,,POVESTEA LUI HARAP-ALB”

(eseu)
de Ion Creangă

Lumea basmelor este una specială, o lume supranaturală. Basmele reprezintă categoria
estetică a fabulosului (a miraculosului). Convenția basmului solicită acceptarea de către cititori a
altor legi ale naturii decât cele ale lumii reale, obiective, prin care supranaturalul poate fi
explicat. Definiția pe care George Călinescu o dă basmului, ,,o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”, se concretizează în basmul lui Creangă prin tendința exagerată și carnavalescă a
lumii care, sub efectul unei culturi populare a râsului conduce la o lume pe dos, o a doua lume, o
parodie a celei reale.
,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, publicat prima dată în revista ,,Convorbiri
literare”, în anul 1877. În această creație literară, autorul urmărește modelul folcloric,
caracterizat de stereotipie, reactualizând teme de circulație universală, pe care le reorganizează în
conformitate cu propria viziune, într-un text narativ mai complex decât cel al basmelor populare.
Conform definiției, basmul cult este o specie narativă amplă, având o narațiune dispusă în
mai multe episoade și personaje purtătoare ale unor valori simbolice. Acțiunea basmului implică
prezența fabulosului și este supusă stereotipiei, aceasta înfățișând parcurgerea drumului
maturizării de către erou (caracter de bildungsroman). De asemenea, specific basmului cult este
și conflictul dintre bine și rău, acesta încheindu-se, în general, prin victoria forțelor binelui;
reperele spațio-temporale sunt vagi, nedeterminate; sunt prezente formulele specifice (inițială,
cele mediane și cea finală), cifrele și obiectele magice, procedeul triplicării. În basmul lui
Creangă, datorită viziunii despre lume a autorului, fabulosul este tratat în mod realist. E o lume
fabuloasă, dar, fiind un basm cult, este umanizată, chiar personajele divine fiind antropizate
(Sfânta Duminică are înfățișarea unei bătrâne, procesul de erodare a frumuseții fiind, în general,
caracteristic desacralizării mitului).
Titlul ,,Povestea lui Harap-Alb” enunță atât specia literară, poveste, cât și numele
protagonistului. Acesta parcurge un drum al inițierii, fiind prezentat de-a lungul firului epic, în
trei ipostaze: mezinul Craiului, Harap-Alb (tânărul care se formează ca personalitate de-a lungul
călătoriei), Împăratul (inițiatul capabil să întemeieze o familie și să conducă o împărăție). El este
numit de către Spân (personajul antagonist, mistagog), printr-o sintagmă
oximoronică, ,,Harap-Alb”: termenul ,,harap” desemnând o persoană cu pielea și părul de
culoare neagră, de cele mai multe ori având calitatea de slugă, iar termenul „alb”, aflat în
contradicție, reprezintă originea nobilă a fiului de Crai, dar și candoarea, puritatea, naivitatea
acestuia.
Tema este cea specifică basmelor, lupta dintre bine și rău, victoria aparținându-i binelui.
Eroul parcurge o aventură eroică, un traseu inițiatic, al maturizării, cu scopul de a dobândi valori
morale și etice. Motivele narative sunt specifice acestei specii literare: superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleșug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Acțiunea se desfășoară linear, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin
înlănțuire. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții, unele adresate cititorilor.
Naratorul nu își asumă adevărul celor povestite, considerându-se responsabil doar pentru
transmiterea poveștii. Acest fapt reiese încă din formula inițială ,,Amu cică era odată”,
termenul ,,cică” punând credibilitatea evenimentelor pe seama altcuiva.
 În basm, sunt prezente clișeele compoziționale plasate în incipit și la final. Formula
inițială ,,Amu cică era odată” și formula finală ,,Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține
încă; cine se duce acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu,
se uită și rabdă,” sunt convenții care marchează simetric intrarea și ieșirea din fabulos. Spre
deosebire de basmul popular, intrarea în text se face ex abrupto, imediat după formula inițială.
Formula finală include o reflecție asupra realității sociale, alta decât în lumea basmului și o
comparație de un umor amar între cele două lumi: a fabulosului și a realului. Formulele
mediane ,,Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” realizează trecerea
de la o secvență narativă la alta.
Creangă utilizează triplicarea (triplarea sistematică a situațiilor ce compun schema logică
a narațiunii), dar supralicitează procedeul de tehnică narativă specific basmului popular: a treia
probă (aducerea fetei Împăratului Roș) conține alte încercări impuse de Împăratul Roș și chiar de
fată. Astfel, eroul nu are de trecut doar trei probe, ci mai multe serii de probe. În basm, sunt
prezente cifrele magice, simbolice: trei, doisprezece, douăzeci și patru, și obiectele miraculoase.
Pe lângă structura narativă a basmului, stereotipiile vizează și construcția personajelor care
îndeplinesc o serie de roluri tipice pentru basm: eroul, răufăcătorul, donatorul, ajutorul.
În incipit, coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitate și aspațialitate, sugerând
dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan
simbolic:de la imaturitate la maturitate). El părăsește lumea aceasta, cunoscută, și trece dincolo,
în lumea necunoscută.
Acțiunea basmului se desfășoară linear și respectă structura stereotipă: o situație inițială
de echilibru (expozițiunea), un eveniment care tulbură echilibrul inițial (intriga), acțiunea de
recuperare a echilibrului (desfășurarea acțiunii), restabilirea echilibrului și răsplătirea eroului
(deznodământul).
Situația inițială (expozițiunea) relevă starea de echilibru: un crai avea trei feciori, iar în
celălalt capăt al lumii, fratele său, Împăratul Verde, avea trei fete. Intriga (tulburarea echilibrului)
este reprezentată de scrisoarea împăratului Verde către Crai prin care îi solicită un fecior pentru
a-i urma la tron, deoarece nu avea urmași pe linie masculină (motivul împăratului fără urmași).
Din acest moment începe acțiunea de recuperare a echilibrului (desfășurarea acțiunii). Căutarea
eroului se concretizează prin încercarea la care își supune Craiul băieții: se îmbracă în piele de
urs și le iese în față de sub un pod. Reușește să depășească această probă a curajului fiul cel mic
(motivul superiorității mezinului), condiție obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc.
Mezinul Craiului depășește proba după o etapă pregătitoare a inițierii, în care este ajutat de
Sfânta Duminică.
Drept răsplată pentru mila arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerșetoare, fiul Craiului
este sfătuit de aceasta să ia ,,calul, armele și hainele” pe care le-a avut tatăl său când a fost mire,
acestea asigurându-i reușita în călătoria pe care o va întreprinde. Se sugerează astfel că tânărul va
repeta inițierea tatălui, în aceleași condiții. Calul, care este descoperit cu tava de jăratic după trei
încercări și are puteri supranaturale, va deveni tovarășul și sfătuitorul tânărului.
Deoarece podul simbolizează trecerea la o altă etapă a vieții, de la un mod de existență la
altul, tatăl îi dă în acest loc primele sfaturi despre noua lume: să se ferească de omul spân și de
omul roș, dăruindu-i, în același timp, pielea de urs. Aceste indicații constituie interdicția, element
specific basmului.
Pe drum, după ce rătăcește prin pădurea-labirint, mezinul Craiului se întâlnește cu un om
spân care îi cere să îl ia în slujba lui. Cum are nevoie de un inițiator, cele trei apariții ale Spânului
îl determină să încalce sfatul părintesc și, crezând că se află în ,,țara spânilor”, îl ia ca slugă
(încălcarea interdicției). Fiind naiv, fiul Craiului îi divulgă slugii sale sfaturile tatălui său și
coboară în fântână, fără a se gândi la consecințe. Popasul de la fântână reprezintă un moment
important în planul desfășurării evenimentelor, deoarece înșelătoria determină evoluția
conflictului. Lipsa maturității este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de
a deveni împărat.
Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob, îi dă numele Harap-Alb și îi trasează
parcursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea
(jurământul din fântână). Răutatea Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare
implică demonstrarea unor calități morale necesare atunci când va fi împărat.
Încercările devin probe ale inițierii. Harap-Alb va trebui să aducă ,,salăți” din Grădina
Ursului, pielea cu pietrele prețioase ale cerbului fermecat și pe fata Împăratului Roș. Ultima
probă presupune alte serii de probe (triplicarea), prin care Împăratul Roș încearcă să îndepărteze
pețitorii (casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip), ca și acelea care o
vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei/ motivul
dublului, proba impusă de fată).
Trecerea încercărilor este posibilă deoarece eroul ascultă de personajul inițiator (Sfânta
Duminică) și datorită personajelor donatoare și adjuvante: calul, crăiasa albinelor, crăiasa
furnicilor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă. Astfel, protagonistul
probează dobândirea calităților solicitate de probe.
Lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare punctului culminant,
debutează la sfârșitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce la curta lui Verde - Împărat cu fata
Împăratului Roș, care dezvăluie adevărata lui identitate (demascarea răufăcătorului și
recunoașterea eroului). Această devoalare a secretului conduce la o scenă violentă: Spânul îi taie
capul eroului, iar fata Împăratului Roș îl reînvie cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal, acest
moment având semnificația coborârii în Infern, a morții inițiatice. Eroul reintră în posesia
paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția.
Prin moartea și prin reînvierea sa, Harap-Alb va trece într-o altă etapă existențială, la o
altă identitate. Nunta și schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplata eroului. Așadar, lupta dintre bine și
rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Trăsăturile specifice artei narative lui Creangă sunt oralitatea și umorul. Oralitatea stilului
(impresia de zicere a textului scris) se realizează prin mijloace precum: expresii narative tipice
(,,și atunci”, ,,și apoi”, ,,în sfârșit”, ,,după aceea”); ,,și” narativ; exprimarea afectivă prin
implicarea subiectivă a naratorului ,,Că altă, ce pot să zic?”; dativul etic ,,Și odată mi ți-l
înșfăcă”; folosirea frazelor ritmate ,,De-ar ști omul ce-ar păți/ Dinainte s-ar păzi!”
Umorul este reliefat prin diverse mijloace lingvistice: exprimarea mucalită : ,,Să trăiască
trei zile cu cea de-alaltăieri”, ironia ,,bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea
neauzită”; porecle și apelative caricaturale (,,Buzilă”, ,,mangosiți”), diminutive cu valoare
augmentativă (,,buzișoare”, ,,băuturică”), scene comice precum cearta dintre Gerilă și ceilalți, în
căsuța de aramă, expresii populare (,,Dă-i cu cinstea, să peară rușinea”).
În concluzie, călătoria și evoluția protagonistului de la naivitate la maturitate fac din text
un bildungsroman. Schema inițierii presupune un traseu al devenirii prin sine și se realizează prin
actualizarea unor trăsături umane și supraumane în confruntarea cu un factor perturbator. Traseul
devenirii coincide cu modificarea statului social al eroului, dar și cu modificarea statutului său
spiritual. Eroul e construit mai degrabă pe o schemă realistă, neavând capacități supraumane, dar
are în sprijinul său personaje sau obiecte cu puteri miraculoase. Ca în orice basm, eroul luptă
pentru impunerea unor valori morale și etice (corectitudine, onoare, clemență etc.). Creangă
proiectează în eroul basmului concepția sa despre conducătorul luminat. Astfel, această creație
literară simbolizează epopeea cunoașterii și a existenței umane, proiectată când și când, nu
întotdeauna, în fabulos.
 ,,POVESTEA LUI HARAP-ALB”
(construcția personajului principal)
de Ion Creangă

Ion Creangă este considerat creatorul basmului cult în literatura română, poveștile lui
păstrând caracterul realist al întâmplărilor, iar personajele fiind puternic umanizate și
individualizate.
Personajul principal și eponim al acestui basm cult este Harap-Alb, un făt-frumos din
basmele populare, destoinic și curajos, dar rămas în zona umanului pentru că este prietenos,
cuminte și ascultător ca un flăcău din Humulești. El devine un personaj exemplar nu prin însușiri
miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind cuprins adesea de
frică și nesiguranță, de neputință și disperare, având, așadar, slăbiciuni omenești. Călătoria pe
care o întreprinde pentru a ajunge împărat este o inițiere în vederea formării lui pentru a deveni
conducătorul unei familii pe care urmează să și-o întemeieze.
În basm, protagonistul reprezintă binele, simbolizând adevărul, aflat în conflict cu forțele
malefice, întruchipate de Spân, simbol al minciunii. În finalul basmului, adevărul iese triumfător,
impostura Spânului este demascată de fata Împăratului Roș și răul este învins.
Numele personajului este la nivel stilistic un oximoron, deoarece ,,harap”
înseamnă ,,negru”, aici având sensul de ,,rob”, iar ,,alb” semnifică atât descendența nobilă a
acestuia, cât și puritatea sufletească, naivitatea. Așadar numele lui Harap-Alb semnifică statutul
de ,,rob (negru) - alb”.
Faptele eroului se desfășoară în limita umanului, probele care depășesc sfera realului
fiind depășite cu ajutorul celorlalte personaje înzestrate cu puteri supranaturale. Întâlnirea cu
Spânul este punctul de plecare, cu multiple semnificații în devenirea personajului, mezinul fiind
nevoit să refacă experiența de viață a tatălui, care călătorise în tinerețe prin aceleași locuri.
Codrul în care se rătăcește simbolizează un adevărat labirint, o lume necunoscută eroului, care
încalcă interdicția impusă de tatăl său, aceea de a se feri de omul spân. Nesocotirea acestei
restricții este momentul care declanșează asupra flăcăului un șir nesfârșit de întâmplări neplăcute
și periculoase, care-i pun viața în primejdie.
De altfel, probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind în
mod esențial la formarea lui ca adult. Podul păzit de Craiul deghizat în urs sugerează trecerea
protagonistului într-o altă etapă a existenței, iar fântâna seamănă cu o grotă, simbolizând spațiul
renașterii, al schimbării, deoarece tânărul intră fecior de crai și iese rob.
Mezinul Craiului, lipsit de experiență, se teme mai ales pentru că încălcase promisiunea
de a se feri de omul spân, simțindu-se vinovat, deoarece el fusese deprins să țină seama de
sfaturile părintești, atitudine ce reiese din autocaracterizare: ,,sunt deprins a asculta de tata”.
Cuminte și ascultător, el urmează și sfaturile adulților care-i voiau binele, așa cum respectă
îndrumările cerșetoarei în alegerea armelor și a calului.
Trăsăturile morale ale tânărului sunt reprezentate indirect, din faptele, atitudinea și
comportamentul eroului, precum și din relațiile cu celelalte personaje. Devenit sluga Spânului,
își asumă și numele de Harap-Alb, dovedind în același timp loialitate și credință față de stăpânul
său, deoarece jurase pe paloș. El devine robul negru, deși era alb, nedumerind astfel chiar pe
unchiul său, Împăratul Verde, precum și pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie
spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-și încalcă jurământul făcut, își respectă cuvântul dat, rod al
unei solide educații, fiind integru și demn, capabil să își asume vinovăția și să accepte
consecințele.
 Deși mediul ambiant și social este un mijloc de caracterizare indirectă specific
personajelor realiste, în acest basm protagonistul este înzestrat cu însușiri omenești, de aceea
comportamentul și educația alese, noblețea sufletească și respectarea cuvântului dat sunt
rezultatul climatului moral și social ales în mijlocul căruia trăise mezinul craiului.
Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-l deprinde pe flăcău cu greutățile vieții, cu
faptul că omul trebuie să depășească obstacolele din existența sa, pregătindu-l pentru viitor, când
va trebui să conducă propria gospodărie și să își întemeieze o familie. Harap-Alb este ajutat
mereu de cel mai bun prieten al său, calul fabulos, și de Sfânta Duminică, cea care îi dăruise
primele sfaturi în procesul de maturizare. În trecerea probelor, protagonistul este umanizat, el se
teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care are încredere, semn că învățase
ceva din experiența cu Spânul. Teama și nesiguranța, slăbiciuni tipic omenești, ce pun stăpânire
pe el se remarcă indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului, rostite de erou în secvența
în care Spânul îi poruncește să aducă ,,salăți” din Grădina Ursului. Aceeași atitudine o are și în
fața Sfintei Duminici când îi solicită ajutorul pentru a obținea pielea și capul cerbului fermecat.
O nouă experiență fundamentală pentru maturizarea protagonistului o constituie
întâlnirea cu omul roș, un alt pericol pe care ar fi trebuit să îl evite, după cum îl sfătuise tatăl său.
Călătoria spre curtea Împăratului Roș este un necontenit prilej de inițiere a flăcăului, care
deprinde acum învățătura că orice om, cât de neînsemnat sau neobișnuit ar părea, poate fi de
folos și tânărul capătă experiență mai ales în cunoașterea ființei umane.
Între Harap-Alb și cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său spre
Împăratul Roș se naște o relație de prietenie adevărată, aceștia ajutându-l cu abnegație și
loialitate în trecerea probelor. Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori grotesc, semnifică
omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea și pe care flăcăul le
privește cu înțelegere bonomă și cu jovialitate.
Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, în mod indirect, prin blândețea și generozitatea
față de albine și de furnici, însușiri ce îl determină să le ocrotească și să le ajute atunci când le
întâlnește în drumul său, chiar dacă, pentru a înfăptui acest lucru, trebuie să treacă prin apă sau să
își sacrifice din timp pentru a construi un adăpost. Pentru bunătatea sa, binele pe care Harap-Alb
îl face se întoarce, furnicile alegând macul de nisip și crăiasa albinelor ajutându-l să o identifice
pe fata adevărată a Împăratului Roș, micile insecte salvându-i astfel viața.
Pentru a desăvârși inițierea, Harap-Alb cunoaște dragostea pentru o fată de împărat, care
provine, așadar, din aceeași lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul dintre reperele finale
ale devenirii sale. Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului, între
care însoțirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei,
ospățul oferit de gazdă. Toate acestea reprezintă tot atâtea încercări la care îl supune viitorul
socru și cărora mirele trebuie să le facă față. Ultima probă la care îl supune fata este, de data
aceasta, o demonstrare a calităților viitoarei soții, care va ști să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea
aproape la bine și la rău, acest fapt fiind ilustrat de momentul când îi salvează viața, trezindu-l
din morți cu apa moartă și apa vie. Această secvență simbolizează faptul că Harap-Alb își
recuperează identitatea, redevenind el însuși, feciorul Craiului, viitorul împărat care își poate
asuma răspunderea formării unei familii și conducerii unei gospodării, deoarece experiența
căpătată îi conferă statutul de om matur, pregătit pentru viață.
Un mijloc de caracterizare ce contribuie la conturarea personajului îl constituie dialogul,
prin care se stabilesc și relațiile protagonistului cu celelalte personaje ale basmului. Dragostea
filială și sensibilitatea eroului reies, prin notațiile directe ale naratorului și prin autocaracterizare,
din scena care stabilește primele relații cu Sfânta Duminică. Jovialitatea, bunătatea și înțelegerea
superioară a defectelor omenești sunt ilustrate de dialogul pe care Harap-Alb îl are cu fiecare
dintre cele cinci personaje bizare pe care le întâlnește în călătoria sa spre curtea Împăratului Roș.
De altfel, inegalabila artă a narațiunii lui Creangă constă în îmbinarea umorului cu oralitatea, ca
principale modalități estetice specifice întregii sale opere.
Ca orice personaj de basm, Harap-Alb are și însușiri supranaturale, înțelegând graiul
animalelor și al insectelor. El se sfătuiește în permanență cu prietenul său cel mai bun, calul, ale
cărui recomandări sunt neprețuite și-l scapă de toate necazurile pe care i le născocește Spânul.
Calul poate întruchipa conștiința eroului, un alter ego cu care voinicul se sfătuiește în
permanență, acea forță interioară a omului care-l ajută în situații limită și care-i dă energia de a
depăși momentele dificile, piedicile pe care viața le așază în parcursul existențial.
Umanizarea personajului de basm se realizează și prin arta narațiunii, caracterizată de
oralitate și umor. Acest mijloc de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic alcătuit din
cuvintele și expresiile populare, din numeroasele regionalisme folosite de erou. Registrul stilistic
al basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este reprezentat de limbajul popular, prezența
construcțiilor paremiologice, precum și de regionalisme, personajul vorbind limba
moldovenească autentică, specifică întregii opere a lui Ion Creangă.
Marele clasic a ilustrat în opera sa propria experiență de viață, pe care a povestit-o ,,sub
formă de memorial; a învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiență fantastică, valabilă
pentru om în genere; și el a luptat cu spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu
dracul ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației
lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)
 ,,POVESTEA LUI HARAP-ALB”
(relația dintre două personaje)
de Ion Creangă

În basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict cu

forțele malefice, reprezentate de minciună și întruchipate de Spân, personaj antagonist (antierou),
secundar și negativ nu atât prin însușiri supranaturale, ca în basmele populare, ci mai ales prin
autenticitatea lui umană.
Protagonistul și antagonistul au o relație complexă prin similitudini evidente și contraste
flagrante, ceea ce constituie încă o particularitate notabilă a acestui basm. În primul rând, ambii
sunt umanizați, prototipuri pentru omul bun și omul rău, două firi total contradictorii. Harap-Alb
este binefăcător prin gesturi mărinimoase, dând un bănuț bătrânei cerșetoare, protejând furnicile
și construind un adăpost pentru albine, pe când Spânul se manifestă ca un răufăcător, de la a-l
înșela pe naivul fecior de crai, pe Împăratul Verde, pe fetele acestuia, până la a inventa tot felul
de situații în care Harap-Alb să-și piardă viața. Creangă a întruchipat în cele două personaje
antitetice, două modele care se pot întâlni în viața reală, în orice epocă și pe orice meleag.
Relația dintre Harap-Alb și Spân reiese, indirect, din scena coborârii în fântână,
evidențiind naivitatea protagonistului și viclenia antagonistului. Prin caracterizarea directă a
naratorului heterodiegetic se reliefează faptul că eroul este inocent, lipsit de experiență și excesiv
de credul, cauze care îi schimbă statutul de nepot al Împăratului Verde în acela de slugă a
Spânului.
Trăsăturile morale ale celor două personaje reies indirect, din faptele, atitudinea și
comportamentul acestora, precum și din relațiile dintre ele. Amândoi sunt înzestrați cu însușiri
omenești. Astfel, Harap-Alb dovedește loialitate și credință față de stăpânul său, își respectă
cuvântul dat, manifestă noblețe sufletească față de ceilalți, atestând astfel originea crăiască și
educația aleasă primite în casa părintească, în contrast cu Spânul, care este infam, lăudăros,
needucat, vulgar și bădăran cu toată lumea.
Perfidia și răutatea Spânului se manifestă indirect chiar de la prima întâlnire cu fiul
craiului. La început este lingușitor și umil, lăudându-se cu hărnicia. Se compătimește,
plângându-se de ghinionul care se ține scai de el și își exprimă, cu prefăcută modestie, filosofia
de viață: ,,la calic slujești, calic rămâi”. Viclean peste măsură, nu se sfiește să-l păcălească pe
mezinul Craiului și-l atrage în capcana din fântână prin minciuni și tentații ce dovedesc o bună
cunoaștere a oamenilor, o pricepere uimitoare de a sesiza și de a profita de slăbiciunile celorlalți.
De îndată ce pune capacul pe intrarea în fântâna în care se afla voinicul, Spânul devine răutăcios
și amenințător și îl forțează să îi jure credință și supunere pe paloș.
După ce pune mâna pe scrisoarea, banii și pe armele fiului de crai, principiul după care se
conduce Spânul este acela al stăpânului tiran, avid de putere, considerând că slugile seamănă cu
animalele. Văzând că Împăratul Verde îi crede minciunile, devine injurios și violent cu sluga sa,
lovindu-l ca să-i inspire teamă. Așadar, relația dintre cei doi evoluează, în mod evident, în
defavoarea lui Harap-Alb, răufăcătorul profitând de orice ocazie ca să-l vadă mort, dar etica
basmului promovează totdeauna reușita cinstei și a adevărului.
Văzându-se urmaș la tronul împărătesc, Spânul devine arogant, disprețuitor și lăudăros,
își însușește toate meritele lui Harap-Alb, este un stăpân autoritar și știe să-și strunească sluga,
astfel ca aceasta să îndeplinească întocmai poruncile. Probele la care își supune robul sunt
extrem de periculoase și ele nu ar fi putut fi trecute de un om obișnuit, fără sprijin sau puteri
supranaturale.
 Ultima probă, cea prin care îi poruncește să i-o aducă pe fata Împăratului Roș, pentru a o
lua de soție, este și cea mai dificilă. Acest împărat, însemnat și el tot ca Spânul, se dovedește la
fel de primejdios și-l supune pe Harap-Alb la probe riscante pentru viața lui. Cu toate acestea, el
reușește să obțină acordul împăratului de a lua fata, datorită altruismului și sufletului bun,
ilustrate, indirect, prin atitudinea față de personajele-donatori (regina furnicilor și crăiasa
albinelor), care-i dau câte o aripă și-l ajută să depășească unele probe. De asemenea, toleranța și
înțelegerea îi aduc aproape cei cinci tovarăși înzestrați cu puteri supranaturale, care au un rol
decisiv în reușita încercărilor impuse de împărat.
Punctul culminant al basmului ilustrează destinul Spânului, care, văzând cât e de
frumoasă fata Împăratului Roș, se grăbește să o ia în brațe, dar ea îl îmbrâncește, motivând că
venirea ei a fost posibilă datorită iubirii ce i-o poartă lui Harap-Alb, adevăratul nepot al
Împăratului Verde. Turbat de furie că a fost deconspirat, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb.
Atunci, calul fermecat, îl ia pe răufăcător și îl duce în ,,înaltul cerului”, de unde îi dă drumul fără
nicio remușcare. În acest timp, fata Împăratului Roș îl învie pe Harap-Alb cu obiectele magice
aduse din împărăția ei.