacă. Uluit să vadă că vîntul teutonic sufla
în direcţia opusă, colonelul Beck a declarat public la Varşovia că guvernul său
a simpatizat pe deplin cu aspiraţiile slovacilor. Liderul slovacilor, preotul Tiso,
a fost primit de Hitler la Berlin cu onoruri potrivite unui prim-ministru.
Răspunzînd pe 12 martie unei cereri parlamentare pentru garantarea frontierei
Cehoslovaciei, Chamberlain a reamintit Camerei că aceste garanţii au avut în
vedere o agresiune neprovocată; el a afirmat că nu a existat niciodată o
asemenea agresiune. Totuşi, nu a trebuit să aştepte mult. (Jozef Tiso, preot
romano-catolic slovac, a fost preşedinte al primei republici slovace. La 9 martie 1939, părţi ale
armatei cehoslovace, loiale guvernului de la Praga, au ocupat teritoriul Slovaciei şi l-au
îndepărtat pe Tiso de la putere. La 13 martie 1939, Hitler l-a chemat pe Tiso la Berlin şi l-a
determinat să declare independenţa Slovaciei sub patronajul celui de-al treilea Reich. La 14
martie 1939, parlamentul slovac a declarat independenţa, iar a doua zi trupele germane au
ocupat Republica Cehă. Tiso a devenit prim-ministru şi la 26 octombrie 1939 preşedinte. În
aprilie 1945, Tiso a fugit în Bavaria, unde la 6 iunie 1945 a fost reţinut de armata americană şi
pagina 157
extrădat în Cehoslovacia. El a fost condamnat pentru înaltă trădare. La 18 aprilie 1947,

sentinţa a fost executată prin spînzurare.)
În acele zile de martie, un val de un optimism vicios s-a răspîndit în

Anglia. În ciuda tensiunii crescînde din Cehoslovacia sub presiunea germană
din exterior şi din interior, acele ziare şi miniştri englezi, ale căror nume erau
asociate Acordului de la München, nu şi-au pierdut încrederea în politica în
care au implicat ţara. Nici separarea Slovaciei, ca urmare a intrigilor naziste
constante şi a mişcării marcate de trupe în Germania, nu l-a împiedicat pe
ministrul de interne să vorbească cu alegătorii în 10 martie despre speranţele
lor pentru un „plan de pace de cinci ani”, care ar trebui să conducă în timp util
la o „epocă de aur”. Planul de a încheia un acord comercial cu Germania era
încă discutat pe un ton optimist. Celebra revistă Punch a postat o poză cu
John Bull (John Bull este o personificare națională a Regatului Unit, în general și în special a
Angliei, în desene animate politice și lucrări grafice similare. El este înfățișat în mod obișnuit ca
un bărbat puternic, de vîrstă mijlocie, locuitor de la țară, vesel.)
trezindu-se cu un suspin
de uşurare dintr-un coşmar, în timp ce toate zvonurile cumplite, fanteziile
nocturne şi suspiciunile zboară pe fereastră. În chiar ziua în care a fost
publicată această caricatură, Hitler a prezentat un ultimatum guvernului
cehoslovac rahitic, care, ca urmare a Acordului de la München, şi-a pierdut
linia de fortificaţii. Trupele germane care au intrat în Praga au stabilit controlul
deplin asupra statului cehoslovac, care nu a mai opus rezistenţă.
Îmi amintesc că stăteam cu Eden în camera de fumat a Camerei

Comunelor cînd ziarele de seară aduceau acest mesaj. Chiar şi cei care, ca şi
noi, nu aveau iluzii şi vorbeau deschis despre acest lucru, au fost surprinşi de
furia bruscă a acestei crime. Era greu de crezut că guvernul Majestăţii Sale,
care avea toate informaţiile secrete, a putut proceda atît de greşit. 14 martie a
fost ziua lichidării şi înrobirii Republicii Cehoslovacia. Slovacii şi-au declarat
oficial independenţa. Trupele maghiare, susţinute în secret de Polonia, au
intrat în regiunea estică a Cehoslovaciei - Ucraina transcarpatică, pe care au
luat-o cu de la sine putere. Ajuns la Praga, Hitler a proclamat un protectorat
german al Cehoslovaciei (de fapt, e vorba doar de Cehia), care a fost astfel inclus în
Reich.
Pe 15 martie, Chamberlain a fost nevoit să declare în Camera

Comunelor:
„Ocuparea Boemiei de către forţele armate germane a început astăzi la

şase dimineaţa. Poporul ceh a primit ordin din partea guvernului lor de a nu
opune rezistenţă.”
pagina 158
A vorbit apoi despre garanţia pe care a acordat-o Cehoslovaciei. În opinia

sa, nu mai era valabilă. Cu cinci luni mai devreme, după München, ministrul
afacerilor dominioanelor, sir Thomas Inskip, a declarat despre această
garanţie:
„Guvernul Majestăţii Sale se consideră obligat din punct de vedere moral,

în ceea ce priveşte Cehoslovacia, să menţină această garanţie. Prin urmare, în
cazul unui act de agresiune neprovocată împotriva Cehoslovaciei, guvernul
Majestăţii sale va fi, fără îndoială, obligat să ia toate măsurile la dispoziţia sa
pentru a proteja integritatea Cehoslovaciei.”
„Aceasta, a spus premierul, a fost situaţia pînă ieri. Totul, s-a schimbat de
cînd Parlamentul slovac a declarat Slovacia independentă. Această declaraţie
pune capăt dezintegrării interne a unui stat ale cărui graniţe am intenţionat să le
garantăm şi guvernul Majestăţii Sale nu poate, prin urmare, să se considere
legat de această obligaţie.”
Aceasta părea finalul.
„În mod firesc, a concluzionat el, regret profund ce s-a întîmplat. Totuşi, nu
vom permite ca acest lucru să ne forţeze să ne oprim din drumul nostru. Să ne
amintim că aspiraţiile popoarelor din întreaga lume sînt încă animate de
speranţa păcii.”
Chamberlain urma să ţină un discurs la Birmingham două zile mai

tîrziu. Discursul a sunat într-un nou ton.
„Tonul său, spune biograful lui Chamberlain, a fost complet diferit ... Cu
informaţii noi şi idei energice despre opiniile Camerei, publicului şi
dominioanelor, el a prezentat un discurs scris mai demult despre problemele
interne şi serviciile sociale şi a luat taurul de coarne.”
El l-a mustrat pe Hitler pentru încălcarea flagrantă a obligaţiilor din

Acordul de la München. El a citat toate asigurările oferite de Hitler:
„Aceasta este ultima mea pretenţie teritorială din Europa”, „Nu mai sînt
interesat de statul ceh şi pot să-l garantez. Nu avem nevoie de mai mulţi cehi.”
„Sînt convins, a spus premierul, că, după München, marea majoritate a

poporului englez a împărtăşit dorinţa mea sinceră de a continua aceeaşi politică.
Astăzi eu îi împărtăşesc dezamăgirea şi indignarea că aceste speranţe sînt
spulberate în mod arbitrar. Cum se poe împăca evenimentele din această
săptămînă cu asigurările pe care vi le-am citit ? Cine nu poate simpatiza cu
pagina 159
aceşti oameni mîndrii curajoşi, care au devenit atît de brusc victimile unei invazii,
a căror libertate a fost redusă şi independenţa naţională pierdută ?... Acum ni se
spune că această confiscare a teritoriului a fost dictată de revoltele din
Cehoslovacia ... Dacă au existat revolte, nu au fost inspirate din afară ? ... Este
acesta ultimul atac asupra unui stat mic, sau va fi urmat de un atac nou ? Nu
este acesta, de fapt, un pas către încercarea de a atinge dominaţia mondială prin
forţă ? “
Schimbarea dispoziţiei lui Chamberlain nu s-a limitat doar la cuvinte.

Următorul mic stat pe lista lui Hitler a fost Polonia. Avînd în vedere seriozitatea
deciziei şi necesitatea de a se consulta cu mai mulţi, perioada următoare a fost
probabil foarte activă. Două săptămîni mai tîrziu (31 martie), premierul a
declarat în Parlament:
„Acum trebuie să informez Camera că ... în cazul unor acţiuni care ar

ameninţa clar independenţa Poloniei şi la care guvernul polonez consideră vital
să reziste cu forţele lor armate naţionale, guvernul Majestăţii Sale se va
considera obligat să ofere imediat guvernului polonez tot sprijinul posibil. Acesta
a dat asigurării guvernului polonez în acest sens. Pot adăuga că guvernul
francez m-a autorizat să lămuresc faptul că ia aceeaşi poziţie ca şi guvernul
britanic...”
Acum ajungem la punctul culminant al acestei triste poveşti a

concluziilor greşite trase de oameni bine intenţionaţi şi capabili. Faptul că am
ajuns într-o astfel de poziţie, este vina celor care au fost responsabili de acest
lucru, indiferent de motivele nobile i-au ghidat. Să ne uităm înapoi şi să vedem
ce am acceptat succesiv sau am refuzat: dezarmarea Germaniei pe baza unui
tratat încheiat solemn; reînarmarea Germaniei cu încălcarea acordului încheiat
solemn; eliminarea superiorităţii sau chiar a egalităţii puterii aeriene; ocuparea
violentă a Renaniei şi începerea construcţiei liniei Siegfried; crearea axei Berlin
- Roma; sfîşierea şi înghiţirea de Reich a Austriei; Cehoslovacia, abandonată şi
distrusă prin acordul de la München cu transferul liniei sale de fortificaţii în
mîinile Germaniei; puternicul arsenal cehoslovac Škoda produce acum arme
pentru armatele germane; pe de o parte, respingerea încercării preşedintelui
Roosevelt de a stabiliza situaţia din Europa sau de a aduce un punct de
cotitură prin intervenţia SUA şi, pe de altă parte, ignorînd dorinţa indubitabilă
a Rusiei sovietice de a se alătura puterilor occidentale şi de a lua orice măsuri
pentru salvarea Cehoslovaciei; renunţarea la 35 de divizii cehoslovace ce se
puteau împotrivi armatei germane încă nematurizate, cînd Marea Britanie nu
putea trimite în Franţa decît două divizii pentru consolidarea frontului. Totul s-
a dovedit inutil.
pagina 160
Şi acum, cînd toate aceste avantaje şi toate aceste ajutoare au fost

abandonate şi pierdute, Anglia, tîrînd Franţa după ea, se oferă să garanteze
integritatea Poloniei - aceeaşi Polonie, care cu doar şase luni în urmă, cu
lăcomia unei hiene, a luat parte la tîlhărie, la distrugerea statului cehoslovac.
Avea sens să se alăture bătăliei pentru Cehoslovacia, în 1938, cînd Germania
abia putea să pună jumătate de duzină de divizii antrenate pe Frontul de Vest
şi cînd francezii, cu 60 pînă la 70 de divizii, puteau, fără îndoială, să treacă
prin Renania sau prin Ruhr. Toate acestea erau considerate nerezonabile,
nechibzuite, nedemne de viziunile moderne şi de moralitate. Acum două
democraţii occidentale şi-au declarat în sfîrşit disponibilitatea de a-şi pune
viaţa în joc de dragul integrităţii teritoriale a Poloniei. În istorie, despre care se
spune că este practic o înlănţuire a crimelor, a nebuniei şi a nenorocirilor
omenirii, după căutările cele mai amănunţite, este puţin probabil să găsim
ceva asemănător cu această respingere atît de bruscă şi completă a politicii de
împăciuire plină de complimente, realizată timp de cinci sau şase ani şi
transformarea ei în aproape instantaneu într-o pregătire de a merge la un
război, clar inevitabil, în condiţii mult mai rele şi la o scară mai mare.
În plus, cum am putea să protejăm Polonia şi să ne îndeplinim garanţia ?

Numai declarînd război Germaniei şi atacînd zidul ei de Vest acum mai întărit
şi o armată germană mai puternică decît cea din faţa căreia ne-am retras în
septembrie 1938. Iată care sînt reperele pe drumul către dezastru. Aceasta este
lista capitulărilor în faţa Germaniei tot mai puternice - la început, cînd totul se
putea rezolva uşor, iar mai tîrziu, cînd situaţia a devenit mai dificilă. Cu toate
acestea, acum, în sfîrşit, Anglia şi Franţa au încetat să mai cedeze. În cele din
urmă, a fost luată o decizie - în cel mai rău moment şi pe cea mai proastă bază
- o decizie care, fără îndoială, va duce la moartea a zeci de milioane de oameni.
Acesta a fost un exemplu al modului în care susţinătorii unei cauze drepte, în
mod intenţionat şi cu tot rafinamentul artei pervertite, s-au implicat într-o
luptă mortală, după ce toate beneficiile şi avantajele lor s-au pierdut atît de
imprudent.
Posibilităţile de organizare a oricărei rezistenţe la agresiunea germană în

Europa de Est erau acum aproape epuizate. Ungaria era într-o tabără
germană. Polonia, cu mîinile pline de sînge cehoslovac, a refuzat o cooperare
strînsă cu Romînia. Nici Polonia, nici Romînia nu au vrut să permită ruşilor să
acţioneze împotriva Germaniei tranzitînd teritoriul lor. Cheia creării unei mari
uniuni a fost realizarea înţelegerea cu Rusia. Pe 18 martie, guvernul sovietic,
care a fost profund afectat de tot ceea ce s-a întîmplat, în ciuda uşii trîntite în
faţa lui în timpul crizei din München, a sugerat convocarea unei şedinţe a celor
pagina 161
şase puteri. Chamberlain a avut o opinie foarte certă asupra acestei probleme.
Pe 26 martie, el a scris într-o scrisoare privată:
„Trebuie să recunosc că Rusia îmi inspiră cea mai profundă neîncredere.

Nu cred deloc în capacitatea ei de a lansa o ofensivă eficientă, chiar dacă ar
vrea. Şi nu am încredere în motivele ei, care, după părerea mea, au prea puţin în
comun cu ideile noastre de libertate. Nu vrea decît să bage zîzanie între toţi
ceilalţi. În plus, multe dintre statele mici, în special Polonia, Romînia şi Finlanda,
o tratează cu ură şi suspiciune.” { Felling. Op. cit. P. 603.}. (Neîncrederea, ura şi
suspciunea se datorau faptului că regimul sovietic îşi propusese „deparazitarea” lumii. Cei care
luau decizii în M. Britanie, Polonia, Romînia sau Finlanda erau exponenţii clasei paraziţilor –
plutocrația; reacţia lor era firească: de autoconservare. Întreaga tabără socialistă de tip sovietic
a sfîrşit lamentabil fiindcă acolo, la scurt timp, a apărut o altă clasă de paraziţi: burghezia
roşie. Simpla existenţă a acesteia a subminat însăşi baza sistemului.)
Avînd în vedere acest lucru, propunerea sovietică pentru o şedinţă a

celor şase puteri a fost primită rece şi a fost uitată.
A dispărut şi posibilitatea de a îndepărta Italia de Axă, căreia i s-a

atribuit un loc atît de proeminent în calculele oficiale engleze. Pe 26 martie,
Mussolini a susţinut un discurs furios în care a subliniat pretenţiile italiene
împotriva Franţei în Mediterana. În taină, el plănuia să creeze o zonă de
influenţă italiană în Balcani şi la Marea Adriatică, pentru a contrabalansa
influenţa Germaniei în Europa Centrală. Planurile sale pentru invazia Albaniei
erau deja gata.
La 29 martie, Chamberlain a anunţat în Parlament intenţia sa de a dubla

armata teritorială, adăugînd pe hîrtie 210.000 de persoane (fără arme). Pe 3
aprilie, generalul Keitel, şeful statului major al lui Hitler, a emis „Directiva
forţelor armate pentru 1939-1940”, referitoare la Polonia. Aceasta a fost
criptată sub denumirea: „Planul alb”. Führer-ul a adăugat următoarea
instrucţiune:
„Pregătirea trebuie să fie efectuată astfel încît operaţiunile să poată începe

oricînd, începînd cu 1 septembrie”.
În ziua de 4 aprilie, guvernul m-a invitat la un mic dejun la hotelul Savoy

în cinstea ministrului polonez de externe, colonelul Beck, care a ajuns într-o
vizită oficială importantă. L-am cunoscut cu un an mai devreme pe Riviera,
unde am luat odată micul dejun împreună. Acum l-am întrebat:
„Vă veţi putea deplasa în siguranţă cu trenul special prin Germania spre
Polonia ?”
pagina 162
El a răspuns:
„Cred că mai avem suficient timp pentru asta.”
Acum ne aştepta o nouă criză. În zorii zilei de 7 aprilie 1939, trupele

italiene au aterizat în Albania şi au ocupat ţara în urma unei scurte încăierări.
Aşa cum Cehoslovacia trebuia să stea la baza agresiunii împotriva Poloniei,
Albania a fost destinată să funcţioneze ca o trambulină pentru acţiunile Italiei
împotriva Greciei şi pentru a neutraliza Iugoslavia. Guvernul englez s-a angajat
deja la păstrarea păcii în nord-estul Europei. Dar ce trebuia făcut cu
ameninţarea prezentă în sud-est ? Nava păcii era spartă în multe locuri.
Pe 9 aprilie, i-am scris premierului:
„Mi se pare că acum sîntem contra-cronometru. Trebuie să ne redobîndim

iniţiativa diplomatică. Acum este deja imposibil să luăm măsuri precum
declaraţii, denunţarea acordului anglo-italian sau rechemarea ambasadorului
nostru ... În prezent, pe hartă este tranşată nici mai mult nici mai puţin decît
întreaga peninsulă balcanică. Dacă aceste state continuă să fie supuse presiunii
din partea Germaniei şi Italiei vor fi nevoite să accepte cele mai bune condiţii
oferite pentru ele de Berlin şi Roma. În ce situaţie dificilă vom fi în acest caz !
Vom avea obligaţii cu privire la Polonia şi, prin urmare, vom fi implicaţi în
treburile Europei de Est şi, în acelaşi timp, vom pierde orice speranţă pentru acea
alianţă largă care, dacă va apărea, ar putea însemna mîntuirea.”
La 15 aprilie 1939, după declararea protectoratului german asupra

Boemiei şi Moraviei, Göring s-a întîlnit cu Mussolini şi Ciano pentru a-i
informa pe italieni despre cursul pregătirii Germaniei pentru război. A fost
găsit procesul-verbal al acestei întîlniri. Într-un loc, Goering spune:
„În orice caz, armamentul greu din Cehoslovacia arată cît de periculoasă ar
fi fost o coliziune cu ei, chiar şi după München. Ca urmare a acţiunilor germane,
poziţia ambelor ţări ale Axei s-a îmbunătăţit, în special, datorită oportunităţilor
economice care s-au deschis datorită transferării către Germania a marilor
capacităţi de producţie din Cehoslovacia. Aceasta contribuie la consolidarea
semnificativă a forţelor Axei în comparaţie cu puterile occidentale. În plus, în
prezent, Germania nu mai are nevoie să menţină nici măcar o singură divizie
pentru apărarea împotriva acestei ţări în cazul unui conflict mai mare. Acest
lucru reprezintă, de asemenea, un avantaj de care vor beneficia în cele din urmă
de ambele ţări ale Axei ... Acţiunea germană în Cehoslovacia ar trebui
considerată benefică pentru puterile Axei. Germania ar putea acum să atace
această ţară (Polonia) din două flancuri. Aviaţia sa se află la doar 25 de minute
pagina 163
de noul centru industrial al Poloniei; mutat în interiorul ţării datorită apropierii de

frontieră, mai aproape de alte zone industriale poloneze.” {Nürnberg Documents.
Part 2. P. 106.}.
„Rezolvarea fără vărsare de sînge a conflictului ceh, din toamna anului

1938 şi primăvara anului 1939, precum şi anexarea Slovaciei, a spus generalul
Jodl, în cadrul unei conferinţe, cîţiva ani mai tîrziu, a rotunjit teritoriul Marii
Germanii într-un mod care a făcut posibil să se ia în considerare problema
poloneză pe baza unor premise strategice mai mult sau mai puţin favorabile” {
Nürnberg Documents. Part 2. P. 107.}.
În ziua vizitei lui Göring la Roma, preşedintele Roosevelt a trimis un

mesaj personal lui Hitler şi Mussolini îndemnîndu-i să garanteze că nu vor mai
comite alte agresiuni timp de zece “sau chiar douăzeci şi cinci de ani, dacă
viitorul poate fi prevăzut atît de departe.” La început, Ducele a refuzat să
citească acest document, apoi a remarcat: „Rezultatul paraliziei din copilărie !”
(aluzie la paralizia de care suferea Roosevelt) La acel moment, Mussolini nu a
presupus că el însuşi va suferi unul din cele mai grave dezastre.
La 27 aprilie, prim-ministrul a luat decizia importantă de a introduce

serviciul militar, deşi el însuşi promisese în mod repetat să nu facă un astfel de
pas. Introducerea serviciului militar în acea etapă, desigur, nu ne-a dat o
armată. Serviciul a fost extins doar la tinerii în vîrstă de 20 de ani. Aceştia
trebuiau mai întîi antrenaţi şi apoi înarmaţi. Cu toate acestea, acest gest
simbolic a fost extrem de important atît pentru Franţa şi Polonia, cît şi pentru
alte ţări, pe care le-am înzestrat cu generozitate cu garanţiile noastre.
Deşi Chamberlain încă spera să împiedice războiul, era clar că nu va

ezita dacă acesta va izbucni. Potrivit lui Felling (biograful lui Chamberlain), el a
scris în jurnalul său:
„Şansele lui Churchill (de a fi inclus în guvern) cresc pe măsură ce războiul

devine mai probabil şi invers” {Feiling. Op. cit. P. 406.}.
Aceasta a fost, poate, o formulare oarecum dispreţuitoare. Mă gîndeam

nu numai să devin din nou ministru. Cu toate acestea, am înţeles punctul de
vedere al premierului. Ştia că în caz de război va trebui să apeleze la mine şi a
presupus corect că voi răspunde la chemare. Pe de altă parte, s-a temut că
Hitler va considera participarea mea la guvern ca o manifestare a ostilităţii şi
că aceasta va distruge ultima speranţă de pace. Această viziune era naturală,
dar incorectă. Este improbabil ca Chamberlain să poată fi acuzat că nu doreşte
să agraveze o situaţie deja complicată şi delicată incluzînd un anumit membru
pagina 164
al Camerei Comunelor în guvernul său. În martie, împreună cu Eden şi alţi

treizeci de conservatori, am introdus o rezoluţie prin care se solicita crearea
unui guvern naţional. În vară, în ţară a apărut o mişcare semnificativă în
sprijinul unei astfel de idei, sau cel puţin pentru includerea mea şi a lui Eden
în cabinet.
De-a lungul timpului, aproape toate ziarele, din iniţiativa publicaţiei

Daily Telegraph (din 3 iulie), preluată de Manchester Guardian, au reflectat
această tendinţă a opiniei publice. Am fost surprins să văd că acest punct de
vedere găseşte zilnic o expresie constantă. Timp de săptămîni, mii de afişe
uriaşe au fost atîrnate pe afişierele din Londra: „Aduceţi-l Churchill înapoi !”
Zeci de tineri voluntari, bărbaţi şi femei, au purtat aceleaşi lozinci în faţa
Camerei Comunelor. N-am avut nicio legătură cu astfel de metode de
campanie, dar fără îndoială aş fi intrat în guvern dacă mi s-ar fi oferit acest
lucru. Totuşi, norocul m-a însoţit aici, iar evenimentele au continuat să se
dezvolte în modul lor logic, natural şi teribil.
Capitolul douăzeci.
Enigma sovietică
Am ajuns într-o perioadă în care toate relaţiile dintre Anglia şi Germania

au încetat. Acum, bineînţeles, ştim că de cînd Hitler a ajuns la putere între cele
două ţări ale noastre nu a existat niciodată vreo relaţie autentică. Hitler a
căutat doar prin persuasiune sau intimidare să forţeze Anglia să-i dea mîină
pagina 165
liberă în Europa de Est, iar Chamberlain avea speranţa de a-l potoli, de a-l
reeduca şi de a-l aduce pe calea cea bună. Şi totuşi, a venit vremea cînd
ultimele iluzii ale guvernului englez au fost spulberate. În sfîrşit, cabinetul a
fost convins că Germania nazistă înseamnă război, iar prim-ministrul a oferit
garanţii şi a încheiat alianţe acolo unde era încă posibil, indiferent dacă putem
sau nu oferi asistenţă eficientă acestor ţări. La garanţia poloneză s-a adăugat
garanţia dată de Romînia, iar apoi alianţa cu Turcia.
Acum trebuie să ne amintim de mizerabilul petic de hîrtie pe care

Chamberlain le-a semnat cu Hitler la München şi pe care l-a fluturat
triumfător în faţa mulţimii, după ce a aterizat cu avionul la Heston. În acest
document, el a menţionat două legături care, conform presupunerii sale,
existau între el şi Hitler precum şi între Anglia şi Germania; şi anume: Acordul
de la Munchen şi Acordul maritim anglo-german. Înrobirea Cehoslovaciei a
distrus prima legătură. Acum Hitler a anulat-o pe a doua.
Vorbind pe 28 aprilie în Reichstag, el a spus:
„Întrucît în Anglia, atît în presă cît şi oficial, se susţine opinia că este

necesar să se opună Germaniei în toate circumstanţele şi confirmă acest lucru
prin politica de înarmare cunoscută de noi, baza Tratatului maritim a dispărut.
Prin urmare, am decis să trimit astăzi o notificare guvernului englez. Pentru noi
acest lucru nu are o semnificaţie practică, materială, din moment ce sper încă în
posibilitatea de a împiedica o cursă a înarmărilor cu Anglia; este o chestiune de
stimă de sine. Cu toate acestea, dacă guvernul britanic va dori să negocieze din
nou această problemă cu Germania, nimeni nu va fi mai bucuros ca mine, întrucît
încă există posibilitatea de a realiza o înţelegere clară şi sinceră.” {Hitler's
Speeches. Vol. 2. P. 1626.}.
Acordul naval anglo-german, care l-a avantajat atît de clar pe Hitler într-
un moment important şi critic al politicii sale, a fost acum înfăţişat de el ca o
amabilitate a Angliei, al cărui beneficii puteau fi luate ca un semn ruşinos al
Germaniei. Führer-ul a lăsat guvernului englez speranţa că ar putea fi de acord
să discute problemele navale cu guvernul Majestăţii sale în viitor. Poate că se
aştepta chiar că oamenii pe care i-a păcălit înainte să persiste în politica lor de
împăciuire Acum îi era complet indiferent. Avea Italia, avea superioritate
aeriană; a obţinut Austria şi Cehoslovacia, cu toate consecinţele care au urmat.
Avea Zidul său de Vest. În ceea ce priveşte domeniul pur maritim, el a
construit întotdeauna şi cu viteză maximă submarine, indiferent de acord. Din
punct de vedere formal, el s-a referit întotdeauna la dreptul său de a construi
la fel de mult ca britanicii, dar acest lucru nu a limitat în niciun fel programul
pagina 166
de construcţii al submarinelor germane. În ceea ce priveşte navele mai mari, el

nu a putut folosi pe deplin oportunităţile generoase oferite de acordul maritim.
Prin urmare, el a făcut un pas neobrăzat şi sfidător, aruncînd acordul în faţa
prostănacilor care l-au încheiat. În acelaşi discurs, Hitler a denunţat pactul de
neagresiune germano-polonez. Ca motiv direct, el a invocat garanţia anglo-
poloneză.
„... care, în anumite circumstanţe, va obliga Polonia să ia măsuri militare

împotriva Germaniei în cazul unei ciocniri între Germania şi o altă putere, la care
Anglia va participa la rîndul său. Această obligaţie contravine acordului încheiat
cu ceva timp în urmă cu mareşalul Piłsudski... Aşadar, consider că acordul este
încălcat unilateral de Polonia şi, prin urmare, nu mai există. Am trimis guvernului
polonez o notificare corespunzătoare ... “ (Józef Klemens Piłsudski [pronunţie
aproximativă: juzăf klămăns piusuţki], 1867 - 1935, a fost un om politic şi comandant militar
polonez. A fost şef de stat între 1918 – 1922 şi dictator militar [1926 – 1935] după lovitura de
stat pe care a regizat-o în mai 1926. Între 1919 - 1921, a comandat forţele polone în şase
războaie de frontieră, declanşate cu scopul măririi teritoriului în detrimentul vecinilor.
Penetrînd liniile de comunicaţii sovietice, a produs un dezastru Armatei Roşii, învingînd-o, în
august 1920, în bătălia Varşoviei. Voia o zonă de influenţă poloneză de la Marea Baltică la
Marea Neagră [Intermarium, între Germania şi Rusia] şi dezmembrarea Rusiei iar ulterior a
URSS. Visul lui Piłsudski:
„Închisă în graniţele secolului al XVI-lea, fără ieşire la Marea Neagră şi Baltică, lipsită de
bogăţiile fosile din sud şi sud-est, Rusia ar putea deveni cu uşurinţă o putere de rangul doi, în
imposibilitatea de a ameninţa grav noua independenţă a Poloniei. Polonia, ca cel mai mare şi mai
puternic dintre noile state, şi-ar putea crea cu uşurinţă o sferă de influenţă care s-ar extinde din
Finlanda pînă în Munţii Caucaz.”)
După ce am studiat acest discurs, am scris într-unul din articolele mele:
„Denunţarea pactului de neagresiune germano-polonez din 1934 este un

pas extrem de grav şi ameninţător. Acest pact a fost confirmat recent - în
ianuarie, cînd Ribbentrop a vizitat Varşovia. Ca şi acordul naval anglo-german,
pactul a fost încheiat la cererea lui Hitler. Ambele acorduri au oferit Germaniei
avantaje clare, uşurîndu-i poziţia atunci cînd era slabă. Acordul maritim a
reprezentat de fapt încuviinţarea britanică de a încălca clauzele militare ale
Tratatului de la Versailles. Pactul germano-polonez a permis naziştilor să se
concentreze mai întîi pe Austria, apoi pe Cehoslovacia, ceea ce a avut consecinţe
dezastruoase pentru aceste ţări nefericite. El a slăbit temporar legăturile dintre
Franţa şi Polonia şi a împiedicat dezvoltarea solidarităţii între statele din Europa
de Est. Acum, după ce a slujit Germaniei, a fost respins printr-un gest unilateral.
Astfel, Polonia a fost informată că acum este inclusă în zona posibilelor
agresiuni.”
pagina 167
Guvernul britanic avea nevoie urgentă de a reflecta asupra semnificaţiei

practice a garanţiilor acordate Poloniei şi Romîniei. Niciuna dintre aceste
garanţii nu aveau valoare militară decît în cadrul unui acord general cu Rusia.
Prin urmare, tocmai în acest scop, la 16 aprilie, la Moscova au început
negocierile între ambasadorul britanic şi Litvinov. Avînd în vedere ce atitudine
a întîlnit guvernul sovietic pînă acum de la noi, nu ne puteam aştepta la prea
mult de la el. Cu toate acestea, la 17 aprilie, a prezentat o propunere oficială, al
cărei text nu a fost publicat, privind crearea unui front unit de asistenţă
reciprocă între Marea Britanie, Franţa şi URSS. Aceste trei puteri - dacă era
posibil, cu participarea Poloniei - ar trebui să garanteze, de asemenea,
inviolabilitatea acelor state din Europa Centrală şi de Est care erau ameninţate
de agresiune germană.
Un obstacol în calea încheierii unui astfel de acord a fost teama pe care

aceste state o trăiau înaintea ajutorului sovietic sub formă de armate sovietice,
care puteau trece prin teritoriile lor pentru a-i proteja de germani şi pe parcurs
să le includă în sistemul sovietic-comunist. Pînă la urmă, au fost cei mai acerbi
adversari ai acestui sistem. Polonia, Romînia, Finlanda şi cele trei state baltice
nu ştiau de ce le era mai frică: de agresiunea germană sau de salvarea
rusească. Nevoia de a face o alegere atît de ciudată a paralizat politica Angliei şi
a Franţei.
Cu toate acestea, chiar şi acum nu poate exista nicio îndoială că Anglia

şi Franţa ar fi trebuit să accepte propunerea Rusiei, ar fi proclamat o alianţă
tripartită şi ar fi furnizat metode de funcţionare a acesteia în caz de război, la
discreţia aliaţilor, care ar conduce apoi lupta împotriva unui inamic comun.
Într-o astfel de atmosferă, predomină alte stări de spirit. În timpul războiului,
aliaţii tind să cedeze în multe feluri dorinţelor celuilalt. Ciocanul de luptă tună
pe front şi orice mijloc posibil, care ar fi inacceptabil pe timp de pace, devine
bun. Într-o alianţă atît de mare, nu ar fi uşor pentru un aliat să intre pe
teritoriul altuia fără invitaţie.
Însă Chamberlain şi Ministerul de Externe s-au oprit înaintea acestei

enigme a sfinxului. Atunci cînd evenimentele se mişcă cu o asemenea viteză şi
masă ca în acest caz, este logic să nu facem mai mult de un pas şi fiecare din
noi pe rînd. Alianţa dintre Anglia, Franţa şi Rusia ar cauza îngrijorări serioase
în Germania anului 1939 şi nimeni nu poate dovedi că războiul nu ar fi putut fi
împiedicat. Următorul pas ar putea fi făcut cu un avantaj pentru tabăra
aliaţilor. Diplomaţia lor ar fi recîştigat iniţiativa. Hitler nu-şi putea permite să
înceapă un război pe două fronturi, pe care el însuşi l-a condamnat într-atît de
tare încît să nu-l încerce. Este trist că nu a fost pus într-o asemenea situaţie
pagina 168
care ar fi putut să-l coste viaţa. Dregătorii statului sînt chemaţi să rezolve nu
numai probleme uşoare. Acestea din urmă se rezolvă adesea de la sine. Atunci
cînd cîntarul este ezitant, cînd situaţia este neclară, există totuşi posibilitatea
de a lua decizii care pot salva lumea. Deoarece noi înşine ne-am aşezat în
această poziţie teribilă în 1939, era vital să ne bazăm pe o speranţă mai largă.
{În 1939, numai alianța Angliei și Franței cu URSS ar fi putut împiedica războiul (sau cel puțin
să-l amîne). Cu toate acestea, în timpul negocierilor dintre ele, în primăvara și vara anului
1939, a apărut o criză de încredere. Puterile occidentale, nevrînd să se lege cu nicio obligație
față de URSS, au căutat să impună țării noastre un acord inegal, punînd întreaga povară a
ostilităților pe Uniunea Sovietică. Partea sovietică a susținut obligațiile concrete și reale ale
fiecărei părți la acord și nu a mers la semnarea declarațiilor de tip general (deși, în acea
perioadă, ar fi putut avea un efect de temperare asupra agresorului). Ambele părți au
subestimat pericolul fascismului pentru fiecare dintre ele. Drept urmare, negocierile au ajuns
la un impas. Lăsată în pace, URSS a acceptat oferta Germaniei de a încheia un pact de non-
agresiune împreună cu un protocol secret care stabilește limitele avansării germane către Est.
A fost o mișcare realistă dictată de presiunea politică a timpului, sub amenințarea războiului
iminent.}.
Chiar şi acum este imposibil de stabilit momentul în care Stalin a

abandonat definitiv intenţia de a coopera cu democraţiile occidentale şi a decis
să fie de acord cu Hitler. De fapt, pare probabil că nu a existat deloc un astfel
de moment. Publicarea de către Departamentul de Stat american a
documentelor confiscate în arhivele Ministerului german al Afacerilor Externe
ne-a prezentat o serie de fapte pînă acum necunoscute. Se pare că ceva s-a
întîmplat în februarie 1939. Totuşi, acest lucru a fost aproape sigur legat de
problemele comerciale, care au fost afectate de statutul cehoslovac după
München şi care a necesitat discuţii între cele două ţări. Includerea
Cehoslovaciei în Reich la jumătatea lunii martie a complicat aceste probleme.
Rusia a avut contracte cu guvernul cehoslovac pentru furnizarea de arme
produse de uzinele Škoda. Care a fost soarta acestor contracte acum, cînd
complexul Škoda a devenit arsenalul german ?
Pe 17 aprilie, secretarul de stat al Ministerului German al Afacerilor

Externe, Weizsäcker, a înregistrat că ambasadorul rus l-a vizitat în acea zi
pentru prima dată de cînd i s-au prezentat acreditările cu aproape un an
înainte. El a întrebat despre contractele uzinelor Škoda. Weizsäcker a răspuns
că:
„nu se poate spune că acum se va crea o atmosferă favorabilă pentru

furnizarea de materiale militare Rusiei sovietice după rapoartele privind
încheierea unui pact aerian rus-anglo-francez şi altele asemenea.”
pagina 169
Ambasadorul sovietic a trecut imediat de la comerţ la politică şi l-a întrebat

secretarului de stat ce părere are despre relaţiile germano-ruse. Weizsäcker a
răspuns că, aşa cum i s-a părut:
„presa rusă nu a împărtăşit pe deplin tonul anti-german al americanilor şi

al unor ziare engleze în ultima vreme”.
La aceasta, ambasadorul sovietic a spus:
„Diferenţe ideologice au afectat cu grav relaţiile ruso-italiene şi nu ar trebui

să fie neapărat un obstacol şi pentru Germania. Rusia sovietică nu a profitat de
tensiunile actuale dintre puterile occidentale şi Germania în detrimentul acesteia
din urmă şi nu are o astfel de dorinţă. Rusia nu vede de ce nu ar putea menţine
relaţii normale cu Germania. Iar relaţiile normale pot fi din ce în ce mai bune.”
{Raportul telegramei lui A.F. Merekalov despre conversația din 17 aprilie nu conține nicio
declarație a trimisului cu privire la îmbunătățirea relațiilor dintre URSS și Germania. Merekalov
citează fraza lui Weizsacker: „Germania are dezacorduri politice fundamentale cu URSS. Cu toate
acestea, ea vrea să dezvolte relații economice cu Uniunea Sovietică” (URSS AVP, fond 059, vol. 1,
d. 2036, p. 61-62).}.
Ar trebui să considerăm această conversaţie semnificativă, mai ales dacă

avem în vedere negocierile simultane de la Moscova între ambasadorul britanic
şi Litvinov şi, de asemenea, propunerea sovietică oficială din 17 aprilie de a
încheia o triplă alianţă cu Marea Britanie şi Franţa. Acesta a fost primul semn
clar al unei schimbări în poziţia Rusiei. De atunci, a început „normalizarea”
relaţiilor cu Germania, care a mers exact paralel cu negocierile privind o
alianţă tripartită împotriva agresiunii germane. (Ironia lui Churchill e deplasată.
„Normalizarea” relaţiilor sovieto-germane s-a petrecut tocmai datorită refuzului ţărilor
occidentale de a încheia o alianţă cu URSS.)
Dacă, de exemplu, la primirea propunerii ruseşti, Chamberlain ar fi

spus: „Bine. Lăsaţi-ne pe noi trei să ne unim şi să rupem gîtul lui Hitler”, sau
ceva de genul acesta, parlamentul l-ar fi aprobat, Stalin ar fi înţeles şi istoria ar
fi luat un drum diferit. În orice caz, ea nu ar fi putut evolua în cel mai prost
mod.
În ziua de 4 mai am comentat situaţia după cum urmează:
„Cel mai important este că nu trebuie să pierdem timpul. Au trecut zece

sau douăsprezece zile de cînd a fost făcută propunerea rusească. Poporul englez,
care, sacrificînd un obicei demn, adînc înrădăcinat, a acceptat acum serviciul
militar obligatoriu, are dreptul, împreună cu Republica Franceză, de a îndemna
Polonia să nu pună obstacole în calea realizării unui obiectiv comun. Este
pagina 170
necesar nu numai să fim de acord cu cooperarea deplină a Rusiei, ci şi să

includem în uniune cele trei state baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. Aceste trei
state cu popoare militante, care au în comun forţe armate estimate la circa
douăzeci de divizii de soldaţi curajoşi, au nevoie clară de Rusia prietenoasă, care
le-ar oferi arme şi alte tipuri de asistenţă... Nu există nicio modalitate de a păstra
Frontul de Est împotriva agresiunii naziste fără ajutorul activ al Rusiei. Rusia
este profund interesată de a zădărnici proiectele lui Hitler în Europa de Est.
Poate fi încă o oportunitate de a aduna toate statele şi popoarele, de la Marea
Baltică la Marea Neagră, într-un singur front solid împotriva unei noi crime sau
invazii. Dacă un astfel de front ar fi creat, în mod sincer, cu ajutorul unor
acorduri militare decisive şi eficiente, atunci, combinat cu puterea ţărilor
occidentale, s-ar putea opune lui Hitler, Göring, Himmler, Ribbentrop, Goebbels şi
compania cu forţe pe care poporul german nu ar dori să le provoace.”
În schimb, a domnit tăcerea pe măsură ce erau pregătite jumătăţi de

măsură şi compromisuri prudente. Această întîrziere s-a dovedit hotărîtoare
pentru soarta lui Litvinov. Ultima sa încercare de a obţine o decizie clară din
partea ţărilor occidentale a fost condamnată la eşec. Acţiunile noastre au fost
la cote foarte mici. Pentru securitatea Rusiei, era necesară o politică externă
complet diferită şi a fost necesară găsirea unui nou exponent pentru aceasta.
Acţiunile noastre au fost la cote foarte mici. Pentru securitatea Rusiei, era
necesară o politică externă complet diferită şi trebuia găsit unui nou exponent
pentru aceasta. Pe 3 mai, într-un comunicat oficial al Moscovei, se preciza că
„Litvinov a fost eliberat de îndatoririle sale în calitate de Comisar al Poporului
pentru Afaceri Externe, la cererea sa şi că premierul Molotov va îndeplini
această funcţie.” Împuternicitul german la Moscova a informat a doua zi (4
mai) următoarele:
„De cînd Litvinov a primit pe ambasadorul britanic în 2 mai şi de cînd

numele său a fost menţionat în presă printre invitaţii de onoare la paradă,
demisia lui se pare că a fost rezultatul deciziei directe a lui Stalin ... La ultimul
congres al partidului, Stalin a cerut prudenţă pentru a împiedica implicarea
Uniunii Sovietice în conflict. Se crede că Molotov (non evreu) este „cel mai
apropiat prieten şi aliat al lui Stalin”. Numirea lui, se pare, asigură că politica
externă va continua să fie realizată în concordanţă strictă cu ideile lui Stalin.”
Dipolomaţii sovietici din străinătate au primit instrucţiunea de a anunţa

guvernele la care au fost acreditaţi că această schimbare nu înseamnă o
schimbare în politica externă a Rusiei. Radio Moscova a anunţat pe 4 mai că
Molotov va continua politica de securitate cu Occidentul, care a fost obiectivul
lui Litvinov timp de mulţi ani. Puţin cunoscut în afara Rusiei, Molotov a devenit
pagina 171
Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe şi a acţionat în strînsă înţelegere

cu Stalin. El era liber de orice declaraţii anterioare, scutit de atmosfera Ligii
Naţiunilor, capabil să se deplaseze în orice direcţie, ceea ce, aşa cum se părea,
era necesar pentru securitatea Rusiei. La drept vorbind, nu a existat decît o
singură cale pe care putea merge. El a favorizat întotdeauna acordul cu Hitler.
München-ul a convins şi mai mult guvernul sovietic că nici Anglia şi nici
Franţa nu vor lupta pînă cînd nu vor fi atacate şi că atunci nu va mai fi de
niciun folos. Furtuna iminentă era pe punctul de a izbucni. Rusia trebuia să
aibă grijă de ea însăşi.
Înlocuirea lui Litvinov a marcat sfîrşitul unei ere. Aceasta a însemnat

convingerea Kremlinului de imposibilitatea semnării unui pact de securitate cu
puterile occidentale, pentru crearea unui front estic împotriva Germaniei.
Evreul Litvinov a plecat şi principala prejudecată a lui Hitler a fost

eliminată. Din acel moment, guvernul german a încetat să-şi mai expună
politica anti-bolşevică şi şi-a mutat întreaga artilerie a propagandei pe
„plutodemocraţie”.(plutocraţie = formă de guvernare în care puterea aparţine exclusiv celor
mai bogaţi reprezentanţi ai claselor exploatatoare; dominaţie a oligarhiei financiare în ţările
Articolele din ziare i-au asigurat pe sovietici că „spaţiul
capitaliste contemporane.)
vital” german nu se suprapune cu teritoriul rusesc, că de fapt se termină la
graniţa cu Rusia. În consecinţă, nu ar putea exista niciun motiv pentru un
conflict între Rusia şi Germania dacă sovieticii nu ar fi încheiat acorduri „de
încercuire a Germaniei” cu Anglia şi Franţa. Ambasadorul Germaniei, contele
Schulenburg, care a fost chemat la Berlin pentru consultări îndelungate, s-a
întors la Moscova cu o propunere de împrumuturi de mărfuri profitabile pe
termen lung. Ambele părţi s-au mobilizat pentru încheierea contractului. Omul
pe care Stalin l-a promovat la tribuna politicii externe sovietice merită o
descriere pe care guvernele englez şi francez nu o aveau la acea vreme.
Viaceslav Molotov era un om cu abilităţi deosebite, cu sînge rece şi necruţător.
El a depăşit în siguranţă toate accidentele şi procesele teribile de care au

avut parte aproape toţi liderii bolşevici în timpul triumfului revoluţiei. El a trăit
şi a înflorit într-o societate în care intrigele în continuă schimbare erau însoţite
de ameninţarea constantă cu lichidarea personală. Mustaţa lui neagră şi ochii
pătrunzători, faţa plată, agilitatea verbală şi imperturbabilitatea reflectau bine
demnitatea şi arta lui. El stătea deasupra tuturor celor care puteau fi agenţi şi
instrumente ale politicii unei maşini a cărei funcţionare nu putea fi prevăzută.
L-am întîlnit doar pe picior de egalitate, la negocieri, unde uneori pîlpîia o
umbră de umor sau la banchete, unde oferea amabil numeroase toasturi
formale şi lipsite de conţinut. N-am văzut niciodată o fiinţă umană care să fie
pagina 172
mai potrivită ideii moderne de robot. În mod evident, era un diplomat sensibil
şi atent lustruit.
Nu pot spune în ce relaţii era cu oamenii de sub el. Modul în care s-a
comportat cu ambasadorul japonez în acei ani cînd, în urma Conferinţei de la
Teheran, Stalin a promis că va ataca Japonia după înfrîngerea armatei
germane, vi-l puteţi imagina din înscrisurile conversaţiilor lor. Una după alta,
informaţiile sensibile, investigaţiile şi întrunirile dificile au fost efectuate cu un
calm desăvîrşit, cu un secret impenetrabil şi o corectitudine oficială politicoasă.
Voalul nu s-a deschis nici măcar o clipă. N-a folosit nicio singură dată vreo
notă ascuţită inutilă. Zîmbetul său, respirînd frigul siberian, cuvintele sale
formulate atent şi de multe ori înţelepte, manierele sale amabile l-au făcut să
fie purtătorul de cuvînt ideal al politicii sovietice în situaţia mondială dată, cînd
asupra tuturor ameninţa un pericolul mortal.
Corespondenţa cu el în problemele controversate a fost întotdeauna

inutilă şi, dacă am persistat cu ea, a încheiat-o cu minciuni şi insulte. O
singură dată mi s-a părut că am obţinut o reacţie naturală şi umană de la el.
Aceasta a fost în primăvara anului 1942, cînd s-a oprit în Anglia la întoarcerea
din Statele Unite, am semnat tratatul anglo-sovietic, iar el se pregătea pentru
un zbor periculos către patria sa. La poarta grădinii de pe Downing Street,
unde puteam discuta în siguranţă orice secret, i-am strîns mîna cu putere şi
ne-am uitat unul în ochii celuilalt. Deodată mi s-a părut profund mişcat. De
sub mască devenea vizibilă o fiinţă umană. Mi-a răspuns cu aceeaşi fermitate.
Ne-am strîns în tăcere mîinile. Totuşi, atunci eram ferm uniţi şi era vorba să
supravieţuim sau să murim împreună. Întreaga sa viaţă a fost petrecută în
mijlocul unor pericole fatale care l-au ameninţat sau cu care a ameninţat pe
alţii. Nu există nicio îndoială că, în Molotov, maşina sovietică a găsit o
persoană capabilă şi, în multe privinţe, un reprezentant tipic, întotdeauna un
membru de partid credincios şi adept al comunismului. Trăind pînă la
bătrîneţe, mă bucur că nu a trebuit să suport stresul la care a fost supus - aş
fi preferat să nu mă nasc deloc. În ceea ce priveşte gestionarea politicii externe,
Sully, Talleyrand şi Metternich îl vor accepta cu bucurie în compania lor, doar
dacă există o viaţă ulterioară la care bolşevicilor să li se permită accesul. (♦
Maximilien de Béthune, duce de Sully, marchiz de Rosny şi Nogent, conte de Muret şi Villebon,
viconte de Meaux [1560 - 1641] a fost un nobil, soldat, om de stat şi un loial al regelui Henric
al IV-lea al Franţei. Istoricii subliniază rolul lui Sully în construirea unui sistem administrativ
centralizat puternic în Franţa, folosind coerciţia şi noi tehnici administrative extrem de
eficiente. Deşi toate politicile sale nu erau originale, le-a folosit bine pentru a revitaliza Franţa
după războaiele religioase europene. Majoritatea au fost însă abrogate de monarhii de mai
tîrziu, care au preferat puterea absolută. Istoricii au studiat şi neo-stoicismul său şi ideile sale
despre virtute, prudenţă şi disciplină. ♦ Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie
pagina 173
,[1754 - 1838], a fost un politician şi diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta
nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de
Reims. Devine preot şi apoi episcop de Autun. În timpul Revoluţiei franceze a abandonat viaţa
clericală şi a trecut la o viaţă laică. A ocupat diferite înalte funcţii de consilier, ambasador,
ministru de externe, preşedinte al Consiliului de miniştri. A servit sub mai multe regimuri,
fiind o persoană controversată. ♦ Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg
zu Beilstein [1773 - 1859] a fost un om de stat austriac şi unul dintre cei mai importanţi
diplomaţi ai timpului său. Din 1809 a ocupat funcţia de ministru de externe al Imperiului
Austriac. În ultimii ani de domnie ai împăratului Francisc I şi în perioada domniei împăratului
Ferdinand I, a fost de facto, conducătorul statului austriac .)
Pe 8 mai, guvernul britanic a răspuns în cele din urmă la nota sovietică

din 17 aprilie. Deşi textul documentului englez nu a fost făcut public, TASS a
emis o declaraţie pe 9 mai care a subliniat principalele puncte ale propunerilor
engleze. La 10 mai, organul oficial - ziarul Izvestia - a publicat un comunicat în
care se spunea că relatarea Reuters a propunerilor engleze, şi anume că:
„Guvernul sovietic ar trebui să ofere garanţii separate tuturor statelor

vecine şi că Marea Britanie se angajează să vină în ajutorul URSS, dacă aceasta
din urmă este implicată în război, ca urmare a garanţiilor sale”,
nu se bazează pe adevăr. Potrivit comunicatului, guvernul sovietic a primit

contra oferte engleze pe 8 mai, dar nu se menţiona obligaţia Uniunii Sovietice
de a da garanţii separate fiecărui stat învecinat. Dar era adevărat că în ele se
spunea că URSS va fi obligată să vină imediat în ajutorul Marii Britanii şi
Franţei, dacă vor fi implicate în război ca urmare a garanţiilor acordate Poloniei
şi Romîniei; însă nu era menţionat niciun cuvînt despre ajutorul lor către
Uniunea Sovietică, dacă aceasta ar fi fost atrasă în război ca urmare a
obligaţiilor sale cu privire la oricare dintre statele din Europa de Est.
Puţin mai tîrziu în aceeaşi zi, Chamberlain a anunţat că guvernul şi-a

asumat noi obligaţii în Europa de Est, guvernul sovietic nefiind invitat să
participe direct din cauza diverselor dificultăţi. Potrivit acestuia, guvernul
Majestăţii Sale a propus guvernului sovietic să facă o declaraţie similară în
numele său şi să îşi exprime disponibilitatea, dacă i se solicită, să ofere
asistenţă ţărilor care ar putea deveni victime ale agresiunii şi ar fi gata să-şi
apere independenţa.
„Aproape simultan, guvernul sovietic a propus un plan mai larg şi mai dur,
care, indiferent de posibilele sale avantaje, a cauzat inevitabil, în opinia
guvernului Majestăţii Sale, dificultăţile pe care încerca să le evite cu ajutorul
propunerilor sale. Drept urmare, guvernul Majestăţii Sale a arătat guvernului
sovietic existenţa unor astfel de dificultăţi. În acelaşi timp, şi-a modificat oarecum
pagina 174
propunerile iniţiale. În special, guvernul Majestăţii Sale a specificat că, dacă

guvernul sovietic doreşte să-şi facă intervenţia dependentă de intervenţia Marii
Britanii şi a Franţei, atunci guvernul Majestăţii Sale nu are obiecţii.”
Este regretabil că acest lucru nu a fost anunţat în mod explicit cu două

săptămîni mai devreme.
Trebuie menţionat aici că, pe 12 mai, parlamentul turc a ratificat oficial

acordul anglo-turc. Prin această extindere a angajamentelor noastre, am sperat
să ne consolidăm poziţia în Mediterana în caz de criză. Acesta a fost răspunsul
nostru la ocuparea Albaniei de către Italia. Exact în acelaşi mod ca în perioada
negocierilor cu Germania, relaţiile noastre cu Italia au ajuns de fapt la acelaşi
impas.
Negocierile cu Rusia au fost lente, iar pe 19 mai această problemă a fost

ridicată în Camera Comunelor. Scurta dezbatere, care a fost serioasă, s-a
limitat de fapt la discursurile conducătorilor de partid şi ale foştilor miniştri
importanţi. Lloyd George, Eden şi cu mine am arătat insistent guvernului
nevoia vitală de a încheia imediat un acord cu Rusia pe termen îndelungat şi
bazat pe egalitate. Primul a fost Lloyd George, care, în cele mai întunecate
culori, a pictat o imagine a pericolului mortal:
„În toată lumea s-a format credinţa că agresorii pregătesc un nou atac.
Nimeni nu ştie sigur unde se va întîmpla asta. Vedem acum că se înarmează în
grabă într-un ritm fără precedent, producînd în primul rînd arme pentru ofensivă:
tancuri, bombardiere, submarine. Ştim că aceştia ocupă şi întăresc noi poziţii
care le vor oferi avantaje strategice în războiul împotriva Franţei şi a noastră ...
Principalul obiectiv şi planul militar al dictatorilor este acela de a obţine rezultate
rapide, de a evita un război pe termen lung. Un război prelungit nu se potriveşte
niciodată dictatorilor. Un război prelungit, precum cel din Spania, epuizează
puterea dictatorilor; marea apărare a ruşilor, care nu le-a dat nici o singură mare
victorie, l-a copleşit pe Napoleon. Idealul Germaniei este şi a fost întotdeauna un
război finalizat rapid. Războiul împotriva Austriei din 1866 a durat doar cîteva
săptămîni, iar războiul din 1870 a fost de aşa natură încît s-a încheiat efectiv în
una sau două luni. În 1914, planurile au fost întocmite exact cu acelaşi scop,
care a fost aproape realizat. Şi s-ar fi realizat dacă nu ar fi fost Rusia. Aşadar,
de îndată ce germanii nu au reuşit o victorie rapidă, jocul lor a fost pierdut. Puteţi
fi siguri că marii gînditori militari ai Germaniei au discutat multă vreme despre ce
greşeli au fost în 1914, ce lipsea Germaniei, cum să completeze lacunele şi să
corecteze greşelile pentru să le evita în războiul următor.”
pagina 175
Răspunzînd, premierul ne-a prezentat pentru prima dată atitudinea sa

faţă de propunerea sovietică. El a acceptat-o, incontestabil, rece şi, de fapt, cu
neglijenţă.
„Dacă reuşim să dezvoltăm o metodă prin care să putem încuraja

cooperarea şi ajutorul Uniunii Sovietice în crearea unui astfel de front al păcii, îl
vom saluta, dorim acest lucru, îl considerăm valabil. Afirmaţia că dispreţuim
ajutorul Uniunii Sovietice nu se bazează pe nimic. Indiferent de estimările
neconfirmate ale meritelor exacte ale forţelor armate ruseşti sau a celei mai bune
utilizări a acestora, nu există nebuni care ar crede că această ţară imensă, cu
populaţia sa uriaşă şi resursele colosale, ar fi un factor nesemnificativ într-o
astfel de situaţie cu care acum avem de a face.”
Se pare că această afirmaţie a indicat aceeaşi neînţelegere globală pe

care am văzut-o în respingerea bruscă a propunerii lui Roosevelt acum un an.
Apoi am vorbit eu:
„Nu pot înţelege în niciun fel care sînt obiecţiile la încheierea unui acord cu
Rusia, pe care premierul însuşi pare să-l dorească, împotriva concluziei sale la
forma propusă de guvernul sovietic rus ? Propunerile înaintate de guvernul rus
înseamnă, fără îndoială, tripla alianţă între Anglia, Franţa şi Rusia. O astfel de
alianţă şi-ar putea extinde avantajele şi în alte ţări care îşi doresc şi îşi exprimă
intenţia. Unicul scop al uniunii este de a rezista la alte acte de agresiune şi de a
proteja victimele agresiunii. Nu văd nimic reprobabil în acest sens. Ce este greşit
în această propoziţie simplă ? Se spune: „Putem avea încredere în guvernul
sovietic rus ?” Dar cred că, la Moscova, şi ei spun: „Putem avea încredere în
Chamberlain ?” Putem spune, sper, că la ambele întrebări ar trebui să răspundă
afirmativ. Sper sincer că-i aşa...
Dacă sînteţi gata să deveniţi aliaţi ai Rusiei pe timp de război, pe timpul
celei mai mari încercări, ocazie grozavă de a vă impune tuturor, dacă sînteţi gata
să vă uniţi cu Rusia în apărarea Poloniei, căreia i-aţi oferit garanţii, precum şi în
apărarea Romîniei, atunci de ce nu doriţi să deveniţi aliaţi ai Rusiei acum, cînd
cu asta, poate, împiedicaţi un război ? Nu înţeleg toate aceste subtilităţi ale
diplomaţiei şi amînării. Dacă se întîmplă ce e mai rău, vă veţi găsi în continuare
cu ei în creuzetul evenimentelor şi va trebui să ieşiţi împreună cu ei în măsura
posibilităţii. Dacă nu apar dificultăţi, vi se va asigura securitate în faza
preliminară...
Este clar că Rusia nu va fi de acord să încheie acorduri dacă nu este
tratată ca un egal şi, în plus, dacă nu este sigură că metodele utilizate de aliaţi -
frontul păcii - pot duce la succes. Nimeni nu vrea să se încurce cu o conducere
pagina 176
indecisă şi o politică incertă. Guvernul nostru trebuie să înţeleagă că niciunul

dintre aceste state est-europene nu poate supravieţui, să zicem: un an de război,
decît dacă au un sprijin solid şi durabil din partea Rusiei prietenoase, combinat
cu o alianţă a puterilor occidentale. Avem nevoie de un front estic de încredere,
fie că este Frontul de Est al Păcii sau Frontul de Est al Războiului, un astfel de
front poate fi creat doar cu sprijinul eficient al Rusiei prietenoase, situat în
spatele tuturor acestor ţări.
Dacă Frontul de Est nu va fi creat, ce se va întîmpla cu Occidentul ? Ce se
va întîmpla cu acele ţări de pe Frontul de Vest cu care, cu siguranţă, sîntem
conectaţi, dacă nu cumva le-am dat şi garanţii, cu ţări precum Belgia, Olanda,
Danemarca şi Elveţia ? Să ne întoarcem la experienţa din 1917. În 1917, frontul
rus a fost spart şi demoralizat. Revoluţia şi rebeliunea au subminat curajul
acestei mari armate disciplinate, iar situaţia de pe front era de nedescris.
Şi totuşi, pînă la încheierea unui acord privind lichidarea acestui front, mai
mult de un milion şi jumătate de germani au fost blocaţi pe acest front, chiar şi
cu cel mai deplorabil şi nefuncţional stat. Imediat ce acest front a fost lichidat, un
milion de germani şi cinci mii de tunuri au fost îndreptate spre vest, iar în ultima
clipă aproape că au schimbat cursul războiului şi aproape că ne-au impus o pace
dezastruoasă.
Această problemă a Frontului de Est are o semnificaţie colosală {Politica
britanică tradițională s-a bazat întotdeauna pe faptul că Regatul Unit, avînd superioritate pe
mare, trebuie să aibă un aliat continental (sau mai bine doi), care să poată atrage forțele
principale ale inamicului și să efectueze operațiuni militare în cele mai sîngeroase bătălii
terestre (spre diferență de cele navale). Așa a fost în războaiele napoleoniene, așa a fost și în primul
război mondial. În 1939, Anglia avea nevoie de aliați pe continent: Franța, Polonia, Uniunea
Sovietică. De URSS era nevoie nu doar ca un aliat pur și simplu, ci ca o țară a cărei armată să
atragă forțele principale ale Wehrmacht-ului pe un front imens și de a face din acesta
principalul front al războiului. Apoi, Anglia se putea limita în principal la războiului naval și
aerian și la asistența materială pentru aliatul său estic, care a luat asupra sa principala
lovitură a inamicului. După ce Germania și URSS s-au slăbit reciproc într-o „măsură
covîrșitoare”, Anglia, Franța (și, bineînțeles, SUA) vor fi capabile să dicteze termenii lor din lumea
postbelică. Acesta a fost calculul strategic al lui Churchill și al susținătorilor săi, iar acest lucru
Sînt surprins că nu
confirmă politica și strategia Marii Britanii din anii de război.}.
provoacă mai multă îngrijorare. Desigur, nu cer favoruri de la Rusia sovietică. Nu
este momentul să ceri favoruri de la alte ţări. Cu toate acestea, avem în faţa
noastră o ofertă corectă şi, după părerea mea, mai avantajoasă decît condiţiile
pe care guvernul nostru doreşte să le îndeplinească. Această propunere este mai
simplă, mai directă şi mai eficientă. Nu trebuie să fie abandonată pentru a nu
duce la nimic. Cer guvernului Majestăţii Sale să-şi însuşească unele dintre aceste
adevăruri neplăcute. Fără un front estic eficient, este imposibil să ne protejăm în
mod satisfăcător interesele noastre în Occident şi fără Rusia, un front estic
efectiv este imposibil.
pagina 177
Dacă guvernul Majestăţii Sale, care ne-a neglijat de atîta vreme apărarea,
care a renunţat la Cehoslovacia şi la toată puterea sa militară, obligîndu-ne, fără
să cunoaştem partea tehnică a problemei, să apărăm Polonia şi Romînia, refuză
şi abandonează asistenţa necesară a Rusiei şi ne atrage astfel în cel mai rău
mod posibil către cel mai rău din toate războaiele, nu justifică încrederea şi,
adaug, generozitatea cu care l-au tratat compatrioţii săi.”
Încercările puterilor occidentale de a crea o alianţă defensivă împotriva

Germaniei au fost însoţite de nu mai puţin de eforturi ale celeilalte părţi.
Discuţiile dintre Ribbentrop şi Ciano de la Como, la începutul lunii mai, au fost
încununate oficial şi public de aşa-numitul Pact de Oţel, semnat de cei doi
miniştri de externe la Berlin în ziua de 22 mai. Acesta a fost un răspuns
sfidător la reţeaua fragilă de garanţii engleze din Europa de Est. Pe 23 mai, a
doua zi după semnarea Pactului de Oţel, Hitler a grăbit o întîlnire cu Înaltul
Comandament al forţelor armate. Înscrisurile secrete ale acestei întîlniri spun:
„Polonia a fost întotdeauna de partea duşmanilor noştri. În ciuda tratatelor

de prietenie, Polonia a intenţionat întotdeauna în secret să profite de orice ocazie
de a ne face rău. Subiectul litigiului nu este deloc Danzig. Este vorba despre
extinderea spaţiului nostru vital în est şi asigurarea alimentaţiei noastre. Prin
urmare, nu se poate pune problema să scutim Polonia. Ne rămîne o singură
soluţie: să atacăm Polonia la prima oportunitate convenabilă. Nu ne putem
aştepta la repetarea cazului cehoslovac. Va fi un război. Sarcina noastră este să
izolăm Polonia. Succesul izolării va decide problema.
Este posibil ca disputa germano-poloneză să conducă la război în vest. În
acest caz, va trebui să luptaţi în primul rînd împotriva Angliei şi a Franţei. Dacă
ar exista o alianţă între Franţa, Anglia şi Rusia împotriva Germaniei, Italiei şi
Japoniei, aş fi obligat să aplic mai multe lovituri zdrobitoare Angliei şi Franţei.
Mă îndoiesc de posibilitatea unei soluţii paşnice cu Anglia. Trebuie să ne
pregătim pentru conflict. Anglia vede în dezvoltarea noastră fundamentul
hegemoniei care o va slăbi. Prin urmare, Anglia este inamicul nostru, iar
conflictul cu Anglia va fi o luptă nu pentru viaţă, ci pentru moarte.
Anglia ştie că pierderea unui război va însemna sfîrşitul puterii sale
mondiale. Anglia este forţa motrice a rezistenţei Germaniei. Dacă reuşim să
ocupăm cu succes Belgia şi Olanda şi dacă Franţa este învinsă, atunci se vor
asigura condiţiile de bază pentru un război de succes împotriva Angliei.”
{Nürnberg Documents. Part 1. P. 167—168.}. (Mă uimeşte această clarviziune a lui Hitler,
gîndindu-mă la modul lamentabil în care a sfîrşit)
La 30 mai, Ministerul Afacerilor Externe german i-a trimis

ambasadorului său la Moscova următoarele instrucţiuni:
pagina 178
„Spre deosebire de politica expusă anterior, am decis acum să negociem

concret cu Uniunea Sovietică.”
În timp ce ţările Axei îşi strîngeau rîndurile pentru pregătirea militară,

legătura vitală dintre puterile occidentale şi Rusia a pierit. Dezacordurile
ascunse sînt vizibile din discursul Comisarului Poporului pentru Afaceri
Externe, V. Molotov, din 31 mai, pronunţat ca răspuns la discursul lui
Chamberlain în Camera Comunelor din 19 mai:
„În legătură cu propunerile făcute de guvernele britanic şi francez,

guvernul sovietic a lansat negocieri încă de la mijlocul lunii aprilie cu acesta din
urmă privind măsurile necesare pentru combaterea agresiunii. Negocierile care
au început atunci nu s-au încheiat nici azi. Cu toate acestea, cu ceva timp în
urmă, a devenit clar că, dacă doresc într-adevăr să creeze un front credibil de
ţări iubitoare de pace împotriva apariţiei agresiunii, atunci aceasta necesită cel
puţin următoarele condiţii:
- încheierea dintre Anglia, Franţa şi URSS a unui pact eficient de asistenţă
reciprocă împotriva agresiunii, care este exclusiv de natură defensivă;
- garanţie din partea Angliei, Franţei şi URSS acordată ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, incluzînd, fără excepţie, şi toate ţările europene care se
învecinează cu URSS, împotriva atacului agresorilor;
- încheierea unui acord concret între Anglia, Franţa şi URSS privind formele
şi dimensiunile asistenţei imediate şi eficiente oferite reciproc şi garantate
statelor în cazul unui atac al agresorilor.”
Negocierile au apărut ca într-un impas lipsit de speranţă. Acceptînd

garanţia engleză, guvernele Poloniei şi Romîniei nu au dorit să accepte o
obligaţie similară în aceeaşi formă din partea guvernului rus. Aceeaşi poziţie a
fost susţinută şi într-o altă zonă strategică importantă: în statele baltice.
Guvernul sovietic a clarificat că va adera la Pactul de garantare reciprocă
numai dacă Finlanda şi statele baltice ar fi incluse în garanţia generală.
Toate aceste patru ţări au refuzat acum o astfel de condiţie şi, de teamă,
ar fi refuzat probabil să fie de acord cu ea pentru mult timp. Finlanda şi
Estonia au afirmat chiar că vor considera garanţia care le va fi acordată fără
consimţămîntul lor ca un act de agresiune. În aceeaşi zi, 31 mai, Estonia şi
Letonia au semnat acorduri de non-agresiune cu Germania {Aceste acorduri au
fost semnate la 7 iunie 1939. La 31 mai, a fost semnat un pact similar cu Danemarca. }.
Astfel, Hitler a putut pătrunde cu uşurinţă adînc în apărarea slabă a unei
coaliţii tardive şi indecise îndreptate împotriva sa.
pagina 179
Capitolul douăzeci şi unu.
În ajun
Odată cu debutul verii, pregătirile pentru război au continuat în toată

Europa. Poziţiile diplomaţilor, discursurile politicienilor şi dorinţele omenirii îşi
pierdeau semnificaţia zi de zi. Mişcările trupelor germane păreau să confirme
că preludiul atacului asupra Poloniei va fi soluţionarea litigiului legat de
Danzig. Chamberlain şi-a exprimat îngrijorarea în Parlament, la 10 iunie, şi a
reiterat intenţia de a sprijini Polonia în cazul apariţiei unei ameninţare la
adresa independenţei sale. Guvernul belgian, fără să observe faptele reale,
influenţat în mare măsură de regele ţării, a anunţat pe 23 iunie că nu doreşte
negocieri cu reprezentanţii statul major al Angliei şi cel al Franţei şi că Belgia
intenţionează să menţină o neutralitate strictă. Mersul evenimentelor a dus la
ralierea Angliei şi a Franţei, precum şi la strîngerea rîndurilor în ţară. În iulie,
a existat un trafic aglomerat între Paris şi Londra. Festivităţile din 14 iulie au
oferit o oportunitate de a demonstra unitatea anglo-franceză. Guvernul francez
m-a invitat la acest spectacol strălucitor.
Cînd am părăsit aerodromul Bourget, după paradă, generalul Gamelin

m-a invitat să vizitez frontul francez.
„Nu aţi văzut niciodată sectorul Rin, a spus el. Atunci veniţi în august, vă
vom arăta totul”.
În conformitate cu aceasta, a fost întocmit un plan, iar pe 15 august, generalul

Spears şi cu mine am fost întîmpinaţi de cel mai apropiat prieten al său,
generalul Georges, comandantul armatelor din Franţa şi un posibil succesor al
comandantului suprem. Am fost încîntat să cunosc acest ofiţer extrem de
pagina 180
plăcut şi informat. Am petrecut zece zile în compania sa, discutînd probleme

militare şi întîlnindu-mă cu Gamelen, care a examinat unele secţiuni ale
acestui sector de front.
Pornind de la cotul Rinului, lîngă Peterburg, am mers pe perimetrul

sectorului pînă la graniţa cu Elveţia. În Anglia, ca şi în 1914, oamenii fără griji
se bucurau de vacanţă jucîndu-se cu copiii pe plaje. Totuşi, aici, pe Rin, totul
arăta altfel. Toate podurile temporare peste rîu au fost deviate într-o parte sau
pe alta. Podurile permanente erau puternic păzite şi minate. Ofiţeri de
încredere erau de veghe în aşteptarea unui semnal pentru a apăsa pe butoane
şi a arunca podurile în aer. Umflat de topirea zăpezilor alpine, rîul s-a năpustit
într-un torent sumbru. Soldaţii avanposturilor franceze erau aşezaţi în tranşee
în mijlocul unui tufiş. Ni s-a spus că doi sau trei dintre noi putem să ne
apropiem de mal, dar că în niciun caz nu trebuie să ieşim în spaţiul liber,
pentru a nu deveni o ţintă. De cealaltă parte, la o distanţă de circa trei sute de
metri, se putea vedea nemţii ici şi de acolo, lucrînd destul de leneş cu un
tîrnacop şi o lopată la fortificaţiile lor. La Strasbourg, întregul cartier riveran a
fost deja golit de civili. Am stat o vreme pe podul de la Strasbourg şi am privit
cum mergeau una sau două maşini. De ambele părţi, grănicerii au studiat
mult timp paşapoartele şi fizionomia călătorilor. Aici, postul german era la
puţin peste o sută de metri de cel francez. Nu existata nicio relaţie între ei. Şi
în acest timp în Europa domnea pacea. Nu existata nicio dispută între
Germania şi Franţa. Clocotind şi învolburat, Rinul se repezea cu o viteză de
nouă-zece kilometri pe oră. Una sau două bărci cu băieţii se repeziră de-a
lungul rîului. Nu am mai văzut Rinul pînă cînd, mai bine de cinci ani mai
tîrziu, în martie 1945, l-am traversat într-o mică barcă cu feldmareşalul
Montgomery. Dar aceastea s-a întîmplat aproape de Wesel, adică mult spre
nord.
În ceea ce am aflat în timpul călătoriei, a fost de remarcat faptul că a

existat o împăcare completă cu poziţia apărătorului, ce predominata asupra
francezilor care m-au primit şi care m-a contaminat în mod irezistibil. Vorbind
cu aceşti ofiţeri francezi extrem de competenţi, se înfiripa ideea germanii sînt
mai puternici, că Franţa nu mai are suficientă energie pentru a lansa o
ofensivă majoră. Ea va lupta pentru existenţa ei - asta era totul. În faţa
francezilor se afla linia fortificată Siegfried cu toată puterea de foc crescută a
armelor moderne. În fond, am fost îngrozit şi de amintirile ofensivei de pe
Somme şi din mlaştinile Pashendeil. Germanii, desigur, erau mult mai
puternici decît în zilele München-ului. Nu ştiam nimic despre anxietatea
profundă care chinuia comanda supremă franceză. Ne-am permis să ajungem
pagina 181
la o astfel de stare fizică şi psihologică, încît nici o singură persoană

responsabilă - pînă atunci nu am avut nicio responsabilitate - nu putea să-şi
asume adevărata stare a lucrurilor, şi anume că doar patruzeci şi două de
divizii, pe jumătate înarmate şi pe jumătate antrenate, păzeau întreagul front
ce se întindea de la Marea Nordului pînă în Elveţia. Pe vremea München-ului
erau doar treisprezece divizii
*****
. În aceste ultime săptămîni, cel mai tare teamă mi-a fost că, în ciuda
garanţiei noastre, guvernul Majestăţii sale va refuza să lupte cu Germania dacă
acesta din urmă ar ataca Polonia. Nu există nici o îndoială că, în acel moment,
Chamberlain se hotărîse deja să facă un astfel de pas, oricît de dificil ar fi fost
pentru el. Atunci nu-l cunoşteam la fel de bine cum l-am cunoscut peste un
an. Mi-a fost teamă că Hitler va încerca să meargă la cacialma, ameninţînd cu
unele mijloace noi sau arme secrete şi că o astfel de ameninţare va încurca sau
nedumeri guvernul nostru încărcat de griji. Din cînd în cînd, profesorul
Lindeman vorbea cu mine despre energia atomică. Prin urmare, l-am rugat să-
mi spună care este situaţia. După conversaţie, am scris următoarea scrisoare
către Kingsley Wood, cu care aveam o relaţie destul de strînsă despre cu care
am menţionat deja:
Churchill, către ministrul aviaţiei, 5 august 1939

„Cu cîteva săptămîni în urmă, unul dintre ziarele de duminică a descris în
culori vii o cantitate uriaşă de energie care poate fi eliberată de atomii de uraniu,
folosind procese de dezintegrare în lanţ descoperite recent, care apar atunci cînd
neutronii eliberaţi sparg acest tip de atom. La prima vedere, acest lucru poate
conduce la apariţia de noi substanţe explozive cu o mare putere distructivă.
Avînd în vedere acest lucru, este necesar să fim conştienţi de faptul că această
descoperire, indiferent de interesul său ştiinţific şi de semnificaţia practică
posibilă, nu ameninţă să ducă în următorii ani la rezultate care ar putea fi puse
în practică pe scară largă.
Judecînd după anumite date, se poate presupune că, odată cu
exacerbarea tensiunii internaţionale, zvonurile vor fi răspîndite în mod deliberat
despre utilizarea acestui proces pentru a crea un fel de exploziv nou, secret şi
teribil, care ar putea şterge Londra de pe faţa pămîntului. «Coloana a cincea»,
fără îndoială, va încerca să ne convingă să capitulăm folosind o astfel de
ameninţare. Prin urmare, este absolut necesar să se precizeze adevărata
situaţie.
pagina 182
În primul rînd, cei mai buni experţi consideră că doar o mică componentă a
uraniului joacă un rol eficient în aceste procese şi că va trebui extras pentru a
obţine rezultate mari. Aceasta este o chestiune de mulţi ani.
În al doilea rînd, o reacţie în lanţ apare numai dacă masa de uraniu este
mare. De îndată ce energia eliberată începe să se acumuleze, uraniul va exploda
cu forţă mică înainte de a se putea obţine un efect cu adevărat puternic { Aceste
dificultăți au fost depășite după cîțiva ani ca urmare a unor activități de cercetare intense. ―
Nota Autorului.}. Este posibil să nu fie mai rău decît explozibilii noştri actuali, dar
este şi probabilitatea să producă ceva mult mai periculos.
În al treilea rînd, astfel de experimente nu pot fi efectuate la scară mică.
Dacă s-ar realiza cu succes la scară largă (adică cu rezultate cu care ne-ar putea
ameninţa, dacă nu cedăm la şantaj), atunci nu ar putea fi păstrate în secret.
În al patrulea rînd, Berlinul are acum doar rezerve relativ mici de uraniu în
teritoriile deţinute anterior de Cehoslovacia.
Din toate aceste motive, nu există în mod clar niciun motiv de teamă că
această nouă descoperire a dat naziştilor un fel de exploziv nou, sinistru şi
secret, pentru a-şi distruge adversarii. Sugestii şoptite vor fi făcute, fără îndoială,
iar zvonurile înspăimîntătoare se vor răspîndi persistent. Cu toate acestea,
trebuie să sperăm că nu vor înşela pe nimeni.”
Este de remarcat cît de corect s-a dovedit a fi această prognoză. Însă nu

germanii au găsit o cale. De fapt, ei au mers pe un traseul fals şi au abandonat
efectiv încercările de creare a unei bombe atomice, preferînd rachetele şi
aeronavele fără pilot chiar în momentul în care preşedintele Roosevelt şi cu
mine am luat decizii şi am încheiat acorduri privind producţia în masă de
bombe atomice.
Guvernele britanic şi francez au făcut noi încercări de a se înţelege cu

Rusia sovietică. S-a decis trimiterea unui reprezentant special la Moscova.
Eden, care a făcut un contact util cu Stalin în urmă cu cîţiva ani, s-a oferit
voluntar să meargă. Această ofertă generoasă a fost respinsă de primul
ministru. În locul lui Eden, această misiune crucială a fost atribuită, pe 12
iunie, lui Strang, un funcţionar capabil care, însă, nu a avut nicio greutate sau
influenţă în afara Ministerului Afacerilor Externe. Aceasta a fost o nouă
greşeală. Numirea unei astfel de persoane minore era de fapt jignitoare. Era
puţin probabil ca Strang să aibă audienţă la organismul superior sovietic. În
orice caz, era deja prea tîrziu. Multă apă a scurs de cînd Maisky a fost trimis să
mă vadă în Chartwell în august 1938. Acum în spatele era München. Armatele
lui Hitler au căpătat încă un an de antrenamente. Fabricile sale militare,
susţinute de uzinele Škoda, funcţionau la capacitate maximă. Guvernul
pagina 183
sovietic era foarte interesat de Cehoslovacia, dar Cehoslovacia nu mai era

acolo. Beneš trăia în exil iar la Praga lua decizii un gauleiter german.
Pe de altă parte, Polonia a însemnat pentru Rusia o serie de probleme

politice şi strategice complet diferite în urmă cu un secol. Ultima mare ciocnire
a fost bătălia de la Varşovia din 1919, cînd armatele bolşevice care invadau
Polonia au fost respinse de Piłsudski, consiliat de generalul Weygand şi de
misiunea britanică condusă de Lordul d'Abernon.(Churchill manipulează prin
trunchiere. În realitate Polonia a invadat tînărul stat sovietic, încercînd să pună mîna pe noi
teritorii: Bielorusia, Ucraina, Lituania. Iniţial, trupele poloneze invadatoare au înregistrat
succese, Armata Roşie fiind antrenată în războiul civil. Cînd situaţia a devenit gravă, au fost
concentrate mari efective sovietice care au învins forţele polone fugărindu-le pînă la Varşovia.
În bătălia Varşoviei, polonii – inferior numeric – i-au învins pe sovietici penetrîndu-le sistemul
de comunicaţii. Din cei aprox. 150.000 de sovietici capturaţi, 100.000 au murit în lagărele
poloneze; probabil că uciderea celor 3.000 ofiţeri polonezi la Katîn îşi găseşte o parte din
explicaţie aici. Toate aceste acţiuni s-au sfîrşit cu anexarea de către Polonia a Bielorusiei de
Vest, a Ucrainei de Vest şi a regiunii Vilnius din Lituania. Aceste teritorii au fost eliberate la 17
septembrie 1939, în urma aplicării Pactului Ribbentrop – Molotov. ♦ Maxime Weygand [Maxim
Weigan, 1867 - 1965] - lider militar francez de origine belgiană. În timpul Primului război
mondial a servit la statul major al mareşalului Ferdinand Foch; general de brigadă din 1916;
din 1917 a fost în Consiliul militar suprem; în 1918 a fost avansat general maior. În 1920, a
condus misiunea franco-britanică în timpul războiului sovietico-polonez. I s-a acordat Ordinul
Virtutea Militară şi Ordinul Legiunii de Onoare. Între 1931 - 1935, a fost şeful Statului Major
General al armatei franceze şi vicepreşedinte al Consiliului Militar Suprem. La începutul celui
de-al doilea război mondial, generalul în vîrstă de 72 de ani, a fost numit comandant al
Teatrului de operaţiuni din Siria. La 19 mai 1940, după demisia lui Maurice Gamelin, a fost
numit comandant suprem al armatei franceze. În timpul regimului de la Vichy, Weigan a
ocupat funcţia de ministru al Apărării Naţionale între 17 iunie şi 5 septembrie 1940. Weigan a
convocat un tribunal militar care l-a condamnat pe De Gaulle la moarte în absenţă. În
septembrie 1940 a fost numit reprezentant general al mareşalului Pétain în Africa de Nord. Aici
a colaborat cu germanii furnizînd arme Corpului African al lui Rommel. A trimis adversari
politici ai regimului şi voluntari ai Legiunii Străine în lagărele de concentrare, a aplicat legi
antisemite. În noiembrie 1941, la cererea lui Hitler, a fost demis. A fost internat de germani în
1942 la Dachau împreună cu Reynaud, Daladier şi Gamelin. După război, a petrecut 2 ani în
închisoare la spitalul militar Val de Graz, i s-a acordat amnistie şi apoi a fost achitat de Curtea
Supremă în 1948 din lipsă de „corpus delicti”. ♦ Edgar Vincent, viconte D'Abernon [1857 -
1941], a fost un politician şi diplomat britanic. Din 1883 pînă în 1889 a fost consilierul
financiar al guvernului egiptean. În iulie 1920 D'Abernon a făcut parte din Misiunea interaliată
găzduită de Polonia, în timpul războiului polono-sovietic. Din 1920 pînă în 1925, D'Abernon a
fost ambasadorul britanic la Berlin. Cea mai mare realizare a lui a fost prăbuşirea Băncii
Otomane Imperiale, a cărei guvernator a fost din 1889; cu această ocazie a făcut o
impresionantă avere personală.)
În aceşti ani, Polonia a fost avangarda anti-
bolşevismului. Cu mîna stîngă a sprijinit statele anti-sovietice baltice, iar cu
mîna dreaptă a ajutat la jefuirea Cehoslovaciei la München. Guvernul sovietic
era conştient că Polonia îl urăşte (e vorba de plutocraţia poloneză, nu de Polonia în
ansamblu) şi, în acelaş timp, că Polonia nu putea să reziste atacului german.
pagina 184
Într-un astfel de mediu, perspectivele misiunii lui Strang nu dintre cele mai
bune.
Negocierile s-au rotit în jurul problemei reticenţei Poloniei şi a statelor

baltice de a fi apărate de sovietici în faţa Germaniei; nu s-a obţinut niciun
succes aici. Într-un editorial din 13 iunie, Pravda afirma deja că neutralitatea
efectivă a Finlandei, Estoniei şi Letoniei este vitală pentru securitatea URSS.
„Securitatea acestor state, se scria în gazetă, este de cea mai mare

importanţă pentru Anglia şi Franţa, aşa cum a recunoscut chiar şi un astfel de
politician precum Churchill.”
Problema a fost discutată la Moscova pe 15 iunie. A doua zi, presa rusă a

declarat că
„În cercurile Comisariatului pentru Afaceri Externe sovietic, rezultatele

primelor negocieri sînt văzute ca fiind pe deplin favorabile”.
Discuţiile au continuat intermitent pe tot parcursul lunii iulie, iar în final

guvernul sovietic a propus ca negocierile să continue la nivel militar cu
reprezentanţi ai Franţei şi Angliei. În conformitate cu aceasta, guvernul
britanic l-a trimis pe amiral Drex în misiune, la 10 august, la Moscova.
Misiunea franceză a fost condusă de generalul Dumenk. Partea rusească a fost
reprezentată de mareşalul Voroşilov. Aceşti ofiţeri nu aveau autoritate scrisă să
negocieze. Ştim acum că, în acelaşi timp, guvernul sovietic a fost de acord ca
un reprezentant german să se deplaseze la Moscova pentru negocieri.
Conferinţa militară a eşuat curînd din cauza refuzului Poloniei şi Romîniei de a
admite trupe ruseşti. Poziţia Poloniei a fost aceasta:
„Cu germanii riscăm să ne pierdem libertatea, iar cu ruşii riscăm sufletul

nostru” {Rеуnaud. Op. cit. Vol. 1. P. 587.}.
Tîrziu în noapte, la Kremlin, în august 1942, Stalin mi-a prezentat la un

aspect al poziţiei sovietice:
„Am avut impresia, a spus Stalin, că guvernele Angliei şi Franţei nu erau

decise să intre în război în cazul unui atac asupra Poloniei, dar speram că
uniunea diplomatică a Angliei, Franţei şi Rusiei îl va opri pe Hitler. Eram siguri
că acest lucru nu se va întîmpla.”
„Cu cîte divizii, a întrebat Stalin, Franţa se va opune Germaniei după

mobilizare ?”
pagina 185
Răspunsul a fost:
„Aproximativ o sută”.
Apoi a întrebat:
„Cîte divizii va trimite Anglia ?”
I s-a răspuns:
„Două şi două mai tîrziu”.
„Mda, două şi încă două mai tîrziu, repetă Stalin. Ştiţi, a întrebat el, cîte
divizii vom trimite pe frontul german dacă intrăm în război împotriva Germaniei
?”
Tacere.
„Mai mult de trei sute”.
Stalin nu mi-a spus cu cine sau cînd a avut loc această conversaţie.
Trebuie recunoscut că a fost un motiv cu adevărat solid, însă, nefavorabil
pentru angajatul Ministerului de Externe britanic, Strang.
Pentru a obţine condiţii mai favorabile în cadrul negocierilor, Stalin şi

Molotov au considerat necesar să-şi ascundă adevăratele intenţii pînă în ultima
clipă. Molotov şi subordonaţii săi au manifestat exemple uimitoare de
duplicitate în toate relaţiile cu ambele părţi. Încă din 4 august, ambasadorul
Germaniei, Schulenburg, a putut să telegrafieze următoarele de la Moscova:
„Din întreaga atitudine a lui Molotov, era clar că guvernul sovietic înclina
de fapt spre îmbunătăţirea relaţiilor germano-sovietice, dar că neîncrederea
anterioară faţă de Germania nu fusese încă eradicată. Impresia mea generală
este că guvernul sovietic este acum hotărît să semneze un acord cu Anglia şi
Franţa, dacă acestea îndeplinesc toate dorinţele sovietice. Negocierile, desigur, ar
putea continua mult timp, mai ales că neîncrederea faţă de Anglia este puternică
... Din partea noastră, vor fi necesare eforturi considerabile pentru a forţa
guvernul sovietic să facă o întorsătură.” {Nazi-Soviet Relations. P. 41.}.
Nu era nevoie să-şi facă griji: matriţa fusese turnată {Pe atunci, zarurile încă
nu fuseseră aruncate. Guvernul sovietic a continuat să caute modalități de a ajunge la un
acord cu Anglia și Franța. Negocierile cu privire la propunerea Germaniei de a încheia un pact
de non-agresiune cu URSS au început abia pe 15 august, cînd negocierile anglo-franco-
sovietice au ajuns în impas. La Moscova, decizia de a încheia un pact de neagresiune a fost
luată pe 17 august.}.
pagina 186
În seara zilei de 19 august, Stalin a informat Politbiro-ul (Biroul Politic al

PCUS) despre intenţia sa de a semna un pact cu Germania. Pe 22 august,
misiunile aliate nu l-au putut găsi decît seara pe mareşalul Voroşilov. Atunci el
a spus şefului misiunii franceze:
„Problema cooperării militare cu Franţa a rămas în aer cu cîţiva ani în

urmă şi nu a fost rezolvată niciodată. Anul trecut, cînd a murit Cehoslovacia, am
aşteptat un semnal din Franţa, dar nu a fost dat. Trupele noastre erau gata ...
Guvernele francez şi britanic au complicat acum prea mult negocierile politice şi
militare. Avînd în vedere acest lucru, nu este exclusă posibilitatea unor diferite
evenimente politice ... “ {Rеуnaud. Op. cit. Vol. 1. P. 588.}
A doua zi, Ribbentrop a ajuns la Moscova.
Din materialele proceselor de la Nürnberg şi din documentele confiscate

şi publicate recent de Statele Unite, acum cunoaştem detaliile acestei tranzacţii
de neuitat. Potrivit asistentului şef al Ribbentrop, Gauss, care a zburat cu el la
Moscova:
„... în după-amiaza zilei de 22 august, a avut loc între Ribbentrop şi Stalin

prima discuţie ... Ministrul Imperial al Afacerilor Externe a revenit de la această
lungă şedinţă, foarte mulţumit ... “
În aceeaşi zi, rapid şi fără dificultăţi, s-a ajuns la un acord asupra

textului pactului de neagresiune sovieto-german.
„Ribbentrop însuşi, spune Gauss, a inclus o frază destul de lungă în

preambulul privind stabilirea relaţiilor de prietenie germano-sovietice. Stalin s-a
opus în acest sens, menţionînd că guvernul sovietic nu va putea prezenta brusc
publicului său o declaraţie de prietenie germano-sovietică, după ce guvernul
nazist a turnat noroi în căldarea sovietică timp de şase ani. Prin urmare, această
frază a fost eliminată din preambul.”
În protocolul secret, Germania a declarat că nu are interese politice în

Letonia, Estonia şi Finlanda, dar a crezut că Lituania este în sfera sa de
interese. A fost conturată o linie de demarcaţie pentru împărţirea Poloniei.
(Churchill trunchiază. De fapt, URSS a luat înapoi Bielorusia de Vest şi Ucraina de Vest ce
fuseseră anexate de Polonia în urma războiului din 1919 – 1921, război declanşat de aceasta
din urmă. Aceste teritorii fac şi azi parte din Bielorusia şi respectiv Ucraina.) În ţările
baltice, Germania a pretins doar interese economice {Nürnberg Documents. Part 1.
P. 210.}. Pactul de non-agresiune şi protocolul secret au fost semnate tîrziu în
seara zilei de 23 august {Pactul de neagresiune cu Germania a fost încheiat într-o situație
în care URSS s-a regăsit, după eșecul negocierilor cu Anglia și Franța, fără aliați în condițiile
pagina 187
războiului aproape inevitabil al Germaniei cu Polonia. Mai mult, în cazul înfrîngerii Poloniei (și
acesta era rezultatul cel mai probabil), Wehrmacht-ul ar fi ajuns la granițele URSS. Și acest
lucru s-ar fi întîmplat în timp ce trupele sovietice purtau lupte cu japonezii la Halhin Gol, iar
deasupra Europei plutea amenințarea unui mare război. Pactul de neagresiune a permis
Moscovei să amîne războiul, a pus o limită la înaintarea germană spre est, a permis rezolvarea
conflictului din Mongolia cu Japonia. Semnarea protocolului secret (deși nu există originalul,
dar s-a dovedit că a existat) a fost, desigur, o îndepărtare de la normele leniniste ale politicii
externe a statului socialist, a dreptului internațional și a moralității și este desigur
condamnabil. Țara sovietică a coborît nivelul diplomației secrete, acționînd prin metodele
puterilor imperialiste. În consecință, acordul a fost semnat pentru că a fost dictat de interesele
vitale ale securității URSS și a făcut posibilă o mai bună pregătire pentru inevitabila luptă cu
nazismul. Conducerea stalinistă, în timpul acestei pauze de dinaintea furtunii, nu a putut,
totuși, să profite din plin de oportunitățile existente, a considerat acest succes tactic drept
strategic și a făcut o serie de greșeli majore. Acest lucru a dus la dezastrul din 1941. În același
timp, tratatul a permis URSS să rămînă în afara conflictului militar care a măturat Europa
începînd cu 1 septembrie, iar protocolul secret a limitat extinderea germană spre Est, făcînd
posibilă mutarea frontierei de vest URSS cu 250-300 de kilometri spre vest.}.
În ciuda a tot ceea ce s-a spus în mod imparţial în capitolele anterioare,

doar despotismul totalitar din ambele ţări a putut decide cu privire la un astfel
de act odios şi nefiresc. (Cameleonul britanic Churchill nu putea trage o altă concluzie.
Am o carte în rusă, scrisă de el, pe care sper s-o traduc: „Lupta cu Rusia”. Toată viaţa sa a
complotat împotriva Rusiei şi apoi a URSS, pentru care a avut o ură viscerală; dar acest lucru
nu l-a împiedicat să „scîrţie” uşa lui Stalin cînd soarta Imperiului britanic era grav ameninţată
de maşina de război a lui Hitler. Tocmai politica perfidă a Regatului Unit a împins Moscova să
semneze Pactul cu Berlinul.)
Este imposibil de spus cui i-a inspirat dezgust mai mare, lui Hitler sau
lui Stalin. Ambii erau conştienţi că aceasta nu poate fi decît o măsură
temporară dictată de circumstanţe. Antagonismul dintre cele două imperii şi
sisteme a fost mortal. Stalin, fără îndoială, a crezut că Hitler va fi un inamic
mai puţin periculos pentru Rusia după un an de război împotriva puterilor
occidentale. Hitler a urmat metoda „una cîte una”. Faptul că un astfel de acord
a fost posibil marchează profunzimea completă a eşecului politicilor şi
diplomaţiei engleze şi franceze în acei ani.
În favoarea sovieticilor, trebuie spus că a fost vital pentru Uniunea

Sovietică să împingă poziţiile iniţiale ale armatelor germane cît mai departe de
vest, astfel încît ruşii să cîştige timp şi să poată aduna forţe din tot imperiul
colosal. În mintea ruşilor, catastrofele de care au suferit armatele lor în 1914,
cînd au lansat o ofensivă împotriva germanilor înainte de a termina
mobilizarea, au fost imprimate cu un fier înroşit. Iar acum graniţele lor erau
mult mai spre est decît în timpul primului război. Au avut nevoie să ocupe cu
forţa sau prin înşelăciune Statele Baltice şi o mai mare parte a Poloniei înainte
pagina 188
de a fi atacată Rusia. Dacă politica lor era extrem de prudentă, atunci era, de
asemenea, şi extrem de realistă.
Ştirea neplăcută au lovit întreaga lume, ca o bombă explozivă. Pe 22

august, agenţia sovietică TASS a informat că Ribbentrop zboară la Moscova
pentru a semna un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Oricare au fost
sentimentele pe care le-a simţit guvernul englez, nu era niciun sentiment de
teamă. Fără a pierde timpul, a declarat că:
„un astfel de eveniment nu va afecta în niciun fel obligaţiile sale, pe care a

decis cu fermitate să le îndeplinească”.
Acum nimic nu mai putea împiedica sau întîrzia coliziunea.
Pe baza negocierilor secrete, Hitler era sigur că va fi semnat un pact cu

ruşii pe 23 august. Chiar înainte de întoarcerea lui Ribbentrop de la Moscova şi
înainte de publicarea mesajului, el s-a adresat conducătorilor militari germani
cu următoarele cuvinte:
„De la bun început, trebuie să fim hotărîţi să luptăm cu puterile occidentale

... Conflictul cu Polonia trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu. Am
luat deja o astfel de decizie în primăvară, dar m-am gîndit mai întîi să mă opun
Occidentului şi apoi Estului ... Nu trebuie să ne temem de blocaj. Estul ne va
aproviziona cu cereale, carne, cărbune ... Mi-e teamă de un singur lucru: că în
ultima clipă vreun porc oarecare va oferi mediere ... Scopul politic merge mai
departe. Temelia pentru zdrobirea hegemoniei Angliei a fost pusă. După ce am
condus pregătirea politică, aceeaşi sarcină va reveni soldaţilor.” {Nürnberg
Documents. Part 1. P. 173}.
După ce a primit ştiri despre încheierea pactului germano-sovietic,

guvernul britanic a luat imediat măsuri de precauţie. Au fost emise ordine
pentru concentrarea principalelor părţi ale apărării costiere şi aeriene şi pentru
protejarea punctelor vulnerabile. Telegrame au fost trimise guvernelor
dominioanelor si autorităţilor coloniilor avertizand ca în viitorul apropiat ar
putea fi necesar sa ia masuri preventive. La 23 august, Ministerul Naval a
primit permisiunea din partea guvernului pentru rechiziţionarea a 25 de nave
comerciale pentru a le converti în crucişătoare auxiliare, precum şi a 35 de
traulere care trebuiau echipate cu un dispozitive ASDIC. (Sonarul activ „ASDIC” -
hidrolocator - în forma sa iniţială a fost inventat la sfîrşitul primului război mondial în Franţa
de Konstantin Şilovski şi Paul Langevin. Principiul de bază al acţiunii sale a rămas neschimbat
pînă în prezent. Cu toate acestea, în ultimii ani, eficacitatea sonarului a crescut semnificativ.
Baza este un emiţător de impulsuri sonore în direcţia dorită şi, de asemenea, un receptor al
impulsurilor reflectate dacă fascicolul, întîlnind vreun obiect din calea sa, este reflectat de
pagina 189
acesta.)Şase mii de oameni au fost chemaţi din rezervă pentru serviciul în

garnizoanele de peste mări. Au fost aprobate măsurile de apărare aeriană ale
staţiilor radar şi desfăşurarea completă a forţelor de apărare aeriană. Au fost
concentraţi 24 de mii de rezervişti ai Forţelor aeriene şi ai tuturor unităţilor
auxiliare din cadrul cadrul acestor forţe, inclusiv ai unei escadrile de aerostate.
Vacanţele au fost anulate în toate unităţile de luptă. Marina a emis
avertismente flotei comerciale. Au fost luate multe alte măsuri.
Primul ministru a decis să-i scrie lui Hitler despre aceste etape
pregătitoare.
„Excelenţa voastră are probabil deja la cunoştinţă de unele evenimente

declanşate de guvernul Majestăţii Sale şi publicate în presă şi radio în această
seară.
Potrivit Guvernului Majestăţii Sale, aceste măsuri au devenit necesare
avînd în vedere rapoartele din Germania despre circulaţia trupelor. De
asemenea, acestea sînt necesare, deoarece anunţul acordului germano-sovietic
este, după cîte se pare, acceptat în unele cercuri din Berlin ca un indiciu că
intervenţia britanică de partea Poloniei nu mai este o circumstanţă care trebuie
luată în considerare. Aceasta este o mare greşeală. Indiferent de natura
acordului germano-sovietic, acesta nu poate schimba angajamentul Marii Britanii
faşă de Polonia. Guvernul Majestăţii Sale a făcut publică în mod repetat
hotărîrea de a îndeplini această obligaţie.
S-a susţinut că, dacă guvernul Majestăţii Sale şi-ar fi clarificat poziţia în
1914, se poate presupune că ar fi fost evitată o mare catastrofă. Oricît de
adevărată sau nu ar fi o astfel de afirmaţie, guvernul Majestăţii Sale a decis ferm
să nu permită o astfel de înţelegere tragică în acest caz. El a decis şi este gata,
dacă apare o astfel de nevoie, să folosească imediat toate forţele de care
dispune. Dacă încep ostilităţile, va fi imposibil să le prezicem sfîrşitul. Ar fi o
concepţie greşită şi periculoasă să presupunem că, dacă începe războiul, se va
termina rapid, chiar dacă va avea succes pe oricare dintre fronturile de luptă.
Mărturisesc că în acest moment nu văd nicio altă modalitate de a preveni
dezastrul care va atrage Europa în război. Avînd în vedere consecinţele grave
asupra umanităţii, care pot apare din acţiunile conducătorilor săi, cred că
Excelenţa voastră va cîntări cu cea mai mare precauţie toate consideraţiile mele.”
{ Nürnberg Documents. Part 1. P. 117}.
Răspunsul lui Hitler, care vorbea pe larg despre „generozitatea fără

precedent”, în spiritul căreia Germania era gata să rezolve problema Danzig-
ului şi a coridorul polonez, conţinea următoarea minciună flagrantă:
pagina 190
„Asigurarea necondiţionată acordată de Anglia Poloniei, cu privire la

ajutorarea acestei ţări în orice circumstanţe, indiferent de cauza ciocnirii, nu ar
putea fi interpretată în Polonia decît ca un stimulent pentru a dezlănţui o teroare
terifiantă împotriva unui milion şi jumătate de germani care trăiesc în Polonia,
motivată de o astfel de promisiune.” {Nürnberg Documents. Part 1. P. 158}.
Pe 25 august, guvernul britanic a anunţat un acord formal cu Polonia în

sprijinul acestei garanţii. Cu acest pas, a sperat să ofere cea mai bună şansă
de a rezolva disputa dintre Germania şi Polonia, prin negocieri directe, în
lumina faptului că, în cazul eşecului negocierilor, Anglia va susţine Polonia.
Göring a declarat la Nürnberg:
„În acea zi cînd Anglia a dat o garanţie oficială Poloniei, Führer-ul m-a
sunat la telefon şi mi-a spus că a anulat invazia planificată a Poloniei. Am
întrebat dacă a fost anulată temporar sau definitiv. El a spus: „Nu, va trebui să
văd dacă posibilitatea interferenţei Angliei poate fi eliminată.” {Nürnberg
Documents. Part 1. P. 172}
De fapt, Hitler a amînat ziua atacului din 25 august pînă la 1 septembrie

şi a lansat negocieri directe cu Polonia, aşa cum dorea Chamberlain.
Obiectivul său nu a fost însă să ajungă la un acord cu Polonia, ci să

ofere guvernului Majestăţii Sale toate oportunităţile de a sustrage îndeplinirii
garanţiilor sale. Cu toate acestea, guvernul britanic, la fel ca parlamentul şi
poporul, se gîndea la ceva complet diferit. O trăsătură de caracter curioasă a
locuitorilor insulelor britanice, care urăsc instrucţia militară şi nu au fost
invadaţi de aproape o mie de ani, este faptul că, pe măsură ce pericolul creşte
şi se apropie, aceştia încetează treptat să ai fie nervoşi. Cînd pericolul este
aproape, ei devin furioşi şi cînd se apropie noartea, devin neînfricaţi. Astfel de
obiceiuri i-au pus de mai multe ori într-o poziţie foarte dificilă.
La 31 august, Hitler a emis „Directiva № 1 privind desfăşurarea

războiului”.
„1. Acum cînd toate posibilităţile politice, pentru o soluţionare paşnică a

situaţiei de la graniţa de est, s-au epuizat, lucru intolerabil pentru Germania, am
decis rezolvarea prin forţă.
2. Atacul asupra Poloniei trebuie să se efectueze în conformitate cu

pregătirile din „Planul Alb”, cu modificările care apar în ceea ce priveşte armata,
datorită faptului că între timp aproape şi-a terminat pregătirile. Distribuţia
pagina 191
sarcinilor şi a obiectivelor operaţionale rămîn neschimbate. Data ofensivei este 1

septembrie 1939. Ora atacului este 04:45 (înscrisă în creion roşu).
3. Este important ca în Occident responsabilitatea pentru izbucnirea

ostilităţilor să cadă, desigur, în sarcina Angliei şi a Franţei. Iniţial, acţiunile de
natură pur locală ar trebui întreprinse în legătură cu încălcări minore de
frontieră.”
Se ştia că, în acea perioadă în Anglia, erau douăzeci de mii de nazişti

germani organizaţi. Un val violent de distrugere şi asasinate ca preludiu al
războiului ar corespunde manifestărilor lor anterior în alte ţări prietene. Pe
atunci nu aveam gardă oficială şi nu voiam s-o cer. Cu toate acestea, m-am
considerat o figură suficient de proeminentă pentru a lua măsuri de precauţie.
Am avut suficiente informaţii ca să mă conving că Hitler mă consideră un
inamic. Inspectorul Thompson, fostul meu detectiv Scotland Yard, era
pensionat la acea vreme. L-am invitat să vină la mine şi să ia o armă cu mine.
Mi-am pregătit arma, care era de nădejde. În timp ce unul dormea, celălalt era
treaz. Astfel, nimeni nu ne putea lua prin surprindere. În acele ore ştiam că,
dacă izbucneşte războiul - cine se mai putea îndoi ? - o povară grea va cădea pe
umerii mei.
Sfîrşitul primei părţi a volumului I
pagina 192
pagina 193

Winston Spencer Churchill - Al 2-Lea RM. Vol. 1 (I)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Winston Spencer Churchill - Al 2-Lea RM. Vol. 1 (I)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Wiston Spencer Churchill Volumul 1.

„Furtună iminentă” – partea I

Al doilea război mondial

Traducere din limba rusă: Constantinis

MORALITATEA ACESTEI ACTIVITĂŢI

1938: Scrisoarea deschisă a lui Churchill către Hitler (The Times):

Din partea editurii britanice

II: Cele mai bune clipe ale lor

III: Marea Alianţă

IV: Soarta schimbătoare

VI: Triumf şi tragedie

Furtună iminentă (1)

Modul în care popoarele anglofone, datorită imprudenţei, frivolităţii şi

Consider volumele lucrării actuale „Al doilea război mondial” ca o

Ca şi în volumele anterioare, ori de cîte ori a fost posibil, am urmat

Am făcut aproape toată munca oficială, dictînd secretarilor.

Aceşti treizeci de ani de activitate practică şi propagandă a opiniilor mele

Nu ar trebui să credeţi că aştept ca toată lumea să fie de acord cu

Winston Spencer Churchill,

Chartwell, Westerham, Kent,

De la război la altul (1919-1939)

Nemulţumirea învingătorilor (1919-1929)

La sfîrşitul războiului mondial, început în 1914, aproape toată lumea era

Delegaţia engleză de la Versailles şi-a întrupat ideile sub forma unui

Zilele tratatelor de la Utrecht şi Viena au trecut de mult, cînd oamenii de

Cu toate acestea, viitorul inspira presimţiri sumbre. Populaţia Franţei

Care erau şansele ca în viitor milioane de militari ai marilor aliaţi să

În ziua armistiţiului, armatele germane în ordine perfectă şi-au început

„Au luptat bine. Lasaţi-le armele.”

Cu toate acestea, a cerut ca graniţa franceză să fie mutată de-a lungul

„Aceasta nu este pacea. Aceasta este încetarea focului timp de douăzeci de

Clauzele economice ale tratatului au fost vicioase şi stupide într-o

În realitate, însă, aceste articole nu au fost puse în aplicare. Dimpotrivă,

Dar, întrucît aceste acţiuni aparent generoase erau încă însoţite de

învingătoare şi de asigurarea conducătorilor lor că Germania va fi obligată să

În anul 1915, centrul luptei s-a mutat pe frontul ruso-german, unde

O altă tragedie majoră a fost prăbuşirea completă a Imperiului Austro-

Balcanizarea Europei de Sud-Est a avut loc rapid, ceea ce a dus la o

Viena, această capitală nobilă, centrul culturii şi tradiţiilor atît de

Învingătorii au impus germanilor un ideal al ţărilor liberale din Occident

Prejudecata americană împotriva monarhiei, pe care Lloyd George nu a

Poporul francez, învăluit de frică, mînie şi confuzie, a refuzat imediat

„Nemulţumirea faţă de marii săi oameni”, spune Plutarh, „este o trăsătură

Cu toate acestea, era nerezonabil ca Franţa să afişeze această trăsătură

Poincare, cel mai puternic dintre succesorii lui Clemenceau, a încercat să

De îndată ce a fost creată Liga Naţiunilor, a fost lovită aproape fatal.

A doua zi după victoria republicană, de cealaltă parte a Atlanticului,

La Conferinţa de la Washington din 1921, Statele Unite au făcut

Statele Unite au lăsat clar Angliei să înţeleagă că păstrarea alianţei sale

În timp ce toate evenimentele nefericite au avut loc însoţite neobosit de

Cu toate acestea, exista încă o garanţie puternică a păcii. Germania a

Pînă în 1934, puterea învingătorilor nu a fost contestată de nimeni în

Pe de altă parte, respectarea strictă a articolelor tratatului de pace

În aceste pagini încerc să reproduc cîteva dintre evenimentele şi

ordin categoric de a nu fi bombardate oraşele şi în special Londra. În noaptea aceleiaşi zile, 81

Şi iată cum am intrat, în sfîrşit, într-o perioadă de mari distrugeri

Nu era dificil să ţii Germania dezarmată timp de treizeci de ani, iar

cunoştinţelor şi a ştiinţei. Au trăit în prezent, fără mare încredere în viitor, şi

Lumea la zenit (1922–1931)

În 1922, un nou lider a apărut în Anglia. În anii de dramă mondială,

Vreo cinci ani am locuit lîngă Baldwin, pe Downing Street, 1. Aproape în

economiei ţării. Aceasta a fost o perioadă de activitate a unui guvern calificat,

În Germania, Hindenburg tocmai ajunsese la putere. Friedrich Ebert,