Stefan Gheorghidiu

Motto:”Câtă luciditate, atâta conştiinţă şi deci atâta dramă”

Camil Petrescu introduce odată cu romanul-machetă al modernităţii (de factură clar

ionică, analitic, psihologic, intelectual etc.) şi personajul corespunzător. „Deteatralizarea
romanului, scoborârea personajelor în stradă, combaterea abuzului de semnificaţie” (N.
Manolescu-„Arca lui Noe”), într-un cuvânt autenticizarea, se asociază cu o categorie de
eroi care trăiesc acut în conştiinţă, intelectuali autentici de cele mai multe ori,
încercând să-şi legitimeze trăirile, să îşi adapteze lumea pe care, cu un complex
procustian, o văd drept „nu...cea mai bună cu putinţă”, fie că e vorba de planul
social, moral, erotic („Ultima noapte de dragoste...”, „Patul lui Procust”) sau
justiţiar(„Jocul ielelor”).
Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului psihologic „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, trăieşte o drama ale cărei coordonate sunt, evident, cele
„două fronturi” pe care luptă, cel conjugal şi cel al războiului la care participă. De
altfel, romanul se consittuie pe un artificiu compoziţional, acţiunea primului capitol, „La
Piatra Craiului, în munte”, fiind posterioară întâmplărilor relatate în partea I. Concentrat
pe Valea Prahovei, în primîvara lui 1916, Gheorghidiu asistă la o discuţie la popotă ,
având ca obiect fidelitatea în dragoste; aceasta îi va trezi amintiri dureroase legate de
căsnicia cu Ela.Prejudiciul suferit este aşadar moral:”Eram însurat de doi ani şi
jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală” şi conţine câţiva
termeni esenţiali pentru o estetică modernă a romanului şi a personajului:”Univesitatea”,
asociată condiţiei intelectuale (eroul este , ca şi Apostol Bologa din „Pădurea
spânzuraţilor”, absolvent de filosofie), „bănuiala”, asociabilă intuiţionismului şi
„însuratul”, care „înşelat”, trimite spre un posibil triunghi amoros, clasic.
Rememorările eroului relevă un mariaj sărac, dar împlinit prin coeziunea de
sentimente. Un student la Filosofie şi o studentă la Litere duc o viaţă conjugală
armonioasă şi intensă prin nenumăratele atenţii şi dovezi de iubire ce vin mai ales din
partea Elei.Resortul dramei, al prejudiciului moral, eşte moştenirea neaşteptată primită
de la unchiul avar Tache: Ştefan descoperă o altă soţie, interesată de material şi
pasionată de afaceri, avidă de a accede în lumea mondenă bucureşteană. Distracţiile
nocturne şi escapadele în locuri pitoreşti (excursia de la Odobeşti) declanşează în
Gheorghidiu stări penibile în faţa comportamentelor neaşteptate ale soţiei sale şi mai
ales incertitudinea asupra fidelităţii soşiei,atrsă irezistibil de un anume G, „vag avocat,
dansator, foarte căutat de femei”.
Eroul se autoanalizează (introspecţii), căutând cu luciditate să determine cauza
schimbării:”Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele
nu pot veni decât prin mine”. Acelaşi orgoliu (constantă a portretului moral
camilptetrescian) îl determină să se dedubleze :”Eram deci trist, cu toată truda de a
surâde”,”Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel ,dar nu puteam suporta prea mult...”
Bolnav de gelozie şi ca să-şi pedepsească soţia care a stat mereu doar în
preajma domnului G, Gheorghidiu aduce în patul conjugal „o cocotă destul de frumuşică,
voinică şi nespus de vulgară”, compensând (exacerbare a reacţiilor) un prejudiciu
prezumtiv. Înmărmurită, Ela îl părăseşte, Ştefan, realizându-şi eroarea o va căuta ,se vor
împăca şi vor petrece o lună de vis la Constanţa. Apare cu acest prilej un portret fizic
aducând în prim plan mai degrabă complexele eroului din a cărui perspectivă unic-
masculină aflăm povestea:”Puţin cam înalt pentru subţirimea coapselor..făceam cred
pereche bună” (Se impune precizarea că portretul moral este cel mai sugestiv, cel fizic
fiind redus la câteva notaţii).Întorşi la Bucureşti, protagonistul asistă la discuţii despre
război, în timp ce Ela (nume generic, propunând o „feminizare” a lui „El”, adică un
construct mental, ideea de femeie care, evident, nu se suprapune realităţii feminine) îşi
consolidează relaţia cu Anişoara, continuând aceeaşi viaţă mondenă, dar mai rezervată
ca la început.Drama eroului se amplifică atunci când, sosind pe neaşteptate într-o
noapte de la Azuga, unde fusese concentrat timp de două săptămâni găseşte casa
„goală ca un mormânt”,fără Ela :Aceasta soseşte acasă în zori iar Ştefan o goneşte,
propunându-i să divorţeze „fără formalităţi, fără explicaţii multe”. Ela acceptă. Urmează o
perioadă agonizantă pentru ambii eroi, Ştefan încercănd diferite legături cu alte femei,
Ela îmbolnăvindu-se. Găsind accidental un bilet care lămurea absenţa de acasă a Elei
(dormise la Anişoara, al cărei soţ fusese plecat la moşie), torturat de gelozie dar şi de
remuşcări (face investigaţii dar nu are nici un răspuns cert), eroul se decide să scape de
acest conflict interior plecând pe front ca sublocotenent.Fiind concentrat la
Dâmbovicioara, aranjează ca Ela să îşi petreacă vara la Câmpulung, aproape de
regimentul lui, încercând o ultimă reconciliere.După ce capătă cu greu o învoire, o
întâlneşte, distantă, rece, izolată ce viaţa mondenă a oraşului dar preocupată de situaţia
ei materială, în eventualitatea unui „accident” în război:”Ascultă,Ştef, trece o parte din
lirele englezeşti de la Banca Generală pe numele meu”.Ruptura interioară profundă se
va produce însă când Gheorghidiu îl vede pe G:”Venise pentru ea aici, îi era deci sigur
amant”. Mecanic, găseşte resurse pentru a depăşi momentul, sărutând „această femeie
care nu mai era a mea”, privind-o cu „indiferenţa cu care priveşti un tablou”.
Peste această dramă percepută ca „monografie a incertitudinii” vine cea a
războiului, certă, evocată din perspectiva combatantului (C. Petrescu a participat la
primul război mondial), drama umanităţii. Eroul devine participant activ la campania care
viza alungarea trupelor Imperiului din Ardeal, descoperind războiul (viziune modernă, tip
Erich Maria Remarque, Sven Hassel) ca marş istovitor, confuzie, absurd şi, mai ales,
moarte („Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”)departe de „atâtea descripţii nobile şi
convenţionale” (E. Lovinecu_”Istoria literaturii române contemporane”).
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti, unde este primit de Ela
cu „o serie întreagă de demonstraţii care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere”.
Nu mai are putere să se întoarcă la drama familială iar hotărârea despărţirii apare
irevocabil:”I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă...de la lucruri personale la amintiri.
Adică tot trecutul”.S-a spus (Al. Piru-„Istoria literaturii române de la început până azi”) că
în roman femeia e percepută „cu aversiune, ca o fiinţă josnică, lacomă de plăceri,
incapabilă de reflecţii şi de sacrificiu”. Există, în personalitatea lui Gheorhidiu ,un fel
de conştiinţă a propriei superiorităţi care-l îndeamnă, ca pe „el” din poezia
eminesciană (v. „Floare albastră”, unde esenţa feminină este poate ferină, devastatoare,
cum zice Călinescu, dar „mititică”),s-o asocieze pe femeie cu „o proasă mică”. Mai
târziu, el denotă o fixaţie de tip monoman având ca obiect femeia, care „se mişcă”,
are personalitate şi nu se mai supune şablonului mental (la care ,de altfel se referă
sintagma, clişeul „patul lui Procust”).După deformarea morală, sugerată de adulter,
urmează, spre finalul romanului, cea plastică, concretă, femeia fiind „lăbărţată”,
inoportună prin comportamente şi portret:”sânii îi atârnă ca două pungi şi pântecul a
început parcă să se îngroaşe”, cum are „nefericita inspiraţie” să facă singură
demersurile îmbrăţişării.Eroul are şi acum acea luciditate înfiorătoare care-l determină
să se complacă aproape masochist în suferinţa erotică.Maturizarea sa a intervenit după
ce a conştientizat, finalmente, că există drame substanţial mai însemnate decât cea
individuală. De altfel, tocmai individualul determină plusul faţă de romanul psihlogic
(având şi el în fundal primul război mondial) „Pădurea spânzuraţilor”:acolo Apostol
Bologa sugera, finalmente, prin comportamente şi chiar onomastic, serialul (nume
transparent simbolic), în timp ce Ştefan Gheorghidiu este, comportamental şi onomastic,
individual, aşa cum o susţine de fapt întreaga compoziţie romanescă.