NUVELA

Moara cu noroc de Ioan Slavici

Nuvela este o operă epică în proză mai mare ca dimensiune decât schiţa şi mai mică
decât romanul, cu acţiune desfăşurată pe un singur plan şi pe baza unui singur conflict,
concentrat. La aceasta iau parte mai multe personaje, caracterizate complex. Atenţia se
concentrează asupra personajelor.
Moara cu noroc este o nuvelă care face parte din volumul Novele din popor al
scriitorului Ioan Slavici, volum apărut în 1881. Se încadrează în proza realistă şi are
dimensiune psihologică. Printre trăsăturile realiste ale nuvelei se numără: tema, importanța
acordată banului, atitudinea critică față de anumite aspecte ale societății (dorința de
înavuțire), veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii și a personajelor, obiectivitatea
perspectivei narative, personaje tipice (cârciumarul) în situații tipice, personajele fiind
condiționate de mediul în care trăiesc și de epocă, repere spațio-temporale precise, tehnica
detaliului în descriere și portretizare, dialogul viu, autentic, sobrietatea stilului.
Toponimul Moara cu noroc, ce figurează şi ca titlu al nuvelei, constituie un
avertisment pentru cititor, fiind o antifrază. Locul pare să se numească astfel pentru că
drumeţii, ori din care parte ar veni, se bucură atunci când văd moara-cârciumă. Cele cinci
cruci care stau înaintea morii par să confirme că locul este binecuvântat, deoarece tradiţia
spune că se ridică o cruce acolo unde un om a aflat o bucurie ori a scăpat altul de un necaz.
Acţiunea nuvelei demonstrează că locul nu poartă noroc, fiind un simbol al perisabilului.
Incipitul prezintă teza morală a nuvelei, aşa cum o formulează bătrâna soacră a lui
Ghiţă: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit.” Evidenţiază, de asemenea, și un conflict între generaţii şi între două
lumi. Bătrâna este exponenta lumii tradiţionale şi a generaţiei vârstnice şi are un sistem de
valori în care armonia familială („liniştea colibei”) ocupă locul cel mai important. Respinge
elementul de noutate: se teme că, dacă ar căuta un „noroc nou”, ar pierde bucuriile de care a
avut parte până acum. Ghiţă este exponentul generaţiei tinere, dornice de schimbare, deschise
către noutate. Are un sistem de valori în care locul cel mai important îl ocupă banul. El
sfidează concepţia bătrânei despre familia armonioasă. Condiţia lui de cizmar sărac într-un
sat în care oamenii umblă mai mult desculţi, ca şi însăşi meseria de cizmar i se par umilitoare.
Ghiţă demonstrează curaj pentru a sparge cercul strâmt al tradiţiei şi a-şi depăşi condiţia.
Intenţia lui nu este condamnabilă în punctul de pornire. Ghiţă vrea să strângă bani ca să-şi
poată deschide un atelier de cizmărie în oraş, să angajeze zece calfe, adică să le dea altora de
cârpit.
Reperele spațiale și temporale sunt bine precizate. Acţiunea se desfăşoară în
Câmpia Aradului, fiind menţionate o serie de toponime reperabile pe hartă, în spiritul
esteticii realiste: Ineu, Arad, Oradea, Muntele Bihorului. Cadrul este, în acelaşi timp, unul
pustiu şi misterios. Acesta este descris cu detalii, din perspectiva bătrânei, care pleacă
duminica dimineaţa la biserică, având inima grea că-şi lasă copiii în „pustietatea” aceea.
Cârciuma se află pe valea unui râuleţ, într-un loc sterp, pe care cresc numai iarba şi mărăcinii.

1
Pe un deal se află o pădure de stejar – loc de adăpost pentru porcari, oameni cu moravuri
sălbatice, răi – iar pe dealul opus se află rămăşiţele unei păduri tăiate, cu rădăcini ieşite din
pământ şi un trunchi înalt, pe jumătate ars, loc de popas pentru corbi. Elementele care
configurează spaţiul au în cea mai mare parte conotaţie negativă şi funcţia de a
prefigura finalul tragic. Corbii sunt păsări ale morţii, iar trunchiul ars pare să prevestească
incendiul. Un singur element pozitiv: turnul bisericii din Fundureni, care stă însă în umbra
dealurilor acoperite cu păduri „posomorâte”. Acţiunea se desfăşoară într-un interval de un an,
respectiv, de primăvara, de la Sf. Gheorghe, când familia se mută la Moara cu noroc, până în
anul următor, la Paşti. Reperele temporale sunt cele din calendarul creştin, ceea ce
accentuează conturul etic al întâmplărilor.
Perspectiva narativă este cea specifică prozei realiste, aceasta fiind atribuită unui
narator a cărui identitate nu este dezvăluită cititorului. Naratorul este omniprezent,
omniscient şi obiectiv, păstrând distanţa faţă de personaje, faţă de calităţile şi de
„slăbiciunile” lor. Totuşi, secvenţial, perspectiva este atribuită unor personaje. De exemplu,
spaţiul misterios şi tragic în care se desfăşoară acţiunea este prezentat din punctul de vedere
al bătrânei. Bătrâna apare şi în final, aşezând toate întâmplările într-o ordine morală. De
altfel, bătrâna este purtătoarea de cuvânt a scriitorului în nuvelă, reprezentantă a înţelepciunii
populare (este folosită tehnica punctului de vedere).
Conflictul nuvelei este ordin interior, fapt care face din Moara cu noroc o nuvelă
psihologică. Conflictul se stabileşte între dorinţa lui Ghiţă de a fi un om demn, care să
acţioneze liber, conform propriei lui voinţe, pe de o parte, şi atitudinea constrângătoare
a Sămădăului, care îi domină pe oameni, cunoscându-le slăbiciunile şi inspirându-le
frica, pe de altă parte. Mai există în nuvelă şi alte conflicte: cel dintre iubirea pentru Ana,
angajamentul lui Ghiţă faţă de familie şi faţă de el însuşi ca om cinstit, pe de o parte, şi
dorinţa de a câştiga bani mulţi în tovărăşia Sămădăului, pe de altă parte; cel dintre virtute şi
păcat.
Finalul nuvelei este tragic. Protagoniştii mor, fiind pedepsiţi în mod exemplar de
scriitor: Ghiţă, care a optat pentru banii câştigaţi prin complicitate la jafurile şi crimele
comise de Sămădău, este împuşcat de Răuţ din ordinul lui Lică; Sămădăul se sinucide ca să
nu cadă în mâinile lui Pintea; Ana este ucisă de soţul ei, pentru că n-a rezistat ispitei, optând
pentru o viaţă de păcat. Un incendiu devastator purifică locul unde s-au petrecut fapte
imorale.
Scriitorul abordează tema setei de îmbogăţire ce are drept consecinţă degradarea
morală a individului, pierderea echilibrului sufletesc. Problematica este ilustrată prin
povestea unui tânăr din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care, în tentativa lui de a
scăpa de sărăcie, descoperă în sine patima banului: vedea banii grămadă înaintea lui şi i se
împăienjeneau ochii; patima devine de necontrolat şi eşuează. Viziunea este specifică
prozatorului ardelean şi este de esenţă morală. Banul, avuţia conferă demnitate socială,
asigură respectul celorlalţi, dar numai atunci când sunt agonisite în mod cinstit. Când s-a
încălcat legea morală, personajele sunt pedepsite exemplar. Familia este o altă temă bine
conturată în nuvelă. Aceasta se destramă tot sub acţiunea dorinţei de înavuţire. Ghiţă, soţ şi
tată iubitor, se înstrăinează de Ana, care, părăsită, optează pentru alt bărbat - Lică. Un alt

2
aspect tematic al nuvelei ar putea fi destinul, sub imperiul căruia par să acţioneze
personajele.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume momentul
confruntării dintre Ghiţă şi Lică Sămădăul în ziua de duminică, în care Lică, însoţit de doi
oameni, vine la Moară şi îi dă cârciumarului semnele turmelor lui, cerându-i să observe dacă
sunt în alte turme porci furaţi de la el. Ghiţă încearcă zadarnic să se împotrivească. Lică îi
cere apoi cheile şi îi ia din sertarul mesei o mare sumă de bani, nenumăraţi şi fără „înscris”.
Ca întotdeauna, Lică stabileşte regulile jocului, iar cârciumarul acceptă. Sămădăul îl umileşte:
„Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel ?”. În acest moment, Ghiţă ripostează hotărât,
spunându-i că, deşi i-a luat banii şi „liniştea” sufletului, nu va suporta să fie umilit. În cele din
urmă, Ghiţă îi dezvăluie că şi-a trimis sluga la preotul din Fundureni să-i spună că Sămădăul
se află la Moară. Acum Lică simte că i-a „fugit pământul de sub picioare” şi ameninţă:
„Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi.” Este primul moment când Lică pierde în faţa lui
Ghiţă, când îşi dă seama că are în faţă un adversar greu de învins. De acum înainte, în sufletul
lui Ghiţă se acumulează dorinţa de răzbunare împotriva Sămădăului. Acceptă complicitatea
cu acesta, adoptând o atitudine duplicitară: lumea trebuie să-l creadă om cinstit şi fără legături
cu oameni ca Lică. Cei doi bărbaţi sunt angajaţi într-o cursă teribilă, urmărindu-se unul pe
celălalt şi ameninţându-se reciproc cu spânzurătoarea. Se observă cum Ghiță își pierde
echilibrul sufletesc sub influența nefastă a lui Lică, înfiripându-se în sufletul său și patima
pentru bani.
O altă secvență semnificativă ce evidențiază consecințele patimii pentru bani,
degradarea umană este cea din apropierea sărbătorii de Sf. Dimitre, când Ghiţă urma să
plătească proprietarului a doua rată a arenzii, iar Sămădăul rămâne o noapte la cârciumă, dar
pleacă în timpul nopţii şi îl jefuieşte pe arendaş. În ziua următoare înfăptuieşte un şir de crime
pentru a elimina o femeie care îi era complice (vindea aurul şi argintăria furate de el) şi care
oprise din obiectele furate un lănţisor de aur cu care l-ar fi putut da de gol. Ghiţă este
suspectat de complicitate cu Sămădăul la jaf şi crimă. La proces declară că l-a ştiut pe Lică
toată noaptea la cârciumă, deşi îl văzuse pe Sămădău plecând şi aflase de la Ana că aceasta îl
văzuse întorcându-se târziu, după miezul nopţii (noaptea în care fusese jefuit arendaşul). Deşi
are intenţia de a dezvălui adevărul spre a scăpa de pedeapsă doi oameni nevinovaţi, pe Săilă
Boarul şi pe Buză-Ruptă, Ghiţă n-o face. Lică este achitat, fiind susţinut de oameni influenţi.
Ghiţă scapă din lipsă de probe şi sunt condamnaţi pe viaţă cei doi adversari ai lui Lică. Este
evidențiat, așadar, zbuciumul sufletesc al lui Ghiţă „prins într-un conflict de motivaţii”.
Orientarea morală a faptelor se menține în umbră, Sămădăul luând forma umană a destinului
prin care soarta își împlinește cursul.
În opinia mea, viziunea despre lume reiese și din faptul că analiza psihologică este
pusă în sluba unei teze morale și, ca şi în alte opere ale lui Ioan Slavici, triumfă aceia care nu
se abat de la normele morale. Astfel, într-un epilog al nuvelei, este prezentată bătrâna care se
întorsese luni la prânz cu nepoţii de la Ineu, stând pe o piatră lângă cele cinci cruci, plângând
cu „lacrimi alinătoare” şi privind dezastrul. Îşi explică incendiul prin faptul că au lăsat
ferestrele deschise în timpul furtunii din seara de Paşti şi cârciuma a luat foc de la trăsnet;
trăsnetul este semnul mâniei lui Dumnezeu, aşa cum afirmase anterior bătrâna, în spiritul
credinţelor populare. Nuvela se încheie simetric cu vorbele soacrei: „Simţeam eu că n-are
3
să iasă bine: dar aşa le-a fost dată”, vorbe care confirmă concepţia populară despre soartă.
Ideea destinului apare frecvent pe parcursul nuvelei în secvenţe de monolog interior atribuite
lui Ghiţă:”Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai puternic decât voinţa mea”. Mai puternic
decât voinţa eroului este un destin implacabil, iar semnificaţiile nuvelei plasează Moara cu
noroc la intersecţia dintre tragedia greacă şi concepţia poporului român, potrivit căreia nimic
nu este mai presus de soartă.

Construcţia unui personaj (Ghiță):

Ioan Slavici este un inovator în ceea ce priveşte arta construcţiei personajului literar,
întrucât scriitorul abandonează formula personajului schematic şi static, în favoarea
personajului complex şi dinamic. Ghiţă, protagonistul nuvelei, ilustrează tipul tânărului din a
doua jumătate a sec. al XIX-lea dornic de schimbare, de îmbogăţire într-o societate capitalistă
incipientă. Statutul lui social este umil, pentru că este cizmar într-un sat în care oamenii
umblă mai mult desculţi. Are şi o meserie umilitoare, iar ţelul său este să adune bani ca să-şi
poată deschide un atelier în oraş, să angajeze zece calfe, adică „să le dea altora de cârpit”.
Luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc îi oferă soluţia de a obţine aceşti bani.
Ghiţă este prezentat şi în ipostaza de soţ al tinerei Ana, pe care la început o iubeşte şi o
protejează, ca şi în ipostaza de tată a doi copii pentru care ar dori să fie un om cinstit.
Apariţia la Moară a Sămădăului îl tulbură pe cizmarul devenit cârciumar, îl face să descopere
în sine patima banului, dorinţa de îmbogăţire: „vedea banii grămadă înaintea lui şi i se
împăienjeneau ochii” atunci când se gândea la câştigul pe care l-ar fi putut avea în tovărăşia
Sămădăului. Ghiţă pune acum în cumpănă angajamentele faţă de familie şi dorinţa de a se
angaja în afacerile necinstite ale lui Lică; dorinţa de a rămâne un om cinstit şi aceea de a
câştiga bani mulţi.
În plan psihologic, Ghiţă intră într-un conflict de motivaţii, întrucât încearcă să
concilieze aspecte ireconciliabile. Principala trăsătură de caracter a personajului este
patima banului / dorinţa de îmbogăţire . Aceasta este evidenţiată în numeroase momente
ale desfăşurării acţiunii, prin caracterizare directă făcută de narator şi de alte personaje,
respectiv, de Lică Sămădăul. Ghiţă este, în acelaşi timp, un vanitos, fiind preocupat de
imaginea lui în ochii celorlalţi, şi un individ duplicitar. El acceptă complicitatea Sămădăului
în condiţiile în care se vor păstra aparenţele, aşa încât lumea să-l creadă în continuare om
cinstit. Îi schimbă Sămădăului banii prin intermediul jandarmului Pintea, angajându-se faţă de
acesta că-l va trăda pe Lică şi fără să-i spună că jumătate din valoarea schimbului îi revine,
conform înţelegerii cu Lică. Ghiţă este un personaj tragic, acţionând sub imperiul unui destin
care îl încercuieşte. Ideea este exprimată explicit de mai multe ori de personajul însuşi în
secvenţe de monolog interior: „Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea?”. Mai tare decât voinţa eroului este destinul.
O secvență semnificativă pentru ilustrarea trăsăturii dominante (patima pentru
bani) a lui Ghiță este momentul confruntării dintre Ghiţă şi Lică Sămădăul în ziua de
duminică, în care Lică, însoţit de doi oameni, vine la Moară şi îi dă cârciumarului semnele
turmelor lui, cerându-i să observe dacă sunt în alte turme porci furaţi de la el. Ghiţă încearcă
4
zadarnic să se împotrivească. Lică îi cere apoi cheile şi îi ia din sertarul mesei o mare sumă de
bani, nenumăraţi şi fără „înscris”. Ca întotdeauna, Lică stabileşte regulile jocului, iar
cârciumarul acceptă. Sămădăul îl umileşte: „Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel ?”. În
acest moment, Ghiţă ripostează hotărât, spunându-i că, deşi i-a luat banii şi „liniştea”
sufletului, nu va suporta să fie umilit. În cele din urmă, Ghiţă îi dezvăluie că şi-a trimis sluga
la preotul din Fundureni să-i spună că Sămădăul se află la Moară. Acum Lică simte că i-a
„fugit pământul de sub picioare” şi ameninţă: „Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi.”
Este primul moment când Lică pierde în faţa lui Ghiţă, când îşi dă seama că are în faţă un
adversar greu de învins. De acum înainte, în sufletul lui Ghiţă se acumulează dorinţa de
răzbunare împotriva Sămădăului. Acceptă complicitatea cu acesta, adoptând o atitudine
duplicitară: lumea trebuie să-l creadă om cinstit şi fără legături cu oameni ca Lică. Cei doi
bărbaţi sunt angajaţi într-o cursă teribilă, urmărindu-se unul pe celălalt şi ameninţându-se
reciproc cu spânzurătoarea. Se observă cum Ghiță își pierde echilibrul sufletesc sub
influența nefastă a lui Lică, înfiripându-se în sufletul său și patima pentru bani.
O altă secvență semnificativă este atunci când Lică îi înapoiază cârciumarului datoria
în bani furaţi de la arendaş şi de la tânăra femeie ucisă. Lică îi cere cârciumarului să-i
schimbe el banii (care aveau semne), aurul şi argintăria obţinute prin jaf şi crimă. Episodul
evidenţiază relaţiile tensionate dintre cei doi bărbaţi şi noi trăsături de caracter ale
acestora. Sămădăul îi dezvăluie lui Ghiţă de ce a ucis patru oameni, apoi îi povesteşte cu
cinism cum a înfăptuit primul omor, pe cel de-al doilea pentru a înlătura mustrările de
conştiinţă provocate de întâia crimă şi cum, ulterior, „sângele cald a devenit un fel de boală
care îl apucă din când în când”. Lică îi vorbeşte lui Ghiţă despre slăbiciunea lui pentru bani.
Ghiţă încearcă să se elibereze din plasa lui Lică declarând că vrea să plece de la Moară, dar
Sămădăul nu-i permite: a stat până acum din încăpăţânare, va sta şi de acum înainte de frică.
Lică îi dezvăluie lui Ghiţă admiraţia pe care i-o poartă şi îi declară că s-ar simţi mai puternic,
dacă l-ar avea tovarăş. Personalitatea puternică a Sămădăului îl fascinează pe cârciumar care
îi propune lui Lică să-l accepte drept complice. Este momentul de apogeu al degradării
morale a individului stăpânit de patima banului. Ghiţă este refuzat ca tovarăş din cauza
celeilalte slăbiciuni: dragostea pentru Ana. Aceasta este suprema umilinţă pe care trebuie s-o
îndure omul, cinstit odinioară. Ghiţă este hotărât acum să-l trădeze pe Lică, să-l ducă la
spânzurătoare cu preţul libertăţii şi chiar al vieţii. Lică se dezvăluie ca un personaj demonic:
„Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”.
În opinia mea, destinul tragic al lui Ghiță are un rol moralizator, potrivit
avertismentului rostit de bătrână în prolog. Pus în situația de a alege între banii obținuți din
afaceri necurate și liniștea sufletească, Ghiță este orbit de patima îmbogățirii și se
dezumanizează treptat, chiar dacă oscilează și are momente de regret. Măiestria lui Ioan
Slavici constă în finețea analizei psihologice. Ghiță este un personaj tragic, el încearcă să-și
depășească limitele de om neînsemnat și, pe măsură ce își sporește câștigul, el crede că nu ar
mai fi om, dacă ar renunța. Ghiță pare a ilustra definiția pe care Gabriel Liiceanu o dă
categoriei tragicului: ”dacă-ți depășești limitele, ești pedepsit, dacă nu ți le depășești, nu ești
om” (Tragicul sau fenomenologia depășirii).

5
 Relația dintre personaje (Ghiță și Lică):

Lică este personajul negativ al nuvelei, reprezentant al răului, întruchipând tipul

demonului, de factură romantică. Statutul social al personajului este prezentat de narator,
care îl include în categoria socială a păstorilor de porci, fiind prezis caracterul acestuia prin
definirea termenului de ”sămădău” (”nu e numai un om cu stare, ci un om aspru, neîndurat,
(...) care știe toate fundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi”). Lică este
individualizat printr-un portret realizat în mode direct de narator, în manieră realistă, prin
utilizarea tehnicii detaliului: ”înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și
verzi și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc”. Din punct de vedere moral, personajul
este caracterizat direct de către Ana ca fiind ”un om rău și primejdios”, deși soacra lui Ghiță
se înșală, considerâdu-l ”un om prea cumsecade”, el fiind un tâlhar și un criminal. Din punct
de vedere psihologic, Lică știe cum să se folosească de slăbiciunile celorlalți, ”orgoliul lui e
unul de stăpân care nu doar își subordonează oamenii, ci se subtituie destinului lor”
(Magdalena Popescu). Astfel, se folosește de patima lui Ghiță pentru bani sper a-l strage pe
acesta în afacerile lui necurate și îl dezarmează pe cârciumar în totalitate, anulându-i
personalitatea. Ghiță însuși îi spune la un moment dat: ”Tu nu ești om, Lică, ci diavol!”.
Acest amestec de umanitate și demotism, de cruzime și mister, descinde din tipologia
romantică, dar sobrietatea construcției personajului și viziunea obiectivă țin re realism.
O secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje este momentul
confruntării dintre Ghiţă şi Lică Sămădăul în ziua de duminică, în care Lică, însoţit de doi
oameni, vine la Moară şi îi dă cârciumarului semnele turmelor lui, cerându-i să observe dacă
sunt în alte turme porci furaţi de la el. Ghiţă încearcă zadarnic să se împotrivească. Lică îi
cere apoi cheile şi îi ia din sertarul mesei o mare sumă de bani, nenumăraţi şi fără „înscris”.
Ca întotdeauna, Lică stabileşte regulile jocului, iar cârciumarul acceptă. Sămădăul îl umileşte:
„Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel ?”. În acest moment, Ghiţă ripostează hotărât,
spunându-i că, deşi i-a luat banii şi „liniştea” sufletului, nu va suporta să fie umilit. În cele din
urmă, Ghiţă îi dezvăluie că şi-a trimis sluga la preotul din Fundureni să-i spună că Sămădăul
se află la Moară. Acum Lică simte că i-a „fugit pământul de sub picioare” şi ameninţă:
„Pentru asta am să te ţin minte cât voi trăi.” Este primul moment când Lică pierde în faţa lui
Ghiţă, când îşi dă seama că are în faţă un adversar greu de învins. De acum înainte, în sufletul
lui Ghiţă se acumulează dorinţa de răzbunare împotriva Sămădăului. Acceptă complicitatea
cu acesta, adoptând o atitudine duplicitară: lumea trebuie să-l creadă om cinstit şi fără legături
cu oameni ca Lică. Cei doi bărbaţi sunt angajaţi într-o cursă teribilă, urmărindu-se unul pe
celălalt şi ameninţându-se reciproc cu spânzurătoarea. Observăm cum Ghiță își pierde
echilibrul sufletesc sub influența nefastă a lui Lică, dar și superioritatea lui Lică, orgoliul
lui de stăpân ducând la subordonarea celor din jur, Sămădăul substituindu-se destinului lor,
deci și al lui Ghiță, ținând locul unui Demiurg pătimaș, batjocoritor și sadic.
O altă secvență semnificativă este atunci când Lică îi înapoiază cârciumarului datoria
în bani furaţi de la arendaş şi de la tânăra femeie ucisă. Lică îi cere cârciumarului să-i
schimbe el banii (care aveau semne), aurul şi argintăria obţinute prin jaf şi crimă. Episodul
evidenţiază relaţiile tensionate dintre cei doi bărbaţi şi noi trăsături de caracter ale
acestora. Sămădăul îi dezvăluie lui Ghiţă de ce a ucis patru oameni, apoi îi povesteşte cu
6
cinism cum a înfăptuit primul omor, pe cel de-al doilea pentru a înlătura mustrările de
conştiinţă provocate de întâia crimă şi cum, ulterior, „sângele cald a devenit un fel de boală
care îl apucă din când în când”. Lică îi vorbeşte lui Ghiţă despre slăbiciunea lui pentru bani.
Ghiţă încearcă să se elibereze din plasa lui Lică declarând că vrea să plece de la Moară, dar
Sămădăul nu-i permite: a stat până acum din încăpăţânare, va sta şi de acum înainte de frică.
Lică îi dezvăluie lui Ghiţă admiraţia pe care i-o poartă şi îi declară că s-ar simţi mai puternic,
dacă l-ar avea tovarăş. Personalitatea puternică a Sămădăului îl fascinează pe cârciumar care
îi propune lui Lică să-l accepte drept complice. Este momentul de apogeu al degradării
morale a individului stăpânit de patima banului. Ghiţă este refuzat ca tovarăş din cauza
celeilalte slăbiciuni: dragostea pentru Ana. Aceasta este suprema umilinţă pe care trebuie s-o
îndure omul, cinstit odinioară. Ghiţă este hotărât acum să-l trădeze pe Lică, să-l ducă la
spânzurătoare cu preţul libertăţii şi chiar al vieţii. Lică se dezvăluie ca un personaj demonic:
„Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”.
În opinia mea, legătura lui Ghiță cu Lică se află sub semnul raportului de forțe.
Orbit de patima banului, Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la
imaginea sa în fața lumii. Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte
colaborarea cu Lică, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior. Raportul de forțe dintre
Ghiță și Lică îl avantajează pe cel din urmă. Ambii sunt firi puternice, însă Lică este mai abil
decât Ghiță. Finalul pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare. Ghiță este ucis, fiind
o simplă victimă, în vreme ce Lică alege să se sinucidă, pentru a nu deveni o victimă.

În concluzie, Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică,

pentru că urmărește efectele dorinței de îmbogătire, frământările personajelor în planul
conștiinței, conflictul interior. Observarea este minuțioasă și servește realizării unor
psihologii complexe (Ghiță, Lică). Analiza psihologică detaliază și susține o teză morală:
goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul interior și liniștea familiei.