A fost odată o ţară…

... care se numea Cehoslovacia. A văzut lumina zilei,

pe harta Europei Centrale, târziu de tot, la 28
octombrie 1918, când independenţa sa a fost
proclamată la Praga, pe ruinele fumegânde ale
Imperiului Austro-Ungar.
ZOOM
AUTOR: SORIN MITU
Lectură de 12 minute
31/01/2018
Save

A avut o primă viaţă de doar 20 de ani, destul de prosperă şi plină de

speranţe democratice, prevestite de ursitoarele sale, Franţa, Statele Unite şi
Marea Britanie, până în data de 15 martie 1939, când Hitler a şters-o de pe
faţa pământului. A renăscut în 1945, luând înfăţişarea unui stat comunist până
în decembrie 1989 şi a unuia democratic de atunci şi până la sfârşitul lui
1992. A trăit episodul eroic al Primăverii de la Praga, din 1968, şi revoluţia de
catifea de la finalul lui ’89. Dar se pare că democraţia nu i-a priit prea mult
tinerei prinţese republicane şi federale, înveşmântată în mantie de velur. La 1
ianuarie 1993, Cehoslovacia s-a stins pentru totdeauna, divizându-se paşnic
şi de bunăvoie în Republica Cehă şi Republica Slovacă. Un divorţ, tot de
catifea, terminat cu o înmormântare, la care nu a venit şi nu a plâns aproape
nimeni. Cehoslovacia a trăit, cu totul, doar 74 de ani. Cât o viaţă de om!
În secolul al XIX-lea şi la începutul celui următor, ţări cum ar fi regatul Neapolelui, Bavaria sau Austro-
Ungaria, multe dintre ele cu o istorie
de sute de ani în urmă, au dispărut definitiv de pe faţa pământului

De ce moare o ţară?
„Bila jednom jedna zemlja”: odată ca niciodată a fost o ţară… Aşa începe şi se
subintitulează „Underground”, filmul superb şi răscolitor dedicat de Emir
Kusturica dramei istorice care a dus la dispariţia tragică a Iugoslaviei. O ţară
pe care regizorul căruia noi îi putem spune sârb sau bosniac, dar care se
consideră şi astăzi iugoslav, a iubit-o şi a ipostaziat-o cu o dragoste
sfâşietoare. O patimă care l-a condus, astăzi, până la porţile Kremlinului, unde
a fost decorat de Vladimir Putin.

Dar jalea artistului născut musulman şi botezat ortodox nu este, pentru mulţi
dintre noi, doar o poveste oarecare de pe internet, ci se poate transforma într-
o angoasă de natură geopolitică. Dintre cei trei aliaţi care au întemeiat Mica
Înţelegere, alianţa antirevizionistă încheiată în anul 1921 între Cehoslovacia,
Iugoslavia şi România, noi suntem singurii care am supravieţuit, ca stat unitar,
sărbătorind în acest an centenar „primii o sută de ani împreună”. „Împreună”
cu noi înşine şi, eventual, cu fraţii maghiari de dincoace şi dincolo de Nădlac,
care comemorează şi ei, în curând şi tot alături de noi, Tratatul de la Trianon
(pentru ei ciumă şi pentru noi mumă). Ceilalţi doi muşchetari au fost răpuşi. Iar
această dispariţie a doi dintre vecinii noştri cei mai neproblematici –
Cehoslovacia, cu care aveam o frontieră de vreo două sute de kilometri şi de
la care ne cumpăram armamentul, şi Iugoslavia, cu ai cărei suverani s-au
încuscrit regii noştri – i-a cutremurat pe mulţi români cu preocupări
geostrategice, cunoştinţe istorice şi gândire naţionalistă, mai ales în primul
deceniu de după 1989. În subtext, această temere a furnizat şi unul dintre
temeiurile prin care şi-a legitimat guvernarea preşedintele Iliescu, care a
sugerat mereu că doar politica sa înţeleaptă a salvat România şi i-a permis să
supravieţuiască întreagă pe harta Europei, spre deosebire de vecinii noştri
care nu au avut norocul să fie conduşi de lideri de talia sa. În mod paradoxal,
discursul său semăna destul de bine cu cel al lui Vladimír Mečiar, artizanul
autoritar al secesionismului slovac, ori al lui Slobodan Milošević, groparul
funest al Iugoslaviei.

Putem fi de acord că scenariul alarmist evocat mai sus a fost exagerat şi

utilizat într-un mod manipulator de către regimul postcomunist din România.
Cu toate acestea, e limpede că ţările şi naţiunile pe care cântecele lor
naţionale le consideră eterne („În veci s-or naşte pui de lei!”, cum zice
Neniţescu al nostru) mai şi mor, uneori. Iar altele se nasc, de obicei pe ruinele
celor defuncte.

Dar de ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, aidoma oamenilor care le

construiesc, ţările sunt nişte alcătuiri teribil de imperfecte, sunt schimbătoare,
au o dinamică şi o viaţă a lor, plină de suişuri şi coborâşuri. Sunt muritoare.
Desigur, majoritatea ţărilor trăiesc mai mult decât Cehoslovacia. Nu 70 de ani,
ci 700. China, care pare cea mai veche ţară cu o existenţă cât de cât
continuă, se poate lăuda cu vreo 4.000 de ani, maximum. Dacă îl considerăm
pe mareşalul El-Sisi un urmaş al faraonului Menes, am putea ajunge, în cazul
Egiptului, până pe la 5.000 de ani, iar dacă îl vedem pe Burebista ca pe un
predecesor glorios al statului paralel şi al lui Iohannis, ne-am putea duce şi noi
la vreo două milenii.

Aceste ultime două exemple ne arată însă că, la fel ca babelor octogenare de
la ţară, ţărilor şi naţiunilor le place să se laude cu vârsta lor înaintată, de cele
mai multe ori în mod nejustificat. În realitate, marea majoritate a ţărilor au
origini foarte recente şi nu avem de unde să ştim cât vor trăi, chiar dacă
astăzi, har Domnului, cele mai multe o duc foarte bine. De dragul stabilităţii
politice internaţionale, transformată, pe bună dreptate, într-o dogmă a
dreptului internaţional după cel de-al Doilea Război Mondial, putem să le
dorim şi viaţă veşnică. Numai că acest lucru ar fi în contradicţie cu tot ceea ce
ştim despre natura şi evoluţia societăţii omeneşti.

Durch Eisen und Blut

În secolul al XIX-lea şi la începutul celui următor, ţări cum ar fi regatul

Neapolelui, Bavaria sau Austro-Ungaria, multe dintre ele cu o istorie de sute
de ani în urmă, au dispărut definitiv de pe faţa pământului. Mai aproape de
zilele noastre, Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia sau Yemenul de
Sud le-au urmat exemplul. În schimb, Eritreea sau Sudanul de Sud tocmai au
luat fiinţă şi şi-au ocupat cu mândrie locul la ONU. Kosovo a făcut aproape
acelaşi lucru, fiind recunoscut însă „doar” de 112 state membre ale Naţiunilor
Unite şi nerecunoscut de 81 dintre virtualii săi colegi.

Unii ar putea spune, repetând clişeele din manualele noastre şcolare, dar şi
anumite fraze uneori complet inaplicabile din dreptul internaţional, că statele
dispar sau se nasc în funcţie de adecvarea lor la principiul naţional, care
spune că fiecare naţiune trebuie să aibă un stat propriu. În această optică, au
murit, în mod legitim, fie ţările sau imperiile multinaţionale, sfârtecate de-a
lungul liniilor de falie care despărţeau naţiunile ce le compuneau, fie ţările
care erau de fapt componente ale unor naţiuni mai mari, cum au fost regatul
Würtemberg, Statele Papale ori principatele Moldova şi Ţara Românească.
Totul ar fi perfect, dacă nu ar exista şi exemple care contrazic această logică.
San Marino sau Republica Moldova nu respectă, nici astăzi, principiul potrivit
căruia ar trebui să îşi dizolve statalitatea în cadrul unei unităţi naţionale
italiene sau româneşti. Să zicem că acestea sunt nişte cazuri mai speciale, fie
prin dimensiune, fie prin diversiune. Dar germanofonii din Elveţia, Austria sau
Alsacia de ce nu se integrează nici ei, nici în rândurile naţiunii germane, nici în
cadrele statului german, deşi ultimele două grupuri au făcut acest lucru în
anumite perioade ale istoriei lor, cu mai mult sau mai puţin entuziasm?

Ce să mai spunem despre scoţieni, care au avut o lungă istorie marcată de

conflicte cu Anglia, o etnicitate şi un Braveheart, o Biserică naţională şi un
sistem juridic şi legal dintotdeauna separate de cele engleze, dar care de la
1707 s-au trezit încorporaţi într-o Mare Britanie, iar mai târziu chiar într-o
naţiune britanică, în care s-au simţit multă vreme destul de confortabil? Astăzi,
indiferent dacă tendinţele secesioniste ale naţionaliştilor scoţieni sunt dorite
sau nu, ele sunt considerate legale, iar Marea Britanie se defineşte ca un stat
compozit, alcătuit din mai multe ţări (fără a fi federal!) şi în care coexistă, de
asemenea, mai multe identităţi naţionale, engleză, scoţiană, galeză sau
irlandeză. În mod evident, pot exista, inclusiv din punctul de vedere al
dreptului internaţional, state multinaţionale, cum sunt la ora actuală
Afganistanul, Africa de Sud, Bosnia şi Herţegovina, Canada, China, Etiopia,
India, Indonezia, Marea Britanie, Nigeria, Pakistanul, Rusia, Spania sau
Turcia. În anumite privinţe, şi Uniunea Europeană poate fi considerată un stat
(sau cel puţin un supra-stat) multinaţional.

La fel după cum într-un stat pot coexista mai multe naţiuni, o naţiune poate
trăi în mai multe state, şi nu neapărat cu statutul unei minorităţi naţionale.
China şi Taiwanul, chiar dacă nu se recunosc reciproc, sunt două state
chinezeşti, la fel după cum Coreea de Nord şi Coreea de Sud sunt două state
coreene. Mongolia Interioară, aflată la frontiera cu statul eponim, nu este
decât o regiune autonomă a Republicii Populare Chineze şi nu se pune deloc
problema unirii sale cu vreo patrie-mamă alta decât Regatul de Mijloc, în Iran
trăiesc de vreo două ori mai mulţi azeri decât în Azerbaidjanul vecin, în statul
New Mexico, hispanicii alcătuiesc majoritatea populaţiei, kurzii şi-au construit
două stătuleţe independente de facto, în Irak şi în Siria, în timp ce în Turcia,
unde trăiesc cei mai mulţi dintre ei, le sunt închişi până şi deputaţii aleşi în
mod legal în parlamentul de la Ankara… şi aşa mai departe.

Nu doar dezideratul naţionalist care cere să fim conduşi de către cei care
vorbesc aceeaşi limbă cu noi nu poate atins, nici pe departe, decât prin
genocid şi purificare etnică, dar nici cerinţa la prima vedere mai modestă ca
fiecare naţiune să se regăsească între graniţele unui stat propriu nu este, de
multe ori, decât o utopie socială, ce nu poate fi transpusă în realitate decât
prin fier şi sânge, după exemplul lui Bismarck.

Back to Czechoslovakia

Toate aceste generalităţi sunt ilustrate foarte bine de cazul particular al

Cehoslovaciei. Până în 1918 nu a existat niciodată vreo ţară cu acest nume
sau vreo istorie comună a cehilor şi slovacilor, la fel după cum nici românii din
Ţara Românească, Moldova sau Imperiul Habsburgic nu au făcut parte
nicicând din aceeaşi ţară, iar numele României nu a fost folosit nici el, în
accepţiunea de astăzi, decât de vreo două sute de ani. Istoricii naţionalişti din
secolul al XIX-lea, care, în pofida acestor realităţi, au încercat să sublinieze
momentele de unitate din istoria celor două părţi ale viitorului popor
cehoslovac, au scos în evidenţă faptul că prin secolul al IX-lea a existat un
stat numit Moravia Mare, care se întindea atât în Cehia, cât şi în Slovacia. Dar
legătura acestuia cu Cehoslovacia modernă seamănă cu cea dintre regatul lui
Burebista şi România lui Ceauşescu: era o simplă proiecţie în trecut a unor
realităţi contemporane.

Cehii şi slovacii vorbesc două limbi extrem de asemănătoare, care, cu puţin

efort, ar putea fi unificate într-una singură; teritoriile pe care le locuiesc se
învecinează, iar o mare parte a istoriei lor au trăit, deopotrivă, între marginile
Imperiului Habsburgic. Cu toate acestea, din punct de vedere politic,
administrativ, social sau economic, ei au făcut parte din lumi diferite, care nu
comunicau decât prea puţin între ele. Slovacii erau o populaţie predominant
ţărănească, încadrată de elite firave şi au vieţuit aproape toată istoria lor în
cadrul regatului Ungariei, chiar şi atunci când coroana Sfântului Ştefan a
ajuns să fie purtată de dinastia de Habsburg. Nu au avut niciodată, până în
anul 1939, vreun stat sau vreo alcătuire politică proprie. Destinul şi profilul lor
istoric au semănat destul de bine cu cel al românilor ardeleni. Nu este de
mirare, aşadar, că deputaţii români şi cei slovaci aleşi în legislativul de la
Budapesta, la începutul secolului XX, se vor alia, împreună cu sârbii, într-un
grup parlamentar al naţionalităţilor din Ungaria dualistă.

Cehii, în schimb, trăiau într-o regiune mult mai dezvoltată din punct de vedere
economic, aveau o nobilime puternică şi au dat naştere regatului Boemiei, un
stat important al Europei, din componenţa Sfântului Imperiu Roman-German.
Deşi, mai ales după anul 1620, împăraţii habsburgi au anulat autonomia
politică de care se bucuraseră în trecut cehii, Boemia va rămâne însă o
entitate distinctă a imperiului, o piesă esenţială în arhitectura părţii vestice,
austriece, a acestuia.

Chiar şi după 1867, anul încheierii pactului dualist austro-ungar, la fel ca mai
toate popoarele monarhiei, cehii, slovacii sau românii nu au crezut că imperiul
condus de Franz Joseph, aflat în plină dezvoltare economică şi socială, s-ar
putea prăbuşi. Ca urmare, mişcările lor naţionale, care au prins aripi în
această perioadă, nu doreau altceva decât asigurarea unor drepturi politice
depline pentru conaţionalii lor şi dobândirea unei autonomii naţionale cât mai
largi, în cadrul monarhiei.

Când imperiul s-a prăbuşit însă, la sfârşitul Primului Război Mondial, iar
popoarele componente ale acestuia s-au văzut în situaţia de a-şi construi un
viitor politic pe cont propriu, conducătorii politici ai cehilor şi slovacilor, ţinând
cont de afinităţile existente între cele două popoare înrudite, au ales să
edifice, laolaltă, un stat şi o naţiune ceho-slovacă. Adevărul este că iniţiativa
le-a aparţinut liderilor cehi, cum au fost Tomáš Masarik sau Edvard Beneš,
care aveau o poziţie incomparabil mai bună, în comparaţie cu fraţii lor de
peste Morava. Cehii erau mult mai numeroşi, mai puternici, mai bogaţi şi mai
educaţi decât slovacii. Ca urmare, de la început, slovacii au fost obligaţi de
împrejurări să joace rolul rudei sărace, chiar dacă, în principiu, cele două
componente ale naţiunii cehoslovace împărtăşeau în mod egal identitatea
politică a statului lor.

Cehoslovacia interbelică a evidenţiat perfect caracterul utopic al proiectelor

naţionale. Austro-Ungaria fusese un imperiu multinaţional, pe care mulţi îl
considerau o închisoare a popoarelor. Dar deşi noile state succesoare ar fi
trebuit să fie cu totul altceva, adevărul este că structura lor etnică şi naţională
nu reuşea nici ea să satisfacă mult mai bine principiul naţionalităţilor. În mod
ironic, Cehoslovacia interbelică a fost comparată cu o Austro-Ungarie în
miniatură, în care cehii, elementul etnic dominant, reprezentau circa 51% din
totalul populaţiei, germanii veneau pe locul al doilea, cu 22%, slovacii erau
abia pe locul trei, cu vreo 16 procente, la care se adăugau minorităţi
importante şi compacte de ruteni (în Ucraina Subcarpatică), maghiari (în
Slovacia), evrei, polonezi, ba chiar şi o mână de români prin satele din
Maramureşul de la nord de Tisa.
Nu este de mirare că un asemenea stat compozit, în pofida industriei sale
dezvoltate şi a unui regim politic foarte liberal pentru standardele vremii şi ale
locului, a fost o pradă atât de uşoară pentru Hitler, care a folosit tocmai
principiul naţionalităţilor, chestiunea drepturilor germanilor sudeţi, pentru a
îngenunchea Cehoslovacia fără să tragă un singur foc de armă. Hitler a fost,
într-un fel, şi creatorul primului stat slovac, impulsionându-i pe liderii slovaci
să se desprindă de restul Cehoslovaciei şi să îşi proclame independenţa, în
anul 1939.

După război, Cehoslovacia s-a refăcut, dar cu un preţ foarte mare. Sub raport
teritorial, ea a pierdut Ucraina Subcarpatică, regiune care a intrat în
componenţa Ucrainei sovietice. Un act expansionist al unei puteri cuceritoare
punea din nou în aplicare principiul naţional, deoarece teritoriile respective
erau locuite majoritar şi compact de ruteni. În Cehia, aproape întreaga
populaţie germană, aproximativ două milioane de persoane, a fost expulzată
în Germania, fiind acuzată, în mod colectiv, de colaborare cu naziştii.
Proprietăţile germanilor au fost confiscate, iar Cehoslovacia s-a văzut
„purificată” de un element etnic considerat periculos. Principiul naţionalităţilor
triumfa încă o dată, într-una dintre formele sale cele mai crude.

În 1968, după înăbuşirea Primăverii de la Praga, regimul comunist a

reorganizat ţara într-o formulă federală, cu două guverne şi parlamente
distincte, pentru Cehia şi pentru Slovacia. Dar aceste instituţii nu aveau nicio
autoritate reală, iar partidul comunist cehoslovac, adevăratul deţinător al
puterii, şi-a păstrat structura monolitică. Atât Alexander Dubček, liderul
comunist reformist, cât şi succesorul său conservator şi prosovietic, Gustáv
Husák, au fost slovaci. Ca şi în alte părţi ale lumii, regimul comunist nu a
reuşit însă decât „să îngheţe” disputele naţionale, şi nu să le aplaneze cu
adevărat, amânându-le deznodământul până la prăbuşirea sa.

La trei ani de la căderea comunismului, Cehoslovacia se dezmembra, în

primul rând datorită politicienilor separatişti slovaci, care au manipulat
sentimentele naţionaliste ale populaţiei pentru a se menţine la putere.
Separatismul etnic a fost alimentat şi de un clivaj politic, în condiţiile în care
majoritatea cehilor erau de dreapta, doreau o reformă economică rapidă şi
erau orientaţi spre Occident, în timp ce ideologia slovacilor conduşi de Mečiar
propunea „a treia cale”, nici comunistă, dar nici capitalistă, combinând
populismul de stânga, naţionalismul şi simpatiile faţă de Rusia, la fel ca Iliescu
al nostru. În aceste condiţii, politicienii cehi, în frunte cu premierul Václav
Klaus, au avut înţelepciunea să nu se opună secesionismului slovac, evitând
astfel riscul de a arunca ţara într-un război civil sângeros, cum era cel din
Iugoslavia. Deşi preşedintele Václav Havel, animat de sentimente liberale şi
adversar al tendinţelor naţionaliste, ar fi dorit ca ţara pe care a condus-o să
rămână unificată, el nu va reuşi să îi convingă pe liderii cehi şi slovaci să
menţină federaţia. Certificatul de deces al Cehoslovaciei era pecetluit cu
sigiliul principiului naţional, acelaşi principiu care, în mod paradoxal, îi
parafase şi actul de naştere.

La ce folosesc stupul şi haita?

A fost bine şi corect ca statul cehoslovac, cândva o poveste de succes a

Europei Centrale, să se rupă în două? Dar catalanii de astăzi: este bine şi
corect ca ei să se rupă de Spania? Dacă sunt o naţiune, aşa cum i-a
recunoscut guvernul Zapatero, atunci de ce să nu aibă dreptul la o ţară a lor,
în pofida opiniei contrare a guvernului spaniol, a Uniunii Europene şi chiar a
autorului acestor rânduri? Catalanii îşi revendică independenţa în baza
aceluiaşi principiu care le-a permis românilor ardeleni să se desprindă de
Austro-Ungaria, coloniilor engleze din America de Nord de Marea Britanie,
Cehiei şi Slovaciei de Cehoslovacia, Republicii Kosovo de Serbia, Crimeei de
Ucraina. După cum poate confirma, cred, oricare cititor al acestor rânduri,
indiferent de opţiunile sale particulare într-un caz sau altul, pentru unii e bine,
iar pentru alţii e rău, unii au voie, iar alţii nu, quod licet Iovi, non licet bovi.
Principiul autodeterminării naţionale poate intra oricând într-un conflict de
nesoluţionat cu principiul suveranităţii şi integrităţii teritoriale a oricărui stat
independent, ambele fiind considerate, astăzi, precepte de nezdruncinat ale
dreptului internaţional. Este unul dintre exemplele cele mai flagrante, care
arată că, uneori, principiile nu se pot acomoda în ruptul capului cu realităţile
pe care pretind să le normeze.

Nu este cazul însă să fim prea relativişti cu principiile, pornind de la această

situaţie. Este vorba doar despre nişte norme ale dreptului internaţional,
izvorâte dintr-o anumită experienţă istorică, avându-şi limitele sale, şi nu
despre principii morale cu aplicabilitate universală. Echitatea socială,
libertatea şi prosperitatea indivizilor ar trebui să fie asigurate oriunde, în
Kosovo sau în Serbia, în China sau în Taiwan, în Caşmir sau în Gilgit-
Baltistan, în Israel sau în Palestina. Atâta doar că mulţi dintre cei care trăiesc
pe meleagurile amintite sau în altele similare îşi doresc, cu ardoare, împlinirea
altor năzuinţe; de multe ori, ei leagă chiar şi satisfacerea nevoilor lor
primordiale de configuraţia frontierelor politice ale locului particular în care
trăiesc sau de numele pe care îl poartă acesta. Aşa au apărut principiile care
legitimează dreptul nostru de a ne uni sau de a ne despărţi, de a da naştere
unor state sau de a lichida altele.

Dacă am chestiona o fiinţă raţională, venită de pe altă planetă, cu privire la

aceste aspecte, probabil că ea le-ar considera nişte aberaţii de neînţeles. Ne-
ar spune că oamenii pot trăi la fel de bine şi într-o ţară, şi într-alta, iar dacă
statele şi naţiunile provoacă atâtea complicaţii şi probleme, poate că ar fi mai
bine să le desfiinţăm. Adevărul este însă că noi, oamenii, ne dorim să trăim în
interiorul acestor forme de organizare socială, tot aşa după cum albinele îşi
doresc să trăiască în stupi, iar lupii în haite. Nu putem altfel. Statele şi
naţiunile sunt stupii şi haitele noastre, sunt croite pe măsura noastră, a
limitelor, imperfecţiunilor şi pasiunilor speciei noastre.

Dar oricât le-am reifica şi le-am idolatriza, oricât de multă nobleţe le-am
conferi în universul valorilor noastre, nu trebuie să uităm că ţările şi naţiunile
nu sunt nişte scopuri în sine, ci doar nişte mijloace. Obiectivele ultime pe care
le urmărim sunt apărarea vieţii, a libertăţii şi a năzuinţei spre fericire, de care
trebuie să se bucure fiecare individ. Ţările şi naţiunile sunt doar mijloace prin
intermediul cărora societatea omenească urmăreşte atingerea acestor ţeluri
supreme. Menirea Cehoslovaciei nu a fost aceea de a asigura fericirea
statului cehoslovac sau a naţiunii cehoslovace, ci a cehilor şi slovacilor
concreţi, dar şi a germanilor, rutenilor, maghiarilor sau evreilor care o locuiau.
De aceea nu merită să o jelim, ci să o apreciem pentru ceea ce a reuşit ea să
facă în această direcţie, mai bine sau mai rău, pentru locuitorii săi, timp de 74
de ani. Şi să învăţăm să ne punem şi noi ţara să facă mai multe pentru
oamenii ei reali, şi nu pentru idealurile sale sforăitoare, ca să nu ajungă
cândva să merite soarta Cehoslovaciei.

În anul 1985, poetul şi gazetarul Corneliu Vadim Tudor scria o poezie în care
evoca relaţiile istorice dintre români şi maghiari în felul următor:

„Noi n-o să ne-nţelegem niciodată/şi casă bună n-am făcut prin ani/căci mâna
voastră veşnic e pătată/de sângele românilor sărmani./Trufaşi şi cruzi, şi fără
de măsură/nici fiarele pădurii nu-s ca voi/cu ochii tulburi, injectaţi de
ură/visând la un mileniu de noroi.”

Este posibil ca mulţi dintre cititorii acestor rânduri să nu îl simpatizeze, din

felurite motive, pe autorul citat. Cu toate acestea, numeroşi români, poate
chiar majoritatea conaţionalilor noştri, ar putea spune că imaginea transmisă
de aceste versuri – lăsând la o parte câteva exagerări poetice – este totuşi
una corectă, în linii generale. Românii nu se vor înţelege niciodată cu
maghiarii, deoarece aceştia i-au oprimat de-a lungul istoriei, iar astăzi
continuă să agite revendicări nejustificate, care par să izvorască dintr-un fel
de răutate înnăscută a acestora.

Care este adevărul în această chestiune? Oare maghiarii sunt chiar atât de răi
pe cât îi consideră românii? Sau există şi alte opinii româneşti, mai nuanţate,
pe marginea subiectului? Dar oare ungurii cum îi văd pe români? Şi, în fine,
ce importanţă au toate aceste întrebări, pentru politica înaltă, dar şi pentru
viaţa de zi cu zi a celor care trăiesc în România sau Ungaria? Istoria şi
imagologia ne oferă câteva răspunsuri.

Totul vine din istorie… Dar care istorie?

Românii şi ungurii se învecinează ca popoare şi convieţuiesc în Transilvania

de aproximativ o mie de ani. Dacă ne întrebăm, la modul serios, cum s-au
înţeles cele două etnii în toată această perioadă, pentru a înţelege ce fel de
sentimente reciproce nutresc în ziua de astăzi, putem formula două
răspunsuri. Pe de o parte, se poate spune că istoria raporturilor dintre români
şi maghiari a fost o neîntreruptă bătălie. Începând cu Gelu şi Menumorut, care
s-au bătut cu primii călăreţi arpadieni sosiţi pe aceste meleaguri, continuând
cu răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu şi cu voievozii români care, din câte am
învăţat la şcoală, obişnuiau să-i „belească”, fără drept de apel, pe regii
Ungariei, terminând cu revoluţiile, războaiele mondiale şi conflictele politice
din ultimii două sute de ani – totul pare să se înscrie într-o cronică belicoasă
interminabilă.

Pe de altă parte, există un al doilea punct de vedere, poate mai puţin influent,
dar pe care îl exprimă inclusiv oamenii de rând, mai ales ardelenii: dacă au
reuşit să trăiască totuşi atâtea secole laolaltă, într-o Transilvanie multietnică,
în pofida atâtor diferenţe şi interese concurente care îi despărţeau, înseamnă
că românii şi maghiarii au realizat, de fapt, o veritabilă performanţă în ceea ce
priveşte convieţuirea cu Celălalt. Până la urmă, cele două neamuri n-au ajuns
să se extermine sau să se alunge reciproc, cum au făcut atâtea grupuri
etnice, în Europa şi în întreaga lume. Iar semnificaţia momentelor memorabile
în care ne-am dat totuşi în cap (cum a fost cazul revoluţiei de la 1848 sau al
perioadei celui de-al doilea război mondial) depinde de felul în care
interpretăm frecvenţa şi importanţa acestora. Le considerăm nişte excepţii
dramatice, pe firul unei coabitări milenare acceptabile, sau, dimpotrivă, nişte
ciocniri inevitabile şi mereu reeditabile, între două comunităţi care nu s-au
înţeles niciodată?

Cele două viziuni amintite mai sus, deşi sunt perfect contradictorii în morala
pe care o vehiculează, au fost construite cu ajutorul aceloraşi fapte istorice
acceptate. Exemplul lor ne arată modul în care povestea trecutului, adică
Istoria, poate fi manipulată în vederea susţinerii unui anumit punct de vedere.
Istoria românilor şi maghiarilor a fost utilizată „la greu” în asemenea scopuri
justificative, pentru confecţionarea unor imagini subiective (ostile sau,
dimpotrivă, binevoitoare), uneori profund deformate. Cât de eronate pot fi
aceste interpretări ne arată comparaţia cu alte situaţii similare, din lumea
largă. Indiferent dacă vom socoti numărul de victime, de zile de conflict armat
sau de invective şovine proferate pe cap de locuitor, nu putem ajunge la
scoruri superioare celor existente în cazul germanilor şi francezilor, englezilor
şi irlandezilor, ruşilor şi polonezilor, turcilor şi armenilor…
Unguri vs români

Dimpotrivă!

În Evul Mediu, de exemplu, protagoniştii conflictelor considerate în mod

abuziv „etnice” sau „româno-maghiare” erau, de fapt, nobili care îşi legau
ţăranii de glie (la fel cum a făcut-o şi Mihai Viteazul cu „rumânii” săi), ori
stăpânitori feudali, care se luptau pentru putere (voievozii munteni şi
moldoveni s-au păruit între ei cam tot atât de des cât au făcut-o cu regii
maghiari sau principii Ardealului). Respectivii combatanţi nu se băteau, în
primul rând, în calitatea lor de români sau maghiari, ci în aceea de nobili,
ţărani, principi sau apărători ai credinţei. Iar împrejurarea că vorbeau limbi
diferite nu făcea decât să adauge un motiv în plus, dar nu cel mai important,
rivalităţilor fundamentale existente între ei, de natură socială, politică sau
confesională. Că aceste conflicte au fost considerate, mai târziu, dovezi
incontestabile ale conflictului milenar româno-maghiar, aceasta este altă
poveste, care nu ţine de Istoria trăită de oameni, ci de Istoria scrisă de istorici.

Războiul de o sută de ani româno-maghiar

În realitate, adevăratul start al unui conflict specific româno-maghiar s-a dat

mult mai recent la scară istorică, abia o dată cu epoca modernă. În secolul al
XIX-lea, ca peste tot în Europa, elitele politice şi intelectuale ale celor două
naţiuni au demarat, fiecare, un proiect naţional, care includea emanciparea,
progresul şi modernizarea. Dar spaţiul geografic al Transilvaniei era
revendicat de ambele proiecte naţionale. De către maghiari, în primul rând din
motive politice şi istorice (deoarece făcuse parte din regatul medieval al
Ungariei), iar de către români tot din motive istorice (ca parte a Daciei cucerite
cândva de romani), dar şi demografice, în calitatea lor de cei mai numeroşi
locuitori ai provinciei.

Aşa a început un conflict politic apăsat, care va dura aproximativ o sută de

ani, de la revoluţia din 1848 până la reinstaurarea administraţiei româneşti în
Transilvania, în martie 1945. În paranteză fie spus, el s-a desfăşurat cam în
aceeaşi perioadă în care francezii şi germanii se vor încăiera, din motive
destul de asemănătoare, în trei conflagraţii nimicitoare (1870-1871, 1914-
1918 şi 1939-1945), pe parcursul aşa-numitului „război civil european”. În cea
mai mare parte a sa, conflictul româno-maghiar de o sută de ani a fost doar
un „război rece”, întrerupt de numai trei intervale de dispută deschisă,
violentă: războiul civil din Transilvania, desfăşurat în perioada octombrie 1848
– august 1849, în cursul căruia maghiarii kossuthişti, adepţi ai independenţei
Ungariei, s-au confruntat cu românii ardeleni prohabsburgici; conflictul militar
dintre România şi Austro-Ungaria, derulat între anii 1916–1918, în contextul
primului război mondial, şi continuat în 1919 cu intervenţia românească
împotriva regimului bolşevic din Ungaria; ocupaţia maghiară horthystă din
nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944, căreia îi va pune capăt
ofensiva trupelor sovietice şi româneşti, după 23 august 1944.

Şi cam atât… E mult, e puţin?

După al doilea război mondial, includerea forţată a României şi Ungariei în

ţarcul ţărilor comuniste „frăţeşti”, ca şi principiul „îngheţării” graniţelor statelor
europene, în vederea blocării revendicărilor teritoriale destabilizatoare, va
pune capăt şi conflictului politic deschis dintre cele două state. Excepţie fac
câteva episoade mai tensionate, potenţial explozive, din perioada fluidă a
schimbărilor de regim din anii 1989-1990, cum ar fi cazul violenţelor
interetnice de la Tg.-Mureş, din martie 1990, sau al eventualului rol jucat de
Ungaria în răsturnarea regimului Ceauşescu, în decembrie 1989 (neconfirmat
încă de mărturii istorice certe), prin acţiuni ale serviciilor secrete şi operaţiuni
de dezinformare. După căderea comunismului, intrarea Ungariei şi a
României în NATO şi în Uniunea Europeană va bloca încă o dată orice
posibilitate de conflict veritabil între cele două state. Ca urmare, disputele
dintre ele vor continua doar la modul simbolic, ca un război al cuvintelor şi
justificărilor, îndeosebi pe tema statutului minorităţii maghiare din România.

Imagologie etnică românească…

Dacă lucrurile sunt atât de roze pe cât ar putea să reiasă din rezumatul istoric
de mai sus, iar coşmarul româno-maghiar nu ar fi, potrivit aceleiaşi
interpretări, decât un vis niţel mai agitat, cum se explică totuşi sentimentul
acut al unei adversităţi româno-maghiare, resimţit de mulţi dintre noi şi bine
exprimat de versurile lui Corneliu Vadim Tudor?
Indiferent dacă vine dintr-o istorie „adevărată” sau „manipulată”, mai veche
sau mai recentă, imaginea românilor referitoare la maghiari include
numeroase aspecte critice. Principalul defect atribuit maghiarilor de către
români este răutatea, care se conjugă cu înfumurarea. Cruzimea, „dovedită”
mai ales de antecedentele istorice, este asociată, în viziunea românilor, cu
primitivismul şi caracterul temperamental al urmaşilor lui Árpád şi se explică
prin originea asiatică a maghiarilor, ai căror strămoşi „au mâncat carne de sub
şa”. De multe ori, trăsăturile negative ale maghiarilor sunt definite de către
români în contradicţie cu cele proprii: maghiarii sunt răi, cruzi şi intoleranţi, în
timp ce noi suntem blânzi (chiar prea blânzi, românii înşişi acceptând că
„mămăliga nu explodează”), toleranţi şi ospitalieri; maghiarii sunt „barbari
nomazi” veniţi din Asia, pe când românii sunt „europeni”, autohtoni prin
definiţie şi moştenitori ai unei străvechi civilizaţii sedentare.

Pentru că imaginea de sine a românilor include, pe lângă numeroase aspecte

autolaudative, şi o importantă doză de autodenigrare, clişeele româneşti la
adresa maghiarilor se bazează şi ele pe acest autoportret ambivalent. „Să te
ferească Dumnezeu de ungurul rău şi de românul prost”, spune un proverb
românesc din Ardeal. Ungurul e rău, adică agresiv, în timp ce românul, care
nu e nici el perfect, nu are minte, ceea ce se conjugă cu pasivitatea atribuită
românilor. De multe ori, românii se autovalorizează negativ, iar maghiarii sunt
plasaţi, chiar de către români, într-o postură de superioritate. Fără îndoială,
răutatea ungurului este mai antipatică decât prostia românului, iar calitatea sa
de duşman este bine pusă în evidenţă de această trăsătură. În schimb,
prostia atribuită românului îl face, în mod cert, inferior maghiarului.

Sondajele sociologice, care măsoară prin metode statistice atitudinile

românilor faţă de maghiari, dezvăluie, în general, aspecte mult mai benigne,
în raport cu imaginile negative şi injuriile vehiculate de imagologia etnică.
Lăsând la o parte glumele cu tentă xenofobă, proporţia românilor care afirmă,
în sondaje, că ar accepta vecini, colegi de serviciu, prieteni sau chiar parteneri
de viaţă maghiari este una ridicată. Cele mai criticate aspecte sunt raporturile
istorice, considerate proaste de către majoritatea repondenţilor, ca şi prestaţia
politicienilor de ambele etnii, care generează sau inflamează tensiunile, în
scopuri electorale, în timp ce masa maghiarilor de rând este dezvinovăţită
oarecum, prin această distribuţie a responsabilităţilor.

În schimb, dacă citim postările de pe net, de exemplu pe marginea articolelor

de presă referitoare la aspecte sensibile, vom întâlni opinii extrem de violente.
Injurii cu conţinut sexual, mai ales la adresa femeilor, apeluri la expulzarea în
Ungaria a ingraţilor care „mănâncă pită românească” sau bancuri de genul: „–
Cum dai jos un ungur dintr-un copac? – Îi tai funia!”. Desigur, până la un
punct, asemenea exprimări, prilejuite de multe alte subiecte, pot fi considerate
marginale. Dar în acelaşi timp, ele reprezintă vârful unui aisberg. În public,
oamenii sunt mai ipocriţi, dar sub protecţia anonimatului spun mai uşor pe
nume lucrurilor în care cred şi care fac parte din imaginarul nostru colectiv.

… şi ungurească
Într-un mod probabil „dezamăgitor” pentru români, repertoriul maghiar de
invective şi imagini negative la adresa românilor este mai sărac în comparaţie
cu corespondentul său românesc. Această situaţie se explică istoric prin faptul
că maghiarii au fost multă vreme mai importanţi pentru români decât românii
pentru maghiari. În secolele XVIII-XIX, când a început conflictul politic dintre
cele două naţiuni, principalul rival istoric al maghiarilor era împăratul de la
Viena, pe plan extern se temeau de pericolul rusesc (care avea să le vină de
hac şi în 1849 şi în 1945), iar pe plan intern se loveau de revendicările
naţionalităţilor din Ungaria, luate laolaltă. Ca urmare, românii nu reprezentau
decât una dintre ipostazele unui inamic naţional cu mai multe capete, printre
care cel românesc nu era atât de înspăimântător. De aceea, imaginea
românilor în ochii maghiarilor a fost caracterizată adeseori de o anumită
suficienţă şi chiar indiferenţă.

Nota sa dominantă era dată de sentimentul categoric de superioritate al

maghiarilor în raport cu românii, consideraţi un popor primitiv de ţărani şi
păstori necivilizaţi. Alteritatea românilor era completată de apartenenţa lor la
ortodoxie sau „greco-catolicism”, aspecte care îi plasau, sub raport geopolitic,
într-o lume răsăriteană, diferită, ostilă şi esenţialmente inferioară. Uneori,
românii din Ardeal erau percepuţi de către maghiarii citadini ca nişte „buni
sălbatici”, ţărani pitoreşti, destul de înapoiaţi, dar cu calităţi sufleteşti genuine,
care puteau fi educaţi şi atraşi de partea maghiarilor.

Lucrurile se vor schimba însă radical după 1920, anul crucificării proiectului
naţional maghiar. După tragedia de la Trianon, când maghiarii s-au trezit că
au pierdut mai mult de două treimi din patria pe care o credeau pe veci a lor,
sentimentul de înfrângere, de frustrare şi apoi de revanşă a fost copleşitor. În
acest context, românii, prea puţin băgaţi în seamă până atunci, vor ajunge în
ochii maghiarilor profitorii cei mai importanţi ai dramei lor naţionale. Ei au
primit Transilvania, care reprezenta pierderea cea mai dureroasă, atât prin
dimensiuni (102.000 km2, mai mult decât cei 93.000 km2 rămaşi Ungariei!),
prin numărul de conaţionali pierduţi (1.700.000 de suflete), ca şi prin
importanţa ei simbolică. Pentru maghiari, Ardealul a fost şi va rămâne
întotdeauna o parte, fie ea şi „înstrăinată”, a patriei maghiare, cu catedralele,
castelele, cimitirele şi câmpurile sale de bătălie ungureşti. Şi astăzi, de fiecare
dată când la Opera Maghiară din Cluj se interpretează Contesa Mariţa, iar
corul cântă refrenul săltăreţ despre frumosul oraş de pe Someş, în care totul
este roşu-alb-verde, publicul aplaudă frenetic, la nesfârşit. E de presupus că
aceste lucruri nu se vor schimba decât fie atunci când globalizarea va mătura
definitiv toate identităţile actuale, fie când maghiarii ardeleni vor fi repatriaţi la
poalele de Vest ale Uralilor, după cum solicită internauţii radicali purtători ai
celuilalt tricolor.

În aceste condiţii, cel mai puternic stereotip negativ care îi defineşte pe

români în ochii maghiarilor (mai ales dacă ei sunt alegători FIDESZ sau
cetăţeni nord-americani), este cel al românului abuziv, care îi desconsideră şi
îi oprimă pe maghiari, care nesocoteşte drepturile naţionale ale minorităţii
maghiare, le răstălmăceşte istoria şi refuză să le vorbească limba, numai de-
al dracului, deşi în Transilvania toată lumea ar trebui să ştie ungureşte. Şi
aceasta, în pofida faptului că statul lor balcanic, care a sufocat şi Ardealul,
este destul de dubios şi dezorganizat.

Dar noi, ardelenii, ce ne facem?

Pentru ungurii din Transilvania, spre deosebire de cei de la Budapesta,

românii au reprezentat întotdeauna o prezenţă mai clară şi au fost percepuţi
ca nişte concetăţeni şi vecini, de care trebuie să ţii seama, indiferent de
defectelor lor, pentru că trăieşti cu ei laolaltă. La fel stau lucrurile pentru
românii ardeleni, care, potrivit sondajelor, au o părere mai bună despre
maghiari, în raport cu cea a regăţenilor. În mod paradoxal, până şi în cazul
steagului secuiesc, care ar trebui să-i enerveze cel mai mult (deşi eu mă
întreb de ce?) pe cei cărora le flutură sub nas, există mai mulţi români dispuşi
să-l accepte în Ardeal decât la Giurgiu, unde „Miticii” care n-au văzut în viaţa
lor o mustaţă de bozgor nu pot tolera asemenea manifestări reprobabile de
nesupunere ungurească.

Românii şi maghiarii din Transilvania cultivă câteva atitudini şi valori comune,

izvorâte din specificul istorico-cultural al provinciei lor, pe care nu le pot
împărtăşi cu conaţionalii de la Bucureşti sau de la Budapesta. Unul dintre
bunurile simbolice pe care le stăpânesc împreună este această cultură a
familiarităţii cu „duşmanul”. O ştiinţă realistă a convieţuirii, bazată pe
sentimentul că nu putem trăi decât împreună, chiar dacă am avea destule
motive să ne luăm la bătaie. Până la urmă, am ajuns să ne obişnuim cu
aceste lucruri şi chiar să le socotim o parte inconfundabilă a identităţii noastre
regionale. Ne-ar lipsi, dacă nu le-am avea! Bunicului meu, legionar şi mare
naţionalist român ardelean, strămutat de nevoie în Regat, i se umpleau ochii
de lacrimi când ajungea cu trenul la Braşov şi auzea vorbindu-se ungureşte.
În sfârşit, se simţea acasă! În paranteză fie spus, acelaşi lucru li se întâmplă
multor tineri basarabeni stabiliţi în România, unii dintre ei cu sentimente foarte
româneşti, care intră în delir când Zdob şi Zdub cântă o piesă în ruseşte, la
Bucureşti sau la Cluj. Îşi aduc aminte de Moldova lor!

Asemenea bunuri comune oferă o bază pentru construirea unei identităţi

transilvane, idee vehiculată de mulţi, dar în sensuri foarte diferite: din
patriotism local, nostalgie şi bovarism ideologico-cultural, ca ţintă de darts
pentru naţionalismul radical românesc şi, în oglindă, ca etapă tranzitorie
pentru viziunile iredentiste maghiare, ca instrument de mobilizare electorală a
ardelenilor, pentru politicienii cinici şi pragmatici, sau ca resursă identitară
pentru construirea unui regionalism românesc sănătos, pentru cei idealişti (să-
l amintesc la acest capitol pe colegul Vasile Dâncu, dacă tot scriu la revista
lui).

Dar acest proiect este foarte dificil, deoarece la ora actuală românii şi
maghiarii trăiesc în universuri simbolice paralele. Există o Transilvanie a
românilor şi alta a maghiarilor (cândva a fost şi una a saşilor), fiecare cu
propria viziune asupra istoriei, cu numele sale de străzi, cu simbolistica şi
sărbătorile fiecăruia, dacă se poate fără nicio participare a celuilalt. Când
merg la Alba Iulia, turiştii maghiari din România sau din Ungaria intră doar în
catedrala romano-catolică, la mormântul lui Iancu de Hunedoara, considerat
„eroul lor”, şi ignoră complet catedrala românească sau, horribile dictu, sala
Unirii. Turiştii români, după ce dau prioritate Catedralei Reîntregirii şi Muzeului
Unirii, intră şi în catedrala romanică, apreciind că în România totul este al lor
şi reflectă propria istorie, dar, desigur, nu-l vor considera pe Huniade un
personaj al istoriei maghiare, ci un erou al românilor. Ironia soartei face ca
toate acestea să se petreacă între zidurile strâmte ale unei cetăţi austriece,
incapabilă totuşi să îi adune cu adevărat laolaltă pe foştii supuşi ai
împăratului.

Românii şi maghiarii nu numai că nu participă la sărbătorile publice ale

celorlalţi, ci mai mult, o fac, eventual, la modul agresiv. Tinerii de la Noua
Dreaptă, continuând tradiţiile iniţiate de Gheorghe Funar, organizează pe 15
martie propriile manifestări româneşti, ca replică la sărbătoarea naţională a
maghiarilor, manifestări pe care ungurii le consideră provocatoare. Tinerii
maghiari din Secuime nu se lasă nici ei mai prejos şi arborează semne de
doliu la 1 decembrie (dacă nu îl spânzură pe Avram Iancu în efigie, cum a
făcut-o concetăţeanul nostru Csibi Barna), iar ca urmare elevii români
arborează însemne tricolore româneşti de 15 martie, ceea ce provoacă
reacţia profesorilor, ceea ce provoacă reacţia autorităţilor… Oare cum ar fi
dacă, pe lângă eventuala afişare zilnică a propriilor însemne naţionale, tinerii
maghiari ar flutura tricolorul românesc la 1 decembrie, iar românii pe cel
maghiar în 15 martie? Atunci, probabil, am trăi pe altă planetă, şi nu în
Transilvania, deoarece aici, ca şi la Mecca, necredincioşii nu au voie să intre
în sanctuarul celorlalţi, consemnaţi însă doar de propriile blocaje şi
prejudecăţi.

Instrucţiuni de (bună) utilizare a naţionalismelor

Cu siguranţă, de ambele părţi există numeroase voci care se dezic de

elementele radicale. E uşor să spui că majoritatea românilor şi maghiarilor nu
votează nici cu „România Mare”, nici cu „Jobbik”. De multe ori însă, diferenţa
dintre aceştia şi „moderaţii” din guvern pare destul de mică. Să-l amintim
numai pe Orbán Viktor, ca să evidenţiem, de data aceasta, doar paiul (sau
parul?) din ochiul vecinului. Problema este că extremiştii folosesc ca materie
primă simboluri naţionale, amintiri istorice şi imagini etnice, care fac parte din
patrimoniul cultural al unei întregi naţiuni. Cu toţii le înţelegem şi rezonăm
emoţional la mesajul lor, fie că ne încântă, fie că ne sperie sau ne enervează.
Acest bagaj identitar colectiv reprezintă o resursă foarte preţioasă, pentru
oricine vrea să atragă atenţia asupra propriei persoane. Politicienii ştiu sau
măcar intuiesc cel mai bine acest lucru, uneori cu ajutorul unor sociologi ori
politologi profesionişti.

În aceste condiţii, imaginile reciproce româno-maghiare devin o marfă,

tranzacţionată în funcţie de cererea pieţei, de către politicieni, jurnalişti,
comunicatori, transmiţători de imagini, iar uneori chiar de negustorii de
artefacte, care vând busturi cu Avram Iancu, steguleţe tricolore şi cărţi poştale
cu Ungaria Mare, cot la cot cu istoricii sau publiciştii. Uneori, această marfă, la
fel ca dinamita, poate fi detonată de către cei care o utilizează, din greşeală
sau în mod intenţionat. La numai câteva sute de kilometri de noi, cu nici două
decenii în urmă, sârbii, croaţii, bosniecii sau kosovarii au experimentat pe
pielea lor efectul devastator al unor imagini şi raporturi etnice ostile.

În comparaţie cu acest exemplu foarte la îndemână, convieţuirea pe care

istoria a impus-o românilor şi maghiarilor în Transilvania nu poate fi
considerată în niciun caz un coşmar al Europei, ci o poveste de succes. Până
acum, ţinând cont de datele zbuciumate ale istoriei noastre comune, ne putem
felicita mai ales pentru că am reuşit să depăşim sau să evităm ceea ce putea
fi mai rău. Frumos ar fi ca, de acum încolo, să şi construim ceva împreună,
ceva care ar putea însemna mai bine. Trecutul, bun sau rău, nu cred că va fi
uitat de cele două comunităţi. Rămâne de visat şi de zidit viitorul…

Sorin Mitu este profesor şi director al Departamentului de Istorie Modernă la

Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, specialist în istoria Transilvaniei,
imagologie comparată şi studiul naţionalismului.