Zece viziuni ale Europei | 1

European, deci paria

23 decembrie 2010 Presseurop

© Ulf Andersen

A trebuit ca scriitorul olandez Arnon Grunberg să se mute la New York pentru a se simţi
european. Întrucât, în familia sa, identitatea s-a construit mai curând din exil şi
dezrădăcinare. O poveste care este astăzi valabilă pentru mulţi dintre noi.

Arnon Grunberg

Emigrasem de aproape doi ani la New York, când un bărbat, într-un bar din centrul
Manhattanului, m-a numit "Eurotrash" (euro-gunoi). Cunoşteam termenul "white trash"
(gunoi alb), dar îmi evoca asociaţii de idei care nu acopereau sensul acestei noţiuni, mă
gândeam la oameni de afaceri şi bancheri tineri şi zgomotoşi care se comportă necivilizat
în locuri publice."Eurotrash" a fost o descoperire pentru mine. Ar fi trebuit să citesc mai
des Bret Easton Ellis.


Snob, arogant şi fără să-mi fi găsit locul pe o parte sau alta a oceanului, astfel mă vedea
acest american ameţit. Nu aveam nevoie de dicţionar pentru asta. Poate că spera că o să
mă iau la bătaie cu el. Ceea ce mi se părea onorabil. Dar încă din facultate am descoperit
că nicio insultă nu merita pierderea câtorva dinţi. De obicei, cea mai bună soluţie este de
a afişa un zâmbet prietenos. Şi asta este ceea ce am făcut.

Dar cu greu mă gândesc acum la Europa fără să-mi amintesc acest incident. Putem alege
să devenim americani. "Hyphenated identity" [identitatea dublă] oferă multe posibilităţi.
Suntem coreeano-americani sau italo-americani sau scoţiano-americani.Pentru a deveni
însă european, a trebuit să mă mut la New York.

Părinţii mei, născuţi în 1912 şi 1927 la Berlin, erau (şi sunt), dacă s-au identificat
vreodată în acest sens, probabil europeni în plus de a fi evrei. Nu din idealism, ci de
nevoie.
Mama mea încercase în 1939 să ajungă în Cuba cu părinţii săi. Dar Cuba nu
mai accepta refugiaţii evrei din Germania, America îşi închisese graniţele şi astfel mama
mea şi familia ei au eşuat în Olanda. După război şi o şedere în mai multe lagăre de
concentrare, ea s-a întors în Olanda fără părinţi. A încercat să trăiască ceva timp la Paris,
unde a lucrat ca doică, la Buenos Aires unde avea rude, şi în Israel, unde a fost chelneriţă,
pentru a se întoarce în final la Amsterdam, chiar dacă nu se simţea acasă. Era, într-un fel,
profund germană, dar nu şi-a pus niciodată întrebarea dacă să se întoarcă la Berlin sau nu.
Era prea mândră pentru asta.
Europeană ca soluţie de retragere, chiar dacă ea-însăși nu
s-ar fi numit astfel.


Povestea tatălui meu este destul de similară. El a supravieţuit războiului în diferite

ascunzători în Olanda, şi deşi se lăuda că vorbeşte limba olandeză mai bine decât
majoritatea olandezilor, nu cred că se simţea olandez. În ultimii săi ani din viaţă se
plimba, pentru motive pe care nu le înţelegeam prea bine, cu un manual de limba engleză
în haina lui de piele neagră. 
Este adevărat că se născuse la Berlin, dar părinţii lui erau
originari din Lemberg (acum Lviv) şi primul lui paşaport fusese emis de Imperiul Austro-
Ungar.
 La fel şi pentru el: european fiindcă nu avea altceva.


Dar spre deosebire de mama mea, el pronunţa cuvântul, şi cu o oarecare mândrie. Când l-
am întrebat într-o zi: "De ce nu pleci în Israel?", el mi-a zis: "eu sunt european". Dificil,
la Amsterdam, în anii 1970, să zici că de fapt eşti originar din Imperiul Austro-Ungar.


În zilele noastre, Europa este ceva suspect, o boală, în cel mai bun caz un muzeu,
probabil un eşec. Oricine pretinde a fi european proclamă de fapt altceva: că este
cosmopolit, fără domiciliu, un fel de trădător faţă de patria sa, un paria. Un prieten
scriitor, care, ca şi mine, a plecat în Statele Unite a spus: "Este mai uşor să iubeşti
America atunci când nu locuieşti acolo".


Există o parte de adevăr în asta. Şi, deşi iubesc America, şi încă și mai mult New York,
fără a uita totuşi că America a refuzat să-i lase să intre pe ai mei bunici şi mamă, nu cred
că mă aflu la New York pentru a deveni american. Soarta m-a adus la New York, şi chiar
dacă aş fi vrut să devin american, este exact locul unde sunt şi rămân european, iar un
paşaport american nu schimbă nimic.


Într-un eseu, Hannah Arendt a spus că Evreul poate fi un paria conştient. Evreul poate,
la propriu-zis, să adopte statutul de paria, de care nu poate oricum scăpa.
Fără a dori să
romanțez noțiunea de paria şi fără să vreau să numesc toţi Europenii Noii Evrei, ar fi
statutul cel mai atractiv, chiar şi pentru non-evrei: a fi un "paria conştient".

Zece viziuni ale Europei | 2

În căutarea spiritului european

24 decembrie 2010 Presseurop

All rights reserved

În fața confuziei politice, sociale și religioase care a pus stăpânire pe Europa, filozoful
spaniol Fernando Savater pledează pentru un nou spirit, deschis talentelor, ideilor și
credințelor.

Fernando Savater

Într-una dintre operele cele mai curioase şi distractive ale lui Rossini, Il viaggio a Reims,
mai mulţi cetăţeni din fiecare dintre ţările europene care au de gând să călătorească spre
acest oraş francez pentru o sărbătoare princiară transcendentală se văd reţinuţi într-un han
şi obligaţi să convieţuiască pentru că le lipsesc caii care le-ar permite să realizeze această
călătorie. Mi se pare că acest libret este o excelentă metaforă avant la lettre a situaţiei de
confuzie relativă pe care o trăieşte în prezent Uniunea Europeană.

Ţările europene nu au altă opţiune decât să rămână unite în multe şi esenţiale aspecte
sociale, culturale şi economice dar par incapabile să meargă mai departe şi să avanseze
către obiective mai ambiţioase, chiar dacă pe termen lung nu mai puţin necesare. Se pare
că le lipsesc esenţialii cai ai proiectelor comune, nu pur şi simplu subsidiare, şi nişte
convingeri şi valori democratice împărtăşite.

Spania este problema, Europa soluția

Funcţiile cele mai relevante ale UE arată clar că statele noastre nu sunt dispuse să parieze
pe o conducere puternică fără echivoc pentru binele comun. S-au preferat figurile care
trec neobservate, capabile să creeze consens… sau să ne facă să ne resemnăm. Şi se
stabileşte ca o axiomă faptul că cetăţenii europeni nu vor să configureze o Uniune cu un
profil mai energic şi ieşit din comun.

Pentru mulţi spanioli din generaţia mea, este greu să nu consideri această atitudine un
eşec: o frustrare. Cei care am fost tineri în timpul dictaturii franchiste aveam un
entuzisam european poate ingenuu, care s-ar putea rezuma în dictamenul atribuit
filozofului Ortega y Gasset: “Spania este problema, Europa soluţia”.

Dar efectiv această soluție pare să fi rămas destul de departe de cele mai bune așteptări
puse în ea. Astăzi înțelegem că fără îndoială Europa, Uniunea Europeană, este o soluție,
dar nu orice Europă și orice uniune ci una care să reunească condiții care acum par serios
compromise, dacă nu chiar definitiv.

Continui să cred că Europa care merită efortul este cea care îi apără și îi reprezintă pe
cetățeni, și nu teritoriile; cea care protejează drepturi politice (de asemenea datorii,
evident) și garanții juridice, mult mai mult decât privilegiile și acele tradiții goale pe care
obișnuiesc să le ascundă de străini; Europa care menține integritatea statelor de drept
democratice care există în prezent, în fața revendicărilor etnice care dezbină, întotdeauna
retrograde și xenofobe; Europa libertății însoțite de solidaritate, care nu se închide în fața
celor care din cauza persecuției politice sau a necesității economice sună la ușa ei, și nici
nu își baricadează beneficiile, ci e deschisă: doritoare să colaboreze, să ajute și să
împartă. Europa ospitalității raționale.

Tradiția care exclude

Această UE are nevoie de niște europeniști militanți, capabili de a se opune politicienilor

europeni cu privire scurtă. În toate țările – am vazut-o în Cehia și în alte națiuni ale
Estului, dar și în Anglia, sau Irlanda și chiar în Franța – apar lideri și grupări naționaliste,
partidari ai protecționalismului riguros spre exterior și ai liberalismului extrem în
interior, cu o mentalitate de autentici hooligans cu valori dominante care se fixează
imobile în aspectele lor mai exclusive pentru a lăsă în afara petrecerii pe oricare acel
Altul de care se tem. Adică, europeni intransigenți doar pentru ceea ce aduce beneficii
obtuzelor lor (și foarte creștine, asta da) interese.

Un integrism care definește rădăcinile europene într-un mod selectiv care privilegiază
perspectiva mai conservatoare și exclusivă a unei tradiții bogate tocmai în polemicile
contradicțiilor sale. Dar mai există și alt pericol, cel al frivolității bunei conștiințe
multiculturale care se opune cristianismului exclusiv, dar nu în numele laicismului
democratic, ci pentru a apăra prin alte dogme religioase care de asemenea se cred
superioare legilor civile și chiar versiunii occidentale a drepturilor omului.

Europa de dorit este cea în care credințele religioase sau filozofice sunt un drept al
fiecăruia dar datoria nimănui și cu atât mai puțin obligația generală a societății ca
ansamblu. Un spațiu politic radical și prin urmare laic – ceea nu înseamnă antireligios –
în care să fie imperative normele civile mai presus de orice considerație fideistă etnică
sau culturală și unde să se găsească o distincție clară între ceea ce unii consideră a fi
păcat și ceea ce toți trebuie să judecăm ca delict.
O Europă a cărui spațiu academic și universitar să permită mobilitatea studenților și a
profesorilor, dar a cărei universitate să nu fie în serviciul companiilor, cu rentabilitate
imediată. Europa talentului fără frontiere, nu cea a statelor de plată și a profitului. Da, cu
siguranță, avem nevoie de cai care să ne ducă dar și de constelații care să știe încotro
vrem să mergem. Eu cred că încă mai avem timp.

Opinii

Zece viziuni ale Europei | 3

Bucuria vârstei mijlocii

26 decembrie 2010 Presseurop

All rights reserved

Europa este la o intersecție de drumuri, dar este încă atrăgătoare. Ar trebui să-și
împărtășească modelul politic, social și economic cu restul lumii, scrie Paweł Świeboda.

Paweł Świeboda

Europa este în criza, dar din fericire nu se simte miros de praf de pușcă în aer, spre
deosebire de acum 60 de ani. Proiectul european are o forță a sa proprie, dezvoltată după
ani de construcție meticuloasă, aceea de a tuarna balsam peste tensiunile și sensibilitățile
care zac dedesubt. Actuala stare a lucrurilor este una critică, nu pentru că economia este
la ananghie, ci pentru că faptul de a fi împreună și-a pierdut strălucirea. Chiar dacă ar
putea să rămână o opțiune perfect rațională, scânteia de entuziasm a dispărut.

Problema este psihologică dar și reală. Psihologcă pentru că Europa este într-un declin
relativ și politicile sale se adaptează unui management în declin și atenuează lovitura.
Modalitatea este una defensivă.
Pentru un muritor de rând în convulsiile unei crize de vârstă mijlocie, sunt în general
două recomandări: să găsească moduri de a combate stresul, să renunțe la alcool, să se
apuce de yoga, sau, cealaltă alternativă, să accepte că nu mai este tânăr și să vadă în asta
o oportunitate pentru a face inventarul și – eventual – să-și schimba modul de viață,
diversificându-și centrele de interes, călătorind, reluându-și studiile, practicând un nou
sport. Privindi-și crescând copiii sau nepoții.

Nu e niciodată prea târziu

Până acum, Europa a evitat întotdeauna opțiunile de mai sus și continuă să practice
terapia reîntineririi, jucând rolul etern al celui mai tânăr din cartier. Aceasta a fost logica
din spatele Tratatului de la Lisabona și a programului consacrat problemelor climatice. Și
după ce-și va revizui sistemul de guvernare macroeconomică adoptând o coordonare
fiscală mai strânsă, va trebui să abordeze provocări structurale precum cele care țin de
schimbările demografice ale continentului.

Deși nu e niciodată o idee rea să faci sport, Europa la care visez eu este una care să se
simtă în largul său cu ea însăși. Nu ar trebui să ne lăsăm pradă iluziilor. Lăsând la o parte
dezastre mai mari, Europa va trebui să facă loc la masă pentru China, India și alte puteri
în curs de dezvoltare. Alunecând de la o cota de 25 la sută din populaţia lumii în 1900 la
un proiectat 5 la sută în 2050, pur și simplu nu poate avea aceeaşi scară de influenţă.

De asemenea, ar ajuta dacă ne-am da seama că avem o grămadă de învățat de la restul

lumii. Există un consens în Europa că inovația și antreprenoriatul sunt cele care vor
aduce creștere. Pentru a îmbunătăți infrastructurile noastre de "creștere", mai ales
universitățile, și a face progrese în comercializare cunoștințelor, există multe țări precum
Singapore, Australia sau Statele Unite de la care am avea ce învăța.

Piața unică-o poveste de succes

Asta nu înseamnă că ar trebui să rămânem inactivi și să privim cum alții sar în lumina
reflectoarelor. Mai degrabă înseamnă să ne pregătim pentru un marș lung în timpul căruia
rezistența și vitalitatea modelului nostru politic, economic și social vor ajunge la linia de
sosire în timp ce alții se întind la maximum și eșuează. Europa are unele din cele mai
bune modele de guvernare în privința sănătății și a politicilor sociale: acestea vor deveni
cel mai puternic atu al nostru în timp ce alții în lume încep să se confrunte cu așteptări în
creștere de la propriile lor popoare și electorate precum și cu tendințe de evoluție
demografică.

Europa ar trebui să se întoarcă la elementele de bază, să crească nucleul său. Pe plan

intern, asta înseamnă mai întâi să exploateze piața unică până în prăsele. Când privim
înapoi, este în mod clar una dintre poveștile europene de succes. Cu toate acestea este
șocant numărul obstacolelor și al barierelor ridicate care au împiedicat-o să-și atingă
nivelul maxim. Peste jumătate dintre antreprenorii Europei spun că au întâmpinat
dificultăți când au vrut să vândă bunuri altor state membre, fără să mai vorbim despre
servicii sau fluxul de capital. Este timpul să ripostăm.

Nu e nimic greșit în a trăi într-o lume aflată în continuă schimbare

Pe ordinea de zi mai sunt trecute fidelitatea pentru valorile noastre sau îmbunătățirea
sistemelor politice europene. În vreme de criză, starea democrației este de obicei ultimul
lucru de care se preocupă oamenii.

Și totuși, mai sunt încă multe de făcut pentru a moderniza lumea îndatoririi și
responsabilității publice în Europa. Dintre mai multele modalități ale Europei de a-și
exercita influența, faptul că este un model atractiv este una dintre cele mai durabile și
efective. Ar trebui să o îmbrățișăm.

În sfârșit, să ne întoarcem la lucrurile de bază înseamnă să ne întoarcem atenția mai întâi

la vecinii noștri și la candidații la statutul de membru. Impresionantul progres făcut de
țări precum Turcia reprezintă o oportunitate pentru Uniune pentru a-și consolida
influența față de vecinul său. Aderarea la UE este încă marea miză pentru Ankara, deși e
clar că nu este și singura. UE va rămâne în curând fără capitole de deschis în discuțiile
sale despre aderare cu puterea musulmană. Vine momentul adevărului, și avem ce regreta
dacă îl ratăm.

Nu e nimic greșit în a trăi într-o lume tot mai diversă. Pe când locuiam la Londra, m-am
gândit la remarca făcută de Dean Acheson potrivit căreia pierderea din imperiu a lăsat
Marea Britanie fără un rol. Această remarcă încă mai are rezonanță în Marea Britanie iar
acum ar putea fi aplicată și în Europa. Așa cum Marea Britanie se descurcă destul de bine
fără un imperiu, tot așa se va descurca Europa fără un tărâm al marilor idei.

ZECE VIZIUNI ALE EUROPEI | 4

O iubesc aşa cum îmi iubesc maşina

27 decembrie 2010 Presseurop
picture-alliance/ dpa

Ea nu inspiră cu adevărat artiştii, Europa. De altfel, scriitorul german Thomas Brussig o

vede mai degrabă ca pe o maşină, obiect fetiş pentru unii, şi care are meritul de a ne duce
exact acolo unde dorim.

Thomas Brussig

Când un dramaturg întâlneşte un om politic, în mod inevitabil omul politic sfârşeşte prin
a face o remarcă asupra pieselor pe care ar trebui să le scriem la ora actuală. În acest
moment, omul politic spune: "Aş vrea să scriem una despre criza financiară". Cu câţiva
ani în urmă, un om politic mi-a spus totuşi că ar vrea să vadă o piesă asupra integrării
europene. Apoi mi-a adresat un surâs radios ca şi cum ar fi găsit ideea care ar face să
explodeze câştigurile în toată Europa.

E de la sine înţeles că nu am scris o asemenea piesă. Şi asta pentru că ştiu mai puţine
despre integrarea europeană decât un om politic despre arta dramatică. De altfel nici nu
există vreo piesă despre integrarea europeană, cel puţin nu o piesă remarcabilă. Ceea ce
în sine nu e deloc de mirare deoarece arta se amestecă mereu cu realul, iar acolo unde
totul merge relativ bine, arta nu îşi are locul (din acest punct de vedere, este perfect
legitim să ceri o piesă de teatru despre criza financiară).

Integrarea europeană a realizat lucruri remarcabile: superlativele oratorilor de duminică

sunt pe deplin justificate. În zilele noastre, nu mai există conflicte între naţiuni iar un
conflict armat pare inimaginabil. Gata cu blocurile, cu câmpurile adverse, cu diviziunea
europeană. Chiar şi controalele la frontiere au fost suprimate în anumite locuri – ceea ce
părea utopic cu câteva decenii în urmă.

Casa Europei
Există o monedă comună care, chiar dacă anumite ţări vor trebui să o abandoneze, va
străluci mereu suficient de tare pentru a seduce alte ţări. Diplomele universitare şi altele
de acest gen sunt pe cale să fie recunoscute în ansamblul ţărilor europene, piaţa muncii se
deschide şi fiecare european poate astfel să-şi încerce norocul oriunde în Europa. Şi cum
nu mai există conflicte între naţiuni, am putea să înlocuim imediat armatele naţionale cu
o armată europeană. Astfel, miniştrii Apărării aflaţi la şomaj ar putea deveni, de exemplu,
directori de teatru, dacă au chef.

Şi totuşi. Pentru mine, nu totul este roz în Europa. În a doua jumătate a anilor 80 am auzit
pentru prima oară expresia "casa Europa" în gura lui Mihail Gorbaciov. A sacrificat
acestei idei imperiul sovietic. A permis ţărilor din blocul de Est să iasă de sub dominaţia
sovietică, a aprobat reunificarea germană ca şi extinderea NATO spre ţările din Est.
Imperiul sovietic s-a prăbuşit şi trei foste republici sovietice s-au putut alătura Uniunii
Europene. Dar am închis uşa în nas tuturor celorlaltor ţări din fosta Uniune Sovietică.
Ucraina a făcut experienţa cea mai dureroasă. Cu "revoluţia portocalie" ţara s-a debarasat
de un regim autoritar. Revoluţionarii ucrainieni erau animaţi de idealuri europene, purtaţi
de perspectiva europeană. Să lupţi pacific pentru democraţie, pentru mai multă libertate şi
mai multe drepturi – ce e altceva decât profund european? Însă nici Ucraina nu a fost
admisă ca membru al Uniunii Europene. Am trăit această umilire ca şi cum aş fi fost eu
însumi ucrainean.

Naveta spaţială Bruxelles

Ne place să spunem că Europa "este o chestie de suflet". Ei bine, pentru revoluţionarii
portocalii şi cu siguranţă şi pentru Mihail Gorbaciov, a fost o chestie de suflet – şi totuşi
au eşuat în a se alătura Europei instituţionale. În timp ce danezii, irlandezii şi toţi cei care
spuseseră "NU" constituţiei europene erau obligaţi să rămână în Uniune – în cel mai bun
caz, s-au făcut referendumuri până s-a ajuns la rezultatul dorit.

Atunci, Europa ca o "chestie de suflet", nu pot să iau afirmaţia prea în serios. Ar fi vorba
mai degrabă de o construcţie birocratică, utilă până la urmă în viaţa cotidiană. Gândiţi-vă
numai la avantajele pe care le procură statutul de "consumator european".

"Identitatea europeană" se loveşte înainte de orice altceva de bariera lingvistică. Toată

lumea ştie că într-o limbă maternă comunicarea crează o bază foarte diferită. Şi din
nefericire, într-un viitor previzibil, nu va exista o majoritate de europeni care să poată
comunica într-o limbă europeană comună. Orice om politic care se exprimă în limba sa
maternă nu va fi înţeles decât de o mică minoritate de cetăţeni europeni. Dar asemeni
limbii, arta retoricii este ceea ce rămâne cel mai frapant lucru la un om politic, căci
oamenii politicii europeni vor rămâne mereu mai mult sau mai puţin străini cetăţenilor
Europei, iar Bruxelles va rămâne mereu un fel de navetă spaţială fără chip sau voce. Şi nu
există nici o soluţie la această stare de fapt.

Există oameni care îşi iubesc rabla. Alţii afirmă că este doar "un obiect utilitar". Aşa este
şi cu Europa: chestie de suflet sau nu, ea merge înainte. Şi deja e bine.

Opinii

Zece viziuni ale Europei | 5

E-u-r-o-p-a, continent primitiv
28 decembrie 2010 Presseurop

© Teresa Sá

În timp ce cursurile Bursei se inflamau, în Europa se ardeau vaci. Dar astăzi cultul valorii
dispare în profitul adevăratei valori a lucrurilor. Iată viziunea scriitorului portughez
Gonçalo Tavares.

Gonçalo M. Tavares

Literatura nu s-a apropiat de politică, însă politica a invadat câmpul limbajului – l-a
invadat şi îl domină în continuare. Şi odată cu politica europeană, economia. În aceste
domenii, de mult timp nu mai e vorba de deplasarea lucrurilor materiale, de a decide
soarta domeniului vegetal (a ordona sau nu tăierea arborilor), animal sau uman. Astăzi,
aproape totul se decide în câmpul semnelor (cifre şi litere). De unde o întoarcere în lumea
copilăriei: în Europa noi credem că liniile trasate pe o foaie de hârtie nu sunt simple linii,
ci diferenţa între bogăţie şi sărăcie.

Vechea separaţie între semn şi obiect. Celebra frază "cuvântul CÂINE nu muşcă": dacă
punem degetele pe C, H sau I nu riscăm nimic, degetele noastre vor rămâne intacte, C şi
H nu muşcă – o veche lecţie de lingvistică. Această distincţie a inaugurat modernitatea.
Primitivii nu credeau în acest adevăr, nu credeau în două lumi separate. Pentru primitivi
semnul era deja un obiect. Desenul cerbului nu era desenul cerbului, era cerbul. Nu exista
nici o diferenţă.

Dintr-un anumit punct de vedere, Europa – de mai multe decenii – şi-a accentuat rolul
primitiv. Ea a reînceput să creadă în magie. Aproape toată economia este astăzi situată
într-o lume abstractă, în lumea literelor şi a cifrelor – şi nu în lumea materiei şi a
volumului. Pentru că vechea economie, era altfel: două vaci se schimbau pentru 1000 de
găini; uzine cu maşini, arborii se vindeau sau se cumpărau. Încetul cu încetul însă,
elementele vii şi metrii pătraţi au dispărut de pe scenă. Au rămas hârtii cu semne şi cifre,
iar Europa s-a transformat într-un Nou Continent Primitiv, unde oamenii adoptă
comportamente identice celor din triburile amazoniene care confundau semnele cu realul
şi care credeau că litera A sau un desen erau capabile să îi omoare sau să îi blesteme.

Într-adevăr, dacă scriem pe o foaie de hârtie fraza "această hârtie valorează o sută de mii
de euro", noi nu ne vom apuca cu siguranţă să credem că această foaie, albă nu cu mult
timp înainte, valorează de acum înainte 100 000 de euro. Dar dacă luăm o anume
distanţă, ne vom da seama că într-o anumită măsură, căderea economică la care asistăm
astăzi se datorează unui proces similar, la scară largă.

Economia abstractă s-a instalat aici, în câmpul credinţei. Cel care deţine o hârtie
formalizată printr-un simbol sau o ştampilă (iarăşi semne) a vreunui institut financiar
crede că acea hârtie valorează, dacă ne gândim de exemplu la acţiuni, 2 euro într-o
anumită zi, 1 euro şi jumătate ziua următoare, şi 3 săptămâna viitoare. Aceste creşteri şi
aceste scăderi ale valorii acţiunilor, pentru cel dinafară care nu înţelege nimic, sunt
chestii şi mai bizare. Nu este doar credinţa strictă într-un semn, cum era cea a
Primitivilor. De acum înainte este vorba de o credinţă fluctuantă – care, zilnic, schimbă
valoarea materială pe care o atribuie semnului.

Cel mai absurd este faptul că această întoarcere la gândirea primitivă care a invadat
lumea contemporană, credinţa în abstract, a fost însoţită de o distrugere fără precedent a
materiei concrete. Vaci şi vapoare au fost abătute în Europa, câmpurile cultivate au fost
abandonate, maşinile au fost distruse sau obligate să se oprească, căci nu trebuia să fie
produs dincolo de o anume cantitate. An după an, cele două procese au avansat în paralel:
distrugerea lucrurilor care aveau un volum şi multiplicarea hârtiilor fără volum care
simbolizau bogăţia. S-a crezut, în fine, că bogaţia se găsea în semne şi că vacile,
vapoarele şi metrii pătraţi erau o bogăţie, sigur, dar veche, depăşită, inadecvată. O bogăţie
fără igienă, am putea spune.

Şi în timpul acestor ani, am schimbat hârtii peste tot. Mici foi A4, A5 sau A6 care treceau
din mână în mână, şi, la fiecare trecere, ca prin magie, aceste foi A4 păreau să crească în
valoare. Ca o schimbare magică de martor: individul A trecea o hârtie individului B care
o dădea individului C care o trecea la D, iar ultimul la rând, până la urmă, credea că
această hârtie primită valorează deja de o mie de ori mai mult decât valoarea iniţială.

Rezumând, nu e nici o îndoială asupra faptului că are nenumărate cauze criza din Europa,
însă o parte a problemei constă în faptul că suntem de acum înainte în faţa unei schimbări
de credinţă. Biserica Abstractului, credinţa hârtiei care valorează bani, pare să se fi
angajat pe un drum fără ieşire, iar numărul fidelilor săi diminuează – unii o părăsesc
voluntar, alţii contra voinţei lor, mulţi într-un fel tragic. Şi poate că odată cu sfârşitul
acestei credinţe suntem pe cale să revenim la o altă credinţă. Moderna Biserică a
Concretului pare astfel, zilnic, să preia poziţia solidă pe care a avut-o deja – credinţa în
ceea ce este materie: credinţa în vaci, vapoare, câmpuri şi maşini – ea este aici, s-a întors.
(Vom avea oare ocazia să asistăm la distrugerea hârtiilor?)

Europa a avansat enorm, şi nu numai tehnologic, însă pentru ca europeanul să nu se ude,

are nevoie de un element material între cer şi corpul său. Nu ne putem adăposti în desenul
unei case. De aceasta Europa pare să avanseze şi să regreseze în acelaşi timp. Ceea ce
încearcă să facă nu e uşor: vrea să lase în spate o lume primitivă şi să revină, din nou, la
vechea modernitate. Este vorba de a fi încă o dată materialist, în primul sens al
termenului. Vechiul materialism pentru care vacile sunt un bun exemplu, grele şi calme:
valoarea este dată de greutatea lor – şi este cu mult mai bine aşa.

Zece viziuni ale Europei | 6

Utopia este la uşile noastre

29 decembrie 2010 Presseurop

nouvelle-europe.eu

UE se comportă ca un adolescent complexat, care nu ştie ce să facă cu corpul său, spune

cercetătorul francez Philippe Perchoc. Şi totuşi căutând vise noi, din partea ţărilor care ar
putea adera, ea va creşte şi îşi va asuma rolul său în lume.

Philippe Perchoc

Cu câteva luni în urmă, discutam în metrou cu o diplomată estoniană şi îi ziceam că

Europa a fost continentul utopiilor şi că astăzi, nimic nu o mai făcea să viseze. O
pariziancă s-a întors şi mi-a aruncat: "Europa? O utopie? Ce vorbeşti! E doar un club de
patroni care se hrănesc pe spinarea celor mici."

Un fragment de conversaţie în transporturi unde lectura oricărui ziar arată că Europa are o
problemă, şi mai ales o problemă cu ea-însăşi. Toată mass-media ne raportează
psihodrama cotidiană a unei Europe care se luptă să iasă din adolescenţă. Când o luăm în
considerare pe termen lung, Europa politică abia a ieşit din copilărie. Şaizeci de ani de
istorie, nu este nici măcar durata domniei lui Ludovic al XIV-lea. Şi această Europă
adolescentă este brusc conştientă de faptul că trupul său s-a schimbat de la mica Europă a
celor şase, că acesta s-a dezvoltat şi a făcut-o să devină un adult mondial, cu
responsabilităţile sale. Această criză a adolescenţei este una din cauzele divorţului între
cetăţeni şi proiectul european.

Europei îi este greu să se iubească în noile sale dimensiuni. Ea nu a avut cu adevărat

posibilitatea de a creşte, ea a fost împinsă de istorie şi de căderea Zidului. Astăzi, ea este
prea mare, prea complicată. Pe de o parte, ea este tentată să anuleze această expansiune
rapidă. Unii intelectuali francezi, cum ar fi Max Gallo, apără ideea unui "puci franco-
german", şi a unei alianţe cu Rusia peste capetele statelor membre mai mici. Pe de altă
parte, ea se zbate în certuri interminabile pentru a şti din câţi funcţionari va fi compus
noul său serviciu european pentru acţiune externă, în loc de a vorbi despre misiunile
acestui nou serviciu. Orice dezbatere despre acţiune este repede aruncată în meandrele
unei dezbateri asupra mijloacelor. Uniunea pare să-şi fi pierdut încrederea în ea şi orice
gust pentru viitor, aşa cum a arătat cacofonia asupra Europei 2020.

Cu toate acestea, Europa este singura care se găseşte atât de urâtă. Peste tot în lume,
există intelectuali care îşi exprimă dragostea pentru acest model european şi pentru locul
pe care continentul ar trebui să-l ocupe în noua guvernare globală. Dar în sânul Europei,
egocentrismul nostru bolnăvicios ne împiedică să facem orice progres. În timp ce China,
India, Statele Unite, Brazilia şi Africa au încredere în viitorul lor, Europa pare paralizată
de frică. Ea aproape că regretă mica Europă care trăia la adăpostul Cortinei de Fier,
protejată de Statele Unite.

Criza a stricat cele două motoare ale construcţiei europene: solidaritatea şi urmărirea
eficienţei. Pe de o parte, şefii de state se întreabă la Bruxelles dacă ar trebui să ajute orice
ţară în nevoie. Pe de altă parte, au de gând să o facă doar prin mecanisme complicate,
încercând să întreţină independenţa fiecărui organ. Dar, atunci când un membru este
atacat, întregul corp este în pericol. Însă capul (Consiliul European) se întreabă dacă este
înţelept să intervină iar inima (Comisia) pare să fi încetat să bată şi să trimită idei noi, să
pulseze în corpul amorţit al Europei. Ar trebui să încetăm să ne vedem doar propriul buric
şi să ne gândim din nou la Europa ca la un "noi". Criza continentală a "eu-lui", este
cauzată de criza a 27 mici "eu".

Deoarece Europa întreţine o relaţie complicată cu ea-însăşi, ea trăieşte o relaţie

complexată cu ceilalţi. Cu toate acestea, ea nu are niciun motiv să-şi ceară scuze pentru
ceea ce este. Inclusiv cu cei care bat la uşa ei. În loc de a răspunde prin reflexul de frică –
"Cine este?" – am vrea să auzim: "Da, ce doriţi?". Într-adevăr, europenii obsedaţi de ei
înşişi, de funcţionarea lor, de problemele lor monetare, uită că este posibil să construim
ceva cu cineva care nu seamănă cu noi. Şi totuşi niciodată nu-i întrebăm pe turci, pe
sârbi, pe islandezi cum visează ei Europa. Care vor fi priorităţile lor, după ce vor intra în
club? Cum îşi imaginează ei Europa în lume în 50 de ani? Nu-i întrebăm nimic
deocamdată.

Europenii duc lipsă astăzi de un proiect mare. S-ar putea spune chiar de o utopie.
Provocările nu lipsesc: pacificarea relaţiilor internaţionale, aşa cum am pacificat relaţiile
europene, prezenţa ca actor major al dezvoltării durabile sau construcţia marii economii
solidare a viitorului, bazată pe cunoaştere. Dar pentru a realiza toate acestea, trebuie să ne
mişcăm un pic.

Zece viziuni ale Europei | 7

Când fiica mea va purta burka...

30 decembrie 2010 Presseurop

© Viktor Stoilov/Torst

Femeia este viitorul Europei, citim în reviste, dar despre ce fel de viitor este vorba?
Romanciera cehă Petra Hulova ne oferă viziunea sa tragi-comică.

Petra Hůlová

"Se pregăteşte deja să poarte vălul", îmi spune soţul meu arătându-mi-o surâzând pe fiica
noastră, în vârstă de şase luni, care tocmai îşi ridicase pătura până la ochi. Ne place să
glumim adeseori asupra Europei de mâine, imaginându-ne detaliile absurde ale unei lumi
populate de generația copiilor născuți în 2010. Cum va fi viața atunci când Internetul va
fi devenit simbolul unui trecut uitat, asemeni telegramei sau fax-ului, şi atunci când,
amintindu-ne reprezentaţiile noastre actuale despre viitor, ne vom îndoi de râs, ca pe
vremea filmelor de science-fiction din epoca cinematografului mut. Şi odata ce începem
jocul acesta, nu ne mai putem opri.

Încercaţi măcar! Am putea spune că este chiar o obligație. Nu este oare adevărat faptul că
aşteptăm de la fiecare european responsabil să se pregătească pentru viitor? Europenii
responsabili nu sunt niște primitivi, și nici fataliști care trăiesc de pe o zi pe alta. Ei au
acces la Internet, biciclete și posibilitatea de a trage apa la closet, dar asta nu înseamnă ca
dacă nu ai aceste lucruri ești o persoană inferioară. Anumiți europeni poartă chiar și
vălul, dar asta nu însamnă că sunt înapoiați sau fataliști, deși pare astfel, poate pentru că
în Europa nu suntem prea fani de musulmani. Totuşi, pe Internet, se simt ca acasă, se simt
mai bine adeseori decât în Franţa sau Germania lor natală.
Viitorul aparține oare femeilor?

Astăzi, dezbaterile privindu-i pe musulmani în Europa sunt în toi. Chiar şi în ţara mea
natală, Republica cehă, unde nu este uşor să cazi peste un musulman. "Ce contează", ar
răspunde unul dintre acei arţăgoşi cehi de dreapta: "Să se ducă cu toţii la dracu!". În ţara
mea, până acum, din lipsa unui număr suficient de musulmani, s-au luat mai degrabă de
romi, de vietnamezi şi uneori de femei.

Chiar şi în revistele cele mai conformiste, pline de imagini frumoase, specializate în

decorarea casei şi a grădinii, se spune că viitorul Europei aparţine femeilor. A afirma deci
acest lucru nu are nimic extravagant iar persoanele care se opun acestei idei nu sunt decât
cei care au un dinte împotriva femeilor sau care îşi imaginează europenele din viitor în
voaluri şi cred că îmbrăcate astfel, ele vor avea mai multe greutăţi în a guverna. Dacă va
mai rămâne ceva de guvernat, bineînţeles.

Specia europeană este pe cale de dispariţie, lent, şi potrivit unora, vina ar fi a acestor
femei emancipate cărora le-ar aparţine viitorul Europei. Cu cât nivelul lor de formaţie
este mai ridicat, cu atât acestea sunt mai independente financiar şi au mai puţin copii,
ticăloasele !Anumite feministe pretind că bărbaţii sunt de vină. Căci ei sunt cei care au
inventat pilula contraceptivă, pentru a profita din plin de plăcerile carnale, eliminând
riscul procreării. Dar oare o întoarcere colectivă la prezervatv ar putea inversa datele? Cu
greu.

Suntem alergici la instrucțiuni

Când o privesc pe fiică-mea, din care nu văd ieşind de sub pătură decât doi ochi albaştri
şi un căpşor de bebeluş chel, mă văd pe noi doi, europeni, în 30 sau 40 de ani. Mă voi fi
alăturat între timp armatei de pensionare exasperante. Vom invada străzile, în masă,
bătrâneţe amară a celor pentru care era mai bun trecutul, ca întotdeauna atunci când
bătrâneţea priveşte înapoi, spre propria sa tinereţe. Un pic senilă şi dezorientată, voi ataca
cu contemporanii mei cea de a patra generaţie de cărţi numerice, cele pe care le putem
îndoi în buzunar ca pe un bileţel, portabilul meu de a doisprezecea generaţie, mereu
aprins, în cazul în care nepoţii mei ar vrea să mă sune, în timp ce fiica mea, îndreptânud-
se spre o şedinţă, va zbura cu 500 km/h pe o autostradă virtuală. Cu fereastra deschisă,
lăsându-şi voalul să fluture şi el în vânt. Autostrada va fi saturată de femei identice.

Europenele anilor 2040 se vor bate din nou (de câte ori nu au făcut-o deja) pentru
emanciparea lor. Cu condiţia bineînţeles, ca totul să fie bine, să rezistăm. Nu mă gândesc
aici la euro-regiuni, la moneda unică sau la ideea de Europa, ci mai ales la oraşe, la
patrimoniu şi la oameni. Ca în acele filme catastrofă. Îmi imaginez o nenorocire
ecologică, prăbuşirea Internet-ului, apariţia unei epidemii. În faţa eventualităţii producerii
unor asemenea catastrofe, perspectiva unei lente dispariţii a speciei europene sau a celei
de a avea în Europa o majoritate de musulmani par o nimica toată. Cât despre femei,
chiar dacă ele se vor regăsi din nou acasă, asta nu ar fi până la urmă aşa de grav. De fapt,
ar fi suficiente foarte puţine lucruri pentru a ne debarasa de această viziune sumbră a
viitorului. Ar fi suficiente mai multe naşteri, să trăim mai modest şi să fim mai puţin
cheltuitori.

Îmi privesc fiica, lungită lângă mine, şi îmi dau seama că în câţiva ani cea care îi va vorbi
cu "dacă" voi fi eu, în timp ce ea îmi va arunca o privire neagră: "Tu îmi spui ce trebuie
să fac?" Este mereu aceeaşi poveste. Sfaturile nu pot decât să ne irite. Noi înşine, în
Republica cehă, suntem alergici după 40 de ani de experienţă comunistă. Ca cineva să
încerce azi să facă ingineria viitorului, asta nu! Decât poate pe un forum sau cu ocazia
unui seminar, dacă se prezintă expuneri şi se discută inocent. Punct. De altfel, istoria nu
ne arată ea oare că evenimentele au întotdeauna un alt deznodământ decât cel aşteptat?
Sigur. Iată un cuvânt final foarte simpatic. Dar cine poate crede asta cu adevărat?

Zece viziuni ale Europei | 8

În paradisul negocierilor
31 decembrie 2010 Presseurop

Droits réservés

Este principala şi cea mai frumoasă idee a Uniunii Europene: să ne aşezăm cu toţii în
jurul unei mese şi să discutăm, cu toleranţă şi cu stil. Şi ce dacă lumea avansează mai
repede decât progresează discuţiile noastre? Istoricul român Mircea Vasilescu vine în
apărarea stilului nostru european.

Mircea Vasilescu

De-a lungul timpului, Uniunea Europeană şi-a pus la punct un impresionant mecanism de
negociere. Valurile succesive de extindere – şi mai ales integrarea ţărilor din Europa
Centrală şi de Est – au rafinat la maximum acest mecanism. Să aduci la un numitor
comun – sau măcar acceptabil – orgolii politice, frustrări istorice, ambiţii economice şi
slăbiciuni reale ale atîtor ţări care s-au tot războit între ele timp de sute de ani este o
performanţă. Nu doar politică, dar şi – mai ales – culturală şi civilizatorie. Europa a ajuns
la o subtilă stilistică a negocierii – ceea ce, într-o lume neliniştită şi imprevizibilă cum
este cea de azi, trebuie salutat. Este, cred, una dintre marile victorii ale proiectului
european.

Există însă riscul ca, fascinată de paradisul negocierilor pe care l-a creat, Europa să
devină incapabilă să ia decizii. Există riscul ca negocierile să devină un scop în sine: "n-
am ajuns la nicio soluţie, am amânat problema pentru 2013 – dar ce frumos am
negociat!". Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu ţări în care deciziile se iau rapid şi
uşor, "la vârf", şi se execută imediat – de exemplu China. Se confruntă cu ţări în care
democraţia are imperfecţiuni, dar demografia şi entuziasmul economic stau mult mai bine
– de exemplu India sau Brazilia. Şi riscă – aşa cum antenţionează unii politologi – să
piardă "umbrela protectoare" a SUA, în numele "multilateralismului".

De aceea, UE nu este deocamdată o mare putere globală şi, după părerea mea, nu pare
capabilă să devină. Apariţia în peisaj a unui preşedinte şi a unui "ministru de externe" al
UE este tot rezultatul unor îndelungi negocieri. Persoanele desemnate în aceste funcţii –
absolut respectabile şi pline de calităţi – au parte de critici pentru că sunt "low profile".
Iar unele voci maliţioase au spus că intenţionat au fost alese astfel, pentru a nu-i eclipsa
pe liderii statelor naţionale…

Aşa încât Uniunea Europeană se află astăzi, cred, într-o mare dilemă. Pe de o parte,
trebuie să conserve mecanismul complicat al negocierilor, care i-a asigurat succesul.
Trebuie să nu renunţe la principiul "diferenţei culturale", la ideea de a armoniza într-o
identitate europeană (care rămâne încă un deziderat) o multitudine de identităţi naţionale
şi locale. Pe de altă parte, trebuie să devină un jucător important în competiţia globală –
deci să ia decizii rapide şi "să vorbească pe o singură voce".

Cum să iei decizii mai uşor şi mai pragmatic? Criza a arătat că se poate. Existenţa
monedei euro a fost o adevărată binefacere, iar Banca Centrală Europeană a făcut ce
trebuia. Sigur, apar voci care pun problema ieşirii (sau excluderii) din zona euro a unor
ţări, ceea ce se poate discuta/negocia. E grav. Dar fără euro, cred că ar fi fost infinit mai
grav: câte dintre fostele monede naţionale ar fi putut rezista în faţa crizei?

Cum să vorbeşti pe o singură voce? Aici lucrurile se complică. Liderii politici naţionali
au de câştigat voturi în ţările lor, aşa încât vor practica întotdeauna un dublu discurs. Pe
de o parte, vor vorbi despre construcţia europeană, pe de altă parte vor face apel (mai ales
în campaniile electorale) la interesele naţionale. Eventual – cum s-a întâmplat adesea –
când ceva nu merge bine în statele lor, vor da vina pe "birocraţii de la Bruxelles".

Nu numai că vor fi mai multe voci (adesea contradictorii), dar, după câte îmi pot da
seama privind la ce se întâmplă acum, ele vor cânta uneori în contratimp cu prim-soliştii
care ar trebui să fie Preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentant pentru
Afaceri Externe. De altfel, cei doi înalţi demnitari apăruţi în urma aplicării Tratatului de
la Lisabona au, deocamdată, misiunea de a da o identitate funcţiilor lor, de a le înzestra
cu conţinut. Abia cei care vor veni după ei ar putea avea şansa de a face vizibilă în lume
politica globală a UE şi de a cânta o partitură mai amplă.
S-ar putea să fie prea târziu, s-ar putea ca până atunci dinamica globalizării să lase
Europa pe un plan secund. S-ar putea să regretăm incapacitatea de a fi luat decizii rapide
şi ferme. Dar acesta este preţul pentru păstrarea unui element esenţial pentru substanţa,
eleganţa şi frumuseţea proiectului european: capacitatea de a negocia, de a armoniza
interese diferite, de a respecta până la capăt diferenţele culturale şi identitare.

Poate că UE va rămâne mereu în categoria soft power, dar puterea ei stă în primul rând în
cultură şi civilizaţie, în atmosferă, în stil. Şi nu este vorba doar de tezaurul cultural
propriu-zis, nu este vorba de "inventarul" de opere de artă, de arhitectură, de compoziţii
muzicale ori scrieri literare. Ci, mai ales, de ideile care au construit lumea europeană şi
care au inspirat apoi restul lumii. Printre ele, cultura convieţiuirii: cetăţenii unui continent
cu o istorie plină de conflicte au ajuns astăzi să înveţe să trăiască în dialog şi toleranţă.

Poate că Europa nu este încă o putere globală. Dar, dacă privim la diversitatea etnică
europeană (incluzând aici şi emigranţii din toată lumea), UE este, în sine, o metaforă a
globalizării.

Zece viziuni ale Europei | 9

Dorind să rămân optimist

01 ianuarie 2011 Presseurop

© Basso Cannarsa

Romancierul Tim Parks vrea o Europă construită pe o viziune comună, o Europă care să
se arate încântată de ideea de a remodela lumea, nu una care să se lupte pentru a o
menține neschimbată.

Tim Parks

Provocările se multiplică dar Europa rămâne încrezută şi confuză. Lăsând la o parte

schimbările climatice, scăderea resurselor naturale, imigraţia în masă, Islamul militant, o
Americă în declin şi o Chină ce îşi consolidează poziţia, este clar că actualul nostru mod
de viaţă nu poate continua ca atare. Schimbări imense trebuie făcute. Pentru prima dată
asemenea schimbări trebuie să fie ghidate şi negociate la un nivel global. Este greu să ne
imaginăm Europa aşa cum este ea în prezent constituită, găsind unitatea, viziunea şi
curajul pentru a-și aduce contribuţia. Alternativa, din păcate, este războiul.

În anii 1980 şi 1990, în timp ce Comunitatea Europeană se dezvolta şi consolida, am fost

suspicios vis-à-vis de acest proces. Trăind toată viaţa mea de adult în Italia, nu eram un
englez tipic: sceptic, doritor să păstreze zdrenţele imperialismului britanic. Tonul fobic,
defetist al discursului, mi se părea descurajant. Speriaţi de un alt război între noi înşine, a
trebuit să devenim legaţi printr-o plasă a regulilor comerciale şi a reglementărilor
guvernate de laţurile birocraţiei; speriaţi de ameninţări din afară, a trebuit să formăm un
bloc solid într-o apărare colectivă, împotriva produselor agricole din Africa, a
manufacturilor din China şi a imperiului Rusiei din Est.

Naţiuni s-au alăturat Europei, nu pentru că s-ar fi convertit unei ideologii interesante, ci
pentru că au fost realişti şi au negociat predarea. Convinşi că un destin ca naţiune
separată este un delir depăşit, se agaţă totuşi de orice petice de suveranitate mai rămân.
Aspectul liniştitor era faptul că Europa nu a încercat niciodată să atingă loialitatea
viscerală pentru a convinge oamenii să moară pentru un steag, Comunitatea nu se laudă
cu martiri. Pe de altă parte, singurul său impuls a fost birocratic; nu a fost niciun mândru
centru al puterii ales să preia viitorul nostru comun. În timpul discursului retoric al
egalilor ce îşi pun în comun destinul, deciziile au izvorât în mod evident din
antagonismul şi alianţele schimbătoare dintre Franţa, Germania şi Marea Britanie. Nu a
fost niciodată uşor să fii încrezător.

O stare de spirit meschină și conservatoare

În Italia ipocrizia şi oportunismul procesului au fost evidente: Europa a oferit un discurs

al pietăţii şi progresului care a ţinut locul oricărei dezbateri reale. Instituţiile sale ar putea
fi blamate pentru deciziile economice dure pe care, în alte condiţii, coaliţiile de
guvernământ slabe nu le-ar fi putut lua. Fondurile sale ar putea fi analizate şi delapidate,
regulile sale dispreţuite când nu se potrivesc. În ciuda lăudatului său Europenism, Italia
ca oricare altă ţară se vede ca fiind o entitate separată storcând tot ce poate de la grup.
Egoismul pare acum să crească pe măsură ce este cedată identitatea suverană. Singura
onestitate cu care se poate lăuda Marea Britanie este că nu și-a ascuns niciodată cinismul.
Faptul că Blair și Brown au stat departe de euro – "ne vom alătura atunci când va avea
un sens economic pentru noi să ne alăturăm" – poate părea pragmatism inteligent, dar nu
prea face bine nici sufletului, nici piețelor. Să îmbrățișezi o idee cu entuziasm, sau, în
mod alternativ, să o respingi, după principii, sunt decizii care afectează condițiile
economice și stimulează orice fel de comportament pozitiv.

Ambivalența referitoare la locul unde rezidă puterea în Europa afectează toate părțile
vieții. Nicio singură țară nu se vede pe sine ca fiind decisivă pe scena lumii și nicio
instituție nu exprimă dorința colectivă. Posibilitatea pentru o viziune îndrăzneață și
pentru o schimbare de cotitură nu există. Nimeni nu este responsabil pentru că nimeni nu
poate fi. Starea de spirit copleșitoare este meschină și conservatoare: lăsați-ne să ne
păstrăm stilul de viață privilegiat cu orice cost; lăsați-ne să luăm tot ce putem cât timp
putem. Ascultați retorica șoferilor care fac lobby când prețul petrolului crește cu un cent
și o să aveți imaginea de ansamblu. Este o stare de spirit a negării. Realități precum
schimbarea climatică sunt acceptate la nivel mental, dar ignorate în practică. Există într-o
dimensiune separată unde nu avem nicio putere. Ceea ce putem face este să luptăm cu
creșterea prețurilor. Nimic nu trebuie să strice standardele noastre de viață.

Un orgoliu profund și corosiv

Un rezultat al tuturor acestor lucruri este că mințile cele mai luminate ale continentului,
cele mai inteligente și spiritualizate, fie tinere fie bătrâne, nu se mai gândesc să
îmbrățișeze o carieră în viața publică. Cel mult se mai implică din când în când în vreo
mișcare de protest. Cel mai adesea se retrag în vieți individuale, dând repede colectivul
drept pierdut. Această retragere a talentelor din serviciul public este amprenta decadenței.
Va produce opere de artă bune. Dar nu ne va scoate din temniță.

Totuși, încercăm să rămânem optimiști. Poate chiar urgența problemelor ne va scoate

până la urmă din dizgrația actualei toropeli. Ce fel de Europă aș vrea să văd în viitor?
Mai întâi și mai ales, una care să fie construită pe o viziune comună, una care să se arate
încântată de ideea de a remodela lumea, nu una care să se lupte pentru a o menține
neschimbată, una care să fie curajoasă și pozitivă, mai degrabă decât fobică și negativă.
O astfel de comunitate ar găsi o cale să se exprime politic, chiar și prin labirintul de
instituții care estompează în prezent exercitarea puterii. Ar putea chiar să se dovedească
suficient de seducătoare pentru a-i determina pe imigranți să se integreze, decât să se
mulțumească să coabiteze.

Cum se poate obține o asemenea schimbare a inimii? Nu am nicio idee și prea puține
speranțe. Cu siguranță, europenii trebuie să lase la o parte ideea că ar fi în vreun fel
superiori, că au atins culmea civilizației umane și a împlinirii artistice. Acest orgoliu
rămâne și este foarte corosiv. Chiar mai important, noțiunea potrivit căreia viața
înseamnă afirmarea voinței cuiva pentru acumulare de bunuri și a unui partener într-o
casă precum un castel trebuie să dispară. În final, presupun, o schimbare adâncă a
percepției în ceea ce privește bunăstarea și modul în care trebuie trăită viața, este ceea ce
aș vrea să văd. Deschiderea, generozitatea și toleranța par esențiale. Dar mai bine aș opri
lista cu dorințe aici. Doar exprimând astfel de idei mă simt ingenuu și inutil. Nu se va
întâmpla. Să vorbești despre viitorul Europei înseamnă să riști o depresie serioasă.

Zece viziuni ale Europei | 10

O renaștere multiculturală
02 ianuarie 2011 Presseurop
Droits réservés

Să lăsăm în urma noastră conformismul, corupția și elitismul. Să facem loc noii generații
multiculturală, mobilă și solidară. Aceasta este dorința economistei italiene Loretta
Napoleoni, exprimată într-o scrisoare adresată fiului ei.

Loretta Napoleoni

Dragă Julian,

Anul viitor vei împlini 18 ani şi vei termina liceul, fără îndoială cu un amestes de
entuziasm şi de teamă. Viitorul, pentru un tânăr european obișnuit, trebuie să fie o
viziune plină de de aventuri şi în acelaşi timp de încercări. Şomajul, munţii de datorii,
profeţiile de prăbuşire monetară şi slabele şanse de carieră profesională durabilă, vin să
umbrească şi ele peisajul.

Cu 35 de ani în urmă, o altă generaţie de studenţi – cea a părinţilor tăi – părăsea şcoala şi
contempla viitorul cu un acelaşi amestec de nerăbdare şi îngrijorare. Crescând sub
ameninţarea apocalipsului nuclear şi al terorismului, această generaţie a trebuit să înveţe
să trăiască cu o inflaţie de două cifre şi cu începuturile şomajului la scară largă. Este
totuşi aceeaşi generaţie care a lansat revoluţia sexuală, cea care a îmbrăţişat comunismul
şi anti-conformismul.

În anii 1970, aceşti tineri au coborât în stradă pentru a-şi striga opoziţia faţă de guevrn şi
faţă de reformele şcolare considerate elitiste şi înapoiate. Ei reclamau un acces liber la
învăţământul universitar pe un continent atât de aproape de prăbuşirea politică ca şi cel de
azi. Apoi a căzut cortina de fier, Germania şi-a realizat vechiul său vis de reunificare iar
Europa a reuşit să treacă peste criza energiei.

În mijlocul anilor 1980, economiile europene au regăsit drumul creşterii şi au profitat de

ceea ce semăna cu o lungă perioadă de stabilitate. Acum ne dăm seama că toate acestea
nu erau decât o mare iluzie.
Aproape toţi decizionarii – politicieni şi bancheri – au abuzat de acestă timidă creştere
economică, profitând de slabiciunile legislației și de paradisele fiscale, pentru a
delocaliza locurile de muncă şi a dezmembra ceea ce mai rămăsese din Statul Bunăstare.
Timp de o generaţie, inegalităţile veniturilor ne-au adus cu decenii în urmă, la
echivalentul perioadei interbelice, pregătind terenul pentru o nouă Mare Depresiune, de
data aceasta direct în Europa.

Unde am greșit oare? Răspuns: irezistibila noastră dorinţă de a face parte dintr-o elită, de
a fi diferiţi, bogaţi şi puternici şi de a construi imperii. Un scop care justifică toate
mijloacele. Europenii vor fi mereu discipolii lui Machiavelli, prizonieri ai întorsăturilor
istorice care fac posibilă succedarea unei revoluţii franceze anti-monarhice cu sosirea
unui împărat Napoleon Bonaparte la numai câţiva ani de interval. Prinşi în piedica
propriilor noastre contradicţii, respingem egalitatea salutând în același timp democraţia.
Eşuăm, nu evoluăm. Şi totuşi, speranţa nu este pierdută.

Adolescenții de azi sunt prima generaţie de europeni născuţi în inima unei Europe
formată dintr-un mozaic de culturi, nu una care este populată doar de europeni.
Multiculturalismul ar putea fi într-adevăr salvarea noastră. Poate că el ne va elibera din
lanţurile istoriei noastre şi va proiecta vechiul continent într-un climat în care alte
popoare, mai puţin dezvoltate, dar deasemenea mai puţin cinice şi mai pozitive decât noi,
vor avea de jucat un rol important pentru viitorul nostru.

Văzând recentele manifestaţii ale studenţilor în faţa Parlamentului din Londra, am văzut
de fapt chipul unei noi Mari Britanii şi al unei noi Europe. Marea Britanie nu a cunoscut
niciodată acest tip de proteste, cu excepţia probabil a celor generate de introducerea așa-
numitului "poll tax" [impozitul pe cap de locuitor] al lui Margaret Thatcher, dar în acele
timpuri manifestanţii erau motivaţi de bani şi nu de egalitate.

Sângele nou al copiilor de imigranţi antrenează în acelaşi timp mişcări transnaţionale şi

crează legături de solidaritate între tinerii europeni. Aceşti tineri – la fel de îngrijoraţi
pentru viitorul lor pe cât sunt de hotărâți să nu lase să se repete istoria – vor să
construiască o Europă diferită. Legăturile lor de solidaritate se ţes de-a lungul şi de-a latul
Web-ului, această agora mondială care apropie WikiLeaks de Porto Alegre şi de toate
celelalte proiecte de transformare a planetei noastre.

Ce-aş mai vrea să am vârsta ta şi să mă angajez pe acest drum cu tine pentru a împărtăşi
această aventură de refacere a continentului! Generaţia mea avea aceleaşi vise însă nu a
reuşit să le realizeze. Pe măsură ce-am crescut, ne-am regrupat în vechi şi noi elite. De
aceea corupţia, inegalitatea şi criminalitatea sunt astăzi peste tot şi noi suntem dirijaţi de
o clasă de incompetenţi, şi suntem hrăniţi de o presă de scandal cu zvonuri care nu ne
interesează.

Veţi reuşi oare voi, acolo unde noi am eşuat? Sunt convinsă că da deoarece paradigma
socio-culturală a Europei s-a schimbat în sfârşit şi pentru că factorii de decizie de azi nu o
mai reprezintă. Când oamenii din generaţia ta vor ajunge la putere, paradigma politică va
fi şi ea forţată să evolueze.
Europenii nu vor mai fi exploratori, nu se vor mai aventura pe mări necunoscute pentru a
fura comorile altor popoare, nu vor mai escalada cei mai înalţi munţi pentru a-şi planta
drapelul, şi nici nu vor mai privi spre Orient sau Occident în căutare de idei pentru a se
poziționa pe scena internaţională. Vor fi capabili să caute resurse în spiritul multicultural
al unui continent revigorat pentru a găsi noi soluţii economice, sociale şi politice. Aceasta
este Europa pe care o visez pentru tine şi în care vreau să trăiesc.