EDUCAȚIA- OBIECT DE STUDIU AL

PEDAGOGIEI

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE EDUCAȚIE

Ploscaru Ancuta- Paraschiva

 EVOLUTIA CONCEPTULUI DE EDUCATIE

Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi a

structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează
descoperirea şi valorificarea unor legităţi, principii şi norme de acţiune
specifice.(Cristea, 2001)

Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (ştiinţelor

pedagogice sau ştiinţelor educaţiei) care vizează activitatea de formare-
dezvoltare a personalităţii umane, realizabilă prin corelaţia educator – educat,
într-un context deschis.(Cristea, 2001)
De asemenea, educatia este un fenomen social care a insotit istoria omenirii de
la inceputurile ei si va continua sa existe de-a lungul existentei acesteia. Ea
conserva si transmite experienta de cunoastere teoretica si practica, valorile
culturii si civilizatiei de la o generatie la alta.

“Complexitatea domeniului educației este reflectată şi la nivelul etimologiei

cuvântului, de origine latină, cu referință la o acţiune specifică, interpretabilă
din perspectivă istorică şi epistemologică” (Cristea, 2016, p. 9):
“Educatio inseamna creştere, hrănire, formare. Este perspectiva natu- ralistă de
abordare a educaţiei, utilizată de pedagogia premo- dernă, care face apel la
metafora creşterii şi cultivării plan- telor".(Cristea, 2016, p. 9)
“Educo-educare inseamna a creşte, a hrăni, a forma, a instrui. Este per- spectiva
raţională şi spirituală a pedagogiei moderne, care tratează educația ca activitate
general-umană de formare pentru viață prin instruire.” ".(Cristea, 2016, p. 10)
“Educo-educare - a scoate din..., a ridica, a înălţa. Este perspectiva managerială
a pedagogiei postmoderne, care conce- pe educaţia ca activitate de conducere
orientată în direcţia valorificării resurselor formative ale educatului, psihologice
şi sociale.” ".(Cristea, 2016, p. 10)

Evolutia conceptului de educatie

Termenul de educaţiei isi are originea din filozofia greacă, acesta fiind construit
pe ideile unor filozofi greci, precum Platon, Aristotel sau Socrate. Pentru
inceput, in filosofia greaca, Platon susţinea că educația ar fi "arta de a forma
bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora
care dispun de ele". În "Republica", societatea se împărțea în trei caste:
conducătorii, războinicii, agricultorii-meseriaşii. Potrivit acestei idei, oamenii
urmează să fie educați pornindu-se de la "esențe ideale", prototipul fiind diferit
de la o castă la alta.(Nicola, 2003)
Aristotel, in lucrarea sa "Politica", consideră că educația rebuie să fie un obiect
al supravegherii publice, iar nu particulare" . În consecință, ea trebuie să
pregătească viitori cetățeni. Această pregătire trebuie să se facă diferențiat după
modul în care cele trei aspect ale sufletului (vegetative, animal, rational) se
distribuie înrandul oamenilor.(Nicola, 2003)
J. A. Comenins consideră, în lucrarea sa, Didactica magna, că omul este
înzestrat încă de la naştere cu "seminţele ştiinţei", iar acestea sunt stimulate şi
devin un bun al omului doar prin educaţie.
Filozoful german Imanuel Kant, sustine că educaţia joacă un rol important în
valorificarea naturii umane în folosul societăţii.
Pentru J. J. Rousseau, fiecărei perioade de vârste îi corespunde un anumit tip
de educaţie. Asadar în perioada de la 2 la 12 ani organele de simţ se dezvoltă,
raţiunea fiind nedezvoltată. De aceea, intervenţia trebuie canalizată în direcţia
asimilării, prin experienţă, cu ajutorul organelor de simţ.
Pentru pedagogul german Johann Friedrich Herbart, noțiunea de educaţie
include trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul şi educația morală. Din
cauza faptului că relaţia dintre educator şi educat are la bază constrângerea,
restricţia şi rigoarea, copilul este predispus la o “zburdǎlnicie sălbatică". .
(Nicola, 2002)

Educatia in antichitate

 Educaţia în Orientul Apropiat

În statele Orientului Antic aşezate în regiunile marilor fluvii (Văile Nilului,

Tigrului şi Eufratului,Indului şi Gangelui) s-au dezvoltat civilitaţii a-l căror
impact asupra civilizaţilor greacă şi romană a fost considerabil. Domeniul
educaţiei a fost şi el marcat de experienţa statelor orientale, unde s-a ajuns la
crearea de instituţii educative cu câteva milenii î.d.H.(Carcea, 2001)

EGIPTUL stat cu o economie înfloritoare, a acordat multă atenţie organizării

învăţământului. Şcolile funcţionau pe lângă curţile faraonilor, unde fii
aristocraţiei se pregăteau să devină mari demnitari de stat . În şcolile de pe lângă
instituţiile centrale, de ex., pe lângă visteria faraonului erau instruiţi funcţionarii
necesari acesteia, pe lângă temple se aflau şcoli destinate instruirii preoţilor de
rang mediu. Cele mai numeroase şcoli erau cele care pregăteau scribii. Scribul
era elementul de bază al vieţii administrative, birocratice şi culturale a
statului.Cu o durată de 12 ani ele asigurau o pregătire complexă. Viitorul scrib
învăţa scrierea şi desenul, studia aritmetica şi geometria. Însuşea, apoi,
cunoştinţe de istorie şi geografie şi nu în ultimul rând cunoştinţe tehnice de
construcţie a mormintelor şi piramidelor, a templelor, a palatelor. (Carcea,
2001)

Pedagogia era extrem de rudimentară şi se baza pe îndoctrinarea pasivă, contând

pe docilitatea elevului, făcând apel cu naturaleţe, ca şi pedagogia clasică mai
târziu, la pedepsele corporale cele mai energice. (Carcea, 2001)

MESOPOTAMIA. Informaţiile privind educaţia din ţara dintre fluvii sunt mai
consistente, graţie conservării mai bune a tăbliţelor de argilă. Ele ne permit să
asistăm la naşterea conjugată a scrierii şi culturii scribului, adică a educaţiei.
Treptat „planul de învăţământ” s-a îmbogăţit cu studierea matematicii,
metrologiei, al geografiei. Un loc important între cunoştinţele predate îl ocupau
cele de aritmetică, astronomie, medicină si chimie. (Carcea, 2001)

CHINA antică a adus un aport important în constituirea unui sistem

educaţional, leagăn al unei civilizaţii care a depăşit, în anumite privinţe
continentul european. Sistemul de educaţie chinez era cu mult mai complex
decât cel egiptean – informaţiile sunt mai bogate – realizându-se, însă, pe baza
unei tehnici didactice rudimentare. Totul se învăţa mecanic repetându-se în cor
ceea ce spunea învăţătorul, fie că se predau cunoştinţe de matematică sau
astronomie, fie că se învăţau legile sau regulile ce trebuiau respectate la diverse
ceremonii. (Carcea, 2001)

INDIA se numără şi ea printre societăţile antichităţii care au avut preocupări

pentru organizarea unui sistem de învăţământ. Ca şi la egipteni, pentru indieni
nu exista o demarcaţie clară între cunoştinţele religioase şi cele profane, ele se
împleteau. Se studia astronomia,medicina 61 ,matematica şi se acorda o preţuire
aparte, studierii limbii sanscrite, a limbii în care s-au scris Vedele (opere
esenţiale pentru societatea indiană) dar care nu se mai vorbea. (Carcea, 2001)

Educaţia în societatea greacă

Civilizaţia greacă propriu-zisă şi transformările care le suferă în perioada

„elenistică” ocupă o perioadă de 1000 de ani. Ea constituie o adevărată placă
turnantă între civilizaţiile orientale şi cea a Romei. Evidentiem faptul că
sistemul de educaţie era deosebit de cel care exista în statele orientale. Pin
educaţie se urmărea, în primul rând formarea omului de arme, a oşteanului.
Educaţia arhaică greacă a fost puternic influenţată de Homer prin monumentala-
i creaţie reprezentată de poemele Iliada şi Odiseea. De altfel, Platon considera
că Homer a fost educatorul Greciei. (Carcea, 2001)
Educaţia spartană, cea mai cunoscută din perioada antichitatii, a fost mult
discutată şi apreciată. Aceasta era o educaţie esenţialmente militară, o ucenicie
directă sau indirectă, în meseria armelor, care, după fericita formulă a lui
W.Jaeger, avea ca scop să formeze o cetate întreagă de eroi, de soldaţi gata să se
jertfească pentru patrie. (Carcea, 2001)

Civilizaţia europeană are la bază educaţia ateniană care urmărea dezvoltarea

armonioasă a tinerilor (euritmia). Se prevedea legătura dintre înţelepciune şi
educaţie, inclusive întemeierea educaţiei pe filozofie.

“Cultura şi educaţia grecilor erau mai mult artistice decât ştiinţifice, iar arta lor –
muzicală, înainte de a fi literară şi plastică. Platon considera că, „cel care
(cântăreţ şi dansator totodată) nu ştie să-şi ţină rangul într-un cor, nu este cu
adevărat educat”. Această formare prin muzică, ne explică filosoful avea o
valoare morală : acţionând asupra fiinţei umane, învăţământul kitaristului
contribuie şi el la formarea unor tinerii cu „stăpânire de sine”, civilizându-i,
făcând să domnească în sufletul lor armonia.” (Carcea, 2001, p. 64)

Educaţia romană

Sistemul de educaţie roman a cunoscut o organizare corespunzătoare etapelor

evoluţiei statului roman.

 I.Perioada regalităţii –În pedagogia romană - tatăl reprezenta veritabilul

educator. Trăsătura caracteristică a educaţiei era orientarea spre practică şi
integrarea în viaţa colectivităţii, deci în sensul de a şti cum să-şi exercite
drepturile şi datoriile. (Carcea, 2001)
 II. Perioada republicii- Noile realităţi politice de la Roma au contribuit la
organizarea învăţământului. Se creează aşa numitele ludus-uri, instituţii
particulare de învăţământ. Şcoala primară începea la vârsta de 7 ani. Din
secolul al II-lea î.d.H. şcoala era ţinută de un dascăl de profesie plătit de
părinţi. Copilul învăţa cititul, scrisul, socotitul şi legile cuprinse în cel 12
table. În rândul familiilor aristocrate se obişnuia trimiterea tinerilor la
studiu în centrele cele mai importante din Grecia şi Asia Mică,
Atena,Rodos, Pergam. (Carcea, 2001)
 III. La sfârşitul secolului I î.d.H. şi începutul secolului I d.H.. Sistemul de
instrucţie şi educaţie din imperiu capătă un caracter de stat. Învăţământul
superior continuă să rămână domeniul oratoriei. Pregătirea ştiinţifică a
tinerilor este sumară. Programele şcolare se axează în primul rând pe
„artele „literare şi mai puţin pe disciplinele matematice. In sistemul de
învăţământ disciplinele ştiinţifice ocupau un loc foarte redus. Educaţia
 tradiţională, forma oameni cu spirit drept şi subtil. Imperiul Roman
rămâne şi el antic în dispreţul său faţă de tehnicitate.(Carcea, 2001)

Educaţia în evul mediu

Perioada Evului Mediu a fost o perioadă fertilă pentru afirmarea unor idei
despre educație în cadrul impus de filosofia teologică. Sensul teologic al
educației constă în "aspirație spre desăvârşirea umană". (Cristea, 2016, p. 17)
Filosofia susținea ideea separării corpului de suflet care era considerat muritor şi
trecător, pe când sufletul era considerat de origine divină, fiind nemuritor. S-au
conturat două orientări educaționale: religioasă și laică. Educația religioasă se
adresa celor care se pregăteau pentru viața monahală şi consta într-un program
numit "Cele şapte arte liberale". Educația laică se adresa nobililor laici. Avea ca
scop formarea cavalerului, preocupat mai mult de corpul său decât de mintea sa.

Educatia in perioada renasterii

În epoca Umanismului şi Renaşterii întâlnim o reacţie generală faţă de

unilateralitatea evului mediu, când s-a manifestat tendinţa către preocupări
multiple, chiar o universalitate a preocupărilor umane. O epocă atât de bogată în
schimbări a impus noi cerinţe educaţiei, şcolii. Se cerea, tot mai mult, un
învăţământ care să răspundă nevoilor vieţii, orientat spre cunoaşterea naturii, a
ştiinţelor. Dezvoltarea unilaterală, specifică vechii educaţii trebuia să fie
înlocuită cu grija pentru dezvoltarea armonioasă – fizică şi spirituală a
individului. (Carcea, 2001)

Dezvoltarea ştiinţei – ce răspundea cerinţelor epocii şi clasei în formare –

burghezia – a impus cuprinderea în programa de studiu a noi obiecte de
învăţământ : istoria, geografia, mecanica, ştiinţele naturale. Umanismul a
contribuit la elaborarea a numeroase idei pedagogice prin care se exprima
respectul faţă de om, încrederea în posibilităţile sale fizice şi intelectuale de
dezvoltare şi orientarea în acest scop, spre studiul literaturii clasice laice şi al
disciplinelor realiste.(Carcea, 2001)

Procesul de evoluție istorică a pedagogiei se poate analiza în funcție de două

criterii:
1.Primul criteriu aparține sferei conceptului de paradigmă, preluat din
epistemologie. Paradigma defineşte o metoda sau model de abordare a unei
teorii stiintifice, validata istoric, si acceptata social la nivelul comunității
științifice respective.
2.Un al doilea criteriu de analiză se refera la conceptul de epocă istorică, care
este preluat dinistoriografie. Epoca istorică definește o etapă de evolutie a
societăţii care marchează tendinta de dezvoltare social globală la nivel
economic, politic si cultural.
Combinând cele două criterii menționate, se pot identifica etapele de evoluție a
pedagogiei, după cum urmează: pedagogia premodernă, pedagogia modernă,
pedagogia postmodernă.
Epoca pedagogiei premoderne marchează momentul în care pedagogia
propune un model de cunoaștere specifică a educației. Din perspectiva
epistemologică, pedagogia rămâne întrun stadiu de dezvoltare preștiințifică,
bazat pe o abordare filozofică și teologică, dar și literară, comunitară,
folclorică.”(Cristea, 2016). Marchează momentul in care pedagogia propune un
model de cunoastere specifică a educatiei prin intermediul unor concept
specific, articulate într-o teorie general a educației, dezvoltată de Jan Amos
Comenius (1592-1670) într-un tratat de specialitate, publicat in limba latină.
In epoca istorica a pedagogiei moderne aceasta este o etapă de inițiere și o
etapă de maturizare și dezvoltare.” (Cristea, 2016). Din perspectivă istorică, este
pedagogia afirmată in societatea modernă, industrial, care poate fi fixate
conventional in secolele XIX-XX. Este marcată de o fază de inițiere a
discursului pedagogic, desfășurată pe tot parcursul secolului XIX, urmată de o
etapă de maturizare şi dezvoltare intensive in prima jumătate a secolului XX,
reflectate și influențate până in prezent.”

Epoca luminilor promovează încrederea în puterea raţiunii umane şi a valorilor

ştiinţifice, iar în Epoca Modernă acest lucru s-a amplificat. În epoca
contemporană, aceste cuceriri ştiinţifice reprezintă fundamentele educaţiei.

Educația are un sens pedagogic modern, lansat de filosofia iluministă, afirmată

prin emanicipare politică şi economică. Educația are ca funcție formarea omului
rațional, capabil de autodevenire, cerut din afară prin scopuri exterioare, dar
realizat din interior, prin valorificarea resurselor proprii în context deschis.
(Cristea, 2016)

Pedagogia postmodernă- Pedagogia postmodernă este dezvoltată ca societate

informațională, bazată pe cunoaștere și este într-o evoluție continuă până în
prezent. "Este etapa în care pedagogia evoluează pe baza unui nou model de
abordare a educației, promovat de paradigma curriculumului. Evoluția
pedagogiei postmoderne este structurată în etape: etapa inițierii paradigmei
curriculumului, etapa afirmării paradigmei curriculumului și etapa dezvoltării
paradigmei curriculumului.” (Cristea, 2016). a) Etapa inițierii- Este
raționalizată ca model de proiectare a instruirii.
b)Etapa afirmării paradigmei curriculumului- Este realizată la nivel
tehnologic și la nivel de politică a educației. “Pedagogia prin obiective asigură
afirmarea paradigmei curriculumului la nivel de tehnologie a instruirii angajată
în elaborarea unor proiecte centrate asupra relației dintre latura psihologică a
obiectivelor și performanțele realizabile în termenii de conținut specifice
fiecărei discipline de învățământ, stimulată prin metode și mijloace didactice
adecvate.” (Cristea, 2016).
Paradigma curriculumului la nivel de politică a educației: analizele realizate
evidențiază importanța curriculumului ca nou model de abordare a reformei
conținuturilor, care angajează pedagogic toate componentele sistemului de
învățământ, valorificate global în funcție de cercetarea scopurilor educației la
nivel de politică a educației. (Cristea, 2016).
c)Etapa dezvoltării pedagogiei curriculumului- Vizează promovarea unui
model de instruire eficientă la nivel de învățare organizată prin acțiuni concrete,
prin imagini, prin limbaj simbolic, în funcție de stadiul educației și de
experiența socioculturală a elevilor. (Cristea, 2016).

Educatia este definita de mai multe științe socio- umane, de-a lungul istoriei sale
premoderne, moderne şi postmoderne , acestea propunand diferite abordări
particulare tangentiale sau generalizări empirice, limitări tehnologice sau
extrapolări intuitive sau speculative care sunt realizate din perspectiva propriului
lor aparat conceptual, normativ şi metodologic.(Cristea, 2016)

1. Conceptul de educaţie în psihologie afirma ca educaţia reprezintă

capacitatea de a dezvolta calităţi morale, intelectuale, artistice şi fizice pe
care copilul le posedă în stare potenţială. Totodată, aceasta are scopul de a
ajuta copilul să se dezvolte armonios în mediul lui(Cristea, 2016) 
2. Conceptul educaţiei în psihologie social sustine ca educatia este un proces
specific uman, de esenţă socială şi se realizează prin interacţiunea conştientă
a persoanelor cu efecte formative mai stabile: educatori şi educaţi. Astfel
educaţia, ca produs, reflecta o necesitate de natura sociala. (Cristea, 2016) 
3. Conceptul de educaţie în sociologia sociala defineste educaţia ca
reprezentand "ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de
generare, organizare şi conducere a învăţăturii [...]" (Cristea, 2016, p.12)
Dezvoltarea educaţiei în secolul XX a fost generată de cauze economice,
nevoia de a dispune de o forţă de munca specializată şi disciplinată şi de
 cauze politice, educaţia fiind un mijloc de a reduce inegalitatea socială.
(Cristea, 2016) 
4. Conceptul de educaţie în economie sustine ca educaţia la nivel liceal şi
universitar determină o sporire a venitului unei persoane, acoperindu-se şi
costurile directe şi indirecte ale şcolarizării. Astfel, din punct de vedere
economic, educaţia este o investiţie rentabilă. (Cristea, 2016) 
5. Conceptul de educaţie în antropologie ne arata ca prin educaţie, se transmit
copiilor, care nu au o personalitate formată şi conturată, valorile, credinţele,
gesturile şi atitudinile care le vor fi necesare acestora să trăiască, la
maturitate, în cadrul societăţilor în care trăiesc. (Cristea, 2016) 
6. Conceptul de educaţie în filozofie defineste educaţia ca fiind un proces de
formare a personalitatii individuale prin integrare sociala si transmitere
culturala, asadar copilul este format şi condus până la stadiul de adult. De
asemenea, filozofii susţin că educaţia are ca scop conducerea omului către
propria sa umanitate. (Cristea, 2016) (Cristea, 2016) 

În cocluzie , educația este determinată de condiţiile sociale, si urmareste

reproducerea continua in ce mai fidel mod posibil. De asemenea educația
viitorului nu se poate alimenta din experienta trecutului, obiectivele şi metodele
sale vor trebui căutate în viitor. Societatea viitoare în care "mașinile se vor
ocupa de fluxul materialelor fizice, iar oamenii, de fluxul informatiilor si
cugetare" impune ca obiect fundamental învăţământului acela de a spori
capacitatea de adaptare a individului, pentru ca acesta să se poată adapta repede
si usor la noutatea permanentă.
Bibliografie
1.Carcea, M(coord.)(2001). Introducere in pedagogie- Manual pentru educatie
tehnica si profesionala. Iasi: Editura Gh. Asachi
2.Cristea S. (2016). Educatia. Concept si analiza.Vol 2. Bucureşti: Editura
Didactica Publishing House.
3.Cristea, S. (2001). Pedagogie generală. Curs pentru Învăţământul Deschis la
Distanţă. Constanta: Editura Didactica si Pedagogica.
4.Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară. Bucureşti: Editura Aramis
5.Nicola, I. (2002). Ştiinţele educaţiei. Structuri, conţinuturi, tehnici. laşi:
Editura Polirom. 4.
.