Strategii didactice: definiții, delimitări conceptuale

26 decembrie 2017 • Corina Voicu-Popescu • Școala Gimnazială nr. 5, Alexandria (Teleorman) •

România

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele pe care le obținem depind de metodele

folosite. Marii pedagogi au scos în evidență faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe
esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate
realiza  mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.

Metodele sunt instrumente importante aflate la îndemâna profesorului, de a căror cunoştinţe şi

utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor,
particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să
acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator a metodelor şi
procedeelor didactice.[1]

Metodele interactive de grup sunt modalităţi moderne de stimulare a  învăţării şi dezvoltării

personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care generează interschimbul de
idei, de experienţe, de cunoştinţe.

Interactivitatea presupune o învăţare prin comunicare, prin colaborare, produce o confruntare de

idei, opinii şi argumente, creează situaţii de învăţare centrate pe disponibilitatea şi dorinţa de
cooperare a elevilor, pe implicarea lor directă şi activă, pe influenţa reciprocă din interiorul
microgrupurilor şi interacţiunea socială a membrilor unui grup.[2]

Datorită progresului tehnologic şi accesului sporit la cunoaştere şi la resurse, ne putem propune şi

realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi. Trebuie, deci, să ne
modificăm modul în care gândim prezentul şi viitorul educaţiei pe care îl dăm generaţiei următoare
având în vedere aceste aspecte. Nu ne mai putem permite o unitate şcolară “muzeu”, orientată spre
trecut, care pune accent pe cunoştinţe, ci avem nevoie de o şcoală ce-i pregăteşte pe copii pentru
viitor, punând accent pe competenţele sociale şi de comunicare.

Un învăţământ modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea elevilor, dar
şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin
care era un furnizor de informaţii.

În organizarea unui învăţământ centrat pe elev, profesorul devine un coparticipant alături de elev la
activităţile desfăşurate. El însoţeşte şi încadrează elevul pe drumul spre cunoaştere. Elevii înşişi
trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnificaţii. Dacă
elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a predării, învăţarea nu
are loc.[3]

Implementarea unui sistem de management al calității în învățământul preuniversitar reclama deci

necesitatea organizării unui mediu de invatare stimulativ, „interactiv”, care sa faciliteze participarea
elevilor la procesul propriei formări.

Strategiile didactice interactive reprezintă un concept caracterizat de o pluralitate semantică,

pentru a demonstra această afirmație, propunem spre analiză un scurt inventar definițional.

Strategia didactică este:

 „un ansamblu de acțiuni și operații de predare – învățare, în mod deliberat structurate sau
programate, orientate în direcția atingerii, în aceste condiții de maximă eficacitate, a
obiectivelor prestabilite”.[4]
 „o acțiune decompozabilă într-o suită de decizii – operații, fiecare decizie asigurând trecerea
la secvența următoare pe baza valorficării informațiilor dobândite în etapa anterioară. În
 acest sens, strategia devine un model de acțiune care acceptă in initio posibilitatea
schimbării tipurilor de operații și succesiunea lor”.[5]
 „un grup de două sau mai multe metode și procedee integrate într-o structură operațională,
angajată la nivelul activității de predare-învățare-evaluare, pentru realizarea obiectivelor
pedagogice generale, specifice și concrete ale acesteia, la parametri de calitate superioară”.
[6]
 „un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor și elevi în
vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor priceperi și desprinderi,
a dezvoltării personalității umane”.[7]
 „aspectul dinamic, activ, prin care cadrul didactic dirijează învățarea”. [8]

Există o literatură extrem de bogată, accesibilă şi diversificată care pune la dispoziţia educatorilor
sinteze teoretice, dar şi experienţele practicienilor. De aceea vom recurge mai ales la trimiteri spre
problemele esențiale referitoare la metodologia didactică.[9] Desemnează „un mod de abordare a
unei situaţii de instruire“ care permite/ presupune „raţionalizarea conţinuturilor“; determină
„structurile acţionale“; o „combinatorică structurală“ între „metode, mijloace, forme, relaţii, decizia
instrucţională“ şi care vizează „optimizarea instruirii“. Ea depinde de: concepţia pedagogică a
cadrului didactic, obiectivele instructiv-educative, conţinuturile instruirii, tipul de învăţare necesară,
stilul de predare al profesorului, caracteristicile psihosociale ale partenerilor ergonomia spaţiului
instructiv-educativ şi orizontul timpului de instruire (R. Iucu).[10]

Strategiile de instruire sunt elemente complexe ale realităţii pedagogice; ele se clasifică după
criterii diverse (după domeniul activităţilor instrucţionale predominante: cognitive, psihomotorii,
afectiv-motivaţionale, combinatorii; după logica gândirii: inductive, deductive, analogice,
transductive, mixte; după gradul de structurare a sarcinilor de instruire: algoritmice, nealgoritmice,
euristice ş.a.).[11]

Strategiile didactice presupun îmbinarea tuturor elementelor procesului instructiv-educativ în

condiţii/ contexte concrete. Strategia a fost definita ca un mod de combinare si organizare
cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite obiective. Strategia
de predare-învăţare (strategii didactice) este expresia unităţii organice a metodelor, procedeelor,
mijloacelor de învăţământ şi a modurilor de organizare a învăţării (frontal, pe grupe şi individual), în
derularea lor secvenţială pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative.[12]

Strategia didactică este un termen unificator, integrator, care reunește sarcinile de învățare cu

situațiile de învățare, reprezentând un sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și
alte resurse educaționale care vizează atingerea unor obiective. Ea este necesară în orice act
pedagogic, ocupând un loc central în cadrul activității didactice, deoarece proiectarea și organizarea
lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului. Ea este concepută ca un scenariu
didactic complex, în care sunt implicați actorii predării – învățării, condițiile realizării, obiectivele și
metodele vizate. Astfel, strategia prefigurează traseul metodic cel mai potrivit, cel mai logic și mai
eficient pentru abordarea unei situații concrete de predare si învățare. În acest fel, prin proiectare
strategică se pot preveni erorile, riscurile si evenimentele nedorite din activitatea didactică.
Strategiile didactice presupun combinarea (dezirabil optimă) a tuturor elementelor procesului
instructiv-educativ în condiţii/ contexte concrete. În calitate de elemente faptice, metodele sunt
cosusubstanțiale strategiilor. Cu alte cuvinte, strategia nu se confundă cu metoda sau cu
metodologia didactică, deoarece acestea din urmă vizează o activitate de predare-învățare-
evaluare, în timp ce strategia vizează procesul de instruire în ansamblu și nu o secvență de instruire.

Principalele componente ale strategiei didactice sunt:

 sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale

 sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor didactice
 sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate
 sistemul obiectivelor operaționale.

Strategia didactică are următoarele caracteristici:

  implică pe cel care învață în situații specifice de învățare
 raționalizează și adecvează conținutul instruirii la particularitățile psihoindividuale
 creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte componente ale
procesului de instruire
 presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului
instructiv-educativ.

Construirea unei strategii adecvate intereselor elevilor și nivelului lor de pregătire

reprezintă, din acest punct de vedere, o provocare continuă și un efort permanent de
creativitate didactică din partea profesorului.
Strategiile didactice se clasifică după mai multe criterii:

a) Activitatea dominantă în procesul instruirii:

Strategii didactice de predare:

• de prezentare, de urmărire a unor norme, prescripţii, reguli de tip algoritmic, prin expunere,
explicaţie, demonstraţie, programare, exerciţiu;
• de activizare a elevilor în predare, prin intercalarea metodelor şi procedeelor activ-participative, a
muncii independente sau în grupuri mici;
• de combinare a celor două modalităţi de predare, în variate proporţii de asamblare;
• de combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învăţare euristică (de descoperire), prin
metode expozitiv-euristice;

Strategii didactice de învăţare:

• algoritmică:
– prin imitare de modele date;
– prin repetare, exersare, memorare;
– prin cunoaştere concret-intuitivă;
– prin algoritmizare, pas cu pas
• euristică:
– prin observare nemijlocită;
– prin rezolvare de probleme deschise;
– prin experimentare;
– prin dezbateri, dialoguri euristice;
– prin cercetări în grup;
– prin simulare, modelare, aplicaţii;
– prin tehnici de creativitate (prezentate de noi);
• mixtă (prin combinarea celorlalte moduri)

Strategii didactice de evaluare

b) Natura obiectivelor dominante:

• Cognitive;
• Afective;
• Psihomotorii;
• În combinații variate ale acestora;

c) Modul de dirijare a învăţării:

• De dirijare pas cu pas (algoritmice);
• De semidirijare (semialgoritmice);
• De nedirijare (creative).

d) Tipul de raţionament abordat

1. Inductive;
2. Deductive;
3. Transductive;
4. Analogice;
5. Combinate

Folosirea unor strategii de tip euristic, similare cercetării ştiinţifice a dat rezultate bune în planul
însuşirii temeinice a cunoştinţelor, al formării priceperilor, deprinderilor etc. Puşi în ipostaza unor
mici cercetători, elevilor le face plăcere să redescopere adevăruri ale ştiinţei, confirmând sugestia pe
care o făcea Rousseau în lucrarea Emil sau despre educaţie.

Sub fiecare metodă de predare stă ascunsă o ipoteză asupra mecanismului de

învăţare al elevului (Mircea Maliţa).
Educatorii trebuie să se preocupe de găsirea unor metode şi procedee variate adaptate diferitelor
situaţii de instruire în care elevii vor fi puşi. Pe baza metodelor pe care le stăpânește, educatorul va
încerca noi metode de predare. Este loc în acest domeniu pentru manifestarea imaginaţiei şi
creativităţii didactice, cu efecte pozitive nu numai asupra elevilor, ci şi asupra dascălului.

Învăţământul românesc se confruntă şi cu nota sa predominantă de teoretizare, chiar

cu tendinţe de supraîncărcare informaţională.
De aceea, efortul educatorilor trebuie canalizat în direcţia operaţionalizării cunoştinţelor, care va
conduce la o creştere a interesului şi motivaţiei elevilor pentru diferite domenii ale cunoaşterii, îi va
pregăti mai bine pe aceştia din perspectiva integrării în viaţa socială.[13]

Referințe:
1. Otilia Pacurari (coord.), Strategii didactice inovative, Bucuresti, Editura Sigma, 2003, p. 46.
2. Ibidem.
3. Ibidem, p. 54.
4. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006, p. 276.
5. Dan Potolea, Profesorul și strategiile conducerii învățării, Bucuresti, Editura Academiei,  1989, p.
144.
6. Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura didactică și pedagogică, 1998,
p. 422.
7. Ioan Nicola, Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Aramis, 2003, p. 441.
8. Marin Manolescu, Elemente structurale ale curriculumului școlar, semnificații și interacțiuni.
Aplicații, Iași, Editura Polirom,  2008,p. 193.
9. psihopedagogie.blogspot.com.
10. Romița Iucu, Instruirea Școlară. Perspective teoretice și aplicative, Iași, Editura Polirom, 2008, p.
86.
11. Ibidem, p. 120.
12. Dan Potolea, op. cit., p. 146.
13. Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative și complementare, Iași,  Ed. Polirom, 2008, p. 34.
14. Iacob, Ionela-Gina. Studiu comparativ între metodele tradiționale și moderne utilizate în procesul
de predare-învățare. În: EDICT- Revista educației, nr. 3/2018.