Iorga Iulia-Hanora

Masterat Studii Literare, anul I

Povestea reginei Yamlika, domnița de sub pămînt, abordată conform

unor concepte ale teoreticienilor Tzvetan Todorov,

Wayne Booth și Gérard Genette

Am ales să abordez secțiunea numită Povestea reginei Yamlika, domnița de sub pămînt,
care face parte din numeroasele povești aparținând Cărții celor o mie și una de nopți, analizând,
conform unor concepte ale teoreticienilor Tzvetan Todorov, Gérard Genette și Wayne Booth,
toate poveștile care se leagă de aceasta, atât povestea-cadru de bază, căreia această secțiune i se
subordonează, cât și poveștile care sunt inserate în ea.

Privind conceptele aparținând teoreticianului Tzvetan Todorov, le-am aplicat pe cele de

sens și interpretare1, poveste(fabulă) și discurs(subiect)2, repetiție(cu subordonatele ei, care sunt
asemănarea, care derivă direct din repetiție și o confirmă, antiteza și paralelismul) 3, predicate de
bază(dorința, comunicarea, participarea)4, regulă de derivare(regula de opoziție, care se referă la
predicatul refuzului sau respingerii, opus celui dorinței, și la predicatul acceptării sau
compromisului, opus celui al refuzului și în acord cu cel al dorinței, și regula pasivului, ce arată
reciprocitatea unor sentimente sau acțiuni ale personajelor)5, existență și aparență6, transformare
personală7, regulă de acțiune8, timp al narațiunii(referitor la raportul dintre timpul fabulei și
timpul discursului unei povești)9, deformare temporală(care este strâns legată de inserție și de
alternanță)10, timp al scriiturii și timp al lecturii 11, aspecte ale narațiunii(ce se referă la
perspectivele narative utilizate în toate poveștile abordate, mai mari sau mai mici, citate aici de

1
Tzvetan, Todorov, „Categorii ale narațiunii”, în Poetică și stilistică: orientări moderne, prolegomene și antologie
de Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu, trad. de Sorin Alexandrescu, Irina Badescu, Corneliu Barborica, București,
Univers, 1972, pag. 370-371.
2
Ibidem, pag. 372.
3
Ibidem, pag. 373-374.
4
Ibidem, pag. 379-380.
5
Ibidem, pag. 380.
6
Ibidem, pag. 381.
7
Ibidem, pag. 382-383.
8
Ibidem, pag. 383-385.
9
Ibidem, pag. 386.
10
Ibidem, pag. 387-388.
11
Ibidem, pag. 388-389.
către J. Pouillon și pe Henry James) 12, modalități ale narațiunii(relatare și reprezentare, care țin de
vorbirea personajelor și a naratorului, de obiectivitate și subiectivitate în limbaj) 13, și încălcare a
ordinii(cu subordontele ei, care sunt încălcarea în cadrul poveștii, încălcarea în discurs și
încălcarea ca criteriu tipologic)14. Privind conceptele aparținând teoreticianului Wayne Booth, le-
am aplicat pe cele referitoare la tipurile de naratori(dramatizat/nedramatizat, conștient de
sine/inconștient de sine și creditabil/necreditabil) și la comentariul naratorului. Privind conceptele
aparținând teoreticianului Gérard Genette, le-am aplicat pe cele referitoare la perspectivele
narative combinate.

Secțiunea numită Povestea reginei Yamlika, domnița de sub pămînt15, este intercalată în
cea de bază, care cuprinde atât evenimentele tuturor povestirilor relatate de către Șeherezada
regelui Șahriar, cât și evenimentele anterioare și ulterioare acestora, referitoare la istoria
sultanului Șahriar și la relația sa cu Șeherezada 16, iar în această secțiune sunt intercalate mai
multe povești mai mici, precum cea referitoare la peripețiile tânărului Belukia, pe care domnița
Yamlika i-o spune lui Hassib, când acesta vine la ea 17, cea referitoare la istoria și obârșia
neamului regelui Sakhr și la zămislirea lumii, pe care regele Sakhr i-o spune lui Belukia,
intercalată în aceasta din urmă18, și cea referitoare la peripețiile tânărului Janșaș, pe care i-o spune
Janșaș lui Belukia, numită Povestea frumosului flăcău trist19, intercalată, de asemenea, în
povestea care se referă la pățaniile lui Belukia.

Privind sensul acestei opere, sistemul superior în care aceasta este inclusă este Cartea
celor o mie și una de nopți, formată din poveștile pe care Șeherezada i le spune regelui Șahriar
pentru a-l fascina și a-l convinge pe acela să nu o decapiteze, cu care această poveste intră într-o
strânsă relație. Sensul ei este de a releva întâmplări care s-au petrecut în spațiul oriental asiatic în
vremurile străvechi, pe când oamenii mai credeau în existența unor divinități precum ginnii și
efriții. Cât privește interpretarea acesteia, ea poate diferi în funcție de epoci și de critici.

Privind conceptul de poveste sau de fabulă, acesta arată ceea ce s-a petrecut efectiv, atât
în povestirea-cadru de bază, care le are ca personaje pe Șahriar și pe Șeherezada, în care este
inclusă și secțiunea numită Povestea reginei Yamlika, domnița de sub pămînt, cât și în secțiunea
aleasă și în poveștile incluse în ea, cea care înfățișează peripețiile lui Belukia, în cea în care
regele Sakhr îi dezvăluie lui Belukia istoria și obârșia neamului său și zămislirea lumii, inclusă în
aceasta, și în Povestea frumosului flăcău trist, ce redă peripețiile tânărului Janșaș.

12
Ibidem, pag. 389-394.
13
Ibidem, pag. 392-394.
14
Ibidem, pag. 396-400.
15
Cartea celor o mie și una de nopți, vol. 6, trad. de H. Grămescu, București, Editura Minerva, 1972, pag. 101-171.
16
https://www.scribd.com/doc/116161726/33689394-1001-de-nopti-v0-9-pdf, pag. 5-19;
https://www.scribd.com/document/104777466/15-O-Mie-Si-Una-de-Nopti-Vol-15, pag. 291-293.
17
Cartea celor o mie și una de nopți, vol. 6, trad. de H. Grămescu, București, Editura Minerva, 1972, pag. 110-158.
18
Ibidem, pag. 126-130.
19
Ibidem, pag. 131-157.
 Privind conceptul de discurs sau de subiect, acesta se referă la modul în care cititorul a
luat cunoștință de cele petrecute în toate poveștile legate de secțiunea aleasă, Povestea reginei
Yamlika, domnița de sub pămînt.

Povestea-cadru de bază, în care se încadrează și această secțiune, îl are ca narator pe cel

care adună și colportează toate povestirile din Cartea celor o mie și una de nopți, preluând
punctele de vedere ale tuturor naratorilor poveștilor cuprinse în această carte, reproducând atât
evenimentele relatate în ele de către diverse personaje, cât și maniera în care acestea le povestesc,
având rolul unui așa-zis narator deghizat, iar ca naratari, doar pe cititori. Acest narator este cel
care stabilește ordinea tuturor povestirilor, mai mari sau mai mici, din Cartea celor o mie și una
de nopți și ne face să vedem acțiunea prin ochii celorlalte personaje. În terminologia lui Wayne
Booth, avem aici de-a face cu un narator dramatizat, comentând evenimentele în manieră
proprie20, idee sugerată de către citatele „Și se minună, și zise”, „Când văzu ceea ce văzu, mințile
sultanului Șahriar își luară zborul din capul lui; și îi spuse fratelui său Șahzaman”, „De spaimă,
sultanul Șahriar îi spuse fratelui său, sultanul Șahzaman”, „La atare spuse, cei doi frați se
minunară până peste marginile minunării și își ziseră unul altuia”, „Șahrazada (...) când a isprăvit
povestea aceasta s-a ridicat în picioare și, sărutând pământul, a spus”, „Șahrazada i-a luat și i-a
pus dinaintea împăratului și, sărutând pământul, a spus” și „Și atunci, împăratul a început să
plângă și i-a luat pe copii la piept, și a spus”, conștient de sine, de faptul că povestește, mai ales
preluând cele spuse de către alți povestitori în trecut 21, idee sugerată de citatul „Se povestește – ci
numai unul Allah este atotștiutor și atotînțelept, și atotputernic, și atotiertător – că, între toate câte
s-au scurs și s-au perindat din vechimea vremilor și în curgerea veacurilor și a clipelor, a fost
odată un sultan”, și creditabil, deoarece el dezvăluie tot ce știe despre personajele sale, acționând
în concordanță cu standardele operei, ale autorului implicat 22, idee sugerată în primul rând de
către cuvântul înainte al Cărții celor o mie și una de nopți, prin citatul „Căci chiar dintre atari
învățături au fost scoase poveștile numite O mie și una de nopți, cu toate întâmplările de
pomenire și toate pildele câte se cuprind în ele.” 23 Comentariul naratorului24 se remarcă tot în
cuvântul înainte al Cărții celor o mie și una de nopți, în citatul „Și apoi: istorisirile celor de
demult să fie de învățătură celor de acum, așa ca oricine să vadă întâmplările prin care nu el, ci
alții au trecut; atunci el va cinsti și va cântări cu luare-aminte vorbele neamurilor apuse și ceea ce
li s-a întâmplat lor, și se va chivernisi” 25, acesta arătând rolul(scopul) scrierii poveștilor, care este
unul didactic, îndemnându-i pe cititori cum să recepteze poveștile, și anume ca pe învățături și
lecții de viață, și anticipând reacția și opinia cititorilor acestor povești, considerând că aceste
povești sunt deosebit de utile și îndeamnă pe oricine la reflectare asupra propriei sale vieți,
învățând din experiența personajelor lor.26

20
Wayne C. Booth, Retorica romanului, în românește de Alina Clej și Ștefan Stoenescu, pref. de Ștefan Stoenescu,
București, Univers, 1976, pag. 196-198.
21
Ibidem, pag. 200.
22
Ibidem, pag. 204.
23
https://www.scribd.com/doc/116161726/33689394-1001-de-nopti-v0-9-pdf, pag. 4.
24
Wayne C. Booth, op .cit., pag. 2.
25
https://www.scribd.com/doc/116161726/33689394-1001-de-nopti-v0-9-pdf, pag. 4.
26
Wayne C. Booth, op. cit., pag. 254.
 Povestea reginei Yamlika, domnița de sub pămînt, ce redă peripețiile lui Hassib, îi are ca
narator pe Șeherezada și ca naratar pe regele Șahriar. Acest narator este cel care stabilește ordinea
tuturor povestirilor intercalate în ea, și anume cea referitoare la peripețiile lui Belukia, cea a lui
Sakhr și cea referitoare la peripețiile lui Janșaș și ne face să vedem acțiunea prin ochii
personajelor tuturor acestor povestiri. Șeherezada este un narator deghizat și pentru că le preia
acestor personaje punctele de vedere, dar și pentru că este pusă de către Șahriar să povestească. În
terminologia lui Booth, avem aici de-a face cu un narator dramatizat, idee sugerată de către
citatele „La cuvintele acestea, mama lui Hassib, plină de bucurie, îi cumpără pe dată un măgar”,
„Hassib, măcar că era tare tulburat, se apropie”, „regina Yamlika, întorcîndu-se către Hassib, îi
grăi”, „Hassib, care își iubea nespus de mult mama și soția, răspunse”, „Hassib cugetă o clipă și îi
spuse mamei sale”, „Hassib însă, amintindu-și jurămîntul făcut, răspunse”, „Hassib, topit, spuse”,
„La cuvintele acestea, buimăcitul Hassib zise”, „Vizirul zîmbi și zise”, „Îl privi pe Hassib cu
ochii plini de mustrare și îi spuse” și „Hassib se apropie de regină, care îi spuse în șoaptă, așa ca
să nu fie auzită decît de el”, conștient de sine, cu rol de colportor, știind că povestește evenimente
spuse de către alții, idee sugerată de citatele „Se povestește că odată, în vechimea vechilor și în
trecutul vîrstelor și al veacurilor, a fost, printre înțelepții Greciei, un înțelept care se numea
Danial” și „Și-aceasta-i, o, preafericitule rege, spuse mai departe Șeherezada, povestea lui Hassib,
fiul lui Danial, și a reginei Yamlika, domniței de sub pămînt”, și creditabil, deoarece povestește
tot ce știe, cu detalii, idee sugerată de către citatul „Văzînd așa, Hassib nu șovăi o clipită, se
strecură prin deschizătură și ajunse într-o hrubă lungă, dinspre capătul căreia venea acea lumină.
Merse prin hrubă vreme de un ceas și ajunse și ajunse la o ușă grozav de mare, făcută din oțel
negru și avînd o închizătoare de argint cu o cheie de aur. Deschise ușa aceea și se văzu deodată
sub cer deschis, pe un țărm de lac, la poalele unei coline de smarald”. Citate precum „Și-atîta cu
ele!” și „Și-atîta cu ei!”, pot exprima, totuși, și caracteristici ale unui narator creditabil, făcându-
ne să înțelegem ideea că naratorul are de spus doar atât, dar și caracteristici ale unui narator
necreditabil, ducând cu gândul la ideea că acesta nu dorește să spună mai mult despre acele
personaje. Citatele „Așa că, am de gînd să-ți povestesc (...) o poveste ce-ți va sluji de învățătură”
și „De altminteri, mai am încă atîtea întîmplări minunate să îți povestesc, încît cea a regelui
Belukia și a frumosului flăcău trist au să ți se pară niște biete întîmplări de toată ziua” 27, au rolul
unor comentarii ale naratorului, deoarece arată că acesta încearcă a-l determina pe ascultător să-și
formeze o viziune asupra celor relatate, în ideea modelării convingerilor sale, și faptul că ea are
un scop didactic.

Povestea referitoare la peripețiile tânărului Belukia îi are ca naratori pe regina Yamlika și,
în același timp, pe Șeherezada, care preia punctul de vedere al reginei, reproducând atât
evenimentele spuse de aceasta, cât și modul de a le povesti, și ca naratari, o dată pe Hassib, ce o
ascultă pe Yamlika, și altă dată, pe Șahriar, ce o ascultă pe Șeherezada. Ca narator, Yamlika este
cel care stabilește ordinea tuturor povestirilor, și anume cea a lui Sakhr și cea referitoare la
peripețiile regelui lui Janșaș, și ne face să vedem acțiunea atât din prin proprii săi ochi, fiind și ea
participantă la acțiunea din povestea sa, cât și prin ochii celorlalte personaje, ale povestirilor ce se
intercalează în ea, cea a lui Sakhr și cea a lui Janșaș. Yamlika este un așa-zis narator deghizat,
deoarece le preia acestor personaje punctele de vedere și deoarece se simte nevoită să
27
Ibidem, pag. 225.
povestească întâmplările lor. În terminologia lui Booth, se remarcă aici un narator dramatizat,
idee sugerată de citate precum „La priveliștea aceasta, Belukia și Offan, cuprinși de o sfială
adîncă, nu cutezară să mai facă un pas”, „Belukia se apropie de el, îl salută cu prietenie și îi
spuse”, „Tînărul își ridică privirile triste către Belukia și îi spuse, cu lacrimi în ochi”, „Se așeză
pe piatra de marmoră (...) și, spre a-l încuraja să vorbească, îi povesti toate prin cîte trecuse și el”
și „Tăcu apoi un răstimp, își șterse lacrimile și, cu fruntea sprijinită în mînă, începu astfel
minunata istorisire”, conștient de sine, de faptul că povestește ceva, idee sugerată de citate ca
„Așa că, am de gînd să-ți povestesc (...) o poveste ce-ți va sluji de învățătură” și „De altminteri,
mai am încă atîtea întîmplări minunate să îți povestesc” și creditabil, idee sugerată de citate
precum „După ce tînărul Belukia și înțeleptul Offan mă părăsiră (...) ajunseră la țărmul Întîiei
Mări, și acolo se așezară pe pămînt și începură șă-și frece de zor talpa picioarelor și gleznele cu
sucul pe care-l strînseră în borcan. Pe urmă se ridicară și porniră, la început cu multă sfială, pe
mare (...).” Citatul „Și se așeză pe piatra de marmoră (...) și îi povesti toate prin cîte trecuse (...)
Ci nu este de folos să le mai înșirăm acum”, poate duce cu gândul la o necreditabilitate a
naratorului, însă se subînțelege faptul că s-a povestit înainte tot ce trebuia.

Povestea referitoare la originea și istoria neamului regelui Sakhr și la zămislirea globului

îi are ca naratori pe regele Sakhr, pe Yamlika, ce îi preia punctul de vedere lui Sakhr,
reproducând atât evenimentele pe care i le spune regele Sakhr lui Belukia, cât și maniera în care i
le spune, și pe Șeherezada, care, la rândul ei, le preia punctele de vedere atât Yamlikăi, cât și lui
Sakhr, reproducând evenimentele pe care le spune fiecare și maniera în care fiecare le povestește,
și ca naratari, o dată pe Belukia, care îl ascultă pe Sakhr, altă dată pe Hassib, ce o ascultă pe
Yamlika, și altă dată, pe Șahriar, ce ascultă ceea ce-i spune Șeherezada. Acest narator ne face să
vedem acțiunea prin ochii altor personaje. În terminologia lui Booth, avem aici de-a face cu un
narator nedramatizat28, deoarece înregistrează toate evenimentele precum o cameră de luat vederi,
fără a le comenta, conștient de sine, de faptul că povestește, idee sugerată de citatul „Iată, o,
Belukia, repede și pe scurt povestită, istoria și obîrșia noastră, precum și zămislirea globului”, și
creditabil, prin faptul că Sakhr povestește în amănunt evenimentele de la Facerea Lumii, precum
și felul cum a luat naștere neamul din care el provine, idee sugerată de citate ca „Întîiul tărîm al
focului l-a numit Gehannam și, în gîndul lui, l-a menit făpturilor răzvrătite și nepocăite. Pe cel de-
al doilea tărîm l-a numit Lazi, căci l-a săpat în genune, și l-a menit tuturor. (...)” Citatul „Nu te
minuna, așadar, că ne vezi mîncînd așa, de vreme ce vița noastră se trage dintr-un leu și o
lupoaică. Spre a-ți da o pildă despre puterea pîntecelui nostru, am să-ți spun că fiecare dintre noi,
în fiecare zi, înfulecă zece cămile și douăzeci de oi”, are rolul unui comentariu al naratorului, cu
scopul a-i explica ascultătorului anumite lucruri, de care s-ar putea mira, și a-l sfătui pe acesta
cum să reacționeze la receptarea celor spuse.

Povestea referitoare la peripețiile tânărului Janșaș, numită Povestea frumosului flăcău

trist, îi are ca naratori pe Janșaș, pe Yamlika, ce îi preia punctul de vedere, ea reproducând, de
asemenea, evenimentele spuse de către acesta și maniera în care el i le istorisește lui Belukia, și
pe Șeherezada, care le preia punctele de vedere atât Yamlikăi, cât și lui Janșaș, reproducând
evenimentele pe care le spune fiecare și maniera în care fiecare le relatează, și ca naratari, o dată
28
Ibidem, pag. 196-198.
pe Belukia, ce îl ascultă pe Janșaș, altă dată, pe Hassib, ce o ascultă pe Yamlika, și altă dată, pe
Șahriar, ce o ascultă pe Șeherezada. Yamlika este și aici un narator deghizat, deoarece le preia
punctele de vedere personajelor și este nevoită să povestească istoria lui Janșaș. În terminologia
lui Booth, aici avem de-a face cu un narator dramatizat, ce comentează evenimentele, idee
sugerată de citate ca „Atunci, încurajat de înfățișarea lor, mă apropiai de ei cuviincios și le
spusei”, „Atunci toți cei aflați acolo mă priviră fără a-mi răspunde, iar cel care părea să fie șeicul
lor îmi spuse, prin semne doar, fără să rostească o vorbă”, „șeicul evreilor se apropie de mine și
mă întrebă, tot numai prin semne”, „el îmi răspuse la salut cu bunăvoință”, „Atunci bătrînul
întinse mîna către mine, mă ridică și îmi spuse” și „El ne rugă să ne așezăm și, întorcîndu-se către
gingașa Șamsa, îi spuse”, conștient de sine, de faptul că povestește, idee sugerată de citatul
„povestea mea este atît de ciudată și de nemaipomenită, încît, de-ar fi scrisă cu acul în colțul
dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură mîntuitoare pentru acela ce ar citi-o cu înțelegere”,
care are și rolul unui comentariu al naratorului, care exprimă scopul didactic al poveștii sale și
încearcă a influența reacția ascultătorului, și creditabil, oferind multe detalii despre ceea ce
relatează, idee sugerată de citate ca „Atunci eu îmi mărturisii dorința de a o înfățișa și eu la rîndu-
mi pe soția mea părinților mei, în țara mea. Pe urmă, regele puse să se facă un jeț de o lățime și de
o lungime atîta de mare, încît putea cuprinde pe treptele lui două sute de ginni bărbați și două sute
de ginni femei. Noi doi ne suirăm în jeț, iar cele patru sute de ginni bărbați și femei, ce se aflau
acolo pentru a ne sluji, ședeau în picioare pe trepte, în vreme ce o întreagă oaste alcătuită din alți
ginni slujeau de purtători ai jețului.”

Privind conceptul de repetiție, referitor la logica acțiunii și la personajele acestor povești,

se remarcă ideea de asemănare sau așa-zisă oglindă, cea de antiteză sau de deosebire și cea de
paralelism. În ceea ce privește asemănarea, aceasta constă în faptul că personajele principale ale
celor trei povestiri, referitoare la peripețiile lor, Hassib, Belukia și Janșaș, constituie așa-zise
oglinzi, întrucât toți sunt fiii unor persoane foarte importante, de mare influență în societate, care
își doresc ca ei să fie preocupați de știință, Hassib fiind fiul lui Danial, om foarte învățat, iar
Belukia și Janșaș fiind fii de regi, primul, al unui rege care provenea din neamul lui Bani-Israil,
iar celălalt, al regelui Tigmos, domn peste Bani-Șalan și peste Afganistan, și toți trec prin
întâmplări neobișnuite și dificile. În altă ordine de idei, în cazul tuturor celor trei este prezent
motivul unei scrieri destul de semnificative, de care depinde mult existența lor, cu conținuturi
orientate în viitor, de care eroii sunt influențați. Mai mult decât atât, fiecăruia dintre cei trei i se
prezice un viitor anume, însă condiționat de o alegere proprie, cei trei având dreptul la liberul
arbitru, despre Hassib spunându-se că va trăi mulți ani, ajungând foarte învățat și bogat, dacă va
reuși să scape de o mare primejdie, ce îi amenință tinerețea, lui Belukia îi este dat de înțeles de
către domnița Yamlika, atunci când vine la ea cu bătrânul Offan, că nu va reuși să dobândească
inelul multdorit, deoarece nu îl va mai dobândi nimeni după Soliman, iar lui Janșaș îi este interzis
de către moșneagul la care ajunge după ce este lăsat de către pasărea bătrânului evreu înșelător, să
deschidă ușa camerei căreia îi aparține cheia de aur. Un alt element care ține de asemănare constă
în faptul că atât Danial, tatăl lui Hassib, cât și regele care se trăgea din neamul lui Bani-Israil,
tatăl lui Belukia, doreau ca fiii săi să se preocupe de știință, considerând-o deosebit de folositoare
în viață. Un alt element care ține de repetiție este acela care privește apariția numelui Soliman în
poveștile referitoare la pățaniile lui Belukia și Janșaș, putând fi vorba despre același Soliman,
profet al lui Allah, care domină, în mod indirect, destinele celor două personaje. În ceea ce
privește conceptul de antiteză, aceasta se remarcă între Hassib, care nu se arată preocupat de
știință și are noroc în viață, și fiecare dintre ceilalți doi tineri, Belukia și Janșaș, care sunt foarte
dornici să dobândească știința înaintașilor lor și sunt lipsiți de noroc. O altă deosebire între
Hassib și ceilalți doi constă în faptul că scrierile pe care le văd ei conțin posibilitatea ca aceștia să
devină regi și îi influențează în mod direct, deoarece ei le văd înainte de anumite evenimente
semnificative, pe când scrisoarea pe care o găsește Hassib la sfârșitul poveștii conține ideea
deșertăciunii oricărei științe și o profeție și îl influențează în mod indirect, fără ca el să știe,
deoarece el reușește să ia în stăpânire palatul vizirului fără a dobândi vreo știință a tatălui său,
orice știință dovedindu-se, în cazul său, inutilă.

Ținând seamă atât de elementele comune, cât și de cele diferite, se constată un anumit
paralelism privind atât firele conducătoare ale intrigii, referitor la destinele celor trei personaje,
care trec fiecare prin multe peripeții greu de îndurat, între care există și asemănări, și deosebiri,
cât și anumite formule verbale, prezente în scrierile găsite de către aceștia, în circumstanțe
asemănătoare. În ceea ce privește paralelismul formelor verbale, acesta se constată între foaia pe
care o citește Hassib la sfârșit și pergamentul pe care îl găsește Belukia printre comorile tatălui
său, în conținuturile acestora vorbindu-se despre lucruri ce se vor petrece în viitor, dar și între
pergamentul pe care îl găsește Belukia și inscripția de pe stâncă, citită de către Janșaș, cu conținut
referitor la ideea ca fiecare dintre aceștia să devină rege și la indicațiile și posibilitățile care li se
oferă pentru a deveni sau nu. Un exemplu pentru prima situație este reprezentat de citatele „Orice
știință este deșartă, căci vin vremile cînd alesul lui Allah are să arate oamenilor izvoarele
înțelepciunii. Acela se va numi Mahomed. Cu el și cu tovarășii lui și cu dreptcredincioșii lui fie
pacea și binecuvîntarea pînă la sfîrșitul veacurilor!”, din foaia lui Hassib, și „Acela care dorește
să ajungă stăpîn și domn peste oameni, duhuri, păsări și animale, nu va avea decît să găsească
inelul pe care profetul Soliman îl poartă pe deget, în Insula celor Șapte Mări (...) Acela care vrea
să găsească inelul trebuie să meargă mai întâi în împărăția de sub pămînt a reginei Yamlika. Și
dacă are el să fie atîta de norocos încît să izbutească a lua inelul, va putea nu numai să
stăpînească toate făpturile văzute și nevăzute, ci și să pătrundă pe Tărîmul Negurilor și să bea apă
din Izvorul Vieții, cel care dă frumusețe, tinerețe, știință, înțelepciune și viață fără de sfîrșit”, din
pergamentul lui Belukia. Un exemplu pentru cea de-a doua situație este reprezentat de citatul
aparținând pergamentului lui Belukia și citatul „O, tu, cel prins acuma, și pe care ursita te-a
aruncat pe acest tărîm spre-a te face regele maimuțelor, de vrei să scapi de a fi rege și să fugi,
două drumuri ți se deschid înainte pentru a scăpa (...) Eu, Soliman ben-Daud, am scris acestea,
spre mîntuirea ta!”

Privind predicatele de bază, se constată existența unor predicate verbale precum dorința,
comunicarea și participarea, dar și a unor predicate ce derivă din acestea, precum refuzul sau
respingerea și acceptarea sau compromisul, care apar în cazul tuturor personajelor semnificative
ale fiecărei povești.

Ca exemple referitoare la dorință, se remarcă dorința lui Hassib de a pleca de la Yamlika,

pentru a-și revedea mama și soția, dorința lui Belukia de a intra în posesia inelului profetului
Soliman, dorința lui Janșaș de a deschide camera interzisă cu cheia de aur, dorința lui Janșaș de a
o vedea pe Șamsa fără mantie și de a-i vorbi și dorința Samșei de a-și revedea părinții.

Cât privește comunicarea, în niciuna dintre cele trei povești, în general nu este vorba
despre una realizată în confidență, ci doar despre una realizată în mod direct, prin dialog, și în
mod indirect, metaforic, în momente semnificative ale vieții celor trei personaje, prin cele trei
scrieri, și anume foaia pe care o citește Hassib la sfârșit, cu rol de sfat și de înștiințare a viitorului,
pergamentul pe care îl găsește Belukia printre comorile tatălui său, ce poate fi interpretat ca
îndemn al tatălui către Belukia să pornească în călătorie pentru a dobândi inelul, încercându-și,
astfel, curajul, și inscripția pe care o găsește Janșaș, pe stâncă, cu rol de înștiințare privind situația
în care se afla el când ajunsese în acea zonă, conținând posibilitatea de a alege. Un exemplu de
comunicare realizată în confidență ar putea fi aceea dintre Janșaș și bătrânul cel bun, la care
ajunge după ce suferă înșelătoria bătrânului evreu, în momentul în care el devine îndrăgostit de
Șamsa și dorește ca aceasta să fie a lui, idee sugerată de citatele „Îți mulțumesc, taică, ci eu n-am
să mă mai întorc la părinții mei, dacă n-am s-o mai pot vedea pe tînăra fată care mi-a vorbit”, ce
arată dorința lui Janșaș de a o revedea pe fată, și „Văd că ți-e arsă inima de dragostea pentru cea
mai frumoasă dintre ele, și am să-ți arăt mijlocul de a o vedea iară”, ce surprinde replica
bătrânului, care dorește să-l ajute pe Janșaș în acest sens.

Ca exemple referitoare la participare, termen a cărui realizare s-ar face prin ideea de
ajutor, se poate menționa ajutorul pe care i-l dă regina Yamlika lui Hassib, atunci când îl ajută să
scape de vizirul cel rău, prin faptul că îi dă o sticlă cu o băutură otrăvitoare, pentru a-l ucide pe
vizir, cel pe care i-l dă Offan lui Belukia în lunga sa călătorie, făcută pentru a căuta inelul
norocos, cel pe care regele Sakhr i-l dă lui Belukia pentru a-l aduce în țara sa, ca răsplată pentru
că i-a ascultat povestea privitoare la originile și istoria neamului său, și ajutorul pe care i-l dă
bătrânul lui Janșaș, învățându-l ce să facă pentru a convinge fata să se apropie de el, atunci când
îl vede îndrăgosit de Șamsa, deghizată în porumbiță, pentru ca acesta să o cunoască și să ajungă
la inima ei.

Ca exemple referitoare la refuz sau respingere, ce se construiește prin regula de derivare,

în opoziție cu ideea de dorință, se remarcă refuzul reginei Yamlika de a-l lăsa pe Hassib să plece,
refuzul reginei Yamlika de a-i lăsa pe Belukia și pe Offan să plece în căutarea inelului norocos,
încercarea lui Janșaș de a rezista ispitei care îl îndemna să descuie ușa camerei interzise cu cheia
de aur, refuzul Samșei de a i se înfățișa lui Janșaș fără mantie și de a-i vorbi față în față și lipsa de
dorință a lui Janșaș de a străbate drumul periculos până la părinții fetei.

Ca exemple referitoare la acceptare sau compromis, care se construiește tot prin regula de
derivare, în opoziție cu ideea de refuz sau respingere și în concordanță cu ideea de dorință, se
remarcă acceptarea din partea reginei Yamlika de a-l lăsa pe Hassib să-și revadă familia,
acceptarea din partea reginei Yamlika de a-i lăsa pe Belukia și pe Offan să întreprindă călătoria în
insula în care se află inelul, căderea în ispită a lui Janșaș, prin descuierea camerei interzise de
către bătrân, acceptarea de către Șamsa să i se înfățișeze și să-i vorbească lui Janșaș față în față și
acceptarea de către Janșaș a călătoriei la Palatul de Diamante, cu toate că drumul până acolo era
foarte anevoios.
 În ceea ce privește regula pasivului, care este tot una dintre regulile de derivare, aceasta se
aplică exact doar în cazul a două personaje din toate cele trei povești, și anume Janșaș și Șamsa,
care se iubesc reciproc, Janșaș iubind-o pe Șamsa, dar în același timp fiind iubit de către ea, după
ce ei reușesc să se cunoască bine și se căsătoresc.

Privind existența(esența) și aparența, un exemplu în acest sens este reprezentat de

comportament bătrânului evreu din povestea lui Janșaș, care prima dată pare a dori să-l ajute pe
Janșaș, promițându-i o roabă în urma îndeplinirii unei munci, lucru care ține de aparență, și care
apoi nu dovedește acest lucru, deoarece întreprinde o acțiune ce are ca scop colectarea unor pietre
prețioase din munții acelei zone, în urma căreia Janșaș este lăsat singur în acei munți, tânărul
fiind nevoit să caute adăpost în altă parte, lucru care ține de esență. Prin urmare, se subînțelege că
Janșaș realizează faptul că munca ce consta în dăruirea pietrelor prețioase bătrânului evreu nu
avea, de fapt, o răsplată, acela doar folosindu-l în scopul de a le dobândi, idee sugerată de citatele
„Cînd însă vrusei să cobor, văzui că nu era acolo nici o cărare pe care să-mi pot pune piciorul. Și
îl văzui pe bătrînul evreu încălecînd pe catîrul lui și îndepărtîndu-se grabnic, ca să piară din
vederea mea. Eu atunci, deznădăjduit cu desăvîrșire, începui să-mi plîng soarta și mă hotărîi să
cercetez în ce parte ar fi mai bine să mă îndrept.”

Privind transformarea personală, aceasta se constată cel mai mult în povestea referitoare
la peripețiile lui Hassib, eroul ei ajungând dintr-un om simplu, un tăietor de lemne, neștiutor de
carte, într-un om bogat și învățat ce reușește a lua în stăpânire palatul vizirului cel rău, prin
ajutorul domniței Yamlika, ce îl răsplătește cum se cuvine pentru fidelitatea sa de a-i ține
jurământul, și care își exprimă cu dragoste dorința de a cunoaște învățăturile tatălui său, pentru a
putea cârmui mai bine împărăția.

Privind regulile de acțiune, un exemplu semnificativ este cel din povestea referitoare la
peripețiile lui Janșaș, privitor la relația de dragoste dintre Janșaș și Șamsa. În acest caz, regula de
acțiune se referă la axa dorinței, prin reflectarea acțiunilor personajelor care sunt îndrăgostite
unul de celălalt, Janșaș fiind îndrăgostit de Șamsa și încercând să acționeze în așa fel încât și el să
fie, la rândul lui, iubit de către ea, cerându-i ajutor bătrânului în acest sens. Prin urmare, Janșaș
face exact cum îi spune bătrânul, se ascunde între copaci, așteaptă venirea tuturor celor trei
surori, deghizate în porumbițe, în havuz, le ia penele acestora când ajung, fata se teme de el în
momentul în care penele îi sunt luate, el nu se lasă înduplecat să-i dea mantia fetei atunci când i
se cere, pentru a-și respecta promisiunea față de bătrân, dar îi respectă dorințele ca ea să se
întoarcă la surorile ei, cât timp ele se acoperă, și să își poată lua și ea câteva pene pentru a nu-și
arăta tânărului întreg trupul, iar ea ajunge să-l respecte și să-l iubească, luând decizia de a se
căsători cu el. Privind regula care se referă la demarcația clară dintre existență și aparență, aceasta
se aplică tot în această poveste, în acest context, Janșaș iubind-o pe Șamsa la nivelul existenței,
dar nu și la cel al aparenței, iar fata, devenind conștientă de această iubire, va acționa în favoarea
acestei iubiri, și nu în defavoarea ei, apreciind sentimentele tânărului și dorindu-l și ea, la rândul
ei. În ceea ce privește regula referitoare la participare, aceasta se remarcă tot în acest context al
acestei povești, fiind vorba despre relațiile de prietenie care ajută la formarea unei relații de
dragoste, agenții fiind Șamsa, Janșaș și bătrânul, tinerii Janșaș și Șamsa având fiecare o relație de
prietenie foarte bună cu bătrânul, Șamsa, în momentul în care devine conștientă că relația de
prietenie dintre Janșaș și bătrân este la fel de bună ca și relația de prietenie dintre ea și bătrân,
lăsându-se înduplecată și începând să îl respecte pe Janșaș și să nutrească sentimente de iubire
profundă față de acesta. Privind regula referitoare la comunicare, aceasta se aplică tot în acest caz
din această poveste, însă tânărul nu își schimbă niciodată confidentul, și anume pe bătrân,
deoarece el are o mare încredere în acesta în a-i spune toate sentimentele față de fată și nu are
absolut nimic să îi ascundă privind iubirea pe care o simte pentru aceasta.

Privind conceptul de timp al narațiunii, este vorba despre raportul dintre timp și fabulă,
din fiecare dintre povestirile menționate, care diferă de la poveste la poveste.

Povestirea-cadru relatează evenimentele petrecute înainte ca Șeherezada să înceapă a-i

spune poveștile regelui Șahriar în cele o mie și una de nopți, surprinzând motivul pentru care
regele decisese să răpească și mai apoi să ucidă în fiecare noapte câte o fecioară, și anume acela
că fata pe care regele Șahriar, împreună cu fratele său, Șahzaman, o găsiseră în pădure când
merseseră împreună la vânătoare, îl păcălise pe efritul care o furase în noaptea nunții, ea ieșind
din cutia în care acela o închisese, cei doi trăgând concluzia că femeia este înșelătoare, și
evenimentele de după relatarea acestor povești, ce arată unirea și pacea deplină dintre Șahriar și
Șeherezada. Timpul fabulei acestei povestiri se constituie din reuniunea matematică a tuturor
timpilor fabulelor povestirilor pe care le spune Șeherezada cu timpul în care se desfășoară
evenimentele care le încadrează, ce se petrec înainte și după relatarea acestora, iar timpul
discursului acestei povești este de o mie și una de nopți, așa cum o afirmă și titlul cărții. Raportul
dintre timpul fabulei și timpul discursului este, în acest caz, imens, în doar o mie și una de nopți
fiind relatate evenimente care s-au petrecut din illo tempore și până aproape de prezentul regelui
Șahriar și al Șeherezadei.

Povestirea referitoare la regina Yamlika, domnița de sub pământ, pe care o spune

Șeherezada, relatează întâmplările prin care trece Hassib, fiul lui Danial, unul dintre înțelepții
Greciei, care pleacă, împreună cu tovarășii săi, în munți, pentru a tăia lemne, și ajunge la regina
Yamlika, în urma căderii într-o groapă pe care el singur o sapă în peșteră, părăsit de către
tovarășii săi, iar apoi pleacă de la aceasta și ajunge la familia lui, apoi la regele Karazdan, după ce
îndură multe nedreptăți, iar timpul acestei fabule nu este precizat cu exactitate și nici nu poate fi
dedus clar, fiind ilustrat de către citate, cu rol de indici temporali, precum „Or, peste cîteva zile,
soția lui Danial aduse pe lume un băiețel”, „Cînd copilul împlini vîrsta de cinci ani (...) ci el
petrecu ani în șir fără să facă vreo ispravă și ajunse la vîrsta de cincisprezece ani fără a fi învățaț
vreo buche”, „Or, într-una din zile (...) fură prinși de o furtună”, „mîncînd și bînd cele mai
minunate bunătățuri în fiece zi”, „Merse prin hrubă vreme de un ceas și ajunse la o ușă grozav de
mare”, „Ci nu peste mult se iviră (...) alte patru femei-șarpe”, „Așa că, dacă ai de gînd să-ți
petreci o săptămînă sau două printre noi (...) am să-ți povestesc (...) o poveste ce-ți va sluji de
învățătură”, „Soarele amurgea în zare cînd Hassib ajunse pe ulița lui”, „După ce se mai potoliră
oleacă, Hassib le ceru vești despre tăietorii de lemne”, „A doua zi, mama lui Hassib nu pregetă să
facă așa”, „Într-o zi, ducîndu-se la prăvălie (...) trecu prin fața hammamului așezat la intrarea
sukului” și „Și trăi așa în fală și bogăție mulți ani, avînd vreme să învețe și a citi și a scrie.” Însă
timpul fabulei acestei povești se constituie, de fapt, nu din suma, ci din reuniunea matematică
dintre timpul acesteia, timpul fabulei poveștii referitoare la peripețiile lui Belukia, timpul fabulei
poveștii spuse de regele Sakhr lui Belukia și timpul fabulei poveștii tânărului Janșaș. Este vorba
despre o reuniune matematică, și nu despre o sumă, în determinarea timpului fabulei poveștii
spuse de către Șeherezada, deoarece între timpul fabulei poveștii referitoare la Belukia și timpul
fabulei poveștii spuse de către Janșaș pot exista suprapuneri în timp, acțiunile lui Belukia și cele
ale lui Janșaș putând fi desfășurate în același timp. Timpul discursului acestei povești este de 21
de nopți, fiind intercalată între cea de-a trei sute cincizeci și treia noapte și cea de-a trei sute
șaptezeci și treia noapte. Raportul dintre timpul fabulei și timpul discursului este tot deosebit de
mare, deoarece în 21 de nopți sunt povestite întâmplări care s-au petrecut în mai mult de 15 ani.

Povestirea referitoare la peripețiile lui Belukia, și anume a fiului unui rege din neamul lui
Bani-Israil, spusă de către Yamlika lui Hassib, deîndată ce el ajunge la ea, sub pământ, relatează
peripețiile prin care a trecut acesta în călătoria pe care a făcut-o în Insula celor Șapte Mări,
împreună cu Offan, pentru a lua, în scopul de a domni peste toată lumea, inelul pe care Adam i l-
a dăruit profetului Soliman, iar timpul fabulei sale este de cinci ani. Timpul discursului acestei
povești este de opt nopți, întrucât este relatată între cea de-a trei sute cincizeci și șasea noapte și
cea de-a trei sute șaizeci și treia noapte. Raportul dintre timpul fabulei și timpul discursului, în
acest caz, este destul de mare, întrucât în opt nopți sunt relatate fapte ce s-au petrecut în 5 ani.

Povestirea referitoare la istoria și originea neamului regelui Sakhr, intercalată în cea

referitoare la pățaniile lui Belukia, are o fabulă nedeterminată, deoarece acțiunile prezentate în ea
se petrecuseră în momentul Facerii Lumii, în momentele ancestrale, în illo tempore, ea având ca
indici temporali doar sintagmele „la începutul vremurilor, Allah Preaînaltul a zămislit Focul și l-a
închis într-o sferă”, „A întemeiat pe urmă și cel de al treilea tărîm”, „Pe urmă a hotărnicit cel de-
al cincilea tărîm”, „După ce a isprăvit, a săpat o hrubă uriașă”, „Pe urmă, Allah a poruncit lui
Khallit și lui Mallit să se împreune”, „Cînd au ajuns mari, unul dintre ei (...) a fost luat în seamă
de către cel Preaînalt”, „Ci mai tîrziu, de cînd cu nesupunerea lui față de oriînduielile lui Allah
(...) a fost aruncat în cel de-al patrulea tărîm” și „în fiecare seară și în fiecare răsărit de ziuă,
amestecă dibaci vopselile ușoare cu care colorează cerurile în zori de zi și în scăpătat de noapte”.
Timpul discursului acestei povești este de aproape trei nopți, întrucât este relatată între cea de-a
trei sute șaizeci și una noapte și cea de-a trei sute șaizeci și treia noapte. Raportul dintre timpul
fabulei și timpul discursului acestei povești este remarcabil, chiar imposibil de cunoscut, fiind
povestite în aproximativ trei nopți lucruri care s-au petrecut în illo tempore, într-o perioadă de
timp nemenționată și de nedeterminat.

Povestirea referitoare la peripețiile lui Janșaș, care este inclusă în aceea care le privește pe
cele ale lui Belukia, relatează întâmplările prin care acel tânăr, pe nume Janșaș, fiul regelui
Tigmos, ajunge la mormântul unde îl întâlnește pe Belukia, ajuns aproape de țara sa, venind din
Insula celor Șapte Mări, iar timpul fabulei ei este neprecizat exact și nu are o posibilitate de
deducere, ci ni se face cunoscut prin intermediul unor citate, cu rol indici temporali, ca „umblam
de trei zile prin păduri”, „Și-așa furăm tîrîți toată noaptea (...) Și goana ținu la fel toată ziua și
noaptea următoare”, „Valurile ne purtară așa pînă a doua zi”, „să ne întoarcem la palat, unde
dormirăm pînă dimineața”, „După o zi și o noapte de umblet, ajunserăm înaintea unui munte înalt
și negru”, „Dar n-apucarăm să străbatem nici măcar cale de o zi, că și auzirăm pămîntul
tremurînd sub noi”, „pe urmă mă cufundai în somn pînă mîine dimineața (...) Cînd mă deșteptai,
pornii la drum și umblai zile în șir (...) Or, eu intrai în oraș chiar într-o zi de sîmbătă”, „că mă și
simții ridicat în văzduhuri și, în cîteva clipe, fusei lăsat jos pe pămînt”, „pornii drept înainte, la
întîmplare, și rătăcii așa vreme de două luni”, „Șezui acolo multă vreme, așteptînd să se întoarcă
fetele”, „După care ne culcarăm laolaltă, îmbrățișați (...) Dimineața, Șamsa se deșteptă înaintea
mea”, „nu peste mult mă lăsă jos, la o mică depărtare de intrarea Palatului de Diamante”, „în
două zile străbăturăm o distanță de doi ani de umblet”, „și peste un răstimp destul de scurt
avuserăm pavilionul nostru și grădina noastră, unde trăirăm peste măsură de fericiți”, „După un
an petrecut în felul acesta (...) soția mea Șamsa vru să vadă iar pe tatăl și pe mama ei”, „și
călătorirăm cu mare spor, străbătînd în fiecare zi o întindere de lună de cale (...) Or, într-o zi,
poposirăm chiar în Jocul acesta de-aici, să ne petrecem noaptea” și „Și atîta de mult timp rămăsei
așa, că toți mă socotiră și pe mine mort”, ce indică trecerea timpului în călătoria întreprinsă de
către Janșaș. Timpul discursului poveștii relatate de tânărul Janșaș este tot de opt nopți, fiind
relatată între cea de-a trei sute șaizeci și treia noapte și cea de-a trei sute șaptezecea noapte.
Raportul dintre timpul fabulei și timpul discursului are o valoare relativ mare, întrucât sunt
povestite în opt nopți evenimente ce au avut loc într-un timp care înseamnă aproximativ un an,
două luni și câteva zile.

Deformarea temporală se remarcă din plin în Povestea reginei Yamlika, domnița de sub
pămînt, întrucît este folosită foarte des tehnica povestirii în ramă sau a povestirii încadrate într-o
altă povestire, procedeul folosit aici fiind inserția, și anume subordonarea unei povești față de
alta. Astfel, această secțiune este inserată, alături de alte și alte povestiri, în povestea-cadru de
bază, ale cărei personaje sunt Șahriar și Șeherezada, iar în această secțiune este inserată povestea
referitoare la peripețiile lui Belukia, în care sunt, la rândul lor, inserate povestea spusă de către
Sakhr lui Belukia, referitoare la originea și istoria neamului său și a zămislirea lumii, și povestea
spusă de către Janșaș lui Belukia, referitoare la peripețiile sale. Privind refacerea ordinii
temporale a tuturor evenimentelor povestirilor care se leagă de secțiunea numită Povestea reginei
Yamlika, domnița de sub pămînt, prima dată s-au petrecut evenimentele relatate în povestea spusă
de către regele Sakhr, și anume în illo tempore, apoi s-au petrecut evenimentele relatate în
poveștile referitoare la peripețiile lui Belukia și la peripețiile lui Janșaș, care pot fi simultane, iar
apoi s-au petrecut evenimentele din povestea referitoare la regina Yamlika și la peripețiile lui
Hassib, apoi s-au petrecut evenimentele poveștii-cadru de bază, ale cărei personaje sunt Șahriar și
Șeherezada. Cât despre procedeul alternanței, se poate vorbi despre întreruperea unei povești,
pentru câteva momente, pentru a relua firul alteia, ce se remarcă în cazul mai multor perechi de
povești. Una dintre aceste perechi este cea formată din povestea-cadru de bază, care le are ca
personaje pe Șahriar și pe Șeherezada, și povestea referitoare la regina Yamlika și la peripețiile
lui Hassib, idee sugerată de către citatul, cu rol de laitmotiv, ce apare la finalul fiecărei nopți din
întreaga carte, „Cînd povestea ajunse aici, Șeherezada văzu zorii mijind și tăcu sfioasă.” O altă
pereche este cea formată din povestea referitoare la regina Yamlika și la peripețiile lui Hassib,
spusă de către Șeherezada, și povestea referitoare la peripețiile lui Belukia, spusă de către
Yamlika, remarcându-se dorința reginei Yamlika de a-i povesti lui Hassib, în timp ce-i relatează
peripețiile lui Belukia, cum arată împărăția ei de la poalele muntelui Caucaz, și citate care arată,
revenirea la povestea ce redă peripețiile lui Hassib, prin întrerupere, în timp ce sunt relatate
evenimentele care se referă la Belukia, precum „Regina Yamlika se opri aici din povestit, curăță
o smochină pe care i-o întinse tînărului Hassib, mîncă și ea o smochină, și zise (...) Atunci
domnița cea de sub pămînt povesti mai departe” și „Și de-atunci nu mai am nicio știre despre el!
(...) Cînd regina Yamlika, domnița de sub pămînt, isprăvi de povestit tînărului Hassib, fiul lui
Danial cel învățat, povestea lui Belukia și a tînărului flăcău trist (...) adunarea se ridică.” O altă
astfel de pereche este cea formată din povestea referitoare la peripețiile lui Belukia și cea
referitoare la peripețiile lui Janșaș, cea din urmă fiind integrată celei referitoare la peripețiile lui
Belukia, citatul ce arată alternanța fiind „Tăcu apoi un scurt răstimp, își șterse lacrimile și, cu
fruntea sprijinită în mînă, începu astfel această minunată istorisire” și „Mai stătu cu el vreme de
un ceas, încercînd să-l hotărască a-l însoți în împărăția lui, spre a schimba aerul și priveliștea (...)
Atunci fu nevoit să-l lase.”

Privind timpul scriiturii(enunțării) și timpul lecturii, acestea sunt două concepte, care se
asociază temporalității proprii personajelor, dar care aparțin unui plan diferit de al acesteia.
Timpul enunțării devine un element literar din momentul în care el este introdus în poveste,
privitor la cazul în care naratorul vorbește despre propria sa narațiune, despre timpul pe care îl are
la îndemână pentru a scrie sau a povesti. 29 Timpul enunțării din povestea-cadru de bază, care le
are ca personaje pe Șeherezada și pe Șahriar, nu este precizat, cel din povestea referitoare la
peripețiile lui Hassib și la regina Yamlika, de asemenea, cel din povestea referitoare la peripețiile
lui Belukia, este precizat doar orientativ, mai mult impropriu, de către narator, care este Yamlika,
idee sugerată de citatul „Așa că, dacă ai de gînd să-ți petreci o săptămînă sau două printre noi, pe
țărmul acestui lac și la umbra acestor munți, am să-ți povestesc, ca să te fac să-ți petreci cît mai
plăcut timpul, o poveste ce-ți va sluji de învățătură”, cel din povestea relatată de către Sakhr nu
este precizat prin indici temporali clari, ci printr-o aluzie la un timp scurt, idee sugerată de către
citatul „Tu, de bună seamă, nu știi nimic, o, Belukia, despre istoria și despre obîrșia noastră. Or,
vreau să ți le înfățișez, în câteva cuvinte”, iar cel din povestea relatată de către Janșaș nu este
precizat. Timpul lecturii este unul ireversibil, ce determină perceperea de către noi a ansamblului,
dar poate deveni și un element literar, cu condiția ca autorul să țină seama de el în relatare. 30
Timpul lecturii este redat de către indicii temporali care apar în fiecare dintre narațiunile
abordate, ale căror valori sunt cuprinse, după cum se afirmă în povestirea-cadru de bază, „între
câte s-au scurs și s-au perindat din vechimea vechimilor și în curgerea veacurilor și a clipelor”,
acesta ținând cititorul la curent cu toate evenimentele petrecute și ajutându-l să și le ordoneze în
mintea sa, pentru a înțelege bine întregul ansamblu al evenimentelor fiecărei povești.

În toate poveștile enumerate până acum se remarcă diferite aspecte ale narațiunii, abordate
atât privind terminologia pe care a propusă de către J. Pouillon, citat de Todorov, cât și
terminologia propusă de către Gérard Genette.

În povestirea-cadru de bază, conform lui J. Pouillon, tipul narativ este

„dindărăt”(narator>personaj) și „panoramic”, conform lui Henry James, naratorul știind mai mult
decât orice personaj al său, personajele sale neavând niciun secret față de el. Superioritatea
acestui narator se manifestă prin cunoașterea dorințelor sau sentimentelor unui personaj, idee
sugerată de către citate precum „Și nu conteniră să trăiască așa până ce sultanul mai mare fu
29
Tzvetan, Todorov, op. cit., pag. 388-389.
30
Ibidem, pag. 389.
cupris de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai mic”, „și îl înștiință că sultanul Șahriar
dorește fierbinte să-l vadă”, „Atunci fratele său se bucură de venirea lui”, „Dar sultanul
Șahzaman își aducea mereu aminte de fapta soției și un nor de mâhnire îi adumbrea chipul; și se
făcuse galben la obraz și se uscase la trup”, „La atare priveliște, frații se înspăimântară și se
cățărară cât putură de sus în vârful copacului”, „Atunci ei se speriară și coborâră la ea”, „La atare
spuse, cei doi frați se minunară până peste marginile minunării”, „Și vizirul plecă și căută, dar nu
mai găsi nicio fată; și, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse acasă, cu sufletul plin de spaimă din
pricina sultanului”, „Și atunci ieși cu el din odaie, încât toți cei de față se bucurară, și la fel se
bucurară rudele toate. Și toată lumea fu peste poate de mulțumită și până peste poate de norocită,
până la moarte” și „sultanul fu mulțumit întru totul”, sau prin cunoașterea, uneori chiar simultană
a gândurilor mai multor personaje, idee sugerată de citate precum „Și își zise în sineși: «Dacă o
asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am apucat să plec de-a binelea din cetatea mea,
cum are să se poarte dezmățata asta în vremea cât am să stau la fratele meu?»”, „Dar sultanul își
aducea mereu aminte de fapta soției”, „La priveliștea aceea, sultanul își zise în sineși: «Pe Allah!
năprasna mea este cu mult mai ușoară decât năprasna de aici!»”, „Și numaidecât lăsă amarul și
mâhnire să i se zvânte, zicându-și: «Chiar că asta-i nemăsurat mai mare decât tot ce am pățit
eu!»”, și prin nararea evenimentelor tuturor poveștilor inserate în ea, care sunt percepute de către
unul sau mai multe personaje, în funcție de artificiile fiecăreia. În terminologia propusă de către
Gérard Genette, perspectiva narativă a acestei povești este heterodiegetică, cu plasare
extradiegetică a naratorului, acesta neparticipând la acțiunile povestite, și cu focalizare externă,
neexistând deloc mărci narative ale persoanei I, ci doar mărci ale persoanei a III-a.

În povestirea ce se referă la peripețiile lui Hassib și la regina Yamlika, tipul narativ este
tot „dindărăt”(narator>personaj), conform lui J. Pouillon, și în stil „panoramic”, conform lui
Henry James. Superioritatea acestui narator se manifestă tot prin cunoașterea dorințelor sau
sentimentelor unui personaj, idee sugerată de către citate precum „Și cînd isprăvi această muncă
simți că sfîrșitul său era aproape”, „Atunci bătrînul învățat, de teamă ca nu cumva cărțile și
scrierile lui să ajungă în stăpînirea altcuiva, le aruncă pe toate în mare șin nu mai păstră decît
foaia aia micuță”, „Și Hassib căpătă mare dragoste pentru meseria aceasta, care îi îngăduia să
hoinărească”, „și, spre marea lui uimire, izbuti în felul acesta să dea de o ușă”, „După ce isprăviră
cîntarea, regina (...) întoarse cu drăgălășenie capul către el (...) Iar Hassib, măcar că era tare
tulburat, se apropie”, „Iar Hassib nu voi să le păstreze dușmănie”, „Atunci ei își luară rămas bun
de la el, încredințîndu-l de recunoștința lor”, „Marele vizir, la vederea lui Hassib, fu bucuros cum
nu se mai poate, îl întîmpină cu cele mai vădite semne de cinstire”, „Cînd văzu așa, Hassib, de
spaimă, era mai-mai să cadă din picioare fără de simțire” și „După care intrară în casă și se lăsară
în voie cuprinși de cea mai vie bucurie”, sau prin cunoașterea, uneori chiar simultană, a
gândurilor mai multor personaje, idee sugerată de citate precum „În lumine cît ținu sarcina soției
lui, înțeleptul Danial, care demult se știa cîtu-i de bătrîn, își zise: «Moartea mea-i aproape și nu
știu dacă fiul pe care-l voi avea are să poată găsi neatinse toate cărțile și toate scrierile mele»”,
„Pe urmă, le mai citi o dată, cugetă un răstimp, și găsi că și acele cinci foi cuprindeau lucruri care
mai puteau fi scurtate. Atunci închină încă o vreme cugetărilor, și sfîrși prin a le cuprinde pe toate
cele cinci foi în una singură, care și aceea era de cinci ori mai mică decît cele dintîi”, „Îi veni
atunci gîndul să înfigă tăișul securii în crăpătură și să apese cu toată puterea”, „La aceste cuvinte,
regina Yamlika înțelese că pricina plecării lui Hassib era cum nu se poate mai întemeiată”,
„Tînărul Hassib (...) nu vru s-o supere pe regina Yamlika și îi făcu jurămîntul cerut”, „La
cuvintele acestea, stăpînul hammamului, care nu putea să creadă într-un asemenea jurămînt (...)
se minună”, „La cuvintele acesta, buimăcitul Hassib își zise: «Pe Allah! ei mă cred mare
învățat!»”, „poți să izbutești această vindecare, căci tu o cunoști pe domnița de sub pămînt, regina
Yamlika”, „Auzind aceste cuvinte, Hassib pricepu că acea dezvăluie era urmarea intrării lui la
hammam și încercă să tăgăduiască”, „pe urmă îi veni un gînd și spunse vizirului”, „Hassib se
apropie de regină, care îi spuse în șoaptă, așa ca să nu fie auzită decît de el” și „După ce Hassib
învăță să citească și să scrie, își aduse aminte că tatăl său Danial fusese un mare învățat și se simți
ispitit s-o întrebe pe maică-sa de nu cumva bătrînul îi lăsase ca moștenire cărțile și scrierile sale”,
sau prin cunoașterea gesturilor personajelor, sugerată de citate precum „Maică-sa veni să
deschidă și, cînd îl cunoscu, scoase un țipăt lung și se aruncă în brațele lui, plîngînd de bucurie.
Iar soția lui, la rîndu-i, auzind acel țipăt, alergă la ușă, îl cunoscu și ea și îl salută cuviincioasă,
sărutîndu-i mîinile”, „stăpînul hammamului se aruncă la picioarele lui, rugîndu-l fierbinte să nu-l
silească să-și îndeplinească jurămîntul și îi săruta picioarele plîngînd” și „înfricoșatul Hassib se
simți că moare și se prăbuși la picioarele patului domnesc, mărturisind în fața tuturor că nu el este
vinovat”, și prin nararea evenimentelor tuturor poveștilor inserate în ea, a celei referitoare la
Belukia, ale cărei evenimente sunt percepute de către Belukia și Yamlika, a celei referitoare la
istoria și originea neamului regelui Sakhr, ale cărei evenimente sunt percepute de către Sakhr,
Belukia și Yamlika, și a celei referitoare la Janșaș, ale cărei evenimente sunt percepute de către
Janșaș, Belukia și Yamlika. În terminologia propusă de către Gérard Genette, perspectiva narativă
a acestei povești este heterodiegetică, cu plasare extradiegetică a naratorului, Șeherezada
neparticipând la acțiunile povestite, și cu focalizare externă, neremarcându-se deloc existența
unor mărci ale persoanei I, ci doar a mărcilor de persoana a III-a.

În povestea referitoare la peripețiile tânărului Belukia, tipul narativ este tot

„dindărăt”(narator>personaj), conform lui J. Pouillon, și în stil „panoramic”, conform lui Henry
James, întrucât naratorul, care este regina Yamlika, cunoaște sentimentele și dorințele, idee
sugerată de citatele „Și cea dintîi grijă a tînărului Belukia, cînd ajunse rege, fu aceea de a cerceta
toate tainele și toate comorile tatălui său”, „Așa că regele Belukia și Offan se preumblară pînă
seara, încîntați, prin umbra dumbrăvilor, minunîndu-se de acele minunății ce le umpleau sufletele
de mulțumire”, „Iar Belukia și Offan, care nu putuseră închide ochii toată noaptea, atîta de tare îi
cuprinse spaima”, „Așa încît cei doi călători se simțiră peste măsură de mulțumiți, mai ales
Belukia, căruia grozav îi plăceau fructele zaharisite”, „Și-așa începură să simtă ce înțelepte
fuseseră sfaturile ce le dasem eu, și să se căiască amarnic că nu le-au urmat”, „Tăcu apoi un scurt
răstimp, își șterse lacrimile și, cu fruntea sprijinită în mînă, începu astfel această minunată
istorisire” și „Regele Sakhr și toți ce se aflau împrejurul său, auzind povestea, fură peste măsură
de uimiți”, gândurile, idee sugerată de citatele „ajunseră la un ostrov pe care-l socotiră a fi chiar
raiul”, „Mergeau așa, minunîndu-se, și începuseră să se întrebe dacă peștera aceea va fi avînd
vreun capăt”, „Și cei doi călători nu se putură opri să nu gîndească: «Ce pădure ciudată!»” și
„Atunci, negru de amar, înțelese într-un sfîrșit toată temeinicia și toată dreptatea vorbelor pe care
i le spusesem cînd îl prevestisem cîte nenorociri îl așteptau în acea încercare și porni să se
rătăcească haihui prin insulă, neștiind ce-o să se întîmple cu el, rămas acum singur, fără nimeni
care să-i slujească de călăuz”, gesturile, idee sugerată de citatul „Și se așeză pe piatra de
marmoră, în fața lui, îi luă mîinile în mîinile sale și, spre a-l încuraja să vorbească, îi povesti toate
prin cîte trecuse și el”, și prin nararea evenimentelor tuturor poveștilor inserate în ea, a celei
referitoare la istoria și originea neamului regelui Sakhr, ale cărei evenimente sunt percepute de
către Sakhr, Belukia și Yamlika, și a celei referitoare la Janșaș, ale cărei evenimente sunt
percepute de către Janșaș, Belukia și Yamlika. Deși viziunea narativă a acestei povestiri este
predominant „dindărăt”, această povestire are și elemente care aparțin viziunii narative
„împreună cu”, la începutul ei, deoarece Yamlika a fost și ea un personaj al acestei povestiri,
întâlnindu-se cu Belukia și cu Offan în împărăția ei de sub pămînt, înainte ca ei să pornească în
călătoria lor riscantă, idee sugerată de către citate precum „Eu îi primii pe amîndoi cu toate
cinstirile cu care întîmpin pe oricine vine ca oaspete în împărăția mea. Iar ei îmi arătară pricina
sosirii lor, și eu îndată poruncii să fiu ridicată în talgerul meu de aur (...) Și, în sunetele zarvei ce
se ridica astfel împrejurul nostru, ajuserăm dinaintea unor tufe (...) Eu le spusei atunci oaspeților
mei”, „Mă gîndii atunci să-l descos pe Offan și îl întrebai”, „Ci ei nu voiră nicidecum să mă
asculte și, luîndu-și bun-rămas de la mine, se duseră pe unde veniseră...”, „Și-așa începură să
simtă ce înțelepte fuseseră sfaturile ce le dasem eu, și să se căiască amarnic că nu le-au urmat” și
„Atunci, negru de amar, înțelese într-un sfîrșit toată temeinicia și toată dreptatea vorbelor pe care
i le spusesem cînd îl prevestisem cîte nenorociri îl așteptau în acea încercare și porni să se
rătăcească haihui prin insulă, neștiind ce-o să se întîmple cu el, rămas acum singur, fără nimeni
care să-i slujească de călăuz”, ce conțin mărci narative ale persoanei I. Un citat precum „...adună
numaidecît pe toți preoții, pe toți magii și pe toți învățații din Bani-Israil și îi întrebă de nu cumva
se află printre ei vreunul în stare să-i arate drumul ce duce spre împărăția de sub pămînt a
domniței Yamlika”, trimite la perspectiva narativă „împreună cu”, referitoare la o narațiune la
persoana a III-a, unde naratorul este participant direct la acțiune, dar povestește evenimentele
conform viziunii pe care un același personaj o are asupra evenimentelor, Yamlika vorbind despre
ea însăși la persoana a III-a, fiind și ea, în unele dintre evenimentele povestirii relatate,
participantă directă a acțiunilor, întrucât ea îi primește pe Belukia și pe Offan în împărăția ei,
pentru ca ea să le dea buruiana cu zeama căreia să se frece pe talpa picioarelor, pentru a putea
merge pe fața apelor și indicații cu privire la călătoria pe care ei doreau să o facă în Insula celor
Șapte Mări, pentru dobândirea inelului lui Soliman. Prin urmare, în terminologia propusă de către
Gérard Genette, perspectiva narativă a acestei povești este heterodiegetică, cu plasare
intradiegetică a naratorului, privind participarea reginei Yamlika la evenimentele acesteia de la
începutul ei, și cu focalizare 0.

În povestea referitoare la obârșia și istoria neamului regelui Sakhr, tipul narativ este
majoritar „din afară”(narator<personaj), conform lui J. Pouillon, întrucât naratorul, care este
regele Sahkr, știe mai puțin decât oricare dintre personajele sale, el descriind numai ceea ce
auzise despre ceea ce s-a întâmplat la începutul vremurilor, dar nepătrunzând în conștiința
niciunuia dintre acestea, însă povestea conține un element care ne-ar face să privim tipul narativ
și ca fiind unul „dindărăt”(narator>personaj), întrucât regele Sakhr îi cunoaște gândul lui Allah, și
anume citatul „Întîiul tărîm al focului l-a numit Gehannam și, în gîndul lui, l-a menit făpturilor
răzvrătite și nepocăite.” În terminologia propusă de către Gérard Genette, perspectiva narativă a
acestei povești este heterodiegetică, cu plasare extradiegetică a naratorului Sakhr și cu focalizare
0, deoarece regele Sakhr nu este un participant direct la acțiunea poveștii relatate de către el, însă,
pe lângă persoana a III-a, care definește perspectiva omniscientă, mai apare și persoana I,
ilustrată de citate precum „De ți-am dat aceste învățături și aceste lămuriri despre Foc, o, Belukia,
am făcut-o pentru că noi, ginnii, suntem fiii Focului”, „Iar ceilalți zece băieți și celelalte fete,
rămași supuși, s-au împreunat între ei și au avut drept copii pe ginnii care sîntem noi, o, Belukia”,
ce conțin mărci ale persoanei I.

În povestea referitoare la peripețiile tânărului Janșaș, tipul narativ este, conform lui J.
Pouillon, „împreună cu”(narator=personaj), și în stil „scenic”, conform lui Henry James,
naratorul știind tot atît cît și personajele sale, neputînd da o explicație a evenimentelor înainte ca
aceasta să fie găsită chiar de către personaje. Narațiunea este făcută la persoana I, întrucât
personajul Janșaș este direct participant la evenimentele care au loc în povestea sa. În
terminologia propusă de către Gérard Genette, perspectiva narativă a acestei povești este
homodiegetică, cu plasare intradiegetică și cu focalizare internă, protagonistul Janșaș, care
povestește, fiind participant direct la acțiunea relatată de către el.

Un citat precum „Mă gîndii atunci să-l descos pe Offan și îl întrebai”, ce surprinde
gândurile reginei Yamlika, poate anticipa artificiul unui narator care constă în a prezenta
povestea prin intermediul proiecțiilor sale în conștiința unui personaj, utilizat cu precădere din
secolul al XIX-lea, după ce a fost sistematizat de către Henry James, ca o evoluție a aspectelor
narațiunii. Așadar, în acest caz, atât naratorul poveștii-cadru de bază, cât și Șeherezada, care îi
narează regelui Șahriar povestea referitoare la regina Yamlika și la peripețiile lui Hassib,
povestește evenimentele referitoare la Belukia și la călăuza sa, Offan, prin intermediul
proiecțiilor sale în conștiința reginei Yamlika, arătând ceea ce gândea aceasta să facă atunci când
i-a văzut pe Belukia și pe Offan ca oaspeți ai ei, în locuința sa de sub pământ. La fel se întâmplă
în cazul întregii povești referitoare la peripețiile lui Janșaș, relatată la persoana I de către acest
tânăr, naratorul poveștii-cadru de bază, Șeherezada și Yamlika povestind evenimentele ei prin
intermediul proiecțiilor sale în conștiința lui Janșaș.

Privind modalitățile narațiunii, acestea se referă la modul în care naratorii își percep
propriile povești, și anume reprezentarea și relatarea. În timp ce relatarea se referă la prezentarea
evenimentelor tuturor povestirilor de către naratorii acesteia, fiind vorba despre îmbinarea
narațiunii cu dialogul personajelor, reprezentarea se referă la descrierile existente în povestiri, fie
ale unor peisaje din natură, fie ale unor lucruri sau fapte importante, redate în detaliu. Ca exemple
ce privesc reprezentarea, se pot menționa cele trei scrieri pe care le citesc eroii, și anume foaia pe
care o citește Hassib la final, scrierea de pe pergament pe care o găsește Belukia în cutiuța de aur
și inscripția de pe stâncă, ce i se înfățișează lui Janșaș în drumul său, deoarece acestea nu cuprind
relatări ale unor evenimente, ci reprezentări, descrieri ale unor lucruri semnificative, precum
știința lui Danial, în cazul foii lui Hassib, pașii pe care trebuie să-i urmeze un om, pentru a deveni
rege peste multe popoare, în cazul scrierii de pe pergamentul care-i aparținea tatălui tânărului
Belukia, și indicațiile care i se oferă oricărui trecător prin zona în care se dăduse luptele dintre
Janșaș și mamelucii săi și ghulii, pentru a nu deveni rege al maimuțelor. Alte exemple referitoare
la reprezentare sunt descrierile, și anume „Or, la saraiul sultanului se aflau niște ferestre ce se
deschideau spre grădină și, cum sultanul Șahzaman se sprijinise acolo (...) ușa de la sarai se
deschise și ieșiră douăzeci de roabe și douăzeci de robi; iar femeia sultanului, fratele său, se afla
printre ei, preumblându-se în toată frumusețea ei strălucitoare”, din povestea-cadru de bază,
„Deschise ușa aceea și se văzu deodată sub cer deschis, pe un țărm de lac, la poalele unei coline
de smarald. Pe malul lacului zări un jeț de aur strălucind de nestemate, iar de jur-împrejur,
oglindindu-se în apă, alte jețuri de aur, de argint, de smarald, de oțel, de lemn de abanos și de
santal alb”, din povestea referitoare la regina Yamlika și la peripețiile lui Hassib, „Pămîntul pe
care pășeau era de șofran auriu; pietrele erau de jad și de rubin; pajiștile se așterneau în straturi de
flori unduindu-se sub adierea zefirului. Zîmbetele trandafirilor se îngemănau cu ocheadele galeșe
ale narciselor, peste tot horeau crinii, macii, violetele, romanițele și dedițeii, iar printre crîngurile
ale de iasomie zburdau, ușoare, neastîmpărate gazele.”, „Tablalele de aur erau pline cu cincizeci
de căpățîni de oaie; pe cînd poamele, minunat de mari și de bune, erau așezate pe porcelanuri, în
rînduri bine întocmite”, din povestea referitoare la peripețiile lui Belukia, „Marea Veșniciei are ca
prund catul de sus al iadului, care, cu cele șaptem tărîmuri ale lui, este cuprins în gura unei
dihănii de șarpe, ce va rămîne nemișcat pînă la ziua Judecății”, din povestea regelui Sakhr, „Or,
departe de-a da cu ochii de vreo priveliște înfricoșătoare, văzui mai întîi, în mijlocul unui pavilion
cu podeaua încrustată cu nestmate de toate culorile, un havuz înconjurat de păsări de aur, iar prin
ciocurile lor curgea apa cu un clipocit atît de minunat încît mi se părea că aud glasul fiecăreia
dintre ele răsunînd în pereții de argint. De jur-împrejurul havuzului se aflau, împărțite sub
feluritele și fermecătoarele lor soiuri, straturi de flori care își îngemănau culorile cu cele ale
poamelor”, din povestea lui Janșaș. Un exemplu care arată faptul că discursul nu ține mereu de
relatare, ci și de reprezentare, îl reprezintă pasajul din povestea referitoare la peripețiile lui Hassib
și la regina Yamlika „Și, rostind cuvintele acestea, marele vizir se apropie de el, îi dete la o parte
ștergarele ce-l înfășurau și îi lăsă pîntecul gol. Și pîntecul era negru ca pîntecul unui bivol. Cînd
văzu așa, Hassib, de spaimă, era mai-mai să cadă în picioare fără de simțire; pe urmă îi veni un
gînd și spuse vizirului: – Trebuie să-ți mărturisec, o, stăpîne al meu, că eu m-am născut cu
pîntecele negru”, în care este suprinsă negreața pântecului lui Hassib și în care Hassib îi dă
explicații vizirului cu privire la negreața pântecului său.

Privind subiectivitatea și obiectivitatea în limbaj, subiectivitatea ține de către vorbirea

personajelor, de stilul direct, iar obiectivitatea ține de limbajul naratorului. Ca exemple care arată
subiectivitatea, se pot menționa dialogul dintre personajele tuturor povestirilor și limbajul
existent între scrierile semnificative pe care le găsesc personajele Hassib, Belukia și Janșaș, și
anume foaia în care este cuprinsă știința lui Danial, pergamentul pe care îl găsește Belukia în
cutiuța de aur a tatălui său și inscripția ce i se arată lui Janșaș pe stâncă. Ca exemple care arată
obiectivitatea, se pot menționa citatele „Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare și să se
ia corturile, cămilele, slujitorii și zahereaua de trebuință”, din povestea-cadru de bază, „Pe urmă
povesti cu de-amănuntul tot ce se petrecuse cu tăietorii de lemne și cum, dintr-o întîmplare,
izbutise să se strecoare pînă în această împărăție”, din povestea referitoare la peripețiile lui
Hassib și la regina Yamlika, „Și Belukia îi spuse cine era și îi povesti, fără a sări peste nici un
amănunt, toată povestea lui, de la început pînă la sfîrșit”, din povestea referitoare la peripețiile
tânărului Belukia, și „La cuvintele acestea, îi mulțumii din suflet bătrînului ocîrmuitor al păsărilor
și alergai pe dată să mă ascund pe după copaci, în vreme ce el se duse în iatacul său pentru a-și
întîmpina supușii”, din povestea referitoare la peripețiile tânărului Janșaș.
 Privind încălcarea ordinii, aceasta se remarcă parțial în povestirile discutate. Se poate
vorbi, mai mult impropriu, despre o așa-zisă încălcare a ordinii în cadrul poveștii referitoare la
peripețiile lui Hassib și la regina Yamlika, privind faptul că Hassib îi spune vizirului cel rău, care
îl atacă împreună cu oamenii săi, că niciodată nu a fost la regina Yamlika și că s-a născut cu
pântecul negru, însă cititorul își dă seama, cu ajutorul reacțiilor pe care le are Hassib, idee
sugerată de citatul „Cînd văzu așa, Hassib, de spaimă, era mai-mai să cadă din picioare fără de
simțire; pe urmă îi veni un gînd și spuse vizirului” și cu ajutorul cunoștințelor pe care le are și le
arată vizirul, legate de vizita lui Hassib la regina Yamlika, de transformările pe care le suferă
oamenii care merg la aceasta și de spusele iscoadelor vizirului, că Hassib a fost acolo și că
negreața pântecului său este o consecință a vizitei sale la regină și, în același timp, a intrării lui la
hammam, după vizita la aceasta, idee sugerată de citatul „Dacă tăgăduiești, am să-ți dovedesc că
tăgada nu-ți poate sluji la nimic. Eu spun că tu ai fost la regina Yamlika. Or, toți cei caree au fost
la ea înainte de tine, în vremurile de demult, s-au întors de acolo cu pielea neagră pe pîntece. (...)
Sau, mai degrabă, o, fiu al lui Danial, pielea de pe pîntecele acelora care au fost la regina Yamlila
nu se face neagră decît după ce intră la hammam. Or, iscoadele pe care le-am pus la hammam ca
să cerceteze pîntecul tuturor celor ce se scaldă au venit pe dată să-mi spună că pîntecul tău s-a
făcut deodată negru.” Încălcarea în discurs nu se manifestă în niciuna dintre poveștile discutate,
întrucât, pe parcursul tuturor, relatarea nu trece niciodată de la nivelul existenței la cel al
aparenței, menținându-se mereu la nivelul existenței. Încălcarea ca criteriu tipologic, aceasta se
referă la anumite reacții neașteptate din partea unor personaje, pe care acestea le arată în
deznodământ, ordinea exterioară fiind schimbată de către o alta nouă, cea romanescă. Un
exemplu în acest sens se remarcă în povestirea-cadru de bază, care le are ca personaje pe Șahriar
și pe Șeherezada, în ideea că ordinea exterioară se referă la faptul că Șahriar o va decapita pe
Șeherezada, lucru pe care ea l-a crezut până ce ea și-a isprăvit toate poveștile în decursul celor o
mie și una de nopți, iar ordinea nouă, romanescă, arată faptul că sultanul Șahriar s-a dovedit
îngăduitor cu ea, apreciind-o pentru curățenia ei morală, luând-o de soție și respectându-i dorința
de a nu ucide copiii lor, spunând chiar că știuse de mai mult timp că ea nu este ca celelalte femei,
idee sugerată de către citatul „O, Șahrazada, mă jur pe Allah că te-am slobozit încă înainte de a se
fi ivit copiii aceștia, întrucît am văzut că ești neprihănită, curată, cinstită și temătoare de
Dumnezeu”. Un alt exemplu se remarcă în povestirea referitoare la peripețiile lui Hassib și la
regina Yamlika, în ideea că ordinea exterioară se referă la faptul că regina Yamlika intenționează
să-l pedepsească pe Hassib dacă își încalcă față de ea jurământul de a nu mai intra niciodată în
vreun hammam, ea chiar părând să dorească a-l pedepsi atunci când Hassib e atacat, fără să vrea,
de către oamenii vizirului cel rău, iar ordinea nouă, romanescă, arată faptul că regina Yamlika
realizează faptul că nu a fost vina lui Hassib, spunând chiar că știa tot ceea ce s-a întâmplat, că
Hassib nu a trădat-o și nu a avut intenția de a o face, regina ajutându-l chiar să îi pedepsească pe
cei răi, idee sugerată de către citatul „Știu. Și de aceea nici nu vreau să te pedepsesc. Te-au silit să
vii aici, m-au silit și pe mine să ies din locuința mea, pentru lecuirea regelui. Și vii să-mi ceri
lapte pentru a săvîrși vindecarea aceasta. Am să-ți dăruiesc ceea ce îmi cer, în amintirea găzduirii
pe care ți-am dat-o și a luării aminte cu care m-ai ascultat. Iată, dar, două borcănașe cu laptele
meu. Ca să izbîndești vindecarea regelui, trebuie să te învăț cum să le folosești.”
 În concluzie, întreaga secțiune intitulată Povestea reginei Yamlika, domnița de sub
pămînt, aparținând Cărții celor o mie și una de nopți, poate fi abordată cu ajutorul aproape
tuturor conceptelor enumerate ale teoreticienilor Tzvetan Todorov, Wayne Booth și Gérard
Genette, unele concepte pliindu-se total pe narațiunea acesteia, iar altele, doar parțial, fiind doar
anticipate în artificiile ei.
 Bibliografie

A. Bibliografie primară:
 Cartea celor o mie și una de nopți, vol. 6, trad. de H. Grămescu, București, Editura
Minerva, 1972
 https://www.scribd.com/doc/116161726/33689394-1001-de-nopti-v0-9-pdf
 https://www.scribd.com/document/104777466/15-O-Mie-Si-Una-de-Nopti-Vol-15
B. Bibliografie secundară:
 Booth, Wayne C., Retorica romanului, în românește de Alina Clej și Ștefan Stoenescu, pref.
de Ștefan Stoenescu, București, Univers, 1976
 Todorov, Tzvetan, „Categorii ale narațiunii”, în Poetică și stilistică: orientări moderne,
prolegomene și antologie de Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu, trad. de Sorin Alexandrescu,
Irina Badescu, Corneliu Barborica, București, Univers, 1972