Universitatea Națională de Știință și Tehnologie

POLITEHNICA București
Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie
Specializarea: PIPP

Reprezentanți de seamă ai antichității și ieile lor despre

educație( Socrate, Platon, Aristotel, Quintilian)

Coordonator științific: dr. Beșcu Monica Mihaela

Student: Bejan Alina

Alexandria-2023
 Istoria pedagogiei s-a consacrat de la inceputurile ei, ca un ansamblu de idei, norme si
conceptii despre educatie. Izvoarele istoriei pedagogiei sunt cele legate de gandirea si practica
educativa a inaintasilor nostri, obiectivate in diverse marturii scrise sau nescrise de modul in
care se desfasoara educatia tinerilor in diferite epoci istorice.
O dezvoltare remarcabila a culturii si a civilizatiei si, implicit a preocuparilor pentru
educarea si formarea tinerilor generatii o gasim inca in lumea greco- romana unde s-a realizat
o desprindere a gandirii de sub autoritatea religiei, o instituire a unei culturi rationale,
stiintifice.
In statele grecesti s-a dezvoltat o civilizatie impresionanta prin originalitatea ei si prin
impactul pe care ea l-a avut, in secolele ce au urmat, asupra tuturor popoarelor care au intrat
in contact cu aceasta.
 Analiza elementelor de gandire pedagogica antica greco- romana i-au adus pe
cercetatori la concluzia ca primele referiri asupra invatamantului mai evoluat, activ, in cadrul
carora cel care invata este pus in situatia sa gandeasca, apartin lui SOCRATE (469- 399 i.Hr.).
Punand in centrul preocuparilor sale omul virtuos, Socrate conditioneaza realizarea
acestui obiectiv de cunoasterea binelui. In conceptia sa, binele este innascut spiritului uman,
cunoasterea lui inseamna cunoasterea de sine.
"A te cunoaste pe tine insuti este inceputul intelepciunii si cea mai mare placere in fata
careia toate celelalte trebuie sa stea in urma"- afirma, pe deplin convins, marele grec.
Socrate ne oferă o metodă originală, fundamentată pe o conversaţie de tip euristic,
desfăşurată în două etape:
a) Ironia, prin care se urmărea recunoaşterea ignoranţei de către interlocutor, întrucât
acesta este pus în situaţia de a se contrazice, de a nu fi pe deplin sigur de adevărul
cunoştinţelor de care dispune;
b) Maeutica, fază a dialogului prin care noul adevăr este scos la lumină.
Educatorul este, în concepţia lui Socrate, cel care trebuie să îl facă pe discipolul său
conştient de capacităţile de care dispune pentru a descoperi noi adevăruri, dar şi de efortul
propriu de gândire pe care trebuie să îl depună pentru a realiza acest fapt.
Metoda sa, numită şi metodă socratică sau maeutică avea să devină peste secole una
dintre principalele metode ale învăţământului activ bazată nu atât pe transmiterea
cunoştinţelor de către profesor, cât pe cercetarea, prin conversaţie, a ceea ce poate fi acceptat
ca adevărat.
Ca prim discipol al lui Socrate, PLATON (427-343 î.Hr.) avea să continue şi, totodată
să dezvolte ideile despre educaţie ale învăţătorului său. Platon este creatorul binecunoscutei
Akademia (388 î.Hr.), şcoală de înaltă cultură, înfiinţată de el lângă gimnaziul închinat lui
Akademos. În această şcoală, prioritar filosofică, el s-a ocupat şi de educaţia şi instruirea
practică a tinerilor, aspecte tratate pe larg în două dintre principalele sale lucrări: „Republica”
şi „Legile”. Ca şi Socrate, credea că omul poate fi format pentru viaţă şi pentru societate, în
primul rând, prin intermediul educarii lui morale.
Platon este şi primul gânditor care se preocupă de educarea copiilor de vârstă
preşcolară (3- 6 ani), sarcină care, după opinia lui, trebuia să revină statului. La această vârstă
jocul trebuia să devină un mijloc de educaţie, un mijloc de dezvoltare a curajului şi iniţiativei.
Alături de joc, un rol important trebuia să îndeplinească povestirea, cântul şi gimnastica. Între
12-16 ani se urma şcoala de gimnastică (polestra), iar între 16-18 ani se învăţa aritmetica,
astronomia şi geometria. De la 18-20 de ani tinerii urmau şcoala de efebi unde educaţia era
orientată, îndeosebi, spre activităţi cu specific militar sau practic-utilitar. Cei care dovedeau
calităţi deosebite de conducători continuau să studieze şi după această vârstă (chiar până la 35
de ani), preocupările fiind, de această dată, îndeosebi filosofice şi morale. După moartea lui
Platon, Akademia, cu grădina şi biblioteca, rămân proprietatea elevilor care vor continua
activitatea filosofică şi, în general, educativă, iniţiată de către Platon, sub conducerea unui
scholarch. Această şcoală va dăinui până la sfârşitul perioadei antice, iar cea din urmă şcoală
grecească va fi Şcoala neoplatonică din Atena, care a funcţionat chiar în clădirea Akademiei.
Cel mai original discipol al lui Platon a fost ARISTOTEL (384-322 î.Hr.) care a
împlinit raţionalismul întemeiat de către Socrate şi îmbogăţit apoi de Platon. El se remarcă, de
la început, în domeniul educării şi formării tinerilor, iar o dovadă este şi faptul că una dintre
principalele sale lucrări de tinereţe se intitula „Despre educaţie”. El este şi întemeietorul unei
instituţii de învăţământ filosofic (Lyceu) a cărei denumire şi renume a rămas până astăzi.
După cucerirea Greciei (146 î.Hr.) cultura ateniană îşi face tot mai mult loc în cultura
romană. Sunt organizate numeroase şcoli de retori (începând din anul 90 î.Hr.) în care tinerii
intrau de la vârsta de 17 ani şi se pregăteau pentru viaţa politică şi socială a statului.
Considerată de către Marcus Fabius Quintilianus (cca. 35-95 e.n.) ca fiind floarea tuturor
ştiinţelor, retorica era privită de către aceasta ca o preocupare ştiinţifică ce nu putea să urmeze
decât după o atentă pregătire enciclopedică a tânărului. Viitorul orator trebuia să studieze mai
întâi gramatica, filosofia, geometria şi aritmetica şi abia apoi, după o temeinică exersare a
gândirii şi a memoriei, se putea începe specializarea în arta oratoriei. Şcoala elementară oferea
o instrucţie de bază şi avea menirea să pregătească cetăţeni supuşi imperiului, iar şcolile de
grad mai înalt pregăteau pe funcţionarii superiori şi pe militari.
In concluzie, putem afirma că puternica înflorire a civilizaţiei greco-romane nu ar fi
fost posibilă fără organizarea unui sistem de educare specific, adecvat cerinţelor vieţii
economice, politice şi culturale ale acelor timpuri.

Bibliografie:
1.Aristotel, Politica, Cartea a V-a despre educatie, Cultura Nationala, Bucuresti, 1924;
2.Clasicii pedagogiei universale si gandirea pedagogica romaneasca, Bucuresti,
1996;
3.Comenius, J.A., Didactica magna, Studiu introductiv (Iosif Antohi), Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970;
4.Narly, C., Istoria pedagogiei, Cernauti, 1935.