Fântâna dintre plopi

Mihail Sadoveanu

I. Introducere (+ipoteză)
Mihail Sadoveanu – importanţa lui în literatura română (de ce este el important? –
caută referinţe critice) – important pentru darul de a povesti – autor de povestiri
inspirate din natură, istorie, viaţa oamenilor de rând

Povestire – definiţie, câteva trăsături, funcţiile povestirii

Ipoteza: Fântâna dintre plopi, una dintre întâmplările relatate de drumeţi, este o
povestire reprezentativă care face parte din opera Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu.

II. Temă şi titlu

Titlul povestirii cadru – Hanu Ancuţei

- motivul hanului, loc magic care a influenţat destinele tuturor protagoniştilor
- în prezent este spaţiul securizant şi privilegiat în care spunerea de poveşti devine
un act de cunoaştere a lumii.

Titlul nucleului epic secundar indică locul unde are loc punctul culminant al
întâmplării, dar este şi un simbol cu numeroase semnificaţii.
- Fântâna dintre plopi pune în prim plan imaginea fântânii - simbol al descinderii
în labirintul lăuntric, al autocunoașterii.
- cei patru plopi care o încadrează alcătuiesc o cruce simbolică ce poate trimite la
ideea de jertfă dar şi de izbăvire prin iubire.
- tema povestirii lui Neculai Isac este iubirea ca modalitate de cunoaștere absolută a
lumii şi a sinelui.

III. Structură şi compoziţie

- Povestirea în ramă este o tehnică narativă prin care mai multe povestiri de sine
stătătoare sunt reunite într-o povestire cadru care le dă unitate şi coerenţă. În
Hanu Ancuţei, povestirea-cadru surprinde o seară petrecută de nişte drumeţi care
au poposit la han şi îşi petrec timpul spunând, pe rând poveşti. Dintre cele nouă
povestiri care alcătuiesc volumul, Fântâna dintre plopi este povestea de dragoste
a căpitanului Neculai Isac, spusă de el însuşi la vârsta maturităţii.
IV. Cronotop
- mitic, subliniind caracterul universal valabil al semnificaţiilor. În povestirea cadru:
hanul - în descrierea iniţială: spaţiu protector, plasat într-o dimensiune atemporală –
seara poveştilor „într-o toamnă aurie”
- povestirea lui Neculai Isac plasează întâmplarea în cornotop mitic, repetitiv,
circular, „pe aceste meleaguri într-o toamnă ca asta”;
- meditaţia personajului povestitor pe tema deşertăciunii conturează o antiteză între
timpul etern, mitic şi cel istoric – „s-a dărâmat fântâna”.

V. Acţiune
- Întâmplarea unei povestiri are întotdeauna un caracter neobişnuit, având un
caracter iniţiatic; în urma acestei întâmplări, protgonistul îşi schimbă radical
viziunea despre lume şi viaţă
- povestea unei transformări: căpitanul Neculai, un nechibzuit pentru care iubirea
era o aventură, se îndrăgostește de o țigancă care își sacrifică viața pentru a-l
apăra de atacul pus la cale de țigani, iar această jertfă îl face să înţeleagă sensul
profund al iubirii care se măsoară în sacrificiu de sine. Şi aici se pot identifica
momentele subiectului, intriga fiind întâlnirea cu Marga şi ceata de ţigani,
imediat după ce sunetele îndepărtate ale clopotelor de la o biserică îl face pe
tânărul aventurier să aibă un moment de descumpănire şi de introspecţie.
Întâlnirile cu ţiganca, pe care tânărul negustor le tratează ca pe nişte distracţii,
culminează cu seara în care Marga îl avertizează că ţiganii îl vor ataca pentru a-i
lua banii. Ceea ce îi salvează viaţa lui Neculai în timpul încăierării va duce la
condamnarea şi execuţia plină de cruzime a fetei. Pierderea unui ochi şi moartea
Margăi îl maturizează pe tânărul Neculai, care devine un taciturn întors spre
sensul lăuntric al vieţii.

VI. Personaje
In povestiri, accentul nu cade pe personaje, care sunt cel mai adesea doar schiţate;
accentul cade pe semnificaţiile universal valabile – în experienţa maturizării
personajului se poate regăsi orice om
- personaje principale: un negustor de vinuri devenit mai târziu căpitan şi caracterizat
de o neobişnuită forţă fizică şi psihică, şi tânăra ţigancă Marga, a cărei apartenenţă
etnică este echivalentă, în literatura universală, cu vitalitatea, pasiunea nestăvilită şi
accesul magic la lumea nevăzută. Dovada ei de loialitate şi sacrificiu suprem
întregeşte acest portret generic excepţional.
VII. Discurs narativ
- Naratorul într-o povestire este subiectiv: povesteşte la persoana I, este
necreditabil, având o perspectivă limitată asupra celor relatate;
- Naratorul este deci şi protagonistul întâmplării – Neculai Isac, la vârsta maturităţii
 Când vine vorba de specia povestirii, în care actul spunerii poveştii este la fel de
important ca întâmplarea în sine. Astfel, spunerea poveştii se derulează după un
adevărat ceremonial, întocmai cum, în Japonia, ceaiul propiu-zis este doar o parte
infimă dintr-un ceremonial al servirii ceaiului care se poate întinde pe câteva ore. În
cadrul unui astfel de ceremonial, orice gest este încărcat cu semnificaţii. Sadoveanu
este un adevărat cunoscător al acestui ceremonial, pe care îl împrumută fiecăruia
dintre cei prezenţi la Hanul Ancuţei. Povestitorii se supun pe rând, aceluiaşi ritual
care include:
- intrarea în scenă a povestitorului; (ex – trimitere la text)
- motivarea împrejurărilor care declanşează istorisirea; (ex – trimitere la text)
- invitaţia de a spune povestea; (ex – trimitere la text)
- refuzul/ amânarea povestirii; (ex – trimitere la text)
- rostirea propriu zisă a poveştii; (ex – trimitere la text)
- comunicarea cu auditoriul; (ex – trimitere la text)
- pauzele care înteţesc tensiunea aşteptării; (ex – trimitere la text)
- ieşirea din scenă a povestitorului, acesta având conştiinţa săvârşirii unui act
exemplar. (ex – trimitere la text)

Prin această dezvoltare a discursului narativ, spunerea poveştii devine o experienţă

iniţiatică în sine.

VIII. Încheiere – despre funcţiile povestirii