EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

CAPITOLUL 1
EDUCAŢIE ŞI SCHIMBARE

1.1. Conţinutul şi funcţiile educaţiei. O succintă abordare istorică

Cu cât omul a înţeles mai bine rostul educaţiei, cu atât mai greu i-a fost să-l
definească. Că aceasta foloseşte este fără îndoială. Mai greu ar fi să stabilim la ce
anume şi căror necesităţi ale omului lăuntric le răspunde educaţia. Nu există o
semnificaţie exclusivă pentru ceea ce este educaţia. Principiile definitorii variază de
la o epocă la alta, de la un loc la altul, în funcţie de condiţii, de concepţiile
ideologice şi politice dintr-un anume moment dat. Toate acestea au fost exprimate
printr-un program de educaţie, concretizat în funcţie de timp şi spaţiu.
Întorcându-ne în timp, putem vedea în ce măsură felul în care este concepută
educaţia îmbracă diverse forme, sub imperiul istoriei şi, de asemenea, a necesităţii
de a forma omul pentru a ocupa o anumită poziţie în societate şi a se manifesta
creator.
Platon, de exemplu, considera că “o bună educaţie constă în a oferi trupului
şi sufletului toată frumuseţea şi toată perfecţiunea de care sunt în stare”.
În lucrarea sa Republica, Platon respinge cele trei forme impure de
guvernare (oligarhia, democraţia, tirania) pentru a imagina o cetate ideală în care
preocuparea de căpetenie e constituirea unui personal guvernamental de apărători ai
statului. În această acţiune educaţia urmează să joace un rol esenţial. “Un sistem
riguros de educaţie – preciza Platon – oferă celor mai dotaţi posibilitatea de a studia
gimnastica (între şaptesprezece şi douăzeci de ani), apoi teoria numerelor (între
doăzeci şi treizeci de ani), în fine, teoria ideilor (între treizeci şi treizeci şi cinci de
ani). Individul astfel format va putea ocupa orice funcţie activă de la treizeci şi

7
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

cinci de ani la cincizeci de ani. Apoi, foarte importantă precizarea, indivizii educaţi
se pot întoarce la studiile lor, pe care le pot continua până la moarte.1
Exegeţii lui Platon au văzut în această optică cel puţin două principii:
educaţia permanentă (pentru cei mai dotaţi); guvernanţii trebuie să guverneze în
conformitate cu lumea ideilor.
În Sparta, educaţia era îndreptată spre pregătirea de războinici, fără a se
manifesta interes special pentru literatură sau arte. La Atena antică se punea un
mare accent pe o viziune universală asupra culturii. Romanii erau preocupaţi de
dorinţa de expansiune, preţuiau pregătirea patriotului prin intermediul sistemului
şcolar.
Cu 2500 de ani în urmă, Aristotel însuşi în lucrarea sa “Politica” era
preocupat de problema educaţiei, recunoscând că ocupaţia sa, în vigoare în acele
vremuri, era uluitoare. Nimeni nu ştia după care principiu să se ghideze: după cel al
utilităţii vieţii? Sau ar putea virtutea să fie acest principiu? Sau poate cunoaşterea
mai înaltă ar putea fi obiectivul educaţiei? Aristotel consideră că asupra acestor trei
semnificaţii nu există consens, din moment ce ideile despre natura virtuţii erau deja
divergente.
Acest filosof şi contemporanii săi aveau păreri opuse despre ceea ce era
educaţia tineretului în acea epocă. Condiţiile sociale dominante în acel moment
erau în schimbare: de la aristocraţie se trecea la democraţie. Grecia era atunci în
fruntea dezvoltării comerciale şi economice din Mediterana, dar şi în plamul
discuţiilor filosofice.
Pentru Socrate educaţia avea, în ultimă instanţă, o funcţie socială. Astfel, nu
strălucirea fiecăruia era lucrul cel mai important, ci felul în care ideile fiecăruia
sunt diseminate şi modul în care pot schimba societatea, în aşa fel încât inteligenţa
şi moralitatea să se combine.
Epoca medievală vine cu o altă optică ce pare categoric deosebită de cea
antică. Puterea religioasă este aceea care îşi pune pecetea asupra educaţiei. Aceasta
ia ca nou ideal pietatea creştină.

1
Vezi Pierre Leveque, Aventura greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 73-74

8
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Dezmembrarea Imperiului roman de Apus s-a datorat stării sale de

cvasiagonie, stare determinată de crize profunde care au operat în cinci planuri:
politic, economic, social, cultural şi moral-spiritual.
Sub raport politic, statul devenise în acelaşi timp atotputernic şi neputincios.
Autoritatea imperială a devenit treptat doar o aparenţă discreditată, aceasta
reducându-şi scena politico-militară la teritoriul Italiei. Armata era condusă de
ofiţeri incompetenţi, care nici nu erau de carieră.
Fiscalitatea excesivă pentru a întreţine armata de mercenari sufoca
agricultura, nimicind pe micii proprietari liberi. Aristocraţia continuă să cumpere
mărfuri scumpe din Răsărit, în timp ce exportul spre zonele respective se reduce la
zero. Oraşele decad rapid.
Numărul ţăranilor liberi scade, în timp ce marii proprietari de pământ îşi
rezervă terenurile pe care încep să le lucreze cu persoane dependente.
Cu depopularea oraşelor, cu absenţa şcolilor, a lecturilor publice de opere
literare etc., viaţa intelectuală cunoaşte un vizibil regres comparativ cu era antică.
Educaţia tinerilor bogaţi era încredinţată preceptorilor. Tradiţiile culturale
degenerează. Învăţământul se reduce la studiul gramaticii şi al retoricii. Şcolile
superioare dispar.
Sub raport moral şi spiritual, biserica creştină îi învaţă pe enoriaşi să
dispreţuiască îndatoririle civice, încurajând în acest fel defetismul. Spiritul ştiinţific
şi filosofic este pe cale de dispariţie. Domeniile ştiinţei şi filosofiei sunt invadate de
religiozitatea şi misticismul oriental. Vechea scară de valori este abandonată, inerţia
şi scepticismul, ca şi evadarea din realitatea cotidiană s-au constituit în noua scară
de valori promovată de epoca evului mediu (european).2
În epoca renascentistă omul considera indispensabilă dezvoltarea tuturor
elementelor de interes: fizice, mentale, estetice şi spirituale. Punerea în valoare a
autoexprimării şi a încrederii în om a făcut ca umanismul să devină unul dintre cele
mai semnificative momente ale educaţiei.

2
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 5, Civilizaţia Evului Mediu, Editura Vestala, Bucureşti,
1998, pp. 8-13

9
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Multe şi variate au fost şi sunt încă opiniile specialiştilor cu privire la locul

şi rolul Renaşterii în istoria Europei şi, prin extensie, în istoria umanităţii. Voltaire
a fost primul istoric al civilizaţiei care a considerat că Renaşterea a însemnat mult
mai mult decât o perioadă de mare avânt a artei şi literaturii, aducând în atenţie
marile schimbări în educaţie, în “geniul poporului”. Julles Michelet este cel dintâi
care defineşte Renaşterea ca o perioadă determinantă a istoriei generale europene,
prezentă în toate manifestările vieţii umane. Pare a se fi generalizat opinia conform
căreia în sfera Renaşterii se înscriu trei mari evenimente: mişcarea intelectuală a
umanismului; reforma religioasă; strălucita mişcare artistică şi literară. Marele
aport şi titlu de glorie al noii epoci este sintetizat astfel: “descoperirea lumii şi
descoperirea omului”.3
Epoca Renaşterii rămâne impresionantă prin extraordinara ei vitalitate, prin
optimismul său iremediabil, prin pasiunea aventurii şi a libertăţii. Ea refuză
autoritarismul unor dogme, dar, în acelaşi timp, moralitatea în comportament ca
fiind un dat limitativ şi restrictiv.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul următorului secol au fost martorii
unor importante schimbări. Atât de mult pomenita ” Belle Epoque” a fost frumoasă
doar pentru unii. În timp ce pacifiştii şi războinicii se înfruntau, teoriile anarhiste îşi
căutau locul sub soare. Structurile politice, care până atunci se prezentau ca fiind
solide şi imuabile, au devenit tot mai slabe sau au îmbrăcat alte forme.
Instituţiile monarhice au dispărut aproape în toate ţările care le menţineau,
iar democraţiile s-au văzut afectate de fascism şi comunism. În chiar această
perioadă, au avut loc cele două războaie mondiale, dar nimic din toate acestea nu a
împiedicat mersul spre dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, precum şi spre o mare
expansiune a ideilor şi diseminarea lor în rândurile populaţiei prin toate formele
educaţiei.
Nu trebuie să ne mire că o întrebare identică cu aceea formulată de Aristotel
îi preocupă pe toţi cei care astăzi se consacră educaţiei şi instrucţiei.

3
Julles Michelet, La Renaissance, în Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 9, Bucureşti, 1999,
p. 12

10
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

În vremuri nesigure şi de îndoială cum să obţii răspunsuri definitive?

Oricum ar fi privită problema, întrebarea pertinentă este “cum să educi pentru noile
vremuri”.
Deşi educaţia şi instrucţia au însoţit societatea omenească din cele mai vechi
timpuri, totuşi teoreticienii n-au ajuns nici astăzi la un punct de vedere unitar în
ceea ce priveşte definirea proceselor respective şi precizarea raporturilor dintre ele.
Cu toate acestea, în tratatele de specialitate şi dicţionarele enciclopedice s-a
conturat un minim de consens cu privire la procesele arătate, din ce în ce mai
complexe şi dinamice. De pildă, Dicţionarul enciclopedic Larousse defineşte
educaţia ca acţiune de formare, de instruire a cuiva, ca şi maniera de a înţelege, de
a împărţi (a da), de a pune în operă cunoştinţele dobândite.4 Se concretizează
procesul general cu educaţia fizică, educaţia specializată, educaţia permanentă,
educaţia naţională. Aceasta din urmă este definită ca ansamblul de instituţii care au
sarcina de a organiza, de a conduce şi gestiona toate categoriile de învăţământ
public şi de a controla învăţământul privat.
Cu toate că educaţia se intersectează cu instrucţia, cei mai mulţi autori fac
delimitarea între aceste procese. Instrucţia este definită ca acţiunea de a instrui, de
a transmite cunoştinţe noi diferitelor categorii de persoane ce se instruiesc. În acest
caz, instruirea se identifică cu învăţământul, care este definit în general ca
acţiunea, maniera de a învăţa, de a transmite cunoştinţe beneficiarilor.
O interesantă caracterizare a procesului educaţional este realizată în
Dicţionarul enciclopedic român. “Educaţia – se subliniază în acest Dicţionar – este
un proces social funadamental de transformare a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii pentru
viaţă, pentru integrarea lor în societate cu rezultate benefice individuale şi
sociale”.5
Educaţia urmăreşte formarea personalităţii umane la nivelul exigenţelor
actuale şi de perspectivă. Prin căile de realizare, educaţia este diferită de instrucţie.

4
Petit Larrousse, Dictionaire Enciclopedique Larousse, Paris, 1995, p. 370
5
Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 182

11
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Educaţia se face, în primul rând, în familie, dar, mai ales, în cadru instituţionalizat
(şcoală, biserică, armată, asociaţii profesionale)
Dicţionarul de pedagogie defineşte educaţia ca fiind “un ansamblu de
acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi
formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor,
deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de oameni până în acel
moment”. 6
Alţi autori consideră educaţia ca pe o “activitate socială complexă care se
realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic
şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv – acţionând
asupra unui obiect – individual sau colectiv – în vederea transformării acestuia din
urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzător condiţiilor istorico-
sociale prezente şi de perspectivă”. 7
De asemenea, s-a considerat că rolul educaţiei este de a dezvolta calităţile
generale ale speciei umane (perspectiva antropocentrică) şi de a-l pregăti pe om
pentru exercitarea diferitelor roluri sociale (perspectiva sociocentrică).
Cercetările din ultimul deceniu plasează educaţia în categoria activităţilor
realizate de instituţii sociale fundamentale, alături de familie, religie, economie,
politică, medicină.
Importanţa educaţiei este demonstrată în orice moment şi în orice domeniu
al vieţii sociale şi personale. Practic, destinul fiecărui cetăţean şi al fiecărei societăţi
în ansamblul său depinde de calitatea educaţiei. De aceea este foarte greu să dai un
răspuns complet la întrebarea “Ce este educaţia?”… Au încercat să o facă
specialişti din diferite domenii (pedagogie, filosofie, psihologie, antropologie,
economie, politologie…) cu rezultate specifice integrate, în ultimele decenii, în
familia ştiinţelor educaţiei.
Definiţia educaţiei din perspectivă sociologică evidenţiază funcţia de
maximă generalitate a acestei activităţi specifice omului şi societăţii, realizată
printr-un “ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare,

6
Dicţionar de pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
7
Nicola, Ioan, Pedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

12
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

organizare şi conducere a învăţării individuale şi colectice” (Cătălin Zamfir şi

Lazăr Vlăsceanu, coord., 1993, p. 202). Este avută în vedere “educaţia în forma ei
modernă, implicând instrucţia elevilor, într-un cadru şcolar special, apărut o dată cu
răspândirea materialelor tipărite”, dezvoltat o dată cu industrializarea care a
solicitat nu numai alfabetizarea (a citi, a scrie, a socoti), ci şi specializarea
cunoştinţelor în raport de munca mecanizată, apoi automatizată, efectuată în diferite
ramuri ale producţiei.
Pe de altă parte, definiţia educaţiei din perspectivă sociologică permite şi
evidenţierea aspectelor dinamice ale activităţii de formare-dezvoltare permanentă a
personalităţii în cadrul societăţilor moderne şi postmoderne. Avem în vedere faptul
că educaţia constituie un aspect al procesului de socializare prin care oamenii
dobândesc comportamentele necesare pentru participarea la viaţa socială.
Socializarea prin educaţie presupune transmiterea, însuşirea, interiorizarea şi
aplicarea unor valori culturale (ştiinţifice, tehnologice, artistice, filozofice, etice,
religioase, politice, economice…).
Aceste valori culturale sunt incluse în programele şimesajele pedagogice
proiectate, relizate şi dezvoltate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ
în cadrul raporturilor speciale instituţionalizate între cei care îndeplinesc statutul de
cadru didactic şi cei care îndeplinesc statutul de elev sau student.
Evoluţia socială a educaţiei confirmă existenţa unor forme aflate în
interdependenţă. Este vorba despre: educaţia formală, educaţia nonformală şi
educaţia informală. La nivelul acestora educaţia – care include, în primul rând,
instruirea organizată de profesor – este realizată în modalităţi specifice, în funcţie
de gradul de organozare şi de cadrul instituţional existent.
Educaţia formală include activităţi cu conţinut pedagogic specific
desfăşurate în instituţii şcolare organizate la nivelul sistemului de învăţământ:
grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli profesionale, licee, colegii
universitare, facultăţi, centre de formare şi perfecţionare etc. De aceea, educaţia
formală este numită şi educaţie şcolară, îndeplinind un rol major în dezvoltarea
societăţilor moderne.

13
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Activităţile de educaţie formală angajează obiective pedagogice de mare

importanţă la scara întregii societăţi, pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu
şi lung:
• însuşirea şi interiorizarea cunoştinţelor şi capacităţilor ştiinţifice
fundamentale, necesare tuturor oamenilor în vederea integrării lor în
societate, în prezent şi în viitor;
• cultivarea aptitudinilor şi atitudinilor generale şi speciale într-un cadru
metodic adecvat în vederea orientării şcolare, profesionale şi sociale
optime;
• aplicarea instrumentelor de evaluare pedagogică şi socială în mod
permanent (note, calificative) şi la diferite intervale de timp (aprecieri şi
caracterizări la sfărşit de an sau ciclu de instruire, examene, colocvii …)
cu funcţie de promovare şi de selecţie şcolară, profesională şi socială. În
proiectarea, realizarea şi dezvoltarea acestor obiective se are în vedere
respectarea particularităţilor de vârstă ale elevilor şi studenţilor, dar şi
specificul fiecărei trepte şi discipline şcolare / universitare.

Educaţia nonformală, realizată tot prin activităţi cu conţinut pedagogic

specific, completează educaţia formală într-un cadru flexibil, mai puţin riguros,
organizat şi instituţionalizat în interiorul sistemulu de învăţămât dar şi în afara
acestuia: cercuri extraşcolare (pe discipline, interdisciplinar, tematice), concursuri,
olimpiade şcolare, ansambluri sportive, cluburi, activităţi specifice organizate în
casele copiilor şi în casele studenţilor; universităţi populare; activităţi care
valorifică resursele tehnologiilor moderne şi postmoderne: radio-şcoală, televiziune
şcolară/universitară, videotecă, discotecă, mediatecă, instruire asistată de
calculator; activitpăţi organizate în mediul socioprofesional cu scop de:
perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, popularizare a unor valori prin
conferinţe, cursuri etc. O parte din aceste activităţi sunt organizate în mediul şcolar
(cercuri: pe discipline, interdisciplinare, tematice), dar şi în afara acestuia, în
instituţii care fac parte din sistemul de învăţământ (cluburile elevilor/studenţilor,
casele elevilor/studenţilor …)

14
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Activităţile de educaţie nonformală au un caracter opţional şi/sau facultativ.

Ele sunt organizate în cadrul unor structuri mobile şi deschise care pot include elevi
de diferite vârste (proveniţi de la clase sau chiar şcoli diferite), într-un număr variat
şi variabil, într-un timp adaptabil la cerinţe şi condiţii concrete, fără un orar fix.
Conţinuturile şi metodele adoptate au un pronunţat caracter aplicativ şi
experimental. Evaluarea se bazează permanent pe aprecieri stimulative, evitând
ierarhizarea elevilor prin note sau calificative. Pe de altă parte, trebuie remarcat
faptul că în ultimele decenii există tendinţa includerii unor activităţi de
educaţie/instruire nonformală în planul de învăţământ ca oferte sociale de
aprofundare, suplimentare, specializare a educaţiei generale. Avem în vedere
programele de educaţie nonformală care propun obiective de pregătire profesională,
de educaţie tehnologică, de educaţie estetică, de educaţie fizică şi sportivă, de
educaţie moral-civică. În această perspectivă, programele de educaţie nonformală,
adoptate în raport de cerinţele elevilor şi ale comunităţilor locale, dobândesc un nou
statut, rezultatele lor fiind recunoscute şi validate în plan social (diplome, integrare
profesională, creare de noi locuri de muncă, reconversie profesională …).
Contribuţia lor este orientată şi în direcţia rezolvării unor situaţii speciale (care nu
pot fi rezolvate integral în cadrul educaţiei formale) – este vorba despre elevii
problemă (la limita inferioară – vezi elevii care prezintă dificultăţi la nivel de
integrare şcolară sau socială; la limita superioară – vezi elevii cu aptitudini şi
atitudini superioare). În sfârşit, trebuie remarcate marile resurse pe care le oferă
educaţia nonformală pentru educaţia adulţilor (vezi perfecţionarea şi reconversia
profesională, educaţia familiei, educaţia civică, educaţia prin şi pentru valori).
Educaţia informală include numeroase influenţe pedagogice exercitate
spontan asupra personalităţii de la nivelul mediului social (economic, cultural,
politic, religios), de la nivelul familiei, de la nivelul comunităţilor (locale,
teritoriale, naţionale şi chiar internaţionale), de la nivelul mass-mediei (presă, radio,
televiziune), de la nivelul (micro)grupurilor umane (grupul de prieteni). Spre
deosebire de celelalte două forme ale educaţiei analizate anterior, educaţia
informală nu angajează activităţi cu conţinut pedagogic organizate în mod conştient
şi instituţionalizate, în mod special, prin cadre calificate în acest sens. Influenţele

15
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

pedagogice de tip informal provin de la nivelul întregii societăţi, din activităţile

cotidiene (economice, comerciale, publicitare, politice, culturale, religioase etc.) şi
din situaţiile de viaţă obişnuite care nu presupun proiectarea unor obiective de ordin
educativ. În raport de activităţile şi de situaţiile respective sunt înregistrate însă
numeroase efecte educative pozitive sau negative. Astfel, exemplul observabil al
unei activităţi economice eficiente exercită influenţe pedagogice pozitive asupra
comportamentului elevului/studentului. La fel imaginea unei străzi curate, ordonate
exercită inluenţe pozitive în planul educaţiei civice. În cazul unor activităţi
economice ineficiente sau al unor străzi murdare, influenţele pedagogice,
înregistrate spontan, vor fi negative. Numeroase influenţe pozitive, dar, din păcate,
mai ales negative provin de la nivelul mass-mediei (îndeosebi de la nivelul
televiziunii).
Societatea modernă şi postmodernă extinde aria de influenţe a educaţiei
informale, care este susţinută de “o masă informaţională enormă ca volum, dar
eterogenă, foarte variată şi inegală de la zi la zi, de la persoană la persoană” (G.
Văideanu, 1988). Această “masă informaţională enormă” include, în primul rând,
un ansamblu de influenţe neorganizate, provenite din diferite medii sociale: familie,
cartier, stradă, comunitate. În al doilea rând, trebuie remarcat faptul că educaţia
informală include şi un set de influenţe spontane care provin din medii sociale
organizate instituţional, dar care nu angajează scopuri şi răspunderi pedagogice
directe, explicite. Este cazul televiziunii în general, cu numeroasele sale programe
cu scop distractiv, comercial, publicitar, de consum etc. Nu trebuie confundată însă
televiziunea, în general – care trebuie inclusă în educaţia informală – cu
televiziunea şcolară/universitară, care, prin faptul că proiectează şi realizează
acţiuni cu scop prioritar pedagogic, face parte din educaţia nonformală.
Din definiţiile întâlnite, se desprind câteva caracteristici 8 importante ale
educaţiei:
- caracterul intenţionat, în sensul că educaţia se desfăşoară în mod
conştient, deliberat, potrivit unui scop dinainte stabilit;
- caracterul sistematic şi organizat al educaţiei;

8
Jinga, Ioan, Istrate Elena, Manual de pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 12

16
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

- pregătirea omului pentru prezent, dar şi pentru viitor, în raport cu idealul

social şi educaţional, cu cerinţele societăţii, dar şi cu interesele şi
aspiraţiile celor implicaţi în procesul educativ;
- complexitatea şi permanenţa educaţiei;
- obiectul educaţiei îl constituie toate componentele fiinţei umane
(dezvoltarea armonioasă a personalităţii), limitele ei fiind doar cele
biologice şi de nivelul dezvoltării istorice a omului.
Ca fenomen social, educaţia este o acţiune umană specifică, ea schimbându-şi
finalităţile, conţinuturile şi funcţiile o dată cu schimbările societăţii însăşi, pe care o
influenţează, la rândul ei. În prima parte a acestui capitol au fost puse în evidenţă
unele din conţinuturile educaţiei.
Deşi a evoluat de la o etapă istorică la alta (ceea ce îi determină pe specialişti să
vorbească despre caracterul istoric al educaţiei), aceasta şi-a păstrat, în timp, rolul
de bază care a făcut necesară apariţia procesului educaţional în societatea
omenească, acela de a transmite, de la o generaţie la alta, în mod selectiv, tezaurul
de valori materiale şi spirituale acumulate de societate la un moment dat, experienţa
de muncă şi de viaţă dobândită până în acel moment.
Rosturile educaţiei în societatea contemporană se deosebesc însă radical de
funcţiile acesteia din epocile anterioare ale dezvoltării omenirii, când educaţia era
mai ales privilegiul celor avuţi, al celor care deţineau puterea economică şi politică
în societate.
La lucrările celei de a IV-a Conferinţe a miniştrilor educaţiei din ţările Europei,
care a avut loc în anul 1988, au fost surprinse câteva din cele mai importante
tendinţe în procesul educaţiei 9
În primul rând, s-a subliniat că dezvoltarea educaţiei tot mai mult o variabilă
independentă faţă de cea economică. În acest sens, s-a subliniat necesitatea
dezvoltării la cei antrenaţi în procesul educativ nu doar a capacităţii lor de a se
adapta la schimbări (îndeosebi la cele ale pieţei muncii, cu problemele ei de şomaj),

9
Perspectives et taches du developpement de l’education en Europe a l’aube d’un nouveau milenaire, Paris,
UNESCO, 21-27 sept. 1988, în “Educaţie-învăţământ”, Învăţământul în alte ţări, Ministerul Învăţământului,
Oficiul de Informare Documentară pentru Învăţământ, Bucureşti.

17
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

ci şi a capacităţii de a prevedea schimbările şi de a se pregăti în această nouă

perspectivă.
Ca să răspundă acestei noi solicitări, educaţia va trebui să-ţi extindă activitatea
dincolo de instituţiile şcolare. La deciziile care se iau în domeniul educaţiei
participă astăzi noi parteneri, cum sunt cei ce sunt educaţi, biserica, societatea
civilă cu toate structurile acesteia.
S-a apreciat de asemenea că va trebui să crească rolul acordat educaţiei în acele
acţiuni menite să rezolve o seamă de probleme acute ale societăţii contemporane,
cum sunt: consumul de droguri, securitatea naţionlă, regională şi a planetei (omul
dispunând astăzi de mijloacele necesare distrugerii propriei planete şi de producere
a unor manipulări genetice).
În consecinţă, participanţii la lucrările conferinţei, tinând seama de dezvoltarea
fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei, au recomandat eforturi concertate pentru
creşterea nivelului de cultură generală şi a ridicării calificării de bază la toţi
membrii societăţii. Au fost formulate şi critici la adresa învăţământului (principala
formă de educaţie instituţionalizată), ajungându-se la concluzia că “societatea
impune exigenţe noi sistemelor educative”.
În acest context este demnă de remarcat opinia lui Jerry Mander: “Oamenii care
elogiază tehnologia – scrie Mander – spun că ea ne-a adus un nivel de viaţă mai
bun, ceea ce înseamnă o mai mare viteză, o mai mare varietate de opţiuni, mai mult
timp liber şi mai mult confort. Nici unul dintre aceste beneficii nu ne vorbesc
despre satisfacţie, fericire, siguranţă, ori capacitatea umană de a întreţine viaţa pe
pământ”.10
În rezoluţia Conferinţei miniştrilor educaţiei din Europa au fost stabilite câteva
funcţii, obiective ale educaţiei:
• Educaţia trebuie să ajute la rezolvarea unor probleme cu care se confruntă
societatea contemporană. În acest scop se impune perfecţionarea coerenţei
interne a sistemelor educative cu societatea, dar şi asigurarea unei anumite

10
Mander Jerry, In the Absence of the Sacred, în David Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet,
Bucureşti, 1997, p. 107

18
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

stabilităţi şi continuităţi a acestora (deşi sunt obligate să se reînnoiască într-un

ritm accelerat) care să le asigure eficienţa pe termen lung.
• Eficienţa pe termen scurt a sistemelor educative (consecinţă a valorificării
activităţii lor cu precădere sub aspect utilitar) – se subliniază în rezoluţie -
trebuie integrată cu una pe termen lung (prin acordarea unei importanţe mai
mari dimensiunii şi conţinuturilor umaniste şi culturale ale educaţiei).
• Pentru a permite educaţiei să se înscrie în perspectiva transformărilor sociale,
tehnologice şi economice care vor marca profund viaţa indivizilor şi a
colectivităţii, ca şi întregul mediu socio-cultural, politicienii, cercetătorii şi
administratorii educaţiei au datoria să studieze aceste transformări şi să propună
soluţii pertinente, menite să se consolideze în cerc virtuos educaţie – dezvoltare
durabilă.
• Impactul noilor tehnologii ale informării asupra sistemelor educative să fie
susţinut de guvernanţi. Introducerea informaticii va determina profunde
repercursiuni la toate nivelurile sistemelor educative şi în toate componentele
acestora: metode, conţinuturi, structuri, relaţii între şcoală şi alţi parteneri
sociali, formarea personalului didactic etc.
Rezultă, aşadar, multiplicarea rolurilor educaţiei şi diversificarea funcţiilor sale
în societatea contemporană, în toate ţările şi pe toate continentele.
În România, ţară rămasă în urmă sub raport economic, care s-a angajat într-un
amplu proces de trecere la un nou tip de economie şi de societate, educaţia are de
îndeplinit funcţii mai complexe şi mai dificile.
Aşa cum se stipulează în Legea învăţământului, este necesar să se asigure
“realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile
democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi să contribuie la păstrarea
identităţii naţionale”.11
În continuarea acestei funcţii, educaţia:
- realizează “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii
umane, formarea personalităţii autonome şi creative”;

11
Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, Legea învăţământului

19
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

- selecţionează şi transmite, de la o generaţie la alta, un sistem de valori

materiale şi spirituale, considerate fundamentale;
- asigură pregătirea resurselor umane, corespunzător cerinţelor dezvoltării
economico-sociale a ţării, pieţei muncii;
- îi pregăteşte pe copii, tineri şi adulţi pentru integrarea socio-profesională,
ca şi pentru adaptarea la schimbările care au loc în ştiinţă şi cultură, în
lumea muncii şi a profesiilor, în societate în general şi în modul de viaţă
al oamenilor;
- pune la dispoziţia tuturor oamenilor mijloacele necesare pentru
dezvoltarea lor neîntreruptă, pe tot parcursul vieţii, potrivit principiului
educaţiei permanente.
Prin exercitarea funcţiilor sale, educaţia asigură atât continuitatea civilizaţiei
umane într-o anumită zonă geografică şi pe planetă în ansamblu, cât şi schimbările
înnoitoare care determină progresul omenirii. Ea a depăşit demult semnificaţia
conceptului originar ”educatio”, care în limba latină înseamnă “creştere”, cu
referire atât la plante şi la animale, cât şi la oameni, devenind astăzi unul dintre
conceptele cele mai complexe. De la educaţie se aşteaptă mult (uneori mai mult
decât se poate realiza cu ajutorul ei) pentru modelarea omului, în conformitate cu
zestrea lui ereditară, cu mediul familial şi social. Dacă este realizată cu competenţă
şi responsabilitate, ea se poate constitui în factor de performanţe superioare celor
obţinute de generaţiile anterioare.
Desigur, aceste ultime aspecte se referă, mai ales, la relaţia dintre educaţia
economică şi performanţa economică. Au apărut numeroase lucrări consacrate
educaţiei economice şi funcţiilor acesteia. Amintim doar câteva dintre cele realizate
în cadrul catedrei de Economie şi politici economice din Academia de Studii
Economice: Restructurarea teoriei economice. Învăţământul economic în faţa unor
noi provocări (volum ce cuprinde comunicările ştiinţifice susţinute la Simpozionul
Naţional cu aceeaşi denumire), Ed. Economică, 1996; Cosmin Marinescu,
Educaţia: perspectivă economică, Ed. Economică, 2001; Olga Ciobanu, Educaţia
economică în România: prezent şi perspectivă, Ed. ASE, 2003. În teza de doctorat
vom acorda atenţia necesară acestor interdependenţe.

20
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Nu se poate vorbi despre educaţie fără a recunoaşte că educaţia este un proces

social şi că acesta, la rândul său, constituie o dimensiune dintre cele mai importante
ale oricărei filosofii a educaţiei. Educaţia variază în funcţie de concepţia conform
căreia indivizii se raportează unii la alţii. Diversitatea relaţiilor sociale conduce la
diferite practici educaţionale.
Statele democratice recunosc diferenţele între indivizi şi caută să le exprime.
Cele totalitare condiţionează educaţia de un model unic. Astfel, în unele şcoli
educaţia este deosebit de individualizată; în altele, profesorul este un autocrat şi
această din urmă situaţie este, în general, o reflectare a relaţiei dintre profesor şi
administraţia şcolii.
În timp ce în unele şcoli profesorul este părtaş la împărtăşirea răspunderii, la
organizarea politicii educaţionale, în altele se aşteaptă de la el să ducă la îndeplinire
politica elaborată de conducere.
Toate aceste concepţii derivă din înclinaţiile politice sau din felul în care se
crede că puterea ar trebui să fie distribuită şi controlată.
Etimologic, educaţia îşi are originea în latinescul educatio, dedus fie din educo
– educare, cu înţelesul de “creştere”, “hrănire”, “formare”, fie din educo –
educere, cu sensul de “a scoate din”, “a ridica”, “a înălţa”. Acest ultim sens
atribuie educaţiei (fapt important) un înţeles de transformare, de trecere de la o
stare la alta.
Integralitatea umană este evidentă şi prin funcţiile educaţiei:
a) funcţia cognitivă; prin educaţie omul realizează o asumare a realului, o
asimilare a realităţii date;
b) funcţia conştientizării de sine; prin educaţie omul se autocunoaşte;
c) funcţia socializatoare; omul îşi asumă semenii şi solicită societăţii să fie asumat
ca om;
d) funcţia valorizatoare, de construire a arhitecturii uman-sociale pe baza unor
opţiuni, alegeri;
e) funcţia de construcţie prospectivă; educaţia prin oameni şi prin ideile cultivate
în oameni constituie cea mai puternică forţă de prefigurare a viitorului
societăţilor omeneşti.

21
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Continuitate şi discontinuitate în educaţie

Observarea atentă a istoriei, preocupare în timp nu numai a filosofilor şi a
istoricilor, dar şi a economiştilor, pedagogilor şi a oamenilor de rând, relevă lipsa
de verosimilitate a pendulărilor între “nimic nu se schimbă” (şi “nu trebuie să se
schimbe”) şi “totul se schimbă” (şi “trebuie să se schimbe”).
Devine evidentă împletirea, în genere în istorie, a continuităţii cu
discontinuitatea, a “preluării” cu “schimbarea”, cu înnoirea. Educaţia este una din
resursele esenţiale ale dezvoltării. Se apreciază că “educaţia este un domeniu în
care nu se produce aproape niciodată o ruptură netă între nou şi vechi”. 12
În construirea unei imagini de schimbare în educaţie, trebuie avute în vedere
o serie de delimitări conceptuale şi de precizări care vizează:
- ce fel de schimbare ?
- sursele schimbării;
- factorii de rezistenţă pe care îi întâmpină schimbarea în educaţie;
- inovatorii;
- starea sistemelor educaţionale (diagnoză corectă).
Într-o posibilă concluzie, este de admis că:
• schimbările în educaţie sunt necesare (şi inevitabile) în situaţia schimbărilor
sociale globale;
• strategia schimbării în educaţie înmănunchează “principii”, precum:
a) interdependenţa continuităţii cu discontinuitatea;
b) fundamentarea, experimentarea, desfăşurarea, evaluarea rezultatelor în mod
ştiinţific ale schimbării;
c) adecvarea altor “experienţe de schimbare” la specificitatea naţională a
educaţiei;
d) schimbarea în educaţie necesită educaţia pentru schimbare (a educatorilor şi
a educaţilor).
Se cuvine subliniat faptul că prezentul societăţilor este puternic determinat de
calitatea şi de sensurile educaţiei în etapele anterioare, după cum viitorul acestora

12
A. M. Huberman, Cum se produc schimbările în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1973, p.9.

22
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

(capacitatea productivă, puterea de performanţă) decurge din datele constitutive ale

educaţiei etapei prezente.
Investiţiile primordiale ale societăţilor sunt şi trebuie realizate în educaţie!
Lupta pentru dezvoltare trebuie să se bazeze pe investiţia în educaţie şi cultură.
Ştiinţa şi tehnologia joacă un rol esenţial în asigurarea progresului oricărei
societăţi, dar punerea în valoare a achiziţiilor depinde de atitudinea omului faţă de
ştiinţă şi tehnologie şi de capacitatea lui de a le domina şi utiliza potrivit idealurilor
societăţii.
De aceea, aşa cum sublinia un cunoscut specialist, “numai ştiinţa care trece prin
mintea şi prin inima oamenilor, formând sisteme de atitudini, de aptitudini şi de
capacităţi spirituale devine un factor activ şi benefic al dezvoltării economice şi
socio-culturale.”13

1.2. Schimbarea – proces specific

Conceptul de schimbare este destul de echivoc definit, fie că este vorba de

reflectarea în planul gândirii empiric-cotidiene, fie că acest concept este cizelat de
specialişti, pe bază de cercetare ştiinţifică. Indiferent de optica de abordare şi de
domeniul de referinţă avut în vedere, termenul este rezultat din analiza temporală a
actelor, fenomenelor, proceselor, comportamentelor umane, stărilor de lucruri
într-un domeniu sau altul (social, economic, cultural, educaţional, tehnic, ştiinţific,
politic etc.) Dar, pentru a reflecta şi aprecia modificările în timp a tuturor acestora
se folosesc numeroşi termeni: transformare, dezvoltare, creştere, schimbare,
reproducţie, progres etc.
Pentru caracterizarea şi aprecierea evoluţiei (modificărilor) în plan social şi
economic, se folosesc cu precădere conceptele de schimbare, transformare,
dezvoltare, progres, reprodecţie. În ceea ce ne priveşte am optat pentru termenul de
schimbare, pe care l-am considerat mai adecvat pentru analiza pe care o vom face
în teza de doctorat. Am considerat că interdependenţele dintre social-economic şi

13
George Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti, 1988

23
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

educaţie pot fi surprinse mai bine cu termenul de schimbare. Rămâne de văzut dacă
opţiunea noastră a fost de bun augur.
Schimbarea în plan social – se postulează în Petit Larousse – constă sin
ansamblul de mecanisme care fac posibilă transformarea lentă a sistemelor sociale,
nu doar reproducerea lor.14
Această caracterizare sintetică a schimbării presupune comparaţii şi
delimitări implicite faţă de termenii de reproducţie şi de transformare.
Reproducţia, se remarcă în acelaşi dicţionar, reprezintă procesul prin care o
societate se perpetuează, în ceea ce priveşte diviziunea ei în clase sociale, valorile
culturale şi etice ale societăţii, precum şi în ceea ce priveşte procesul educaţional şi
formarea (pregătirea) pe care o dă tineretului.15
În literatura franceză, termenul de transformare nu este utilizat în mod
frecvent pentru a desemna modificările în domeniul economico-social.
În schimb, în lucrările de specialitate anglo-saxone nu se întâlneşte termenul
de schimbare pentru desemnarea modificărilor din domeniul social. Pentru a
desemna aceste modificări, se utilizează cu predilecţie conceptul de transformare
(upheavel = transformare socială).
În acest cadru conceptual, merită o atenţie aparte opţiunea profesorului
Daniel Dăianu pentru desemnarea marilor schimbări din societatea românească prin
termenul de transformare ca proces real. În funcţie de obiectul particular abordat,
D. Dăianu recurge atât la analiza neoclasică, cât şi la cea structuralistă şi, mai ales,
la cea instituţionalistă. “Într-o asemenea abordare, funcţionarea economiei apare ca
rezultantă a “fiziologiei” ansamblului societal naţional-statal, iar tranziţia de la
economia de comandă la econoia de piaţă ca parte organică – şi în acelaşi timp,
premisă şi condiţie – a unui mult mai larg şi multidimensional proces de
transformare societală”.16

14
Petit Larousse, Dictionaire Enciclopedique Larousse, Paris, 1995, p. 207
15
op. cit., p. 1025
16
Daniel Dăianu, Transformarea ca proces real, Editura IRLI, Bucureşti, 1996, p. VIII

24
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Fără a se exagera, se poate spune că termenii de schimbare socială şi de

transformare socială au aceeaşi încărcătură semantică. Ambele sintagme semnifică
schimbări, respectiv transformări în bine la nivelul societăţii.
Termenul de schimbare este folosit, cu acelaşi conţinut, şi de specialişti din
alte domenii, cum este cel educaţional.
“… Simpla asimilare şi aplicare a achiziţiilor tehnologiei nu mai este
suficientă, omul trebuind să fie pregătit pentru iniţierea, evaluarea şi dominarea
schimbărilor.” 17
Lumea s-a schimbat şi se schimbă, în continuare, sub cel puţin trei aspecte:
spaţiul, timpul, graniţele.
• În ceea ce priveşte spaţiul, distanţele în kilometri încep să pălească ca obstacole,
iar indivizii sunt afectaţi de întâmplări petrecute la mii de kilometri de ei.
• Pieţele şi tehnologiile se modifică cu o viteză de neimaginat, iar oamenii
participanţi la viaţa economică sunt angrenaţi din ce în ce mai mult în ceea ce se
numeşte “economia celor 24 ore din 24”. Factorul timp acţionează pe multiple
planuri asupra comportamentelor oamenilor.
• Aşa cum nici depărtarea, nici timpul nu mai reprezintă un obstacol absolut în
calea acţiunilor sociale, nici graniţele nu mai pot fi o barieră pentru comerţ,
capital, idei, norme şi valori sociale generale.
În pofida tensiunilor şi conflictelor multiple, ţinta prioritară a omenirii este
formulată tot mai clar în termenii dezvoltării, în cei ai dezvoltării durabile. Două
sunt, cu siguranţă, expresiile prin care pot fi sintetizate aşteptările şi aspiraţiile
lumii de azi – dezvoltarea globală şi dezvoltarea acum18 ! Globalitatea este
rezultatul intensificării interdependenţelor între state şi popoare, dar şi între sferele
vieţii sociale. În acelaşi timp, dezvoltarea ca ţel nu mai poate fi amânată. Pentru
mulţi, ea semnifică şansa ieşirii din inerţie, şansa depăşirii catastrofei
subdezvoltării.

17
George Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti, 1998, p. 45
18
Dumitru Iacob, Competenţă şi schimbare, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p.
13

25
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

“Dezvoltarea acum!” este şi o posibilă “deviză” naţională şi pentru

România. Din acest obiectiv strategic decurg şi criteriile proiectării viitorului ţării,
ale definirii noii societăţi româneşti.
Dezvoltarea implică modernizarea socială (economică, politică şi spirituală),
asigurând compatibilitatea societăţii româneşti cu statele dezvoltate ale lumii.
Forţa dezvoltării izvorăşte din competenţa cetăţenilor ţării. Numitorul
comun al forţelor dezvoltării – aflat, nu întâmplător, în om – este competenţa.
Oamenii sunt cei în măsură să acumuleze şi să dovedească competenţă socială (ca
cetăţeni, alegători şi aleşi), managerială şi – înainte de toate – competenţă în
acţiunea productivă profesionalizată.
În noile modele şi abordări ale dezvoltării contemporane se spune că secretul
societăţii viitorului este educaţia: “educaţia permanentă de-a lungul întregii vieţi
pentru a dobândi competenţe superioare: de a verifica, a concepe, a crea şi a
inventa…”19
Învăţarea însăşi capătă noi valenţe. Raportul Clubului de la Roma,
“Orizontul fără limite al învăţării”, este foarte actual prin termenii în care este
formulată “problema învăţării”.
În mod tradiţional, societăţile şi indivizii au adoptat un tip de învăţare de
menţinere. “Dar pentru o supravieţuire pe termen lung, mai ales în vremuri de
frământări, de schimbări sau de discontinuitate, mai important este un alt tip de
învăţare, şi anume acel tip de învăţare care poate aduce schimbare, reînnoire,
restructurare şi reformulare de probleme – pe care îl vom numi învăţare
inovatoare”.20
Trăsătura de bază a învăţării inovatoare este “…anticiparea pe care o
putem înţelege mai bine decă o contrapunem adaptării. În timp ce adaptarea
sugerează o ajustare reactivă la presiunea externă, anticiparea implică o orientare
care pregăteşte pentru posibile evenimente neprevăzute”.

19
J.J. Servan – Schreiber, Sfidarea mondială, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 86.
20
J. Botkin, M. Elmandjara, M. Maliţa, Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman,
Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 27

26
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Deci, viitorul se învaţă, iar şansa omului de a fiinţa în viitor este

“învăţarea viitorului”. Altfel spus, şansa ieşirii din “şocul schimbării” este
“învăţarea schimbării”.

Schimbarea – funcţie a educaţiei

Funcţiile clasice, tradiţionale ale educaţiei sunt mult prea anevoios
21
operaţionale în climatul de “derută umană” al lumii de azi.
Undele de şoc produse de schimbările drastice care compun prima revoluţie
globală – observă Alexander King şi Bertrand Schneider – nu ocolesc nici o
regiune sau o societate. Părinţii şi profesorii – ca agenţi educaţionali majori în orice
societate – nu au fost pregătiţi, prin propria lor educaţie, să se adapteze noii
situaţii. Peste tot în lume profesorii întâmpină dificultăţi cu elevii şi studenţii lor,
pentru că nu sunt pregătiţi să lucreze cu tineri mult mai independenţi decât erau ei
înşişi la aceeaşi vârstă şi mult mai bine informaţi (sau dezinformaţi) de către mass-
media. Multe instituţii, cum sunt partidele politice sau sindicatele, descoperă astăzi
cât este de greu să păstreze în relaţiile cu cetăţenii vechiul stil demodat. Această
criză a relaţiilor este o criză a dialogului, iar absenţa dialogului duce la confruntare.
Criza dialogului în educaţie este susţinută şi amplificată de incapacitatea
societăţilor, a sistemelor educaţionale de a discerne continuitatea valorică a
culturilor şi specificitatea factorilor de înnoire. În lipsa unor criterii de înnoire
educaţională, tradiţiile riscă să devină inerţiale şi conservatoare, iar înnoirile
superficiale şi agresive.
Trăind într-o lume în schimbare, oamenii, bărbaţii şi femeile, tinerii şi
vârstnicii, părinţii şi copiii, profesorii şi studenţii, învăţaţi – şi unii şi alţii – să se
bazeze pe certitudini, vor trebui să observe şi mai mult evoluţia lumii care-i
înconjoară şi să înveţe să trăiască într-o lume a complexităţii şi incertitudinii.
Nimic nu este mai important în vremuri de schimbare, decât folosirea de
către om a propriei minţi. Este de fapt tot ceea ce a avut, dintotdeauna, omul în
înfruntarea necunoscutului, a incertitudinii. Este singura sa armă legitimă.

21
Alexander King, Bertran Schneider, Prima revoluţie globală…, Editura Politică Bucureşti, p.90

27
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Inteligenţa ca forţă inovativă a susţinut – in cele mai crâncene perioade ale

existenţei sale – plăpânda dar şi viguroasa “trestie umană”. Nu de la sine însă, ci ca
educabilitate umană.
Supusă schimbării, educaţia se schimbă, devenind educaţie pentru
schimbare. Schimbarea însăşi devine funcţie a educaţiei. Altfel, devenirea umană
şi-ar răsturna sensul. În contextul situaţiilor concrete de schimbare, inadecvarea
educaţională la schimbare, rezistenţa la schimbare sau amânarea ei pot pune sub
semnul întrebării existenţa unor domenii şi sisteme sociale.
Nu întâmplător, Raportul Consiliului Clubului de la Roma (Prima Revoluţie
Globală), inventariind obiectivele educaţiei, concretizează finalităţile acesteia spre
“…ajutorarea oamenilor de a se adapta şi a se pregăti pentru schimbare; abilitatea
fiecărei persoane de a căpăta o vedere globală asupra lumii;
antrenarea oamenilor pentru a deveni operaţionali şi capabili de a rezolva
probleme”.22
În lumea de astăzi, “măsura” educaţiei este schimbarea. Omul este
educaţional în măsura în care se deschide spre schimbare, îşi asumă deliberat şi
năzuieşte spre proiectarea constructivă a schimbării. Totodată, omul este
educaţional în măsura în care societatea sa şi sistemele sociale specializate
(sistemele educaţionale) sunt proiectate (re-proiectate) şi desfăşurate ca societăţi şi
sisteme educaţionale deschise.

1.3. Interdependenţe generale educaţie - schimbare

Pornind de la accepţiunile pe care le-am dat proceselor sociale de schimbare

(transformare) şi de educaţie (instrucţie), interdependenţele dintre acestea pot fi şi
trebuie să fie analizate ca de la întreg la parte, schimbarea în procesul educaţional
fiind componentă indestructibilă a procesului transformării sociale.
În ansamblul transformării sociale, al dezvoltării durabile contemporane, un
loc central ocupă creşterea economică organică, consolidată. Deci, atât creşterea

22
Alexander King, Bertran Schneider, op. cit., p.166

28
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

economică, cât şi procesul educaţional, prin ceea ce au acestea nou, contemporan,

sunt componente ale transformării (schimbării) sociale. Cele două componente se
intercondiţionează ca părţi inseparabile ale socialului în totalitatea sa. Totodată,
există relaţii de interdependenţă între economic, educaţional, pe de o parte, şi
procesul social.
Aceste relaţii pot fi, aşa cum istoria umanităţii a demonstrat, benefice sau
malefice. Pentru ilustrarea acestui ultim gen de relaţii a se vedea decăderea
generală a societăţii în Europa în evul mediu, ca şi deturnarea evoluţiei ţărilor foste
socialiste din aceeaşi Europă de la procesul firesc al dezvoltării lor pe calea
economiei cu piaţă concurenţială.
La mijlocul anilor ’80 a apărut noua teorie a creşterii, promovată de Paul
Romer23 şi Robert Lucas24 pe linia modelului de creştere neoclasic tradiţional.
Premisa acestei teorii este că o acumulare de capital se asociază de regulă cu o
acumulare de cunoştinţe.
Noua teorie a creşterii aduce modificări importante:
• progresul tehnologic este considerat un produs al activităţii economice, spre
deosebire de teoriile precedente, care au tratat tehnologia ca fiind exogenă şi
produsă de forţe din afara pieţei. Noua teorie este denumită şi teorie a creşterii
endogene, deoarece internalizează tehnologia într-un model de funcţionare a
economiei;
• se consideră că, spre deosebire de obiectele de natură fizică, cunoaşterea şi
tehnologia se caracterizează prin randamente crescătoare. Ideile pot fi utilizate
în comun şi reutilizate la infinit, acestea pot spori fără limită şi propulsează
procesul de creştere. Noua teorie reflectă trecerea de la economia bazată pe
resurse la economia bazată pe cunoaştere;
• presupunând că apariţia de cunoştinţe noi constituie o sursă cheie pentru
creşterea economică, se admite că evenimente mici, dar la momentul potrivit,
pot schimba traiectoria de creştere economică. Astfel, noua teorie contrazice

23
P.M. Romer, Endogenous Technological Change, în “Journal of Political Economy”, vol. 98, 1990, p. 71-
102
24
R. Lucas, On the Mechanism of Economic Development, “Journal of Monetary Economics”, 1998

29
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

conceptul de echilibru general unic şi optim, ceea ce implică însă o capacitate

redusă de a prognoza rezultate viitoare.
Noua teorie consideră că productivitatea unei activităţi este mai ridicată atunci
când se desfăşoară în cadrul sau alături de alte activităţi. Astfel, randamentul social
este superior randamentului privat, ceea ce explică apariţia unor externalităţi
tehnologice pozitive, concretizate în creşterea productivităţii. Externalităţile
utilizării capitalului fizic apar datorită complementarităţii dintre firme şi activităţi,
iar externalităţile cunoştinţelor sunt o consecinţă a difuzării cunoştinţelor, de care
beneficiază toate firmele, în virtutea circulaţiei informaţiei.
Noua teorie are două modele de bază:
• modelul “învăţare prin practică”. Punctul de pornire a fost cercetarea
externalităţilor produse de cunoştinţe acumulate în zonele urbane, în care
lucrează persoane cu o largă varietate de cunoştinţe şi experienţă şi care
interacţionează în cadrul unor procese economice. Aceste interacţiuni conduc
frecvent la modalităţi mai bune de a face anumite lucruri. Prin organizarea
activităţii în sensul acestor noi modalităţi sunt stimulate alte schimbări, toate
acestea conducând la efecte de creştere la nivelul oraşului.
În cazul concentrării unei industrii într-o anumită zonă, acumularea de capital în
întreprinderile individuale generează externalităţi măsurabile prin creşteri de
productivitate. Acestea se numesc uneori externalităţi “Marshall-Arrow-Romer”
pentru că sintetizează idei provenite din analiza lui Marshall privind externalităţile
în districtele industriale, din teoria lui Arrow privind importanţa procesului de
învăţare prin practică (“learning by doing”) şi din analiza lui Romer privind
randamentele economice crescătoare. Romer arată că este posibilă menţinerea unei
rate pozitive de creştere economică, în condiţiile în care randamentele
descrescătoare ale factorilor de producţie sunt compensate continuu de
perfecţionarea tehnologiilor, realizată ca urmare a acumulării de capital.
Pe această bază a apărut o amplă literatură economică ce discută efectele
agregate ale concentrării firmelor pe anumite locaţii, presupunându-se că
externalităţile produse de cunoştinţe sunt determinate de aglomerarea firmelor într-
un spaţiu geografic. Numeroase studii susţin că factori culturali şi instituţionali

30
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

locali, în mod deosebit cultura şi practica în domeniul afacerilor, modelează crearea

de cunoştinţe şi favorizează aplicarea lor. Aceste trăsături pot fi încurajate prin
promovarea cooperării între firme în producţie (subcontractarea reciprocă între
firme mici), în marketing (cercetarea pieţei şi dezvoltarea de activităţi promoţionale
de care să beneficieze o industrie în ansamblul său) şi în alte domenii. Toate aceste
activităţi tind să genereze fluxuri de cunoştinţe la nivelul afacerilor locale.
• modelul “inovaţiei”. Acest model se concentrează asupra unor factori care
influenţează dorinţa de a inova în mod conştient şi sistematic.
În mod tradiţional, rolul cercetării era evidenţiat în cadrul unui model linear de
abordare a schimbărilor tehnologice, după următoarea secvenţialitate: cercetarea
fundamentală produce idei noi, preluate şi prelucrate apoi în cadrul cercetării
aplicative; dezvoltarea implică orientarea ideilor către aplicaţii practice, urmând ca
acestea să fie difuzate în economie pentru a fi utilizate pe scară largă.
Relaţia dintre ştiinţă, tehnologie şi producţie nu este însă unidirecţionată şi
nici pasivă, aşa cum sugerează modelul linear. Ideile ştiinţifice provin frecvent din
nevoia de a rezolva probleme practice sau de a explica fenomene observate în cazul
aplicării în practică a unei tehnologii. Numeroase situaţii practice cu care se
confruntă lucrătorii şi afacerile, şi pe care le rezolvă în fiecare zi, sunt o sursă de
cunoaştere. Afacerile şi locurile care oferă un mediu favorabil pentru înţelegerea
problemelor şi crearea de cunoştinţe sunt la fel de importante pentru economie ca şi
activitatea de cercetare ştiinţifică. Noua teorie a creşterii susţine importanţa
stimulării cercetării, dar şi a aplicării ideilor ce rezultă din învăţarea prin practică.
În general, există tendinţa de a vedea progresul economic ca pe un produs al
marilor creaţii ştiinţifice – maşina cu aburi, electricitatea, cipul – dar este la fel de
adevărat că milioane de mici inovaţii determină creşterea economică. Creşterea
productivităţii se datorează şi aplicării multor idei simple, care au avantajul de a fi
aplicate imediat, spre deosebire de unele realizări de anvergură în cercetarea
ştiinţifică, care se aplică uneori cu mare întârziere în practică.
Un element cheie al progresului economic, subestimat de către teoriile
precedente, este acela de a avea un sistem economic care să genereze un număr
maxim de experimente care să conducă la descoperirea de noi idei cu valoare

31
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

economică. A limita producţia de idei noi numai la o mică parte a angajaţilor unei
firme conduce în mod necesar la limitarea volumului de experimente şi a creaţiei de
cunoştinţe. De aceea numeroase firme private îşi restructurează în mod explicit
sistemul de management cu scopul de a conferi lucrătorilor o sferă mai largă de
responsabilităţi, inclusiv responsabilitatea de a dezvolta idei noi.
Cercetarea empirică a fenomenelor de creştere şi transformare, începută în
anii ’60 de Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel, s-a ocupat de procesele pe
termen lung într-o analiză comparativă a experienţei naţiunilor. Kuznets a introdus
conceptul de creştere economică modernă, care are sens mai larg decât cel definit
de alţi specialişti, întrucât sunt luate în consideraţie şi schimbările instituţionale
care favorizează schimbările structurale. Analiza comparativă permite stabilirea
unor trăsături comune şi a unui model, precum şi identificarea deviaţiilor de la
model. Potrivit aprecierii lui Kuznets25, există factori transnaţionali comuni şi un
mecanism de interacţiune prin care creşterea economică modernă se produce în
lume. Principalii factori transnaţionali evidenţiaţi, care în mod potenţial sunt
comuni economiilor naţionale în prezent, sunt următorii:
• sistemul industrial, respectiv sistemul de producţie bazat pe utilizarea
potenţialului tehnologic produs de ştiinţa modernă. Câteva dintre cerinţele
sistemului sunt: un nivel minim de pregătire intelectuală, un tip de organizare
non-familial şi impersonal şi un grad ridicat de urbanizare;
• comunitatea de dorinţe şi aspiraţii umane. Aceasta se manifestă printr-o
rezistenţă relativ scăzută la difuzarea tehnologiei moderne şi prin dorinţa larg
răspândită de a atinge standarde mai ridicate de performanţă economică şi un
nivel de trai mai ridicat;
• organizarea lumii în state naţionale. Factorii naţionali specifici statelor naţionale
sunt mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea istorică etc.
Elementul-cheie pe care îl evidenţiază Kuznets este faptul că, dacă nu ar exista
factori transnaţionali substanţiali, nu ar exista trăsături comune semnificative ale
creşterii economice a naţiunilor. Aceeaşi idee apare într-o forrmă diferită în

32
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

lucrările lui Chenery26, în care sunt definiţi cinci factori universali: cunoştinţe
comune în domeniul tehnologiei, dorinţe umane similare, acces la aceleaşi pieţe
pentru export şi import, acumularea de capital pe măsură ce creşte nivelul
veniturilor, îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă în sens larg, odată cu creşterea
veniturilor.
Mai recent, P. Romer susţine că pentru creşterea economică acţiunea colectivă
este foarte importantă şi că toate componentele sale, inclusiv instituţiile, pot fi
îmbunătăţite. În acest sens, cel mai important obiectiv de politică economică este de
a crea un mediu instituţional care să sprijine schimbările tehnologice.
De asemenea, Douglas North, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în
1993, susţine rolul instituţiilor în formarea traiectoriei de creştere economică27.
Aceste instituţii sunt definite în sens larg şi cuprind guvernul, cultura şi o serie de
organizaţii non-piaţă. North afirmă că, de-a lungul istoriei, economiile de succes,
cu o creştere rapidă şi creatoare de bogăţie, au existat numai pentru câteva secole.
Istoria majorităţii civilizaţiilor este cea a unor sisteme sociale care satisfac numai
sporadic nevoile de bază ale populaţiei şi care de regulă nu reuşesc să genereze
progres economic pe termen lung.
Teoria neoclasică nu explică cum apar economiile de succes şi cum se dezvoltă
acestea în timp. Majoritatea societăţilor s-au blocat din cauza unui şir de instituţii
care nu au reuşit să stimuleze apariţia acelor convingeri, comportamente şi practici
care să permită dezvoltarea unei economii moderne. În absenţa unor inovaţii
instituţionale, cum ar fi corporaţiile private sau protecţia socială, indivizii ar avea
dificultăţi mari în oragnizarea şi participarea la activităţi economice de scară mare.
Multe inovaţii instituţionale au în vedere crearea şi difuzarea de cunoştinţe.
Unele dintre acestea, cum ar fi legea privind protecţia invenţiilor şi a drepturilor de
autor, au istorie mai îndelungată. Mai recente sunt, de exemplu, învăţământul
public, cerecetarea academică supusă evaluării prin metoda “peer-review”,

25
S. Kuznets, The Comparative Study of Economic Growth and Structures, 1959, în “Handbook of
Development Economics”, vol.1, editat de H. Chenery şi T.N. Srinisvasan, Elsevier Science Publishers B.V.,
1998
26
H.B. Chenery, Patterns of Industrial Growth, “American Economic Review”, nr. 50, 1960.
27
D.C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press,
1990.

33
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

parteneriatul public-privat în doemniul cercetării etc. Instituţiile sunt importante nu

numai pentru funcţionarea efectivă a unei economii la un moment dat, ci acestea
trebuie să se modifice în timp, demonstrând capacitatea de adaptare prin producerea
de noi stimulente necesare apariţiei unor noi pieţe şi tehnologii.
Etapa pe care parcurs-o omenirea până în prezent este aceea a unei economii
mondiale neviabile din punct de vedere al mediului ambiant, bazată pe fenomenul
de creştere nelimitată, iar noua eră în care va trebui să intre omenirea va avea ca
numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor generaţiei
actuale fără a compromite potenţialul viitoarelor generaţii de a-şi satisface nevoile
lor.
Având drept obiectiv central fiinţa umană, dezvoltarea durabilă constituie un
mijloc de umanizare a progresului economico-social astfel încât să se asigure
distribuirea echitabilă a efectelor prezentului generaţiilor viitoare.
Prin educaţie, ştiinţă şi cultură, omenirea trebuie să se îndrepte spre moralitate
demonstrând că problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în timp şi
spaţiu.
Dezvoltarea durabilă presupune asigurarea bunăstării generale prin trecere de la
cantitatea şi intensitatea creşterii conomice la calitatea acesteia. În acelaşi timp, în
cadrul unei strategii globale, capitalul ecologic trebuie strâns corelat cu capitalul
uman deoarece numai astfel pot fi atinse obiectivele dezvoltării durabile.
Deoarece dezvoltarea durabilă presupune creştere economică calitativă, iar
aceasta se realizează nemijlocit prin contribuţia factorilor ecnomici, analizarea
acestora este necesară.
În cadrul factorilor cu acţiune directă, nemijlocită asupra creşterii se înscriu:
• factorul uman;
• factorul material (resursele materiale şi ecipamnetele de producţie acumulate);
• factorul informaţional-tehnologic.
Complexitatea internă a sistemului economic naţional generează influenţe
complementare factorilor de producţie, consideraţi factori cu acţiune imediată, din
care amintim: rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, politica
monetară, financiară, bugetară şi fiscală a statelor, politica ecologică etc.

34
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu

importanţa lor şi cu caracterul acţiunii lor, direct sau imediat.
Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional,
cantitativ, calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei. Aportul specific
al acestei dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur
extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea de la o perioadă la alta a unui
volum sporit de resurse, presupunând constant randamenttul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Aportul
acestei dimensiuni la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă
prin ridicarea de la o perioadă la alta a nivelului randamentelor respective,
subsumate sporirii eficienţei generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ
funcţie de proporţia în care se combină diferite categorii de resurse şi în care
acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare.
Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi calitative ale factorilor
creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora, dar şi se modificarea
ponderilor în structura sistemului economiei naţionale.
În cazul unui anumit factor intervine o acţiune compensatorie între latura
cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală. Astfel, deficitul cantitativ
al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.

a) Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resursele

materiale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care prin
combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real. Aceste două elemente sunt
complementare şi se află în rport comun cu factorul uman şi de aceea sunt
considerate ca factor omogen şi de sine stătător al creşterii economice.
Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma volumului
de capital real în exploatare şi a stocului de bunuri de capital alocate pentru
investiţii într-o perioadă dată. Mobilizarea lor în procesul creşterii economice are
loc prin formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror

35
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

amplificare conduce la o producţie sporită, în general luând naştere prin procese

investiţionale care au ca rezultat acumularea de capital real, atât lanivelul agenţilor
economici cât şi pe ansamblul economiei.
Dimensiunea calitativă prin care factorul material susţine procesul creşterii
economice este sintetizată prin productivitatea capitalului real direct dependent de
caracteristicile tehnologiei care pune în valoare resursele materiale şi armonizate cu
caracteristicile capitalului uman.
Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază eterogenitatea
resurselor acestui factor. Structurile materiale ale producţiei se referă la repartizarea
pe ramuri şi în teritoriu a resurselor de capital real. Resursele de materii priem,
materiale şi energie, spre deosebire de echipamentul de producţie au o gamă de
utilizări alternative, plasându-se, în mod diferit, în variate configuraţii structurale.

b) Factorul informaţional-tehnologic, în calitate de neofactor, are în prezent un

rol decisiv în procesul creşterii economice. Implicarea lui în acest proces este
deosebit de complexă şi se prezintă ca obiect de studiu interdisciplinar, cel mai
adesea fiind legat de inovarea tehnologică. Inovarea apare, atât în prezent cât şi în
perspectivă, ca principala sursă internă de avantaj comparativ pentru un sistem
micro respectiv macroeconomic. Potenţialul ei de a induce progres şi eficienţă este
nelimitat, justificându-se astfel tratarea potenţialului de inovare drept sursă de
importanţă strategică.
Din punct de vedere cantitativ, potenţialul de inovare tehnologică al unei ţări
este condiţionat de proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în
PNB.
Din punct de vedere calitativ, inovarea este extrem de importantă, fapt care
poate fi evidenţiat prin două căi:
- eficienţa directă priveşte rentabilitatea sistemului cercetării admiţându-se
că specificul creativ şi riscul ridicat exclud aplicarea principiului
maximizării veniturilor din cercetare-dezvoltare;

36
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

- eficienţa propagată, urmărind maximizarea avantajului comparativ prin

două ipoteze: ipoteza progresului tehnic încorporat şi ipoteza progresului
tehnic autonom neîncorporat.
Ipoteza progresului tehnic încorporat priveşte diferenţierea tiplogică internă
a fiecărui factor primar de producţie/creştere pe generaţii tehnologice, fiecare
acţionând în modalităţi şi cu randamente diferite. Cu cât generaţia este mai
avansată, cu atât contribuţia la creşterea economică este mai mare, la un moment
dat acţionând mai multe generaţii tehnologice care accentuează eterogenitatea
sistemului şi modifică ritmul asimilării pregresului tehnic.
Ipoteza progresului tehnic autonom evidenţiază îmbunătăţirea vizibilă şi
progresivă a performanţelor sistemelor de producţie prin acumularea de experienţă.
Aceste două sisteme sunt compatibile şi convergente, permăţând obţinerea
de avantaje competitive prin îmbinarea fluxului de progres tehnologic din exteriorul
sistemului cu capacitatea interioară de a genera el însuşi, în timp, un progres
tehnologic.
Progresul tehnologic indus prin inovare are efecte multiple:
• contribuie esenţial la randamentul sistemelor de producţie exprimat prin
productivitatea muncii şi capitalului;
• determină, în cea mai mare parte, economii de scară;
• limitează şi reduce costurile ecologice şi sociale ale creşterii economice, cu
implicaţii deosebite în dezvoltarea durabilă;
• schimbă continuu gama destinaţiilor de utilizare a diferitelor categorii de resurse
naturale;
• determină restructurarea treptată a economiilor naţionale, prin toate acestea
determinând un tip special de sistem economic şi anume economia tehnologică
informaţională.

37
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

Rolul hotărâtor al factorilor informaţionali-tehnologici28 se explică, în principal,

prin următoarele:
• informaţia este omniprezentă în activitatea umană, decurgând de aici
generalizarea sa în orice proces social, educaţional, cultural, spiritual;
• deoarece rata de inovare a tehnologiilor contemporane nu are practic limite, pe
seama lor se aşteaptă marea majoritate a progreselor viitoare în planul eficienţei
economice şi al raţionalităţii conducerii sistemelor micro şi macroeconomice;
• avansul tehnologiilor informatice se răsfrânge favorabil aupra însuşi
potenţialului de inovare existent la nivelul unei economii naţionale,
amplificându-l substanţial şi facilitând dezvoltarea acestuia.
Influenţa progresului tehnic nu se opreşte aici, pentru că inovaţiile fac posibilă
existenţa unor randamente de scară crescătoare pe termen lung datorită
externalităţilor pe care le generează. Printre externalităţi se numără:
- schimbul de informaţii creator în regiunile caracterizate printr-o mare
concentrare a activtăţii industriale sau de cercetare ştiinţifică; în aceste
zone se formează “reţele” de informaţii de care beneficiază în mod
gratuit toţi rezidenţii;
- dezvoltarea infrastructurii publice, de care beneficiază întreaga populaţie;
- ridicarea standardelor de pregătire, ceea ce conduce la creşterea
investiţiilor în capitalul uman;
- modificarea atitudinii consumatorilor, care vor accepta mai uşor noile
produse şi modificarea aitudinii populaţiei faţă de formarea profesională.
c) Factorul uman intervine în procesul creşteri economice atât prin creşterea
volumului de muncă prestată la scară macoeconomică, cât şi prin creşterea calităţii
acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii.
Dimensiunea cantitativă a acestui factor se concretizează în volumul de
muncă prestată de populaţia dispnibilă în cadrul timpului efectic de muncă şi, deci,

28
Analiza detaliată a importanţei cunoaşterii în contextul procesului de globalizare şi a componentelor
esenţiale ale sistemului de dezvoltare economică şi socială contemporan (precum difuzarea inovaţiilor şi
convetgenţa tehnologiilor de vârf) a fost realizată de către Marta Christina Suciu în lucrările sale, ca de
exemplu, Economie. Noua economie şi societatea cunoaşterii (Economics. New Economics&knowledge
based society), Editura ASE, Bucureşti, 2002

38
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

ţine de dinamica ocupării populaţiei disponibile. Teoretic, sporirea ratei ocupării

prin creşterea nu,ărului de locuri de muncă stiulează creşterea economică, dar,
există opinii care consideră că, de fapt, extinderea ocupării este, mai curând, o
consecinţă a creşterii conomice decât premisă a procesului de creştere, datorată mai
ales efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor
destinate investiţiilor.
Prin acumularea continuă de cunoştinţe oamenii dobândesc capacitatea de a
crea, iar nivelul calificării creşte continuu. Nu mai este suficient să vorbim de
creşterea cantităţii de muncă utilizată, ci trebuie să adăugăm calitatea acesteia,
dependentă, în primul rând, de calificare şi motivaţie în muncă şi prin
productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.
Aceste evoluţii sunt, în general, subsumate ideii de progres calitativ sl
fsctorului uman, sub influenţa progresului tehnic, motivaţiei în muncă şi cadrului
organizaţional. Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a
unor rezerve teoretic nelimitate, care pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parţial
fără eforturi investiţionale.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman este relevată de
conceptul de capital uman, definit drept “stocul de cunoştinţe profesionale,
deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot conduce o persoană la sporirea
capacităţilor sale creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor”29.
Capitalul uman se acumulează asemănător celui fizic şi depinde de economiile
făcute de familii în vederea investirii în pregătirea profesională.
Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la stucturile
specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional
există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie
de numărul personalului ocupat cât şi de productivitatea şi calitatea specifice
muncii din domeniul respectiv, între care pot exista transferuri de personal motivate
de anumite tendinţe ale pieţei muncii şi care influenţează aportul factorului uman a
creştere ecnomică. În declanşarea acestor procese au un rol deosebit pe termen lung
şi mediu tendinţele tehnico-ştiinţifice reflectate de sistemul de învăţământ şi de

29
Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001

39
EDUCAŢIA – FACTOR DE SCHIMBARE ŞI DE PROGRES ECONOMICO-SOCIAL

cererea de locuri de muncă pentru ramuri şi firme situate pe poziţii tehnologice

avansate.
Deoarece stocul de capital uman este, teoretic, nelimitat, iar omul este
singura fiinţă care îşi poate defini strategia depăşindu-şi limitele prin progres
rezultă că factorul hotărâtor în edificarea dezvoltării economico-sociale durabile îl
reprezintă capitalul uman.
Noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea
tipului de creştere economică, controlul poluării, crearea unui cadru instituţional şi
legislativ adecvat lor şi eficace, sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să
aprofundeze cunoştinţele, sistemul de instrumente economice care să prevină, să
protejeze şi să asigure resursele rare, sistemul de indicatori specifici după care se
apreciază calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.
În acest sens, în abordările recente s-a reliefat noul concept de dezvoltare
umană, definit în sens larg drept “…procesul prin care oamenii au şansa alegerii
dintre mai multe alternative, care să le permită nu numai atingerea unei mai mari
longevităţi, dar şi a unui grad cât mai înalt de cunoaştere şi, respectiv, a unui
standard cât mai decent de viaţă…”30, propunându-se o metodologie specifică de
determinare a unui indice al dezvoltării umane, în care o variabilă semnificativă
este nivelul de instruire31.
O dată cu trecerea la dezvoltarea durabilă, omenirea va intra în era mediului
înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie înlăturate. Aceasta se va realiza
prin modificarea modului de percepere de către oameni a elementelor vieţii. Prin
educaţie, cultură, ştiinţă oamenii pot depăşi un prag perceptual care îi determină să
observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung pentru mai bine. În acest fel,
omenirea se îndreaptă spre o nouă frontieră morală, care ne demonstrează că
problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă, în timp şi spaţiu.
Plasând fiinţa umană în centrul priorităţilor, dezvoltarea durabilă devine un mijloc
de umanizare a progresului economic şi social, pentru distribuirea echitabilă a efectelor
sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare.

30
Human Development Report, 1990, Oxford University Press, p.10
31
Marta Christina Suciu, Probleme ale formării şi ocupării resurselor umane, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2000, p.35

40