Doroftei Alexandra Livia

Anul al II-lea
Facultatea de Litere
Studii Literare

Pedagogia Platonică

Platon se remarcă ca o figură marcantă a Antichității, fiind considerat în prezent un

arhitect al culturii pentru contribuțiile sale nu doar în plan filosofic, ci și în planul pedagogiei
teoretice și speculative. Obiectivul său este universal, reușind să străbată toate nivelurile
esențiale: de la educație până la transmigrația sufletelor, de la structuri mitologice până la
reflecții filosofice. De aceea, se spune că precursorii săi, „nu au făcut altceva decât să adune
firmituri de la Banchetul lui Platon”1, deci se preia și să continue ideologia sa.

Una dintre cele mai notabile creații platoniciene este însă „Republica”, ale cărei ecouri se
resimt și acum, în conștiința europeană, un proiect idealist ce viza reașezarea întregii existențe
umane. Din această perspectivă, sistemul de educație fondat de Platon stă la baza acestei
„cetăți ideale” fiind totodată o condiție sine-qua-non a unui bune funcționări a societății
umane. Vom încerca astfel să demonstrăm cum pedagogia platonică ce figureză în
„Republica”, se îndepărtează de filonul idealist, abstract, utopic și își dovedește utilitatea
practică.

Plecând de la afirmația lui Nicolae Sacalis-Calata, putem înțelege mai clar care este rolul
pe care îl ocupă Platon în istoria culturii și cum s-ar traduce obiectivele sale educaționale:

„orice mare pedagogie presupune o filosofie și orice filosofie presupune o mare pedagogie este mai
adevărată decât în cazul lui Platon decât în cazul oricărui alt învățat, pedagog sau filosof. De ce? Pentru că
Platon filosofează pentru a face educație și face educație pentru a filosofa (...) Și din această perspectivă Platon
este cel mai mare educolog și educocrat din istoria omului (...) pentru că face din educație și învățământ cea
mai importantă întreprindere umană, așa cum, peste secole, vor face (...) Comenius sau Dewey.”2

Geniul pedagogic al lui Platon se va manifesta odată cu înființarea instituției denominată

„Academia”. Această școală va hotărî în mod definitiv evoluția intelectuală a omului antic
dar și a celui modern, întrucât Academia va sta la baza ideii de universitate, din zilele noastre.
El pune astfel bazele celei mai nobile elite, elita minților omenești, a educocraților și a
educocrației.

Până la Platon mai existaseră alte instituții precum școala lui Isocrates, a lui Georgias,
Antisthenes și a altor sofiști, însă acestea erau centrate pe figura unui singur profesor, pe când
academia este concepută ca o școală cu un curriculum ce presupune mai multe obiecte de
învățământ, predate de mai mulți profesori. Iată, deci o schimbare semnificativă în domeniul

1
Nicolae Sacalis-Calata, „Pedagogia culturii de la Homer la Platon. Fundamentele culturii europene”, Editura
Paideia, București, 2005, p 383
2
Op cit, p 379
educației, ce prilejuiește fondarea primei societăți autentice de învățare, cu mai bine de două
milenii în urmă.

După ce pune bazele academiei, Platon își continuă traseul pedagogic prin „Republica”,
care:

„este înainte de toate, o construcție interioară, o cetate psihologică, un lăcaș al sufletului și un fel de terapie,
destinată să-i redea omului sănătatea și încrederea în sine, și, ce este mai important, să restabilească în el
rațiunea de a fi și de a exista ca ființă umană”3

Dincolo de acest aspect, proiectul rămâne un reper incontestabil pentru sistemul

educațional actual, întrucât promovează o serie de principii și valori care, dacă sunt puse în
practică, realizează o eficientizare a procesului instructiv-educativ.

O modalitate structurală prin care Platon își consolidează opera este dialogul care are un
dublu rol. În primul rând, dialogul presupune un schimb de idei, formal sau informal ce invită
la un periplu pe care îl fac personajele cu mintea, „pornind din cetatea Atenei și îndreptându-
se cu fiecare nouă definiție, cu fiecare nou raționament și cu fiecare iluminare poetică și
inițiere dialectică în noua cetate”4.

De asemenea, dialogul este o tehnică educologică și inițiatică ce amintește de maieutica

socratică, întrucât reprezintă o învățătură pe care generația vârstnică a lui Socrate și Cefalus

doresc să o împărtășeasca cu noile generații de tineri neofiți precum Glaucon și Adimantes.

„Republica”, cunoscută drept cetatea educației, cetatea ideală sau incoruptibilă

funcționează pe baza unei serii de virtuți foarte bine delimitată în cartea lui Valentin Mureșan:

„Înțelepciunea: Cetatea e înțeleaptă în virtutea capacității sale de a judeca în mod corect

grație cunoașterii de care sunt apți toți paznicii. Ea e, așadar, înțeleapta grație a unei părți
foarte mici a ei, constând din cei ce posedă o asemenea cunoaștere, anume conducătorii.
Vitejia: Vitejia cetății e legată de clasa auxiliarilor și a soldaților. Ea e abilitatea de a
păstra o opinie corectă cu privere la cele de care trebuie să-ți fie teamă, opinie la care ajungi
prin educație și antrenament
Cumpătarea: Nu ține de o anumită parte a cetății, ci de cetate ca întreg. Ea constă dintr-o
armonie și un acord cu privire la cine trebuie să conducă
Dreptatea înseamnă a face ceea ce-ți aparține(one’s own task) ”5

În ce măsură sunt aceste principii funcționale și cum le putem demonstra utilitatea practică?
Un astfel de exemplu de „bună conduită” apare prefigurat în partea a IV-a a Republicii, în
care sunt prezentate limitele unui sistem democratic, în care masele au libertate absolută și
ajung să își piardă reperele morale:

3
Nicolae Sacalis-Calata, „Pedagogia culturii de la Homer la Platon. Fundamentele culturii europene”, Editura
Paideia, București, 2005 p 393
4
Op cit, p 396
5
Apud N White în Valentin Mureșan, „Comentariu la Republica lui Platon”, Editura Metropol, București, 2000, p
192
„Uite cum tatăl se învață să ajungă egal cu copilul și să se teamă de fii, fiul învață să fie egal cu tatăl,
nemaiavând nici rușine, nici teamă de părinți , spre a fi liber. Metecul devine egal cu cetățeanul și cetățeanul cu
metecul și la felm se întâmplă și cu străinul ”6
Așadar, în opinia lui Platon un astfel de sistem dezarticulat de oligarhie, care nu e clădit pe
principii solide, nu poate duce la nimic altceva decât la anarhie. Deși această mentalitate
autocrată propusă de filosof poate fi considerată în sistemul educațional actual depășită, se
dovedește totuși mult mai eficientă decât alte încercări care au la bază idei precum: „Copilul
nu este format de educator, nu este modelat, ci se formează singur. El este tatal adultului”
Astfel, la Platon, educaţia este asimilată cu însuşi procesul dialectic, adică demersului
ştiinţific sau filozofic ca proces de formare şi orientare a fiinţei către cunoaşterea ştiinţifică, în
sensul antic al termenului.
A cunoaşte şi a învăţa sunt două faţete ale aceluiaşi proces de eliberare care conduce la
înţelepciune. Ideea de Bine este cea care alimentează actele noastre făuritoare de bine dar care
niciodată nu ating perfecţionarea ideii. Noi ne raportăm la valoare tocmai pentru că nu o
atingem nicicând. Platon propune un prim sistem pedagogic în cadrul căruia educaţia capătă
un caracter instituţional statal având obligaţia să adune şi să reţină copiii în internate speciale.
În concepţia lui Platon, educaţia nu poate avea finalităţi sau obiective universale,
nediferenţaite. Fiecare individ sau clasă socială pretinde un tratament separat, conform unei
diviziuni a activităţilor şi unei întrupări a potenţialurilor. Platon determină două mari laturi ale
educaţiei: educaţia intelectuală şi educaţia fizică. Educaţia intelectuală se va realiza prin
intermediul aşa-numitei Arte a Muzeelor (artele, dar şi ştiinţele, meseriile, ocupaţiile
artizanale). A doua componentă a educaţiei, cea fizică, se va realiza cu ajutorul gimnasticii.
Educaţia fizică trebuie să prevină îmbolnăvirile, să întărească organismul, să-l menţină în
formă. Subliniem faptul că Platon recomandă ca gimnastica să se adreseze în primul rând
sufletului şi apoi trupului. Educaţia fizică este un exerciţiu curativ şi recuperator pentru mine.
Platon proclamă egalitatea sexelor în materie de educaţie, tinerele fete dispunând de forme de
educaţie ca şi băieţii. Fetele fac gimnastică, înoată ca băieţii şi sunt chemate să apere cetatea.
Platon formează şi o definiţie:
“Buna educaţie este cea care dă corpului şi sufletului toată frumuseţea, toată perfecţiunea de
care sunt capabile”. În lucrarea “Legile”, Platon susţine ideea realităţii etapizate, pe vârste a
educaţiei după cum urmează: între 3 şi 6 ani, educaţia se va face prin jocuri, sau relatarea unei
legende; de la 6 până la 10 ani, se introduc exerciţiile de călărie şi trasul cu arcul; 10-13 ani,
copilul este iniţiat în tainele scrisului şi cititului; 13-16 ani-instrucţia prin intermediul artei
muzelor (matematici, dans, cânt); 16-20 ani-pregătirea militară; 20-30 ani-pregătirea
filozofică; 30-35 ani – formarea competenţei; după 35 ani - îndeletnicirea cu sarcini se stat;
după 50 ani-funcţia de conducător al statului.
Având în vedere considerentele, putem conchide, că Platon este unul dintre cei mai de
seamă reprezentanți ai pedagogiei culturii, întrucut ideile sale au stat la baza formării
societății actuale, și deoareve încă ne putem raporta la o mare parte din pricipiile sale expuse
în „Republica”.

6
Platon, „Republica”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p 373
 Bibliografie

 Nicolae Sacalis-Calata, „Pedagogia culturii de la Homer la Platon.

Fundamentele culturii europene”, Editura Paideia, București, 2005
 Platon, „Republica”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986
 Valentin Mureșan, „Comentariu la Republica lui Platon”, Editura Metropol,
București, 2000