Dramaturgia lui Eminescu.

Încă din adolescență, Eminescu cocheta cu teatrul, fiind atras de problemele acestuia pe tot
parcursul vieții sale zbuciumate.

Pasiunea față de teatru s-a concretizat mai târziu prin statuturile importante pe care le-a avut, prin
operele sale dramatice, iar nu în ultimul rând, prin criticile sale care au ajutat la perfecționarea
teatrului românesc. Mai mult chiar, după afirmația dramaturgului Mihail Sebastian, „teatrul ocupa
un loc central ” în viața și în preocupările poetului.

Eminescu și primii săi pași către lumea teatrului

În antiteză cu mintea impecabilă, sclipitoare pe care poetul nostru o avea este mediul în care a trăit.

Primii ani i-a petrecut mai mult la Ipotești, un sat sărac, cu locuitori „storși de griji și de plâns”, fără
șanse la educație. Cât despre Botoșani, viața acolo nu era mult prea diferită, „ulițele nepietruite ,
pline de gropi sau băltoace, apă puțină și tulbure, pe maidane se azvârleau gunoaie și hoituri”.

Iată mediul fizic în care a copilărit Eminescu.

Teatrul l-a ajutat să uite de neajunsurile sale, să-i dea iluzia evadării din lumea care-l tortura de mic,
jucând pantomima, alături de fratele său, ca în poezia „Copii eram noi amândoi”.

Primele manifestări ale pasiunii lui Eminescu pentru teatru apar din anii școlarității. La 11 ani el juca
împreună cu alți colegi diferite piese mici de teatru.

O contribuție însemnată în formarea sufletească a lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor,

adăpostită în casa profesorului Pumnul și de care micul tânăr a profitat. Lucările de teatru n-au lipsit
din această bibliotecă, și desigur că ea a pus temelia bogatei culturi teatrale a lui Eminescu.

Și astfel, școlar fiind, el a cunoscut cele mai multe cântecele și comedioarele lui Vasile Alecsandri, ca
Iorgu de la Sadagura, Creditorii, Zgârcitul risipitor.

Mulțumită bibliotecii gimnaziștilor, și poate și prin alte lecturi, Eminescu a putut cunoaște de
timpuriu nu numai o parte bună din „zestrea noastră teatrală” , dar și lucrări ale dramaturgiei
universale. Astfel, nu încape îndoială că de-a lungul lecturilor sale, poetul cunoștea în întregime pe
Shakespeare – pe care-l socotea „cel mai mare poet pe care l-a purtat pământul nostru”. Era
pasionat, de asemenea, și de dramaturgia lui Schiller și a lui Goethe, îl studia și pe Lessing, admira pe
Gogol, pe Moliere și prețuia pe Regnard, din care a tradus.
Trupa Tardini-Vlădicescu

Eminescu, ne povestește unul dintre prietenii săi, a fost nu numai nelipsit la reprezentațiile scenice
ale trupei Tardini-Vladicescu, dar cu adevărat fermecat de minunile care se întâmplau pe scenă.

Dorința puternică de a face parte dintr-o trupă de teatru s-a reflectat în faptul că Eminescu a
renunțat la studiile sale pentru a pleca cu trupa de actori. Chiar și profesorul de limba română a
tânarului mărturisise că „Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia și el să fie actor, și
actor dramatic!”

Însuși actorul Vlădicescu afirmase că Eminescu s-a alăturat trupei ca un simplu admirator, dar mai
apoi, când trupa sa de teatru a reajuns în Botoșani „Eminescu au rămas în familie”.

De data asta, Eminescu nu mai era un admirator, era un profesionist, ocupând postul de sufleur al
trupei.

De data aceasta, trupa de actori se destramase mai repede din cauza crizei economice. Eminescu nu
s-a mai întors acasă, unde oricum nu era bine primit, rămânând la profesorul său Aron Pumnul.

Trupa lui Iorgu Caragiale

Iorgu Caragiale l-a întâlnit prima dată pe Eminescu într-un port unde acesta lucra și unde ducea o
viață mizeră pentru prea puțini bani. Trupa sa avea nevoie de sufleur, iar adolescentul ocupase acest
post imediat cum marele actor l-a întâlnit, mărturisind că „era băiat foarte deștept, poate mai
deștept decât trebuia.”

Sufleurul avea un rol destul de dificil într-o trupă, iar Eminescu a reușit să îl îndeplinească maiestuos.
Tot el a salvat multe dintre situațiile în care era pusă trupa lui I. Caragiale, când era nevoie imediată
de o improvizare a reportoriului în momentul în care acesta se termina sau când „ideile” lipseau.

Piese suflate: Umbra lui Ștefan cel Mare și Mihai Bravul, două acte de Iorgu Caragiale, canțoneta
Păcatele unui corist

Iubirea sa pentru teatru s-a reflectat și odată cu alăturarea acestuia la reclamațiile actorilor în
legătură cu situația critică în care erau puși: „că lipsiți cum suntem de toate mijloacele și neplătiți pe
munca noastră”. El a redactat și petiția în care cere guvernului ca trupa din care face parte să joace
pe scena Teatrului cel Mare, lucru ce potențează dorința sa de a juca în sala viitorului Teatru Național
„spre a se putea hrăni onorabil”.
Eminescu a întocmit din nou o petiție, la 19 ianuarie 1868, adresată directorului Teatrului cel Mare,
Bengescu: actorii solicitau să li se acorde duminici, zile când spectacolele erau mai frecventate.

Astfel, corespondența redactată de poet, un fel de secretar al trupei, ne-au fost de mare folos în
stabilirea itinerariului vieții sufleurului și desigur actorului Eminescu.

Eminescu a urmat trupa până la dizolvarea ei, în primăvara anului 1868.

În trupa lui Mihail Pascaly și la Teatrul cel Mare din București

„Voiești să vezi gradul de civilizare al unei națiuni? Vezi teatrul ei!” –Mihail Pascaly

În primăvara anului 1868, Eminescu făcea parte din trupa lui Pascaly. Actorul pregătea marele său
turneu în Transilvania, pentru care avea mari emoții, iar pregătirile necesitau mult efort. Scopul era
unul singur: călătoria aceasta trebuia să se soldeze cu un mare succes moral.
În condițiile istorice și politice din imperiul habsburgic, era nevoie să se demonstreze că românii au o
cultură, un teatru a cărui existență reflecta un studiu înaintat al acestui culturi, că munții nu
constituie o graniță sufletească.

Primul spectacol al trupei Pascaly s-a dat la Brașov, unde a fost interpretată pe scenă Orbul și
nebuna.

Trupa au fost primiți cu căldură de către românii de acolo „încântați de frumusețea sunetelor limbii
române”

Repertoriul trupei care era alcătuit în special din melodrame și vodeviluri, în majoritate traduceri din
limba franceză, a lăsat de dorit.

Era însă nevoie de piese cu caracter național, menite să însuflețească lupta împotriva otomanilor, de
dorința arzătoare de unire a românilor.
Lipsa aceasta a fost împlinită prin reprezentarea unui tablou de Bolintineanu: Mihai Viteazul după
bătălia de la Călugăreni. Spectacolul a constituit un triumf.

Piesa aceasta a adus succesul trupei în orașe precum Brașov, Sibiu, Lugoj, Arad și Timișoara.

Datorită faptului că Eminescu a fost un adevărat ajutor în trupa lui Pascaly, că purtarea lui a fost fără
cusur, marele actor l-a ajutat pe micul tânăr să își găsească mai departe un loc de muncă la Teatrul
cel Mare prin scrisoarea întocmită de acesta și trimisă directorului Bengescu.

Mai apoi, Eminescu a fost angajat ca sufleur ll și copist.

Scrisoarea lui Mihail Pascaly către Bengescu

Scrisoarea lui Pascaly prin care se solicită o mărire a lefei lui Eminescu.