,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Basmul a apărut în literatura populară, fiind apoi valorificat în literatura cultă,

începând cu secolul al XIX-lea, odată cu afirmarea romantismului. Ca specie epică, basmul
implică supranaturalul, fabulosul și miraculosul, având ca trăsături: prezența cifrelor magice,
a unui spațiu real sau imaginar, utilizarea unui limbaj popular, regional și arhaic, finalul e,
deobicei, fericit, binele fiind învingător, iar personajele, fie că sunt oameni, fie că sunt ființe
himerice (zâne, balauri), sunt purtătoare ale unor valori simbolice. Complexitatea speciei este
evidențiată de criticul G. Călinescu: ,,Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind
mitologie, etică, știință, observație morală”. Basmul cult preia tiparul narativ al celui popular,
dar organizează elementele stereotipice (repetative) conform concepției artistice, viziunii
despre lume și stilului propriu scriitorului.

,,Povestea lui Harap-Alb” a apărut pe 1 august 1877 în revista ,,Convorbiri literare” și

este un basm cult care pune în evidență atât specificul acestui tip de text, cât și viziunea
realistică a lui Creangă, care apropie lumea basmului de lumea Humuleștiului natal. La nivel
tematic, lupta dintre bine și rău este dublată de o semnificație morală, susținută prin destinul
protagonistului. Mesajul principal al operei pune în lumină ideea că ,,omul de soi bun se
vădește sub orice strai” (G. Călinescu). Personajele îndeplinesc aceleași roluri ca-n basmul
popular, dar se individualizează prin limbaj, înfățișare sau comportament. În plus, stilul este
elaborat, narațiunea îmbinându-se cu descrierea, unele scene sunt dramatizate, iar descrierile
detaliate individualizează personajele. Narațiunea se face la persoana a III-a, din perspectiva
unui narator omniscient, omniprezent, dar parțial obiectiv, deoarece intervine adesea în
narațiune prin comentarii și reflecții.

Basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” are ca temă, dincolo de triumful binelui asupra
răului și destinul, devenirea spirituală a eroului, care parcurge un drum inițiatic, motiv pentru
are opera are caracter de Bildungsroman (roman de formare). Viziunea autorului este una
realistă și, ca urmare, fabulosul se-mpletește cu realul, iar fantasticul este umanizat pentru că
scriitorul evocă o lume autentic țărănească, dându-i o tentă de fabulos popular. Geneza
textului trimite așadar către un strat folcloric de la care Creangă preia schema epică, dar și
către unul cult, etic și filozific, născut din concepția autorului asupra unor teme precum
inițierea, formarea unui conducător, cunoașterea de sine, rolul familiei în devenirea tânărului,
destinul, teme subordonate eternului conflict dintre bine și rău.

O primă scenă semnificativă pentru tematica basmului este cea în care Spânul
(pedagog sever) îl păcălește pe fiul Craiului să intre în fântână: ,,Fiul Craiului, boboc în felul
său la trebi de aiste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin
minte ce se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experiență și foarte credul, fiul de Crai își schimbă
acum statutul din nepot al Împăratului Verde în slugă a Spânului: ,,De-acum înainte să știi că
te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu”. Acest nume este un oximoron și are
sensul de rob alb. Harap-Alb, de fapt, evidențiază evoluția protagonistului de la slugă la
împărat milostiv, statutul de rob, fiind unul esențial pentru a putea, ulterior, empatiza cu
supușii săi. Eroul își asumă acest nume și va dovedi pe parcursul textului loialitate și credință
față de stăpânul său, deoarece a jurat pe paloș. El devine robul țigan, deși era alb, nedumerind
astfel, pe unchiul său, Împăratul Verde, și pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie
spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-și încalcă jurământul, își respectă cuvântul dat, rod al
unei educații solide căpătate în copilărie, de a fi integru și demn, capabil să-și asume vinovăția
cu toate urmările faptului că nu și-a ascultat tatăl.

O altă scenă importantă este cea din finalul basmului. Decapitarea eroului este ultima
treaptă și finalul inițierii, având semnificația unei coborâri în Infern: ,,A coborî în Infern
înseamnă a cunoaște o moarte inițiatică, o experiență susceptibilă de a întemeia un nou mod
de existență. ” (M. Eliade). Înviat de fata Împăratului Roș cu ajutorul obiectelor magice cerute
de ea, adică trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă, eroul reintră în posesia paloșului
și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și tronul unchiului său. Căsătoria și
schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.

Episoadele basmului se înlănțuie cronologic, într-o compoziție clară și firească.

Acțiunea se desfășoară liniar și este punctată de schema epică fixă a acestei specii. Astfel,
dacă formulele mediane (,,și merseră ei, cât merseră”) sunt în mare păstrate, cea inițiatică și
cea finală sunt vizibil inovate. Situația inițială presupune o stare de echilibru, prin existența
unui împărat cu trei fii într-un capăt al lumii și a fratelui său mai mare, împăratul Verde, în
celălalt capăt. Primește ulterior o scrisoare, prin care împăratul Verde solicită un moștenitor al
tronului, deoarece avea doar 3 fete, conturându-se motivul împăratului fără urmași. Factorul
perturbator este determinat de întâlnirea dintre crăișor și omul spân în pădurea-labirint, când
tânărul fiu de împărat devine ,,slugă la slugă”. Desfășurarea acțiunii include călătoria
mezinului, care se dovedește superior fraților săi și probele la care este supus (proba
milosteniei, proba curajului, proba naivității, probele de la curtea împăratului Verde –
aducerea salăților, aducerea capului și a pieii cerbului bătute cu diamante, aducerea fetei
împăratului Roș, probele de la curtea împăratului Roș – proba casei de aramă, proba ospățului,
proba alegerii macului de nisip, proba găsirii fetei, proba recunoașterii fetei). Restabilirea
echilibrului constă în recunoașterea identității lui Harap-Alb, redobândirea statutului inițial și
demascarea Spânului. Moartea și învierea lui Harap-Alb reprezintă sfârșitul jurământului față
de Spân, dar și dobândirea unui nou statut, cel de inițiat. Deznodământul include răsplata
eroului (împărăția și căsătoria) și învingerea răului, Spânul fiind ucis de către cal.

Timpul și spațiul sunt prezentate încă din incipit, fiind vag determinate. Timpul este
trecutul îndepărtat, un timp mitic al începuturilor, definit prin structura „illo tempore”(odată,
într-o țară îndepărtată), iar spațiul este foarte vast (de la o margine la cealaltă a Pământului),
anticipând dificultatea călătoriei.

Formula inițială exclude paradoxul temporal și enumerația de situații imposibile, în

schimb, evocând un timp îndepărtat, dar plauzibil, apropiat de prezent, prin imperfectul ,,era”.
Cuvântul ,,cică” evidențiază faptul că autorul nu își asumă actul povestit, în același timp,
observându-se un povestitor care se adresează unor ascultători: ,,Amu, cică era odată într-o
țară un crai [...]”. Formula finală păstrează modelul rimat și ritmat din basmul popular, dar se
observă că lipsește convenția minciunii, naratorul asumându-și și funcția de martor la ultimele
evenimente, prilej cu care moralizează și compară lumea ideală a basmului cu cea reală, în
care există o stratificare socială: ,,iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se
uită și rabdă”.

La nivelul structurii interne se remarcă alte modificări, constând în inversarea unor

invarianțe și complicarea motivului centrat (drum în drum). Se respectă tiparul compozițional
cu cele cinci etape specifice basmului: situația inițială stabilă, factorul perturbatpr, acțiunile
reparatorii (probele), restabilirea echilibrului și răsplata eroului.

Ion Creangă pornește de la modelul popular, reactualizând teme și motive de circulație

universală, dar le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ complex. Există 3
părți narative mai ample care corespund în plan compozițional celor 3 etape ale drumului și
ipostazelor protagonistului. În etapa de pregătire, la curtea craiului, mezinul apare în ipostaza
naivului (neinițiat), pe parcursul drumului, Harap-Alb este novicele sau cel supus inițierii, iar
la finalul călătoriei preia rolul de împărat, deci, este inițiat.

Ca procedee specifice, I. Creangă folosește triplicarea, deoarece probele nu sunt doar

3, ci multiplu de 3. Pe parcursul acțiunii conflictul principal antrenează forțele binelui și ale
răului, doar că răul nu este o ființă himerică (zmeu, balaur) ca în basmul popular, ci este omul
însemnat cu o inteligență vicleană, prezent în două ipostaze: Omul Spân și Omul Roș.

Evoluția conflictului implică depășirea probelor cu ajutorul unor elemente ce țin de

miraculos și cu implicarea altor personaje cu puteri supranaturale. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul Sf. Duminici, care îi oferă eroului obiecte magice (de exemplu, obrăzarul și
somnoroasa). La curtea Împăratului Roș, probele presupun participarea unor personaje
himerice și animaliere: proba focului, a ospățului, a pământului și a apei, alegerea macului de
nisip, păzirea fetei de Împărat, care implică și motivul dublului. Finalul conflictului constă în
distrugerea răului, realizat de calul lui Harap-Alb după ce Spânul își încheiase misiunea și
inițierea fusese finalizată.

În basm personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice, binele și răul în
diversele lor ipostaze. În Povestea lui Harap-Alb se poate observa că la nivelul personajelor,
Ion Creangă realizează cea mai importantă modificare. Se poate vorbi astfel, de o umanizare a
fantasticului, deoarece personajele sunt situate mult mai aproape de realitate și devin astfel,
credibile. Povestea pare a fi mai curând un spectacol montat și pus în scenă, iar personajelor li
se atribuie roluri în conformitate cu modelul tradițional. Dar unele devin pur și simplu
rezistente la rol (Harap-Alb), altele uneori uită de rol (Sf. Duminică – pedagog indulgent), iar
altele îl înlocuiesc subtil cu unul în care se simt mult mai bine (calul – pedagog pragmatic).
De exemplu, în episodul în care Sf. Duminică încearcă să-l convingă pe Crăișor să o
miluiască, văzând că acesta o ignoră, devine lăudăroasă și vorbește despre puterile sale. Este o
dovadă a ieșirii din rol, ieșire conștientizată în timp util, pentru că este urmată de revenirea la
masca inițială. La rândul său, calul nu mai este doar animalul credincios din basmele
populare, al cărui rol este cel de a face trecerea din planul real în cel ireal, ci devine un
personaj cu identitate, caracter și personalitate cerându-i eroului să-l trateze de la egal la egal.
 Cei cinci tovarăși sunt personaje fabuloase, construite după modelul lumii pe dos,
întrucît înfățișează trăsături morale/defecte omenești, motiv pentru care G. Călinescu îi
numește ,,monștri drăgălași”.

Spre deosebire de basmul popular, în care predomină narațiunea, în Povestea lui

Harap-Alb sunt îmbinate narațiunea, dialogul (cel individual personajului prin limbaj) și
pasaje descriptive. O particularitate evidentă a artei narative a lui I. Creangă este oralitatea,
impresia de zicere, ilustrată în text prin proverbe și zicători introduse prin sintagma: <<vorba
aceea: ,,La plăcinte înainte, la război înapoi”>>, utilizarea ,,și”-ului narativ, frazele rimate și
ritmate etc. O altă particularitate a prozei lui Creangă este umorul, prezentat în basm prin
scene comice (ex: din casa de aramă), poreclele, diminuarea cu valori augumentative
(buzișoare, băuturică), replicile pline de duh, potretul unor personaje etc.

În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, având ca particularități

reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul și specificul limbajului. Ca orice basm, însă, ,,Povestea lui Harap-Alb”
pune în evidență idealul de dreptate, cinste și adevăr.