Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Etimologie: <lb. slavă basni = născocire, scornire. Apare în literatura română veche (sec. XVII) cu forma
basnă / basne. A fost pus în circulaţie de scriitori precum: Nicolae Filimon, Petre Ispirescu, B.P. Hasdeu, Ion
Creangă etc.
Definiţie: Basmul este o specie a genului epic în proză în care Binele se confrunta cu Răul (victoria fiind
de partea Binelui), cu elemente supranaturale şi construit pe baza unui anumit tipar narativ.
G.Călinescu, Estetica basmului: un gen vast, depăşind cu mult romanului, fiind mitologie, etică, ştiinţă,
observaţie morală etc.
Trăsăturile basmului:
1. tema – lupta dintre Bine şi Rău
2. personaje cu înfăţişare şi / sau însuşiri fantastice
3. elemente fabuloase
4. tiparul narativ cuprinde:
 prezenţa cifrelor magice: trei, şapte, nouă
 formulele specifice: iniţiale, mediane, finale.
 motive literare: Făt-Frumos, conflictul între Bine şi Rău, probele prin care trece protagonistul în lupta cu
forţele Răului, călătoria iniţiatică, metamorfoza, etc
 obiecte cu însuşiri supranaturale

Taxonomie:
a. Basmul popular:
- autor anonim
- transmis pe cale orală, prin viu-grai de la o generaţie la alta
b. Basmul cult:
- autor cunoscut
- caracter innovator, originalitate
Titlul: termenul poveste e utilizat cu sensul de relatare a unor întâmplări imaginare, iar antroponimul
“Harap-Alb” este un oximoron care face referire la însăşi tema basmului.
Tema: lupta dintre Bine şi Rău
Viziunea despre lume: propune dualitatea Binelui şi a Răului în existenţa umană
Rema (modul în care e alcătuită opera): jocul dintre ascultare şi îndrăzneală
Tiparul narativ:
1. expoziţiunea pune în evidenţă existenţa timpului şi spaţiului încadrate în mit: Amu cică era odată un crai ce
avea trei feciori şi un singur frate la capătul celălalt al lumii
2. intriga este primirea “cărţii” de la împăratul Verde.
3. desfăşurarea acţiunii cuprinde motivul celor trei probe:
vegetală – aducerea salăţilor din Grădina Ursului. Vasile Lovinescu considera că ursul reprezintă simbolul
clasei războinice, păzitor al pragului comorilor;
minerală – obţinerea trofeului mineral: nestematele de pe coroana cerbului. Mircea Eliade afirma că
urmărirea unui cerb determină o schimbare esenţială în personalitatea vânătorului;
umană –obţinerea trofeului uman: fata împăratului Roş.
4. punctul culminant: moartea şi învierea protagonistului
5. deznodământul: nunta
Incipitul
Este o formulă fixă iniţială, sugerând atemporalitatea şi aspaţialitatea, adverbul odată având rolul de a
introduce lectorul într-un timp mitic, îndepărtat, irepetabil (illo tempore).
Tehnici narative:
- triplicarea, construită pe principiul cifrei 3: trei apariţii ale Spânului, trei probe ale peţitului (casa de aramă,
ospăţul pantagruelic, separarea nisipului de mac)
- înlănţuirea faptelor, presupunând o succesiune cronologică a secvenţelor
Formulele (expresii stereotipe ce par uneori lipsite de sens):

1
1. iniţiale – au rolul de a introduce naratarul (lectorul) în universul ficţional: Amu cică era odată. Amu = forma
arhaică a adverbului de timp acum, cică = sugerează faptul că naratorul nu a fost martor la evenimente aruncând
totodată o umbră de îndoială, era = valoare descriptivă, odată = atemporalitate, illo tempore.
2. mediane – întreţin atenţia cititorului: Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste înainte mult mai este…
3. finale – părăsirea universului ficţiunii: Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo
bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.
Perspectiva narativă: obiectivă, dată de prezenţa naratorului heterodiegetic, omniscient, obiectiv,
necreditabil, având o înclinaţie ludică. La început, se declară trăitor în alte timpuri: Pe vremurile acelea erau
războaie grozave…Ce-mi pasă mie, eu sunt dator să vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi…, urmând ca în
final să participe el însuşi la nuntă: un păcat de povestariu fără ban în buzunariu…(naratorul este implicat, martor,
homodiegetic).
Stilul: sentenţios, naratorul fiind bazat pe înţelepciunea populară.
Simboluri:
- Hainele şi armele din tinereţe ale craiului reprezintă talismane ce sugerează că o civilizaţie nouă se bazează pe
cea veche
- Podul, locul de trecere spre un alt tărâm, un alt mod de viaţă
- Pădurea, toposul sacru, spaţiul labirintic, în care are loc un ritual al iniţierii
- Fântâna are o dublă conotaţie: 1) capcană,
2) spaţiul regăsirii cu sinele, al vieţii şi al morţii
- Apa moartă = simbolul vindecării ţesuturilor
- Apa vie = simbolul învierii ţesuturilor
- Mărul, simbol erotic → prin iubire poţi depăşi pragul morţii
Motive narative:
- călătoria
- probele: caritabilă (dintre cal şi turturică), ospăţul, separarea nisipului de mac
- cifrele
- împăratul fără urmaşi
- interdicţia
- metamorfoza
Fabulos vs. fantastic
Fabulosul = mod de reflectare a lumii prin folosirea de elemente supranaturale, fără corespondent cu
realitatea.
G. Ibrăileanu: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc, iar vestiţii
năzdrăvani sunt flăcăi şugubeţi ca cei din Amintiri…
Fabulosul este dat de:
- obiectele magice
- apa vie
- apa moartă
- învierea eroului
- antroponime: Ochilă, Setilă, Păsărilă, Flămânzilă
Fantasticul = mod de reflectare a lumii prin folosirea de elemente neverosimile care au totuşi legătură cu
realitatea. Este antropomorfizat în sensul că personajele fantastice se comportă asemenea oamenilor.

Povestea lui Harap-Alb = Bildungsroman = romanul formării unui tânăr, treptele iniţierii feciorului de crai până
în momentul devenirii sale împărat.
“Povestea lui Harap-Alb” = basm heteroclit = amestec de mai multe basme, un loc de întâlnire a mai multor
mituri. Totuşi, au existat alte 16 variante, dar după cea a lui Creangă. Izvorul comun al acestora ar fi un basm din
zona Pipirigului, intitulat “Nic-a câmpului”, menţionând că asocierile lui Creangă cu povestitorul anonim ar fi:
jovialitatea (buna dispoziţie), oralitatea, prezenţa înţelepciunii populare.
Relaţiile temporale şi spaţiale: subliniază atemporalitatea şi aspaţialitatea.
Conflictul: de tip exterior, generat de opoziţii morale: Bine şi Rău. Este manifestat între Spân şi Harap-Alb.
Relaţii de opoziţie şi de simetrie:
a. opoziţie între forţele malefice şi cele benefice, erou şi Spân;
b. simetrie: Harap-Alb – Sfânta Duminică, eroul – cei cinci tovarăşi.
Ecouri din mitologie:

2
a. ursul = păzitorul pragului comorilor, strămoş totemic, stăpân al lumii de jos (Ivan Evseev, Dicţionar de
simboluri şi arhetipuri culturale)
b. cerbul = mesagerul divin
c. fântâna = apa Lethe, simbolul uitării
Arta narativă:
Prezenţa şi-ului narativ constituie un element de legătură între episoadele narative, la fel cum intonaţia
cunoaşte în timpul povestirii suişuri şi coborâşuri. Astfel, majoritatea frazelor încep cu: pe dată, dintr-o dată,
odată ce – astfel se indică declanşarea unei acţiuni bruşte.
Cuprinde oralitatea şi umorul.
Oralitatea = calitatea stilului de a părea spus în faţa unui auditoriu şi nu scris. Este realizată prin:
- interjecţii: eeh! Ah!
- verbe imitative: a fornăi, a hornăi
- dativul etic: calul mi ţi-l ridică pe Spân…, trântindu-mi-l
- adresarea directă a naratorului: Ce-i de făcut? Vă rog să m-ascultaţi!
- exclamaţii şi interogaţii: Ce să vezi? Mare-i Dumnezeu!
- dialogul frecvent
- expresii paremiologice: La plăcinte, înainte, la război, înapoi… Lac să fie, că
broaşte sunt destule… Deal cu deal s-ajunge, darămite om cu om…
- expresii populare: a umbla frunza frăsinelului, a bleşti din gură, a trage butucul
- regionalisme lexicale şi fonetice: amu, sfâşiet, cetind, răpede, samă, vadră, obrăzar
- expresii şi fraze ritmate: Feciori de ghindă, fătaţi în tindă
Umorul este realizat prin:
- nume: Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Flămânzilă, Gerilă
- situaţii comice: cearta tovarăşilor din casa de aramă
- diminutive cu sens augmentativ: buzişoare, băuturică
- (auto)ironie: Să trăieşti împărate trei zile cu cea de-alaltăieri…Tare-mi eşti drag,
te-aş vârî în sân, dar nu-ncapi de urechi…
- expresii paremiologice (proverb şi zicători)
Deznodământul (finalul): închis şi fericit.
Personajele:
- actanţi (tipul de personaj): benefic (pozitiv), malefic (negativ)
- adjuvanţi (donatori)
Vladimir Propp, în Morfologia basmului, distinge şapte mari tipuri, specificând totuşi că nu este obligato-
riu ca într-un basm să întâlnim toţi actanţii; un actor poate însuma două sau chiar trei roluri:
1. Răufăcătorul (Spânul)
2. Donatorul (Sfânta Duminică)
3. Ajutătorul (calul)
4. Fata de împărat şi tatăl ei (fata împăratului Roş)
5. Trimiţătorul (Craiul şi Spânul)
6. Eroul (Harap-Alb)
7. Falsul erou (Spânul)

Harap-Alb – caracterizare
- tipologie: personaj principal, eponim, pozitiv, rotund, protagonist (vizând raportul cu Spânul, antagonistul), atipic
(are atât calităţi, cât şi defecte)
- numele = oximoron, combinaţia contrariilor, format din două non-culori, unind atât forţele malefice, cât şi cele
benefice → Harap înseamnă negru, face referire la timpul robiei ţiganilor + alb reprezintă culoarea purităţii, atribut
al stăpânului – caracterizare directă: naratorul îl numeşte fiul craiului boboc în felul său, Sfânta Duminică îl
prezintă ca fiind găină plouată, mult mai slab de înger decât o femeie, iar calul nu ezită să-l încurajeze de fiecare
dată: fii bărbat, nu-ţi mai face voie rea
- caracterizarea indirectă relevă calităţile şi defectele protagonistului.
Calităţi:
- bunătatea (calitatea esenţială), ocroteşte albinele şi furnicile

3
- inteligenţă, răspunzându-i tatălui la întrebarea: Dar aista cal ţi l-ai ales? că “merge printre necunoscuţi şi vrea să
nu fie recunoscut”
- înţelepciune, prin răspunsurile date calului
- fidelitate, respectând jurământul pe paloş.
Defecte:
- naivi, fiind păcălit cu destulă uşurinţă de Spân;
- slăbiciune morală, nu reuşeşte să treacă proba labirintului;
- neîncredere în sine
Harap-Alb poate fi considerat un antierou prin faptul că nu realizează nicio acţiune eroică, se lasă înşelat
de Spân, se plânge (calului) tot timpul, dar este şi erou prin exerciţiul umilinţei şi al răbdării de care dă dovadă,
prin cunoaşterea suferinţei umane şi prin deosebirea esenţei de aparenţă. De asemenea, el va cunoaşte existenţa în
rolul de slugă, ceea ce-l va ajuta să ajungă, treaptă cu treaptă, în vârful societăţii, pentru a fi el însuşi împărat.
Vasile Lovinescu în Creangă şi creanga de aur consideră basmul cult Povestea lui Harap-Alb “un
pelerinaj spre Unitate”, eroul fiind un Ying-Yang autohton.
Emilia Boghiu şi Lăcrămioara Mutoiu în Hermeneutică şi naratologie aplicată consideră călătoria protago-
nistului o veritabilă lecţie de viaţă în care celelalte personaje se află în ipostaza pedagogului, după cum urmează:
a. Spânul→ pedagogul rău, punând personajul mereu în primejdie, neiertător
(Calul spune despre Spân: “unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la
minte”)
b. Calul→ pedagogul rezervat, intervine şi îl ajută numai la nevoie
c. Craiul→ cel dintâi pedagog, îi induce ideea de corectitudine
d. Sfânta Duminică→ pedagogul bun, îl ajută necontenit
e. împăratul Roş→ străinul ce-i oferă cea mai dură lecţie de viaţă: să nu aştepte milă de la nimeni

Nuvela
Alexandru Lăpuşneanul
de Costache Negruzzi
Etimologie: <lb.fr nouvelle = noutate, ştire; termenul este întâlnit încă din sec. XII, în romanul lui Giovanni
Boccaccio, Decameronul.
Definiţie:
Nuvela este o specie literară a genului epic în proză, având o construcţie riguroasă, o intrigă complexă cu un
conflict puternic la care participă un număr relativ mare de personaje şi urmărind evoluţia protagonistului în timp
şi spaţiu relativ vaste (acţiunea este mai dezvoltată decât a schiţei şi a povestirii).
Trăsăturile nuvelei:
1. titlu anticipative, care indică fie numele unei fiinţe, fie al unui loc
2. întindere variabilă
3. cronotopul bine determinat
4. narator obiectiv, impersonal, neimplicat, rareori subiectiv
5. personaje numeroase
6. conflict puternic
7. intrigă puternic reliefată
8. perspectivă obiectivă
9. fapte verosimile
10. acţiunea centrată în jurul protagonistului

Taxonomie:
a. nuvelă clasică
b. romantică
c. realistă
d. naturalistă
e. istorică
f. socială
g. psihologică
h. fantastică
4
Încadrarea în context:
Este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică, publicată în perioada paşoptistă, primul număr al revistei
„Dacia literară“, 30 “ghenarie” 1840.
Surse de inspiraţie:
1. “Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche, de unde a preluat ultimii cinci ani din cea de-a doua domnie a
lui Alexandru Lăpuşneanul, şi anumite replici, precum De nu mă vor, eu îi voiu pe ei, şi de nu mă iubăscu, eu îi
iubăscu pre dânşii, şi tot voiu merg, ori cu voie, ori fără voie.
2. “Letopiseţul Ţării Moldovei” de Miron Costin, preluând scena linşării lui Batişte Veveli
Titlul: simplu, evidenţiind rolul protagonistului.
Tema: istorică, evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569)
Viziunea despre lume: imaginea tiranului, reînvierea unei pagini din trecutul istoric al Moldovei, sec. XVI
Rema: 4 capitole, fiecare având un motto sugestiv, după cum urmează:
1. “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” constituie replica lui Alexandru Lăpuşneanul creionând în acelaşi timp
preluarea puterii şi pedepsirea ulterioară a boierilor trădători.
2. “Ai să dai samă, Doamnă!” este replica ameninţătoare a unei jupânese cu cinci copii care o consideră complice
pe doamna Ruxanda la crimele domnitorului.
3. “Capul lui Moţoc vrem!” reprezintă vocea poporului după uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri. Alexandru
Lăpuşneanul profită de acest incident şi i-l dă pe Moţoc mulţimii.
4. “De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu!” e replica domnitorului pedepsitor în agonia morţii. Într-un
moment de luciditate, îi ameninţă pe toţi cei care deveniseră complici la întoarcerea sa la credinţă (fusese călugărit
sub numele de Paisie).
Relaţia realitate-ficţiune: la sursele de inspiraţie adăugându-se faptul că ficţiunea propune o viziune
romantică asupra istoriei, influenţate de paşoptism prin climax şi prin construcţia personajelor, cu menţiunea că nu
trebuie confundate persoanele istorice consemnate în cronici cu personajele literare.
Construcţia subiectului:
a. primul capitol – expoziţiunea: revenirea lui Alexandru Lăpuşneanul la tron, înlăturându-l pe Ştefan-vodă
Tomşa)
b. capitolul II – următoarele momente ale subiectului, intriga şi desfăşurarea acţiunii: domnia tiranică a lui
Lăpuşneanul (pedepsirea boierilor consideraţi trădători, instaurând teroarea), leacul de frică promis soţiei.
c. capitolul III cuprinde, în desfăşurarea acţiunii, trei secvenţe cu profund caracter romantic: discursul de
împăcare cu boierii al lui Lăpuşneanul de la biserica domnească, ospăţul sângeros finalizat cu piramida celor 47 de
capete de boieri şi moartea lui Moţoc.
d. capitolul IV punctul culminant şi deznodământul prin sfârşitul tragic al protagonistului.
Expoziţiunea: Este de tip captatio benevolentiae – are rolul de a introduce lectorul în universul ficţiunii.
Conflictul: centrat pe întreaga personalitate a eroului. Tipuri de conflicte prezente:
- exterior (lupta pentru putere dintre Alexandru Lăpuşneanul şi boieri),
- secundar (Alexandru Lăpuşneanul – Moţoc, prin dorinţa de răzbunare a lui vodă),
- social (boieri – popor).
Perspectiva narativă: obiectivă (prezentare detaşată a faptelor)
Naratorul: omniscient, obiectiv, extradiegetic, heterodiegetic, neimplicat.
Tehnici narative: punerea în adâncime (mise en abîme) şi înlănţuirea faptelor.
Limbajul presărat cu:
- arhaisme lexicale: vornicul, spătarul, de isnoavă, sumeţie, zobon, benişel, felendreş, tipsie
- arhaisme semantice: junghi (jungher), gătire (pregătire), a strica (a persecuta – pe boieri)
- arhaisme fonetice: pre, vom rădica, mânice, (a da) samă, a se răzima,a se înturna, fieştecare
- regionalisme: clipală, găsând, hojma,
- neologisme: tiranul, tutorat, corăspunzându-se (cu boierii), (floarea) espusă, parchet, schinteie electrică
Stilul: concis, sobru, stilul indirect alternează cu cel direct, existând şi elemente de stil indirect liber (analiză psi-
hologică)
Rolul modurilor de expunere: naraţiunea dominantă iar dialogul este întrebuinţat frecvent, cu rol evident de
creare a unei atmosfere veridice. Trebuie menţionată funcţia simbolică a descrierii în prezentarea înfăţişării
personajelor, a decorului, precum şi a cetăţii Hotin “mută şi pustie ca un mormânt de urieş”.
Relaţii temporale şi spaţiale: sec. XVI, în Moldova, pe lângă Tecuci şi în cetatea Hotin.

5
Alexandru Lăpuşneanul – nuvelă istorică prin:
- inspiraţia din cronicile moldoveneşti (Gr. Ureche şi Miron Costin); inadvertenţe fiind aici: moartea lui
Moţoc a avut loc prin decapitare imediat după reinstaurarea domnitorului la tron; Stroici şi Spancioc sunt
personaje fictive.
- temă
- personaje istorice atestate documentar
- relaţiile sociale
- obiceiuri, vestimentaţie, conduită, mentalităţi
Alexandru Lăpuşneanul – nuvelă romantică prin:
- inspiraţia din istoria naţională
- prezenţa conflictelor care generează scene extreme. De exemplu: scena uciderii celor 47 de boieri: “Cei
mai bătrâni mureau făcându-şi cruce, mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacâ-
murile mesii se făceau arme în mâna lor, unii, deşi răniţi, se încleştau cu furie de gâtul ucigaşilor şi, nesocotind
ranele ce primeau, îi strângeau pân-îi năduşeau… patruzeci şi şapte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi
trânta aceasta, masa se răsturnase, ulcioarele se sparseră şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile
salei.”
- protagonistul – personaj excepţional în întâmplări excepţionale
- antiteza dintre cruzimea domnitorului şi blândeţea domniţei, boieri trădători – boieri patrioţi
- replici memorabile: Dacă voi nu mă vreţi…; Proşti, dar mulţi!
- gesturi teatrale - piramida de capete: “luând capetele, le aşază în mijlocul mesii pe încet şi cu rânduială,
puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri până ce
făcu o piramidă de patruzeci şi şapte de căpăţâne, vârful căria se închia prin capul unui logofăt mare.”
- scena impresionantă din biserică, moment în care domnitorul îşi cere iertare boierilor invitându-i la ospăţ
închinându-se cu aparentă pioşenie la icoane: “După ce a ascultat sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închi-
nat pe la icoane, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului. Spun că în minutul acela el era
foarte galben la faţa şi că racla sfântului ar fi tresărit.”
- descrierea cetăţii Hotinului, creând o atmosferă lugubră: “mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se
auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure şi goale.”
- deznodământul zguduitor: moartea lui Alexandru prin otrăvire
- mesajul patriotic

Alexandru Lăpuşneanul - nuvelă clasică prin:

- echilibru: patru tablouri
- mesajul şi valoarea artistică , G. Călinescu afirmând: ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă
limba română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.
- concizie
- prezenţa motto-urilor cu rol de a sintetiza mesajul
- personajele alese din înalta societate
- limbajul sentenţios.
Personajele: particularităţile de construcţie
Alexandru Lăpuşneanul
Tipologie: personaj principal, romantic (excepţional), rotund/tridimensional, negativ, dionisiac (dominat de
instincte).
Caracterizarea directă:
- fizică, realizată de narator: “era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi
peste dulama poloneză de catifea roşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu
plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă.”
- morală, realizată de narator, dar atribuită Ruxandei: “ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de
puţină simţire omenească.”
- autocaracterizare: M-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a
părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind
gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea.
Caracterizarea indirectă:
- atitudine: “ochii scânteiară ca un fulger”

6
 - fapte: acţiunile punitive asupra boierilor la cea mai mică greşeală dregătorească ori la cea mai mică
plângere
- limbaj, la finalul nuvelei ameninţându-l pe mitropolit: “Boaită făţarnică, tacă-ţi gura…că eu care te-am
mitropolit, eu te desmitropolesc”.
- dorinţa de putere reprezintă trăsătura sa de caracter dominantă: “Dacă voi nu mă vreţi…”
- conduita tiranică
- apogeul pedepselor sale este reprezentat de piramida celor 47 de capete aşezate în funcţie de rang consti-
tuind în acelaşi timp şi “leacul de frică” promis domniţei Ruxanda
- scena sosirii domnitorului la liturghie conturează portretul său prin forţa de disimulare a intenţiilor reale
- relaţia cu boierul trădător Moţoc (pentru a se folosi de el în cele din urmă): “Îţi făgăduiesc că sabia mea
nu se va mânji în sângele tău, te voi cruţa căci îmi eşti trebuitor, ca să mă uşurezi de blăstămurile poporului.”
- cruzimea incomensurabilă şi sadismul / plăcerea de a ucide
- firea diabolică
- cinismul
- bun cunoscător al psihologiei mulţimii, manipulându-i pe toţi cu uşurinţă, se căsătoreşte cu domniţa
Ruxanda ca să câştige inimile norodului
- ateismul: refuză împăcarea cu Dumnezeu
- caracterul puternic redat prin replicile memorabile
- demnitatea în faţa morţii, cerând să fie înjunghiat
- tiran
- capacitatea de anticipare a evenimentelor
- luciditatea de care a dat dovadă permanent
- G. Călinescu: un damnat, osândit de providenţă să verse sânge -> Macbeth, eroul lui W. Shakespeare.
- inteligenţă malefică, bolnav psihic, extremist, dilematic
Domniţa Ruxanda
Tipologie: personaj secundar, romantic, pozitiv, apolinic, feminin.
Caracterizare directă:
- de narator: fiica bunului Petru Rareş, peste zobonul de stofă aurită purta un benişel de felendreş albas-
tru, blănit cu samur a cărei mânece atârnau dinapoi; era închisă cu un colan de aur ce se încheia cu mari paftale
de matostat, împregiurate cu petre scumpe, iar pe grumajii ei atârna o salbă cu multe şiruri de mărgăritar. Şlicul
de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde.
Părul ei, după moda de atunci se împărţea despletit pe umerii şi pe spatele sale…
Caracterizare indirectă:
- blândeţe, sensibilitate, iertarea (Ce-ţi lipseşte măriei tale? N-ai cu nime război; ţara e liniştită şi supusă.
Judecă că după viaţa este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai samă!)
- scene semnificative: leacul de frică, uciderea soţului
- în antiteză cu domnitorul: angelică
- mamă iubitoare şi soţie devotată
Moţoc
Tipologie: personaj secundar, negativ, masculin, plat/bidimensional
Caracterizare directă:
- de narator:
- de protagonist: învechit în zile rele, desprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut
şi pre mine, vei vinde şi pre alţii.
Mulţimea: personaj colectiv apărut pentru prima dată în literatura română
Spancioc şi Stroici: tineri, inteligenţi, perseverenţi, tenace. Simbolizează tânăra generaţie care poate salva
ţara de tiranie.

7
Nuvela realistă psihologică
Moara cu noroc
de Ioan Slavici

Nuvela prezintă monografia satului ardelean în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este inclusă
în volumul apărut în 1881, “Novele din popor” şi se încadrează în curentul realist.
Titlul: sugestiv conţinând o antifrază, sintagma “moara cu noroc” este utilizată în sens contrar adevăratului
înţeles. Constituie numele unui han construit în apropierea unei mori distruse de un incendiu. Trebuie subliniat că
norocul lui Ghiţa este un efect al maleficului, nicidecum al binelui.
Tema: omul şi societatea, cu motivul dezumanizării ca rezultat al dorinţei de îmbogăţire.
Viziunea despre lume: se referă la raportul dintre bogăţie şi sărăcie enunţat de soacra lui Ghiţă încă din
incipit: omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.
Structura: 17 capitole.
Momentele subiectului:
a. incipitul şi expoziţiunea – cap. I – II. Luarea în arendă a morii cu noroc
b. intriga – cap. III Sosirea lui Lică Sămădăul la han
c. desfăşurarea acţiunii – cap.IV – XV Dezumanizarea lui Ghiţă cauzată de tovărăşia cu Lică
d. punctul culminant şi deznodământul – cap. XVI Înjunghierea Anei de către Ghiţă, uciderea lui Ghiţă de către
Răuţ şi sinuciderea lui Lică.
e. epilogul – cap. XVII: Apoi ea (bătrâna) luă copiii şi plecă mai departe…
Incipitul: ex-abrupto prin spusele bătrânei care anunţă tema nuvelei.
Epilogul creează simetria: Aşa le-a fost data…→intenţie moralizatoare
Raportul incipit-final ilustrează concepţia lui Slavici privind modalitatea de construcţie a textului: frumos e
numai ceea ce e pe deplin format, desăvârşit.
Cronotopul: în a doua jumătate a secolului XIX, de la 23 aprilie (Sfântul Gheorghe) la Paşti; la o
răscruce de drumuri, zona Ineu.
Conflictul:
- exterior: Ghiţă – Lică
- interior: Ghiţă
- latent: mentalitatea bătrânei (conservatoare) faţă de cea a lui Ghiţă (nonconformist).
Viziunea narativă: auctorială
Naratorul: obiectiv, omniscient, omniprezent.
Tehnica narativă: înlănţuirea faptelor.
Stilul: concis, sobru, fără artificii stilistice.
Rolul modurilor de expunere: descrierea are atât rol de fixare a cronotopului, cât şi de anticipare prin
simbolistica elementelor, iar naraţiunea deţine funcţia de interpretare a realităţii.
Registre stilistice: se conferă impresia de veridicitate prin utilizarea regionalismelor, adoptarea unui limbaj
specific popular şi a expresiilor paremiologice.

Moara cu noroc - nuvelă realistă prin:

- stil sobru, concis
- viziune auctorială
- perspectivă obiectivă
- narator obiectiv
- cronotopul bine evidenţiat
- verosimilitate
- descriere de tip balzacian, Lică Sămădăul este descris astfel: om ca de 36 de ani, cu ochii mici şi verzi şi
cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc… porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşa subţire şi albă ca floricelele
- descrierea cadrului natural prin alternativa la dreapta (simbol al binelui, reprezentat de sintagma pădure
verde) şi la stânga (simbol al răului, sugerat de epitetul pădure arsă)
- personaje dinamice (rotunde, tridimensionale): Ana, Ghiţă.
Moara cu noroc - nuvelă psihologică prin:
- nu se pune accent pe acţiune, ci pe sondarea universului interior al personajelor
- psihologia personajelor se stabileşte în funcţie de relaţiile stabilite cu celelalte fiinţe de hârtie

8
 - monologul interior: Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?
- prezenţa stilului indirect liber (discontinuu – trecerea abia perceptibilă de la vorbirea naratorului la cea a
personajului): Ar fi dorit să-i grăiască un cuvânt, numai un cuvânt: Ano! sunt om bănuit, om lăsat pe chezăşie,
dar tu nu te mâhni… (cap.IX)
Adeseori, Ana ar fi dorit să-l întrebe: – Ghiţă, ce-i cu tine?
- utilizarea celor două perspective narative: auctorială (Ghiţă nu râdea când îl vedea pe Lică învârtindu-se
pe lângă Ana, se ducea încolo ca să nu vadă nimic fiindcă îl durea inima…) şi actorială (Tu le fierbi toate în tine
şi mie nu-mi spui nimic! – cap.IV)
- involuţia / dezumanizarea protagonistului

Personajele: particularităţile de construcţie

Lică Sămădăul
Tipologie: personaj secundar, negativ, plat, bidimensional, dionisiac.
Caracterizarea directă:
- realizată de narator: om ca de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţă lungă, cu ochii mici şi
verzi şi cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lică era porcar, însă cei ce poartă cămaşa subţire şi albă cu
floricele, pieptar cu bumbi de argint şi bici cu codurişcă de os împodobit cu flori → descriere de tip balzacian în
care fiecare detaliu este semnificativ: (36 de ani, vârstă a maturităţii şi puterii, adjectivele uscăţiv şi supt la faţă
traduc răutatea personajului, în timp ce ochii mici şi verzi scot la iveală viclenia, iar sprâncenele împreunate sunt
un atribut al răutăţii.)
Lică era porcar, marcând o categorie socială periferică; era îmbrăcat totuşi contrar ocupaţiei sale.
- autocaracterizare: Eu sunt Lică Sămădăul… Multe se zic despre mine… Tu vezi un lucru că umblu ziua-n
amiaza mare şi nimeni nu mă opreşte-n cale să mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii; voi fi făcut ce voi fi
făcut, dar am făcut aşa că oricine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu ştie nimic.
- de către celelalte personaje:
- Ana: om rău şi primejdios, ea observând că are o căutătură înfricoşătoare (la
începutul nuvelei). Spre final, acelaşi personaj afirmă despre Lică următoarele: Lică tu eşti om bun, iar Ghiţă
nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti.
- Ghiţă: Lică e un diavol...
- bătrâna: Lică e om rău din fire...
Caracterizarea indirectă:
- nume: antroponimul Sămădău derivă din lexemul maghiar szamodas însemnând socoteală, omul care dă
socoteală pentru tot ceea ce se întâmplă.
- fapte: crimele comise: sângele cald e un fel de boală care mă apucă din când în când…
- săvârşeşte hybris-ul, ucigând şi luându-şi propria viaţă
- naratorul îl descrie doar prin gestică şi nu ne prezintă frământările sale interioare
- singura sa slăbiciune: femeia, dar se putea controla
- bun cunoscător al slăbiciunii umane
- om fără onoare, trădează prietenia cu Pintea jandarmul
- stăpânul absolut
- simbolul răului
Ghiţă
Tipologie: personaj principal, complex.
Caracterizarea directă:
- realizată de narator: om harnic şi sârguitor
- autocaracterizare: Voi nu mai aveţi un tată om cinstit…
Caracterizarea indirectă:
- orbit de patima banului
- la început menţine un raport de egalitate cu Lică Sămădăul spunându-i: nu vreau să crezi că mă ţii de
frică, ci umblu să intru la învoială cu tine…
- dezumanizarea personajului odată cu tovărăşia cu Sămădăul
- slăbiciunea: banii
- supus, în ciuda voinţei lui
- săvârşeşte hybris-ul văzut ca acţiunea unui om ajuns în pragul disperării
Relaţia dintre două personaje: Ana - Ghiţă

9
 - relaţie tradiţională în cadrul familiei de tip patriarhal, observabilă fiind autoritatea soţului şi supunerea
soţiei. Iniţial, totuşi, cei doi luau orice decizie împreună!
- vizează două laturi distincte:→ afectivul: Ana: răsfăţată, tânără şi frumoasă, fragedă şi subţirică,
sprintenă şi mlădioasă, iar Ghiţă: soţul model
→ spiritualul: Ana: înţeleaptă, aşezată; de asemeni şi Ghiţă
- protejarea celuilalt prin iubire este principiul care îl conduce permanent pe Ghiţă, însă el renunţă la
atitudinea deschisă faţă de Ana, ceea ce generează dezechilibrul în relaţia lor
- Ghiţă crede că îl poate prinde în capcană pe Lică, dar nu îşi dezvăluie planul nimănui -> refugiul Anei în
braţele Sămădăului, convinsă că Ghiţă n-o mai iubeşte
- sfârşitul tragic al celor două personaje.

Romanul
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Etimologie: < lb.lat. romanicus, lb.fr. roman
Definiţie: Romanul este o specie literară a genului epic în proză, de mare amploare în timp şi spaţiu, a cărui
acţiune se desfăşoară pe mai multe planuri, având o intrigă complexă şi un număr relativ mare de personaje.
Trăsăturile romanului:
1. diversitatea temelor
2. existenţa mai multor planuri narative
3. cronotopul bine determinat
4. intriga este complexă
5. personaje numeroase, în evoluţie
6. conflict puternic reliefat
Taxonomie:
a. roman social
b. roman poliţist
c. romanul mitic
d. romanul obiectiv
e. roman realist tradiţional
Baltagul – roman realist tradiţional:
- evocarea unei lumi axate pe valorile tradiţionale, lume a cărei exponentă este personajul feminin, Vitoria Lipan
- satul, spaţiu al obiceiurilor şi al tradiţiei bazate pe legile nescrise, topos conservator al esenţelor
- conţinutul actualizează o lume patriarhală
- faptele şi acţiunile sunt elemente ce punctează traseul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă
- acţiunea urmează un curs cronologic
- structură bine organizată
- echilibru, simetrie, circularitate
- perspectiva narativă obiectivă
- narator omniscient, deţine autonomia asupra perspectivei, relatând la persoana a III-a
- personajul este reprezentantul unei categorii de oameni (muntenii)
- riturile de trecere: nunta şi înmormântarea → la Cruci, Vitoria a dat de nuntă; căsătoria e privită asemeni unei
repetări a apariţiei primei perechi pe lume; muntenii păstrează cu stricteţe calendarul cel vechi de la începutul
lumii pe care Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam.
→ ritualul înmormântării: carul cu boi, cetera, buciumaşii, bocitoarele.
- păstrarea cu sfinţenie a unui mod de viaţă ancestral: N-ai mai învăţat rânduiala? Nu mai ştii ce-i curat, ce-i sfânt
şi ce-i bun de când îţi umblă gărgăuni prin cap şi te cheamă domnişoară!
Structura: 16 capitole.
Titlul capătă valenţe multiple: face referire la baltagul lui Nechifor (unealtă), al lui Gheorghiţă (baltagul iniţierii
lui în tainele vieţii), dar şi al ucigaşului (arma); el împlineşte destinul ciobanului privind integrarea în marele
Cosmos, aminteşte de sentinţa biblică pe care Dumnezeu i-a sortit-o lui Adam.
Tema: a) monografia satului moldovenesc / viaţa socială, obiceiurile păstoreşti.
b) călătoria Vitoriei pentru a descifra misterul dispariţiei lui Nechifor

10
 c) evoluţia lui Gheorghiţă
Viziunea despre lume: respectarea tradiţiei este factorul stabilităţii în lumea satului.
Acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri:
- Vitoria în căutarea soţului ei
- retrospectiva ultimelor zile din viaţa lui Nechifor Lipan.
Construcţia subiectului:
a. aşteptarea zadarnică a soţului, Nechifor Lipan, (întârzierea 73 de zile) de către Vitoria Lipan din Măgura
Tarcăului (expoziţiunea)
b. semnele prevestitoare o determină să plece în căutarea lui (intriga)
c. ajutorul cerut preotului Dănilă şi babei Maranda;
d. pregătirile de plecare: Minodora este dusă la mănăstire, sunt anunţate autorităţile, vinde produse negustorului
David pentru a face rost de bani
d. Gheorghiţă porneşte împreună cu mama sa în căutarea tatălui, pe un drum străbătut anual de Nechifor, către
Dorna
d. Lupu, câinele lui Nechifor regăsit la Sabasa, îi duce la prăpastia unde se aflau osemintele celui ucis
e. pedepsirea răufăcătorilor.
Incipitul
Este de tip captatio benevolentiae constând în legenda istorisită de Nechifor la la nunţi şi cumetrii privind
rânduielile pe care le-a lăsat Dumnezeu pentru toate neamurile omeneşti.
Finalul: închis, enigma morţii personajului absent, Nechifor Lipan, este soluţionată, ucigaşii fiind pedepsiţi.
Conflictul: exterior (Vitoria Lipan-Ilie Bogza şi Cuţui) şi interior (frământările ale personajului feminin, Vitoria).
Viziunea narativă: auctorială
Naratorul: extradiegetic, omniscient, obiectiv
Adoptând o privire in extenso asupra textului, se poate observa că naratorul extradiegetic se ascunde în umbra
personajului Vitoria, exprimând pe alocuri punctul acesteia de vedere prin intermediul focalizării interne.
Tehnici narative: punerea în adâncime (mise en abîme) utilizată în momentul reconstituirii crimei.
Relaţii temporale şi spaţiale: de la Sânmedru (26 octombrie) la Sfântul Gheorghe (23 aprilie), la începutul
secolului XX; în zona Neamţ
Relaţii de simetrie: Vitoria - Nechifor Lipan - Gheorghiţă
Relaţii de opoziţie: Vitoria - Bogza şi Cuţui.
Substratul mitic:
1. Mitul mioritic - romanul continuă acţiunea baladei Mioriţa.
2. Mitul marii călătorii - vizează drumul Vitoriei în căutarea soţului
3. Mitul crengii de aur - face referire la iniţierea lui Gheorghiţă
4. Mitul lui Isis şi Osiris (Osiris, cel care guverna Egiptul, ucis de propriul frate, care-i risipeşte rămăşitele
trupeşti. Soţia lui Osiris, Isis, adună bucăţelele în care îi fusese fragmentat corpul, reînviindu-l. Criminalul este
pedepsit de fiul lui Osiris, Anubis).
Personajele:
Vitoria Lipan
Tipologie: personaj principal feminin, exponenţial (întruneşte trăsăturile oamenilor din Munţii Moldovei), tipul
soţiei fidele.
Caracterizarea directă:
- realizată de narator: stând singură pe prispă şi torcând…ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului, erau duşi departe… Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute
Caracterizarea indirectă:
- prenume: Vitoria = victorie, biruinţă → G.Călinescu: un Hamlet feminin
- fapte: ea stabileşte dosarul crimei în care criminalul este Bogza, iar Cuţui, complicele;
- trăsături definitorii: tenacitate, dârzenie, inteligenţă, spirit justiţiar, diplomaţie
- respectă tradiţia cu sfinţenie, crezând în visele premonitorii şi în semnele naturii, cum ar fi: schimbarea timpurie
a vremii → Perpessicius o compară pe Vitoria cu Antigona, ea oferindu-i răposatului soţ binecuvântarea din urmă
şi rugăciunile de care n-a avut parte.
- Vitoria este părtaşă la riturile de trecere: la Borca a întâlnit o cumătrie (botez), la Cruci a dat de nuntă, urmând ca
în ce din urmă să-i facă ea însăşi înmormântarea lui Nechifor
- se purifică prin post negru şi rugăciune
- prin împlinirea ritualurilor, ea reface ordinea cosmică.

11
Nechifor Lipan
Tipologie: personajul absent.
Caracterizare directă:
- narator: la mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată,
Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani…
Caracterizare indirectă:
- vesel, neînfricat, hotărât: Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi
spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi.
- omul căruia nu-i putea sta nimeni împotrivă → imagine hiperbolică în lupta purtată cu hoţii: Numai şi-a lepădat
din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în
numele tatălui şi vă pălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei (tufiş) şi s-au dus.
- spatele lui întors către apus sugerează moartea: Încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul,
ca să i-l citească. El era tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară.
- prenume sugestive: Nechifor = purtătorul de victorie = Gheorghe (botezul cobzăriţei din pruncie, cea care i-a
schimbat numele)

Romanul realist modern

Ion
de Liviu Rebreanu
Roman realist-obiectiv:
- literatura e văzută ca imitaţie a realităţii
- aspect veridic, credibil
- stil anticalofil
- personaje construite din lumini şi umbre
- specificul relaţiei personaj-narator
- tipul de narator omniscient şi omniprezent
- obiectivitatea şi impersonalitatea naraţiunii
- nararea faptelor la persoana a III-a
- atitudine detaşată în descriere
- viziunea “din spate”, naratorul dirijând acţiunile personajelor din umbră
- elemente de simetrie: → cele două părţi
→ structura romanului: imaginea drumului care deschide şi închide universal ficţiunii (la
început înaintează vesel, asemenea unui ghid ce va prezenta lectorului principalele obiective, urmând ca în final,
drumul să fie prezentat pierzându-se în şoseaua cea mare).
→ imaginea crucii strâmbe pe care stă un Hristos cu faţa spălăcită de ploi ce-şi tremură
jalnic trupul.
- motivarea realistă (Boris Tomaşevski) prin multitudinea toponimelor, precum: Armadia, Cluj, Jidoviţa etc.
Încadrarea în context:
E. Lovinescu a considerat romanul Ion cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române, o dată
istorică în procesul de obiectivare a epicii.
Titlul: simplu, antroponimul protagonistului în jurul căruia este construit întregul
fir epic.
Tema: prezentarea monografiei satului ardelenesc având în centru imaginea ţăranului dominat de dorinţa de a
avea pământ.
Viziunea despre lume: oglindă a vieţii cotidiene. Liviu Rebreanu este cel care confirmă ideea că romanul trebuie
să se îndrepte spre un realism al esenţelor. Naratorul demiurg vede şi ştie tot despre fiinţele sale de hârtie.
Rema: două părţi, având titluri sugestive: Glasul pământului şi Glasul iubirii
Acţiunea: se desfăşoară pe mai multe planuri:
- ţăranii
- intelectualitatea satului.
Liviu Rebreanu afirma: Realitatea este pentru mine doar un pretext.
- satul real: Prislop, trece în ficţiune sub numele de Pripas
- imaginea ţăranului care sărută pătimaş pământul: Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum
vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei

12
sălbatici. Hoinărind pe coastele din jurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare…Deodată,
s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.
- capitolul întâi este evocarea copilăriei scriitorului: Descrierea drumului până în Pripas şi chiar a satului şi a
împrejurimilor corespunde în mare parte cu realitatea.
- imaginea ţăranului văduv, bogat care-şi bătuse crunt unica fiică, Rodovica, din cauză că rămăsese însărcinată cu
cel mai becisnic fecior din sat: La vreo săptămână…în satul nostru: un ţăran văduv, dintre cei mai bogaţi, şi-a
bătut unica fată într-un hal îngrozitor…Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodovica, de altfel, mânca destul de des
bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. În sfârşit, în ziua cu bătaia
cea groaznică, ţăranul nu ştiu de la cine se zicea că ar fi aflat Rodovica lui şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic
flăcău din tot satul…Afară de greşeala fetei, trebuia să se încuscrească, el, fruntaş, cu pleava satului şi să dea o
zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească cum se cuvine.
- feciorul voinic, harnic şi extrem de sărac, Ion Pop al Glanetaşului care pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu
atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată.
- nuvelele publicate anterior constituie puncte de plecare în crearea romanului:
→ “Ofilire”, personajul feminin Saveta se sinucide nefiind iubită de nimeni (~ Ana)
→ Răfuiala, Toma Lotru (~ George Bulbuc), flăcău înstărit, se căsătoreşte cu Rafila (~ Florica),
fată săracă, ce-l iubea pe Tănase (~ Ion), fecior sărac. În final, Toma Lotru îl va ucide pe Tănase
→ Hora morţii, Ileana (~ Ana), fiica lui Grigore Bulbuc (~ Vasile Baciu), este obligată de acesta să
se căsătorească cuHaramu (~ George Bulbuc), chiar dacă îl iubea pe Boroiu (~ Ion), ţăran sărac.
Elemente de compoziţie:
Vol. I – Glasul pământului
1. Începutul:
- descrierea de ansamblu a satului, a casei învăţătorului Zaharia Herdelea comparativ cu cea a lui Ion Pop
Glanetaşu.
- incidentul Ion – Vasile Baciu
- bătaia Ion – George Bulbuc.
2. Zvârcolirea:
- prezentarea unei zile de muncă în care iese în evidenţă portretul protagonistului
3. Iubirea:
- confruntarea lui Ion cu Simion Lungu căruia îi fură jumătate de delniţă de pământ
4. Noaptea:
- seducerea Anei, idee sugerată de Titu Herdelea
5. Ruşinea:
- bătaia primită de Ana de la Vasile Baciu
- nepăsarea lui Ion faţă de suferinţele Anei
- rolul căsătoriei în universul rural
6. Nunta:
- satisfacerea glasului pământului.
Vol. II - Glasul iubirii
7. Vasile:
- după căsătoria cu Ana, Ion o loveşte greu peste obrazul drept
G.Călinescu: “În societatea ţărănească, femeia reprezenta două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de
copii.”
8. Copilul:
- naşterea copilului, Petrişor
- scena sinuciderii cârciumarului Avrum din cauză că fusese înşelat de un ovrei.
9. Sărutarea:
- Ion sărută pământul: Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.
Şi-n sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor.
10. Ştreangul:
- sinuciderea Anei din cauza suferinţei exagerate
11. Blestemul:
- întâlnirea lui Ion cu Florica lângă mărul pădureţ unde născuse biata Ana cu un an în urmă. El îi declară
Floricăi iubirea
- moartea copilaşului (Petrică)
12. George:
13
 - apropierea lui Ion de George, pretinzând că vine să-i ceară sfaturi, dar urmărindu-şi scopurile în conti-
nuare
13. Sfârşitul:
- pedepsirea protagonistului, ucis de George Bulbuc
- replica sugestivă a doctorului: A fost un om ca oţelul. Putea să trăiască o sută de ani!
Incipitul
Este de tip captatio benevolentiae prin:
- metafora drumului care aleargă, spintecă, coboară, dă buzna ce face legătura între lumea reală şi
universal cărţii, asemenea unei porţi (Nicolae Manolescu, “Arca lui Noe”).
- descrierea troiţei de la intrarea în sat şi a caselor lui Herdelea şi Ion.
- scena horei de duminică
Deznodământul: închis, imaginea drumului prin intermediul căruia lectorul părăseşte ficţiunea.
Conflictul: central (lupta pentru pământ în satul tradiţional), exterior (Ion – Vasile Baciu, Geoge Bulbuc - Ion),
interior (prin structura romanului, cele două voci ale protagonistului), secundar (Herdelea - Belciug).
Viziunea narativă: auctorială
Perspectiva narativă: obiectivă (prezentare detaşată a faptelor)
Naratorul: auctorial, omniscient, obiectiv .
Tehnici narative: înlănţuirea, dar şi tehnica planurilor paralele: alternative, de la planul vieţii ţărăneşti la cel al
intelectualităţii satului; tehnica contrapunctului: fiecare scenă e dominată de figura unui personaj
Relaţii temporale şi spaţiale: toamna, Pripas, Armadia, Jidoviţa, Cluj
Relaţii de simetrie: Ion - familia Herdelea
Relaţii de opoziţie: Ion - Vasile Baciu, Ion - George Bulbuc.
Stilul: cenuşiu, lipsit de procedee artistice (Tudor Vianu).
Pot fi totuşi observate anumite procedee artistice utilizate, nu pentru expresivitate, ci pentru plasticizarea ideilor:
Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată de o mândrie de stăpân.
Registrele stilistice utilizate:
- auctorial impersonal
- al ţăranilor impregnat cu regionalisme: fâneaţă, porumbişte, hat, delniţă, clăi de fân
- al intelectualilor
Personajele:
Ion
Tipologie: personaj principal, eponim, masculin, tridimensional, rotund.
Caracterizarea directă: - de către narator, văzut din două perspective: înainte de a avea pământ când se simţea
asemenea unui vierme sau unei frunze pe care vântul o vâltoreşte după bunul lui plac şi după ce intră în posesia
pământului când se simte asemenea unui uriaş din basmecare a învins în luptă balaurii îngrozitori.
- Vasile Baciu: sărăntocule!
- George Bulbuc: Ion e arţăgos ca un lup nemâncat
- doamna Herdelea: Ion e băiat cumsecade, e muncitor, e harnic şi isteţ.
- preotul Belciug: Eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic.
- autocaracterizare: Mă moleşesc ca o babă neroadă, parcă n-aş fi în stare să mă scutur de calicie. Aş fi o nătă-
fleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe.
Caracterizarea indirectă:
- trăsături definitorii: hărnicie, viclenie, inteligenţă, infatuare, tenacitate
- dominat de instinctul de posesiune: cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cîntărindu-l
- prin limbaj: e respectuos cu învăţătorul Zaharia Herdelea şi preotul Belciug, adoptă un limbaj ironic în dialogul
cu Vasile Baciu şi un limbaj plin de invective faţă de Ana.
- profund îndrăgostit: Numai tu-mi eşti dragă pe lume, Florică!
- egoist, lipsit de scrupule
- ambiţios
- vestimentaţia îi reflectă condiţia socială
- G.Călinescu: o brută căreia pretenţia îi ţine loc de deşteptăciune…nu din inteligenţă a venit ideea seducerii Anei,
ci din viclenia instinctuală caracteristică oricărei fiinţe reduse. (argumente: ideea seducerii Anei aparţine lui Titu,
renunţă la şcoală: De ce să-şi sfărâme capul cu atâta şcoală? Cât îi trebuie lui, ştie. Şi apoi, i-e mai drag să păzeas-
că vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul.)
- E.Lovinescu: înzestrat cu o viclenie procedurală, o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă şi mai presus de toate,

14
o voinţă imensă. (argumente: cel mai bun elev al învăţătorului Herdelea, planul seducerii Anei presupune inteli-
genţă)
- N.Manolescu: A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e greşit. Ion trăieşte în preistoria
moralei fiind o brută ingenuă.
Ana
Tipologie: personaj secundar, feminin.
Caracterizare directă:
- narator: Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!
- Ion: afurisită muiere
Caracterizare indirectă:
- inocentă
- naivă
- G.Călinescu: în societatea ţărănească, femeia reprezenta două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.
Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai reprezenta ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea,dar
deosebită cu mult de a oricărei femei, nu.

Romanul
Enigma Otiliei
de G. Călinescu
Roman realist:
- atenta observaţie a socialului
- critica societăţii bucureştene de la începutul sec.XX
- crearea unui univers verosimil, lumea reală se reflectă ca într-o oglindă
- foloseşte ca sursă de inspiraţie, existenţa lui de viaţă: moartea mătuşii Tinca, a tatălui său, Tache Căpitănescu, iar
unchiul Bică Simion va trece în personajul
Stănică Raţiu
- Otilia a existat cu adevărat, însă, afirmă scriitorul… nimic de ordin afectiv nu s-a
stabilit între noi
- zugrăvirea unor caractere bine individualizate
- personajele fac concurenţă stării civile
- minuţiozitatea detaliului
- ancorarea acţiunii în timp şi spaţiu
- fresca Bucureştiului dinaintea Războiului Mondial
- naraţiune la persoana a III-a
- narator obiectiv şi omniscient
Încadrarea în context:
G.Călinescu a fost un scriitor total, de formaţie enciclopedică, debutând cu
poezii, dar remarcându-se prin lucrările sale de istorie literară şi prin romane.
Ca formulă de roman, respinge proustianismul, considerând tipul
balzacian, obiectiv, un mod de a crea durabil şi esenţial .
Pornind de la metoda balzaciană, propune un roman cu evidente implicaţii
moderne, un balzacianism fără Balzac (N.Manolescu), cuprinzând elemente de
modernitate, clasice şi romantice.
Metoda balzaciană:
- precizarea încă din incipit a timpului şi a spaţiului: Într-o seară, cu puţin înainte de orele 10…, strada Antim…
→12 capitole din 20 debutează cu precizări
temporale
- tema mosştenirii
- Daţi-mi o mănuşă şi vă voi reconstitui personajul (Balzac)→ limbajul obiectelor (ex. camera Otiliei→importanţa
exacerbată pe care o acordă personajul aspectului fizic)
- minuţiozitatea portretului, orice detaliu este semnificativ
(ex. Aglae: buzele subţiri→ răutate
ochi bulbucaţi→ atenţie, frica de a nu fi înşelată, preju
bluză neagră cu cerculeţe albe→ răceală afectivă
coafură japoneză→ severitate)
15
- între mediu şi caracter există o relaţie strânsă ca cea dintre melc şi cochilie (ex. casa în ruină→ personajul în
ruină, degradarea sa)
- viziunea în formă de pâlnie (descrierea de la general al particular: str.Antim→ casele → casa lui moş Costache
Giurgiuveanu → uşa → interiorul → camera Otiliei)
- naratorul omniscient ce mânuieşte personajele ca pe nişte marionete
- tipologiile personajelor: avarul, arivistul etc.
- prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul sec.XX.
Elemente moderne:
- ambiguitatea unor personaje
(ex. Otilia: nu are o enigmă de ordin poliţienesc; enigmatică va fi întotdeauna fata care va da dovezi de iubire unui
tânăr şi totodată îl va respinge.)
- interesul pentru involuţii, boli psihice
- studiul consecinţelor eredităţii prin personajul Titi Tulea
- citadinismul
- introducerea unor secvenţe dramatice (cap. XVIII, după primul atac apoplectic al bătrânului)
- tehnici moderne de caracterizare: comportamentismul (cititorul receptează numai date obiective de comporta-
ment: acţiuni, fapte, gesturi, fără a cunoaşte cu exactitate gândurile personajului) şi reflectarea poliedrică.
Elemente clasice:
- simetria, vorbele lui moş Costache: Aici nu stă nimeni…
- echilibru, 20 capitole
Elemente romantice:
- personaje grupate antitetic
- cuplul Felix-Otilia
- analiza sentimentului de iubire
- descrierea Bărăganului
Titlul: iniţial, romanul s-a numit Părinţii Otiliei, făcând referire la ideea paternităţii (fiecare personaj putând fi
considerat un părinte al Otiliei, după cum urmează: moş Costache pentru grija neasemuită, Felix, prin iubirea sa,
Aglae Tulea, prin criticile aduse). Autorul schimbă titlul din motive editoriale deplasând accentul spre misterul
feminin. Titlu compus, subliniind feminitatea însăşi.
Tema: familia, fresca burgheziei bucureştene aflate la începutul sec. XX.
Viziunea despre lume : se reflectă în temă, structură şi realizarea personajelor.
Acţiunea: are loc în Bucureşti de-a lungul unei perioade temporale, iulie 1909 – martie 1911. O scurtă secvenţă
epică e aşezată în timp după un deceniu jumătate fiind asemenea unui epilog.
Se desfăşoară pe două planuri:
- conflictul principal desfăşurat în jurul averii lui moş Costache
- conflictul secundar ce pune în evidenţă personajul Simion care va refuza să-i dea Olimpiei partea cuvenită de
avere.
Spaţiul epic e extins, conflictul mutându-se treptat din casa lui Giurgiuveanu la conacul lui Pascalopol ori în
locuinţa familiei Tulea sau în apartamentul Georgetei.
Mediile sociale sunt diferite:
- amfiteatre universitare
- casa unei femei întreţinute
-casa unor liberi profesionişti
- case de negustori.
Incipit: captatio benevolentiae ce fixează cronotopul: într-o seară de la începutul lui iulie 1909, str.Antim, Bucu-
reşti.
Final: închis prin rezolvarea conflictului ce e urmat de epilog.
Relaţia incipit - final: este dată atât de descrierea străzii Antim, a casei lui Costache Giurgiuveanu, cât şi de replica
bătrânului: nu-nu stă nimeni aici…
Poate plasa romanul în avangarda postmodernismului prin faptul că există mai multe secvenţe ce pot fi considerate
incipit:
1. descrierea străzii Antim
2. întâlnirea lui Felix Sima cu unchiul său urmată de replica: Aici nu stă nimeni
3. prezentarea personajelor existente în salonul bătrânului.
Aceeaşi situaţie este regăsită şi în cazul finalului prin:
1. sfârşitul diegezei
16
Moduri de expunere: secvenţele narative sunt îmbinate cu descrierea şi dialogul.
Conflictul:
- exterior: între cele două familii: Costache Giurgiuveanu – clanul Tulea
- succesoral: averea lui Costache şi destrămarea familiei Tulea din cauza lui Stănică Raţiu
- erotic: rivalitatea iscată între Felix Sima şi Leonida Pascalopol
- interior: frământările lăuntrice ale protagonistului.
Tehnici narative:
- tehnica jurnalului, dosarele de existenţă ţinute de Felix care se exprimă pe sine prin amintiri, digresiuni etc.
- tehnica detaliului: apare descrierea-portret şi descrierea exterioarelor (vezi incipitul)
- reflectarea poliedrică: personajele sunt dispuse în planuri antitetice, prin reflectare inversată (Felix – inteligent;
Titi - imbecil)
- focalizarea: se porneşte dinspre exterior spre interior
- caracterul polifonic: fiecare personaj îşi spune părerea despre celălalt (vezi caracterizarea Otiliei)
- ambiguitatea personajelor: Moş Costache apare şi în ipostaza avarului şi în cea a tatălui; Stănică e şi hoţ şi
sentimental, arivist şi demagog al ideii de paternitate; Otilia este un amestec de maturitate şi inocenţă.
- interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea (Simion
aparţine categoriei estetice a urâtului; Titi este copia tatălui, fiul retardat). Lumea lor stă sub semnul bolii, al
degradării morale reflectate şi în plan fizic.
Elemente de compoziţie:
1. Romanul debutează cu prezentarea lui Felix Sima, tânărul de 18 ani care încearcă să găsească în Bucureşti casa
unchiului său. Ajunge pe strada Antim (vezi descrierea străzii), intră în curtea unei case cu cat superior.
Sunând la un clopoţel, apare un bătrân care însă nu-l recunoscu fiind nevoit să analizeze încă o data casele.
La cea de-a doua încercare, Felix este recunoscut de Otilia ce-l învită în casă unde se juca, la masa rotundă, cărţi.
Personajul îi cunoaşte aici pe: Aurica, Aglaie Tulea, Leonida Pascalopol, Simion Tulea. Primeşte drept cină două
prăjituri şi este condus în camera Otiliei pentru a se odihni.
2. Dimineaţa, Felix se trezeşte în acorduri de pian. Lectorul află detalii privind părinţii săi: mama murise cu mult
timp în urmă, iar tatăl, doctorul Sima, îl părăsise de curând lăsându-i moştenirea cumnatului său, moş Costache.
O descoperă pe Otilia la pian care-l va invita apoi în grădină. Marina, o rudă îndepărtată a bătrânului se ocupa de
curăţenia casei şi de mâncare.
Spre seară, factorul poştal îi dă lui Felix o scrisoare pe numele Otiliei Mărculescu, acesta neînţelegând despre cine
este vorba. De asemenea, el descoepră rolul de părinte adoptiv al lui Pascalopol pentru Otilia, cel care îi oferea tot
luxul de care avea nevoie.
3. Otilia îi relatează lui Felix trecutul lui Simion. El este invitat de către Aurica la familia Tulea. Spre deosebire de
casa lui moş Costache, aici descoperă o curăţenie uluitoare. Pereţii casei erau decorate cu picturi în ulei. Descope-
ră enigma numelui Mărculescu; Otilia rămăsese orfană de mică şi a fost crescută de tatăl său vitreg, Giurgiuveanu
(era fiica din prima căsătorie a mamei sale.) care totuşi nu a adoptat-o oficial. Este rugat de Aglae să-l mediteze pe
Titi, rămas corigent la 22 de ani. Aurica găseşte un moment propice de a se ataşa de Felix. Aceasta avea obiceiul
de a se plimba pe Calea Victoriei în încercarea de a-şi găsi un băiat cu care să se mărite.
4. Tânărul Felix urmează facultatea de medicină. Banii de care avea nevoie, îi obţinea prin intervenţia Otiliei,
unchiul dovedindu-se prea zgârcit. Merge în vizită la casa lui Pascalopol din Bucureşti.
5. Olimpia, fiica cea mai mare a Aglaei, apare acasă împreună cu Stănică, bărbatul cu care avea un copil. Simion
nu vrea să o recunoască, refuzând să-i dea partea de avere cuvenită. Totuşi, este înduplecat de Stănică pe motiv
că nu mai are mult de trăit.
6. Felix şi Otilia merg la moşia lui Leonida într-un veritabil spaţiu rustic, revenind acasă numai după două
săptămâni. Între timp, moare Aurel, copilul Olimpiei, iar Stănică publică anunţul decesului în ziar, în speranţa
obţinerii unui sprijin financiar considerabil.
7. Aglae îl acuză pe Felix că a făcut-o pe Aurica să spere că o va lua de soţie. Titi, cuprins de febra dragostei, îi va
face avansuri Otiliei care se va certa cu Aglae. El ajunge student la Belle-Arte. Stănică se preface preocupat
de boala lui moş Costache, aducându-i-l pe doctorul Vasiliade pentru a-l examina. Bătrânul este avertizat de
Pascalopol de adevăratele intenţii ale lui Stănică.
8. Felix îi mărturiseşte dragostea Otiliei care va privi totul în mod copilăresc, sfătuindu-l să realizeze o carieră
strălucită. Refuzat în iubire, acesta îşi dedică tot timpul studiului. Sohaţchi, coleg de facultate cu Titi, îl atrage în
familia sa printr-o stratagem, căsătorindu-l cu sora sa, Ana. Curând, Ana va divorţa pe baza “nepotrivirii de
caracter”.
9. Discuţiile privind adopţia Otiliei de către Costache duc la un nou scandal cu Aglae.
10. Renunţând la adopţie, Otilia pleacă împreună cu Pascalopol la Paris. Dezamăgit, Felix se refugiază în braţele
17
unei femei întreţinute, Georgeta, pe care o cunoscuse la un restaurant prin intermediul lui Stănică.
11. Felix merge într-un ospiciu pentru unele cercetări, înaintând astfel în carieră. Publică un articol în limba
franceză. Stănică o prezintă pe Georgeta lui Titi care, atras de frumuseţea acesteia, îi promite Aglaei c-o va lua de
soţie.
12. Otilia îi trimite lui Felix o carte poştală de la Paris. La rândul său, îi scrie o scrisoare. Moş Costache îi acordă
lui Felix bani doar printr-un împrumut din propriul lui cont.
13. Stănică intenţionează să divorţeze de Olimpia, iar Felix îl descoperă la Georgeta pe generalul Păsărescu.
Familia Tulea trimite Otiliei o carte poştală unde Simion se va semna Isus Cristos.
14. Felix are ocazia de a-l cunoaşte pe Weissmann, un coleg de facultate, ce-i trezeşte pasiuni nebănuite pentru
poezie.
15. Simion este dus de Aglae la sanatoriu. Ea voia să-l însoare pe Titi. Otilia şi Pascalopol se întorc de la Paris, iar
Stănică redevine preocupat de sănătatea bătrânului.
16. Este prezentat trecutul lui Stănică şi familia sa numeroasă prin prisma unei vizite la mătuşa sa, Agripina.
Nepoata sa, Lili, de numai 16 ani îşi manifestă dorinţa de a se căsători. Stănică i-l recomandă pe Felix. Titi fuge de
acasă.
17. Revăzându-se, Felix şi Otilia vor povesti îndelung. Moş Costache doreşte să le construiască celor doi o casă
unde urmau să locuiască după moartea sa. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu nepoata sa, spre dezamăgirea lui
Titi.
18. Atacul de apoplexie al lui Costache nu va stârni decât interesul familiei Tulea pentru furtul averii lui.
Pascalopol îi aduce un nou medic, doctorul Vasiliad simţindu-se periclitat de prezenţa unui rival. Moş Costache îşi
revine, alungându-i pe toţi cei aparţinând clanului Tulea din casă. Este de acord ca Leonida să-i deschidă Otiliei un
cont în bancă cu suma de 300.000 lei, însă nu-i depune decât 100.000 lei.
19. Giurgiuveanu devine din ce în ce mai speriat de moarte, consultă mai mulţi medici, urmând tratamentul,
cheamă preoţii să-i sfinţească şi casa. Vinde anumite immobile. Aurica se spovedeşte preotului Şuică
mărturisindu-i dorinţa de a se căsători cu Weissmann.
20. Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moş Costache are un nou atac.
Aglae transportă tot ce e de valoare în casa ei. Stănică îl jefuieşte pe bătrân sub pretext că are grijă de el. Acesta
moare în urma celor întâmplate.
Stănică Raţiu divorţează de Olimpia căsătorindu-se cu Georgeta, iar Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol plecând la
Paris.
Felix devine doctor şi apoi profesor universitar intrând în cercuri înalte, căsătorindu-se ulterior cu o fată bogată.
Se întâlneşte după ani cu Pascalopol în tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, căsătorită acum cu un conte din
Buenos Aires. Fotografia pe care i-o arată Pascalopol nu mai seamănă cu ceea ce era odinioară Otilia. Amintirile
acelei idile revin în cuvintele lui moş Costache: “Aici nu stă nimeni…”
Perspectiva narativă: extradiegetică (prezentare detaşată a faptelor)
Naratorul: auctorial, extradiegetic, omniscient, obiectiv, relatează detaşat faptele la persoana a III-a, singular.
Relaţii temporale şi spaţiale: Bucureşti, câmpia Bărăganului.
Relaţii de simetrie: Felix – Otilia
Otilia – moş Costache
Stănică Raţiu – Georgeta
Relaţii de opoziţie: Otilia – clanul Tulea
Personajele:
Otilia
Tipologie: personaj principal, eponim, feminin, tridimensional, rotund, mobil, atipic (fata frumoasă şi liberă în
comportare fără a deveni).
Caracterizarea directă (utilizează tehnica oglinzilor paralele, numită şi tehnica reflectării poliedrice unde
pot fi observate elemente care o dezvălui pe Otilia şi altele care mai mult o ascund):
- de către narator: faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle
şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic…era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.
- autocaracterizare: eu sunt zăpăcită, nu ştiu ce vreau…
- Costache Giurgiuveanu: fe-fetiţa mea
- Aurica: e şireată
- Leonida Pascalopol: o femeie frumoasă, o enigmă, ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană
- Aglae Tulea: femeie uşoară care se agaţă de gâtul bărbaţilor
- Felix Sima: e foarte frumoasă, cultă şi talentată, frivolă numai în aparenţă, în fond e inteligentă şi profundă
18
- Weissman o preţuieşte pentru eleganţa, frumuseţea şi inteligenţa sa: Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de
el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată foarte
inteligentă.
- Stănică Raţiu: “fată deşteaptă” – observă o asemănare cu el, crezând că tot ce face ea e din interes.
Caracterizarea indirectă:
- este figura centrală, cu o conduită care, fie te cucereşte, fie te revoltă ori te intrigă
- caracterul său se defineşte prin prezenţa unor elemente contradictorii:
- amestecul de inocenţă şi maturitate;
- detaşarea de planul material al existenţei, dar râvnind haine de lux, trăsură etc.
- amestecul de iubire şi raţiune;
- inteligentă, dar dispreţuieşte inteligenţa feminină;
- îl iubeşte pe Felix, dar se căsătoreşte cu Pascalopol.
- o bună cunoscătoare a vieţii, forţată însă de răutatea Aglaei să lupte cu vicisitudinile ei;
- uneori, fiinţă profund filosofică - urcată cu Felix pe un stog de fân, îi dă replica: Ce-ai zice dac-am cădea deoda-
tă în cer? Nu ne-am mai opri. Atunci Pascalopol ar rămâne pierdut în urma noastră.
- se comportă ca un om liber, nu ţine cont de nicio regulă exterioară: pleacă la Paris cu Pascalopol, după care îşi
reia viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se apucă de curăţenie, lăsând totul baltă pentru a se plimba desculţă
prin iarbă.
- opinia despre statutul de femeie îi justifică în general acţiunile: O femeie ignorată e bărbat e un monstru. Singu-
ra noastră formă de inteligenţă, mai mult din instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani
cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani…
- faptele o îi scot la iveală altruismul şi grija faţă de cei apropiaţi
- poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni (deşi Felix recunoaşte la început: Pentru mine, Otilia; ai început
să devii o enigmă, în epilog realizează comparaţia acesteia cu o actriţă, ceea ce face trimitere tot la ideea de mască.
- ambiguitatea sa e determinată de comportament
- George Călinescu: “Flaubertizând, aş putea spune că Otilia sunt eu…”

19