ACEST ARTICOL descrie modificările negative din educaţie, care nu pot fi

explicate prin vreo justificare profesională, competentă. Chiar dacă sunt date
motive pentru a le raţionaliza, un scurt rezumat al acestor schimbări, prezentat
într-un context politic mai larg, este alarmant. Faptul că toate au pornit după
căderea Uniunii Sovietice şi toate indică spre o singură direcţie, semnalează un
sabotaj deliberat.

Competiţia ideologică s-a încheiat

Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârşit în 1945. A continuat până la colapsul

Uniunii Sovietice în 1991. Termenul “Răboi Rece” face referire nu doar la cursa
înarmării, ci şi la competiţia ideologică dintre comunism şi capitalism, în care
propaganda politică a jucat un rol major. Ca răspuns la Pactul de la Varşovia,
vestul a creat NATO. Ca răspuns la Drepturile Muncitorului, vestul a promovat
Drepturile Omului. Ca răspuns la programele sociale comuniste, vestul a înfiinţat
propriile reţele de susţinere socială.

Cei care au crescut pe acest continent (America de Nord, n.t.) s-ar putea să nu
înţeleagă concluziile mele. În timp ce trăiam în Polonia, începând cu anii 1950 şi
până la mijlocul anilor 1980, am ascultat regulat emisiunile în poloneză ale Radio
Europa Liberă şi Vocea Americii. Aceste canale propagandistice, finanţate sub
umbrela Congresului S.U., au zugrăvit consistent o imagine a Americii ca un
paradis în care libertatea, democraţia, drepturile omului, asigurarea slujbelor, un
înalt standard de viaţă şi programe sociale excepţionale au permis poporului să
trăiască cu demnitate. “Familii Americane Fericite” a fost cea mai atractivă temă.

De cealaltă parte a Cortinei de Fier, comunismul era condus de “reprezentanţii

clasei muncitoare” şi se presupunea că familiile muncitoare o duc mai bine aici.
Investind în popor, creând un standard al vieţii mai înalt şi condiţii sociale
decente în vest, elitele vestice au înteţit un conflict ideologic în blocul sovietic şi
au inspirat revolte în Europa de Est, care au contribuit la căderea comunismului.

În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, vestul a câştigat războiul şi competiţia

ideologică s-a încheiat. “Restucturarea” a fost prompt implementată şi covorul
magic, vechi de 46 de ani, a început să se înfăşoare înapoi. La fel s-a petrecut cu
asigurarea slujbelor, standardul înalt al vieţii, programele sociale decente, slujbele
cu normă întreagă, concedii plătite, asigurarea slujbelor (repetiţie în textul
original, n.t.), beneficii, democraţia şi accentul pe drepturile omului şi demnitatea
umană în general. Se pare că toate binefacerile de care am beneficiat în anii 1970
şi 1980 nu ne-au fost date dintr-un adevărat sprijin pentru o viaţă decentă a
familiilor muncitoare. Se pare că nu au fost “câştigate” într-o luptă dintre
muncitori şi capitalişti. Mai degrabă, au fost folosite temporar de elite ca arme în
războiul ideologic între vest şi est. Războiul este acum încheiat, şi aşa este şi
“capitalismul cu faţă umană”.

Cultura

“Corpul şi sufletul constituie omul şi tot ceea ce este uman şi poartă

orice fel de relaţie cu omul; toate acestea posedă formă şi conţinut, o
latură internă şi una externă. Deplinătatea vieţii necesită ambele,
deoarece căderea uneia duce la dislocarea întregului. Părţii interne,
spirituale, a vieţii îi aparţin conceptele de Bine (moralitate) şi Adevăr;
corpului, sănătatea şi prosperitatea; suplimentar există categoria
Frumuseţii, comună corpului şi sufletului. Nu există manifestare a
vieţii care să nu aibă o relaţie cu una din aceste categorii, deseori cu
două sau mai multe. Aici îşi au locul fiecare faptă şi fiecare opinie.”
— Prof. Feliks Koneczny, Pluralitatea Civilizaţiilor, 1935.

La începutul secolului al XX-lea, o nouă ştiinţă a luat naştere în Europa.

Dezvoltarea i-a fost permisă pentru trei decade, înainte de a fi clasată şi restrânsă
în instituţii secrete. A fost numită “Istoriosofie” sau Psihologia Istoriei. Unul din
reprezentanţii de frunte ai istoriosofiei a fost prof. Feliks Koneczny de la
Universitate din Vilno.

Koneczny a crezut că civilizaţiile au fost formate de popoare care împărtăşeau

priorităţi comune şi valori culturale comune. El susţinea că modificările istorice
au fost întotdeauna permise de valorile şi priorităţile modificate dinamic.
Activitatea sa s-a concentrat pe aceste valori şi pe cinci domenii ale activităţii
umane în care toate aceste valori îşi au originile şi existenţa. În continuare, un
scurt rezumat al teoriei sale centrale.

Toate activităţile umane pot fi înglobate în cinci domenii existenţiale. Koneczny

le numea Domeniul Adevărului, Binelui, Frumuseţii, Sănătăţii si Prosperităţii. În
acest rezumat vom folosi termeni mai moderni:

1. Domeniul Intelectual - include activităţile pur intelectuale. În acest domeniu

oamenii încearcă să recunoască Adevărul şi să facă distincţia între Adevărat şi
Fals. Activităţile care cad în acest domeniu includ educaţia, cercetarea, ştiinţele şi
toate celelalte surse de informaţii fundamentate pe (elemente) faptice, logică şi
abordare raţională, obiectivă.
2. Domeniul Moral şi Legal - include valorile morale şi reglementările legale. În
acest domeniu, oamenii disting între Bine şi Rău, şi de asemenea între Corect şi
Greşit. Câmpurile aceastei categorii includ religia, obivceiuri tradiţionale şi valori
morale, cât şi întregul ansamblu al ştiinţelor şi activităţilor juridice.
3. Domeniul Emoţional şi Spiritual - include experienţele emoţionale şi spirituale.
În acest domeniu, oamenii disting între cele care le plac şi displac, bazate pe
sentimentele lor, şi experimentează fericire, tristeţe, supărare, frică, iubire, ură,
gelozie, mândrie, ruşine şi împlinire spirituală. Arta, muzica, credinţele
supranaturale, bunul gust, moda, religia, fanatismul, vremurile triste, vremurile
fericite şi multe alte activităţi încărcate emoţional pot fi găsite în acest domeniu.
4. Domeniul Biologic - include toate activităţile care promovează şi protejează un
trai sănătos. Exemple includ producerea hranei, dieta sănătoasă, stil activ de viaţă,
igiena şi mediul curat, cât şi toate serviciile medicale şi farmaceutice.
5. Domeniul Economic - reprezintă toate activităţile care furnizează siguranţa
materială şi bunăstarea.

Folosind exemple concrete, luate din surse istorice, Koneczny a arătat că multe
dintre valorile culturale fundamentale, conţinute în fiecare din aceste cinci
domenii, sunt comune diferitelor civilizaţii. De exemplu, majoritatea civilizaţiilor
recunosc omorul, furtul, minciuna şi înşelaciunea ca fiind Rele şi Greşite. Totuşi,
multe alte valori sunt interpretate diferit. Ceea ce este considerat adevărat într-o
cultură, poate fi considerat fals în alta. De exemplu, descrierile Creaţiei în diverse
tradiţii religioase diferă între ele şi diferă faţă de teoria evoluţiei. Un alt exemplu
este cel al vechii tradiţii indiene a masturbării (masculine) publice, ca o expresie a
extazului religios, care cu greu ar putea fi recunoscută ca “Frumoasă” de vreun
standard cultural sau religios vestic.

Conform lui Koneczny, diferenţele în cadrul unor domenii specifice au un impact

minor asupra culturii, ca un întreg. Ceea ce este mult mai important, este ierarhia
domeniilor însăşi. Pentru a o înţelege mai bine, notaţi cele cinci domenii
existenţiale în ordinea propriilor priorităţi, de la cea mai importantă în viaţă la cea
mai puţin importantă. Observaţi că primul, domeniul de vârf, este excepţional de
important, fiind cel pentru care aţi sacrifica toate celelalte valori, oricând aţi face
alegerea. Chiar dacă diferiţi oameni vor apărea cu priorităţi diferite, şi în
consecinţă vor face alegeri diferite în vieţile lor, cultura la scara unei naţiuni poate
fi definită ca un sistem prevalent al domeniilor existenţiale, de obicei sprijinit de
religiile sau ideologiile locale şi acompaniat de Legea Triplă care guvernează
organizarea clanurilor: Legea Familiei, Legea Proprietăţii şi Legea Moştenirii.
Folosind această clasificare, Koneczny concluzionează că au existat doar între 20
şi 30 de civilizaţii diferite în toată istoria umană. Şapte dintre acestea există încă
şi astăzi.

Cât de importantă este cultura? Naţiunile care au fost şterse de pe hartă ştiu că
păstrarea valorilor culturale, când toate celelalte mijloace de rezistenţă eşuează,
este singura cale de a rămâne puternici şi uniţi. Oamenii în Quebec şi-au păstrat
identitatea naţională pentru sute de ani. Polonia şi-a recâştigat independenţa după
10 generaţii de ocupaţie străină. Cultura este coloana vertebrală a unei naţiuni.
Acesta este motivul pentru care arderea bibliotecilor şi pauperizarea culturii
acompaniază întotdeauna eforturile de ocupare şi asimilare. Rezistenţa şi
patriotismul sunt proporţionale cu gradul de identitate naţională şi culturală.

Am un puternic sentiment că astăzi experimentăm acelaşi fenomen. Este mai bine

camuflat, dar pot vedea multe exemple de distrugere deliberată a culturii
tradiţionale vestice, care este sacrificată pe altarul Noii Ordini Mondiale. De la
căderea Uniunii Sovietice în 1991, suntem martorii uni atac fără precedent asupra
naţionalismului, familiei, religiei, educaţiei, drepturilor omului, mişcării
muncitoreşti şi fiecărei instituţii care promovează patriotismul, gândirea critică şi
solidaritatea socială. Aceasta explică şi de ce “sistemul” susţine
“multiculturalismul” şi alte “tendinţe” moderne, opuse obiceiurilor şi valorilor
tradiţionale. Marea ofensivă pentru deraierea tinerei generaţii în cultura
virtuală şi lumea virtuală de jocuri video şi pe calculator, completează
imaginea.

Rolul statului

Sistemele politice devin “oficiale” şi “obligatorii” pritr-o organizaţie numită

stat. Statele, cu ramurile lor legislativă, executivă şi judiciară, oferă elitelor
mijloace de control care ţin în şah restul societăţii. Manipularea opiniei publice
prin mediile “integrate” şi puternice grupuri de presiune, prin care elitele îşi
asigură sprijinul “reprezentanţilor poporului”, completează imaginea. Acest rol al
unui stat este universal şi se aplică egal atât regatelor, majorităţii aşa-numitelor
democraţii vestice, dictaturilor comuniste sau altora totalitare cât şi statelor
conduse de fundamentalişti religioşi. Denumirea nu este importantă, ceea ce
contează este mecanismul, modul său de funcţionare.
Într-o lume ideală, statul ar promova şi proteja valorile culturale dezvoltate istoric
şi acceptate tradiţional într-o societate dată. Un astfel de stat ar acţiona ca o parafă
“a posteriori”, păzind şi reflectând valorile populare, tradiţiile şi aspiraţiile
majorităţii. În majoritatea cazurilor însă, situaţia este contrară. Statul devine
o unealtă “a priori” folosită pentru implementarea politicilor care servesc cel
mai bun interes al unei forţe externe (o putere străină sau un ocupant), sau
cel mai bun interes al unei minorităţi interne (elita). Aceste politici sunt forţate
asupra majorităţii fără nici o consideraţie pentru fondul istoric şi cultural al
acesteia şi deseori, fără nici o consideraţie pentru obligaţiile democratice oficiale
ale statului însuşi.

Noua Ordine Mondială

Conform multor gânditori progesişti, Noua Ordine Mondială este o încercare, a

elitelor internaţionale, de a monopoliza realitatea noastră politică şi economică la
scară globală. De asemenea, se susţine că include modificări demografice, în
special politicile de depopulare cu scopul reducerii supracreşterii populaţiei lumii.
Implementarea cu succes a Noii Ordini Mondiale ar marca sfârşitul
democraţiei, sfârşitul autodeterminării naţionale, sfârşitul drepturilor
omului şi sfârşitul multor servicii publice (incluzând sănătatea şi
învăţământul).

O anunţare deschisă a acestor schimbări, ar genera aproape sigur proteste masive

şi violente la scară mondială. Acesta este motivul pentru care sunt introduse
gradual, secret şi cu un ridicat grad de dezinformare. Utilizarea puternicelor
grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor,
folosirea unei reţele de activişti postaţi strategic şi utilizarea mijloacelor de
informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea
propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune a necesitat mult
timp şi planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului, dovedeşte
de asemenea prezenţa unei pânze de colaboratori benevoli care au infiltrat
sistemul şi prestează “munca murdară” pentru elite. Deseori este greu de crezut că
elitele au reuşit să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control peste
spectrul combinat al economicului, politicului şi socialului vieţii noastre. Poate
aici îşi au originile scepticismul şi sintagma “teoria conspiraţiei”. Din nefericire,
faptul că toate schimbările indică într-o singură direcţie, exclude posibilitatea unei
coincidenţe. Oportunismul şi conformismul sunt larg răspândite într-o societate
care continuă să se elibereze de orice restricţie, inclusiv valorile morale.
Ca parte a planurilor Noii Ordini Mondiale, toate sursele de valori culturale
independente au fost plasate sub atac. Acestea includ instituţiile familiei şi
bisericii, organizaţiile pentru drepturile omului, muncitorilor şi legii
internaţionale, cât şi multe mijloace tradiţionale de promovare a valorilor morale
(de exemplu, în literatură, artă şi mijloacele de informare). Suntem martorii unor
încercări fără precedent de “deregularizare” a modelului familial tradiţional, a
slăbirii autorităţii părinteşti şi de reducere a timpului de calitate pe care familiile îl
petrec împreună. Observăm subfinanţarea, supraîncărcarea şi zăpăcirea
învăţământului de stat şi a sistemului de sănătate de stat, în încercarea de a le
distruge eficienţa, şi pregătirea terenului pentru privatizare. Observăm închiderea
posibilităţilor recreaţionale accesibile din afara oraşelor pentru familiile
muncitoare, în încercarea de a restrânge masele din clasele de jos la ghetourile
urbane. Suntem martorii eforturilor de reducere a variatelor aptitudini de
supravieţuire şi “meşteşugăreşti”, rezultând în dependenţa mărită a publicului faţă
de serviciile statului şi corporaţiilor. Observăm creşterea costurilor vieţii la nivele
nerezonabile. În consecinţă, observăm scăderea standardului de viaţă şi creşterea
sărăciei, o tendinţă care face imposibilă obţinerea independenţei financiare pentru
majoritatea familiilor muncitoare, o tendinţă care prinde pe viaţă oamenii în
capcana ipotecilor şi împrumuturilor, o tendinţă care subjugă oamenii. Observăm
creşterea sprijinului pentru multiculturalism şi deregularizarea majorităţii
standardelor culturale, morale şi naţionale. Considerând că toate aceste schimări
“restructuralizante” au început să aibă efect imediat după prăbuşirea Uniunii
Sovietice, aceasta, de asemenea, poate fi cu greu văzuta ca o coincidenţă.

Într-o ţară bogată, poporul ar trebui să fie bogat. Un sistem care creşte bogăţia
elitelor pe costul maselor, este un sistem colonial, concentrat pe exploatare. De la
sfârşitul Războiului Rece, oamenii au devenit o altă comoditate.

Familia

Famila o reprezentat întotdeauna unitatea fundamentală a societăţii, cea în care

valorile şi cultura au fost create şi păstrate independent de influenţele politice şi
economice. Dacă distrugeţi modelul tradiţional al familiei şi desfiinţaţi cultura în
comunităţi, abilităţile culturale creative ale populaţiei se vor prăbuşi şi societatea
va deveni dependentă de supraveghetorii politici şi corporatişti.

Mult a fost făcut în ultimii 16 ani pentru a atinge acest scop, inclusiv legi
familiale relaxate şi campanii “eliberatoare” ale mijloacelor de informare în masă.
Poate cea mai serioasă distrugere a modelului tradiţional de familie a venit urmare
a noilor politici de angajare. Mai puţine slujbe cu normă întreagă, reducerea
beneficiilor şi a concediilor plătite şi o siguranţă a slujbelor mai mică au produs
supraîncărcări şi stres. Părinţii muncesc mai lung şi deseori la ore neregulate,
timpul de calitate petrecut în familie scade. Copii sunt educaţi prin desenele
animate de la televizor şi jocurile video, într-o lume virtuală complet ireală,
controlată de corporaţii. Şcolile preiau rolul părinţilor şi introduc variate cursuri
pentru virtuţi/valori/trăsături de caracter, care reduc suplimentar timpul de predare
al subiectelor de învăţat şi pentru a satisface cerinţele planului de învăţământ.

În atmosfera de constantă incertitudine, oportunismul şi conformismul înlocuiesc

integritatea şi valorile tradiţionale. Modelul de familie care obişnuia să păstreze
aceste valori este pe cale de dispariţie.

Educaţia

“Există o campanie în curs pentru a distruge esenţial sistemul

învăţământului de stat împreună cu fiecare aspect al vieţii umane şi
atitudinilor şi gândirii care implică solidaritate socială. Este realizată
prin tot felul de căi. Una este simplu prin subfinanţare. Astfel, dacă
şcolile publice pot fi făcute cu adevărat putrede, oamenii vor căuta o
alternativă. (Pentru) orice serviciu care urmează a fi privatizat, primul
lucru care trebuie făcut este să funcţioneze defectuos, astfel ca oamenii
să spună: “Vrem să scăpăm de el. Nu funcţionează. Să-l oferim
Lockheed”. — Noam Chomsky, Magazinul Progresist, septembrie
1999, pag. 37 –

La scurt timp după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Canalul afacerilor publice

canadiene (CPAC) a televizat o cuvântare oferită liderilor afacerişti din Toronto
de către preşedintele unei bănci canadiene majore. Adresând necesitatea
restructurării, el a menţionat si educaţia. El a afirmat: “Educaţia noastră a depăşit
capacitatea economiei noastre în materie de angajare (a forţei de muncă).” Sensul
scestei afirmaţii este clar: aveam prea mulţi oameni educaţi, economia noastră n-
avea nevoie de ei, nu trebuie să suprainvestim în educaţie. În alte cuvinte:
educaţia noastră era prea bună.

Următorul prim-ministru al guvernului din Ontario, Mike Harris, a înţeles mesajul

şi a efectuat paşi pentru a “repara” sistemul şcolar prin tăierea fondurilor şi prin
implementarea unor schimbări care i-au micşorat permanent eficienţa.
Coincidenţă? Nu cred aceasta. Pentru elite, sistemul de educaţie nu este cu nimic
mai mult decât o fabrică care produce forţă de muncă. În epoca computerizării şi
externalizării, o forţă de muncă bine educată nu mai este necesară, şi nici clasa
mijlocie. Educaţia pentru o mai bună calitate a vieţii nu este susţinută. Oamenii
care ştiu mai multe şi înţeleg mai bine sunt mai greu de manipulat şi mult mai
greu de satisfăcut. Ei ar putea chiar şti cum să se împotrivească sistemului.

Urmează ceea ce a transpirat în şcolile elementare de stat din Ontario, după

prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991:

1. Sistemul de consilii şcolare a fost împuternicit sub conducerea lui Bob Rae
(Ray in textul original, prim-ministru al provinciei Ontario 1990-1995, n.t.) şi
Dave Cooke (ministru al educaţiei 1993-1995, n.t.). Cu intenţia oficială de a oferi
părinţilor mai multă putere de decizie, rolul părinţilor în consiliile şcolare a fost
rapid deturnat şi limitat la variate iniţiative de colectare a fondurilor. Aceste “taxe
de utilizare” ascunse au permis ministerului să taie fondurile şcolilor sub umbrela
“contractului social” şi politicilor consecvente.

2. Un abandonator al sudiilor liceale a devenit ministru al educaţiei în guvernul

Mike Harris (1995-2002, n.t.). John Snobelen (m. ed. 1995-1997, n.t.) însuşi a
recunoscut că a încercat să creeze o stare conflictuală în educaţie. Acest
conflict a fost ulterior utilizat pentru justificarea schimbărilor, cărora altfel
oamenii li s-ar fi opus. Pentru a “repara” problemele închipuite din educaţie,
guvenul a tăiat mai multe fonduri şi a implementat un număr de schimbări
care au avut un impact negativ asupra eficienţei procesului de predare-
învăţare din sala de clasă. Noua programă, noua evaluare şi raportare,
administrare şi organizare în stil afacerist, comercializarea şi birocratizarea,
tăierea cursurilor şi serviciilor de educaţie specială, responsabilităţi şi cerinţe
suplimentar încărcate profesorilor cât şi multe alte “inovaţii” au
supraîncărcat, desumanizat şi pauperizat întregul sistem. Aceste schimbări
continuă să fie susţinute şi noi schimbări sunt implementate sub consecventul
guvern provincial liberal al lui Dalton McGuinty (2003-, n.t.). Se pare că politicile
nu depind de care partid politic este la putere.

3. Cursul de arte industriale a fost eliminat. Ca urmare, elevii nu mai învaţă

cum să utilizeze simple unelte şi maşini. Aceasta micşorează aptitudinile
independente de viaţă şi măresc viitoarea dependenţă a societăţii de serviciile
corporatiste şi de stat.
4. Cursul de studii familiale a fost eliminat. Elevii nu mai învaţă aptitudini
casnice de bază, cu aceleaşi rezultate ca mai sus.

5. Clasele de educaţie specială sunt închise iar serviciile de educaţie specială

limitate. Cu doar 12 ani în urmă, aveam multe servicii de educaţie specială
diferite în Ontario. Existau clase integrale pentru elevi cu învăţare lentă, pentru
retardaţi educabili (ulterior redenumiţi elevi cu dezvoltare întârziată), servicii
pentru elevi cu disabilităţi educaţionale, clase pentru elevi cu probleme
comportamentale, clase integrale pentru elevi talentaţi, asistenţă 1-la-1 şi sprijin
în clasă, cursuri de înlocuire planificată pe bază de retragere. Elevii cu necesităţi
speciale primeau cursuri şi asistenţă la nivelul abilităţilor lor 100 la sută din
timp. Elevii normali primeau cursurile şi instuirea lor 100 la sută din timp.
Gradat, serviciile de educaţie specială au fost “reorganizate” şi elevii cu
necesităţi speciale au fost mutaţi în clase normale, fără nici o asistenţă
suplimentară.

În multe cazuri, profesorii pentru clase normale primesc indicaţii de la profesori

de educaţie specială, cum să modifice cursul, strategiile de învăţare şi tehnicile de
evaluare, dar cursurile de înlocuire regulată şi sprijinul oferit de personalul de
educaţie specială nu mai sunt disponibile. Profesorii trebuie să-şi împartă timpul
între elevii normali şi cei cu nevoi speciale. Deoarece aceasta înseamnă două (sau
mai multe) cursuri diferite şi două (sau mai multe) proceduri de evaluare diferite,
toţi elevii primesc doar jumătate (sau mai puţin) din timpul şi atenţia profesorului.
Capacitatea profesorilor de pregătire a materialelor educaţionale de calitate pentru
elevi este de asemenea micşorată, datorită încărcării ridicate cu sarcini şi timpului
de pregătire redus.

6. Introducerea modelului “nucleu” (“core” în original, n.t.) forţează profesorii să

predea toate materiile conform nivelului clasei şi nu conform materiei
(specializare). În majoritatea ţărilor europene, predarea după materii începe în
clasa a IV-a. În Japonia specializarea începe în clasa a II-a. Este de înţeles că
elevii din ciclul primar (K-3) beneficiază de stabilitatea şi confortul emoţional
oferit de predarea de către un singur învăţător. Aceeaşi explicaţie aplicată ciclului
intermediar (clasele VII-VIII) este absurdă şi dovedeşte incompetenţa sau
sabotajul deliberat al sistemului. Până acum, nu am auzit vre-un motiv
convingător pentru care elevii claselor a VII-a sau a VIII-a să nu beneficieze de
cursurile oferite de profesori specializaţi în materia lor, de profesori care înţeleg
mai bine subiectele pe care le predau şi căaorae le acordă un interes special.
Accentuarea punctelor forte ale profesorilor individuali, ar putea reprezenta de
asemenea o bună pregătire a tranziţiei la mediul din ciclul superior, în care
predarea după materie şi lucrul cu diverşi profesori reprezintă norma.

Este clar, dincolo de orice dubiu, că profesorii specializaţi într-una sau mai multe
materii au mai mult timp să pregătească cursuri mai bune, materiale mai bune
pentru elevi şi mijloace de evaluare mai bune, în special dacă predau aceeaşi
materie câţiva ani consecutiv. Desigur astfel este mult mai eficient, decât să
trebuiască să pregătească zilnic şase lecţii diferite în multiple materii Predarea
după materie permite de asemenea profesorilor să-şi îmbunătăţească cunoştiinţele
şi aptitudinile prin participarea la cursuri de pregătire şi specializare, astfel
dezvoltând o mai bună înţelegere a materiei predate. Datorită timpului insuficient,
o astfel de dezvoltare profesională eficientă nu este posibilă simultan în toate
materiile.

În fiecare an dintre ultimii patru de predare, am fost alocat unui nivel de clasă
diferit şi diferitor materii. Chiar dacă specialitatea mea o reprezintă matematica,
geografia, ştiinţa şi tehnologia şi informatica, în acest an predau engleza, istoria,
geografia, dramaturgia şi dansul. Fiind evident că această situaţie nu favorizează
elevii, mă întreb care sunt priorităţile. De ce consiliile şi şcolile evită să utilizeze
punctele forte ale profesorilor? Ce sens are aceasta? Cunosc mai multe cazuri
similare şi acestea chiar arată ca un element repetitiv care poate fi observat în
întreg oraşul.

7. Încărcarea crescută şi responsabilităţile atribuite fiecărui profesor sub noul

model diferenţiat de instruire, crează o criză practi imposibil de depăşit. Ca
rezultat al modelului orientat pe nucleu şi eliminarea programelor normale de
educaţie specială, profesorii claselor normale trebuie să pregătească şase lecţii
diferite pe zi, fiecare multiplicată în continuare de numărul de modificări necesare
pentru satisfacerea nevoilor elevilor cu educaţie specială. Aceasta înseamnă şi
multiple proceduri de evaluare.

În fiecare clasă, se aşteptă ca elevii să lucreze în grupuri care reflectă nivelele lor
de pregătire şi cursurile individuale trebuie ajustate la aceste nivele. După cum
unul din directori s-a exprimat în scrisoarea sa către părinţi: “Personalul lucrează
diligent la organizarea claselor noastre pentru a oferi cel mai bun program
fiecărui copil. Este important a se observa că în fiecare sală de clasă există elevi
care lucrează la o varietate de nivele de studiu în fiecare materie, conform
punctelor tari, nevoilor şi intereselor individuale are fiecărui elev.”
Ipocrizia acestui model, de altfel atractiv, îşi are originile în faptul că profesorilor
nu li se acordă timp pentru pregătirea zilnică a tuturor acestor minunate programe,
ceea ce în sine este suficient să ducă la inutilitatea modelului. Deoarece
aşteptările sunt nerealiste, întregul model nu va funcţiona, furnizând muniţie
suplimentară celor care vor să privatizeze sistemul.

Modelul de instruire diferenţiată reduce de asemenea şi timpul de instruire per

elev. Timpul de predare al profesorului pentru o lecţie, explicarea temelor şi
ajutorarea elevilor în muncă, este acum împărţit între două şi deseori trei grupe de
elevi diferite. Modelul diferenţiat este uneori folosit pentru justificarea refuzului
de achiziţionare a unui set de manuale pentru întrega clasă. De asemenea, testele
de evaluare formalizate şi prelungite folosite pentru actualizarea nivelelor de
pregătire a tuturor elevilor (denumite DPR) ( Degree Progress Report - Raport de
Evoluţie a Gradului de pregătire - n.t.) reduc suplimentar timpul de instruire.

8. Eliminarea claselor de educaţie specială comportamentală a redus dramatic

timpul de instruire rămas. În trecut, elevii cu probleme comportamentale severe
erau plasaţi în clase integrale cu un raport de până la 10 elevi la un profesor, un
asistent şi deseori un lucrător social. Mulţi dintre aceşti elevi erau sub medicaţie
pentru a-i ajuta să se concentreze asupra sarcinilor şi să le controleze
temperamentul.

În prezent, elevii care dovedesc clar caracteristici comportamentale sunt

repartizaţi în săli de clasă normale cu 20 până la 30 (de elevi) la un profesor.
Urmare repartizării normale, mulţi părinţi trag concluzia că copii lor nu mai
necesită medicamentaţie. În consecinţă, în unele şcoli şi unele săli de clasă,
profesorii sunt nevoiţi să aloce până la 80 la sută din timpul lor unui control, fără
speranţă, al maselor şi cei 20 la sută rămaşi, încercării de a preda (ceea ce nu este
întotdeauna posibil). Se pare că nimănui nu-i pasă de cei 80 la sută dintre elevi
care vor să înveţe. Nimănui nu-i pasă de nivelul de stres din acest mediu de
muncă nesănătos.

Consiliilor de educaţie şi majorităţii directorilor le este teamă să confrunte

părinţii şi să exercite responsabilitatea parentală pentru comportamentul şi
atitudinea copiilor. Datorită lipsei de suport din partea sistemului, profesorii
sunt paralizaţi, deoarece orice intervenţie poate rezulta în false acuzaţii şi
acţiuni disciplinare împotriva lor. Nimeni nu este pregătit să impună eficient
regulamentul şcolar. În cursul carierei mele ca profesor, am îndurat multe
variaţii ale acestei situaţii, la prima mână.
9. Laboratoarele şi cursurile de informatică sunt eliminate. Cu doar câţiva ani
în urmă, şcolile efectuau campanii de colectare a fondurilor în comunităţi, pentru
a achiziţiona calculatoare pentru laboratoarele de informatică. Profesorilor de
informatică şi cursurilor de informatică li se făcea o largă publicitate, deoarce
majoritatea viitoarelor slujbe necesitau cunoştiinţe informatice. Ulterior,
profesorii de informatică au fost debarasaţi şi profesorii bibliotecari au fost
utilizaţi pentru supravegherea activităţii laboratoarelor informatice, ca suplinitori.
Recent, laboratoarele şi cursurile informatice sunt eliminate cu totul. Profesori
normali, dintre care mulţi nu sunt experţi în informatică, vor duce aleator clasele
la laboratorul informatic, după necesităţi. Progresul este obţinut, progresul în
Noua Ordine Mondială, dar nu în educaţie.

10. Bibliotecile şcolare şi programele bibliotecare sunt reduse şi, în unele cazuri,
eliminate. Numărul profesorilor bibliotecari cu normă întreagă se reduce.
Cantitatea şi calitatea cărţilor în bibliotecile şcolare scad. Unii profesori cumpără
personal seturi de manuale pentru câte o clasă, la diverse nivele de dificultate,
pentru elevii lor, dar n-ar trebui să ne aşteptăm la aceasta din partea lor. Aceasta
nu este corect.

11. Fără precedent şi neauzit înainte, nu există un număr suficient de manuale în

şcoli. Anul trecut, am predat ştiinţă şi tehnologie la clasa a VIII-a la o şcoală care
avea 10 manuale pentru patru clase, împărţite la doi profesori diferiţi. Osutăopt
elevi au trecut la liceu “subeducaţi”, deoarece prioritatea şcolii noastre era plata
unui nou laborator de informatică şi urma ca noi manuale să fie în curând
publicate. Noi manuale nu au mai fost publicate şi cursul de informatică este
ciopârţit pe ansamblu, în timp ce vorbim. În actuala mea şcoală este o penurie de
manuale de geografie şi istorie, elevii utilizează atlase care încă arată Uniunea
Sovietică (16 ani mai târziu) şi profesorii nu au destule manuale de predare sau
ghiduri tipărite de predare (BLM, blackline masters, n.t.). Când eram elev, într-o
ţară mică şi săracă, Polonia comunistă cu 50 de ani în urmă, o situaţie ca aceasta
era de neimaginat. Acestea sunt acum şi aici, secolul al XXI-lea, Canada, Noua
Ordine Mondială.

12. Vechile manuale bune sunt înlocuite cu manuale noi şi nu atât de bune. În
timp ce manualele mai vechi includeau informaţii relevante, organizată logic şi
prezentată competent, noile manuale sunt deseori confuze, includ fragmente de
informaţie disparate, cu o metodologie ineficientă şi o grămadă de imagini
colorate. Ele arată bine, în special părinţilor care nu cunosc mai bine, dar calitatea
lor şi utilitatea educţională sunt inacceptabile. Deseori este dificil să convingi cu
aceaste argumente, deoarece profesorii şi administratorii nu sunt obligaţi să se
specializeze în anumite subiecte şi majoritatea educatorilor mai tineri nu-şi
amintesc vechile manuale. Oricum, diferenţa dintre vechile şi noile manuale este
observabilă şi alarmantă.

Probabil, cel mai bun exemplu de materie sabotată este matematica. Vechile
manuale erau bine organizate şi materia era prezentată într-un mod simplu, uşor
de înţeles. Noi concepte şi aptitudini erau derivate logic din concepte şi aptitudini
învăţate înainte, fiecare secţiune includea explicaţia conceptului, definiţii şi
formule relaţionate, algoritmi şi exerciţii pentru a practica aptitudinile şi teme
pentru rezolvarea problemelor, pentru a aplica noile cunoştiinţe în situaţii din
lumea reală.

Noile manuale de matematică prezintă materia folosind tehnica “piramizii

inversate”, în care sunt introduse întâi problemele complexe şi se aşteaptă ca
elevii să descopere conceptele şi aptitudinile de dedesubt. Definiţiile şi formulele
lipsesc de obicei, şi la fel exerciţiile pentru practicarea aptitudinilor fundamentale.
Sunt predaţi noi algoritmi, necunoscuţi părinţilor şi inutil complicaţi. Informaţia
nu este organizată logic şi secvenţial, sunt prezentate informaţii irelevante sau de
mai mică importanţă, în timp ce elemente mai importante lipsesc. Multe exemple
sunt discutate, dar conceptele şi aptitudinile nu sunt prezentate clar. Materia
prezentată astfel conduce la învăţare întâmplătoare şi la învăţarea prin memorare
a unor aptitudini izolate, în locul învăţării prin înţelegere. Materia învăţată astfel
este repede uitată. Doar un procent redus din elevi, excepţional de talentaţi, pot de
fapt beneficia de manualele moderne, cu susul în jos, în cazul în care se acordă
sprijin suplimentar pentru învăţarea conceptelor şi practicarea aptitudinilor.

Pot înţelege de ce editorii, care concurează cu vechile manuale, dezvoltă abordări

“diferite” şi metodologii “diferite”. Totuşi, diferit nu înseamnă mai bine. Ar fi
mai bine, dacă editorii şi-ar concentra, în loc, eforturile pe o profundă înţelegere o
materiei matematice. De asemenea, ar fi mai bine, dacă reprezentanţii
ministerului, care comandă şi aleg manualele pentru şcolile noastre, ar fi mai
competenţi.

De fapt, nu cred că sunt incompetenţi. Bine aţi venit în Noua Ordine Mondială în
educaţie.
13. Numărul crescător de sarcini administrative şi alte cerinţe birocratice duce la
mai puţin timp disponibil profesorilor pentru pregătirea materialelor de studiu şi
lecţiilor şi pentru evaluarea realizărilor elevilor.