Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica

prin activitatea lui Eugen Lovinescu la revista si cenaclul
“Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de
la epic la liric, inspiratia din mediul citadin si din dramele de
constiinta ale intelectualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al
modernismului romanesc, atat prin imaginarul poetic, cat si prin
limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” deschide volumul omonim,
publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un
teren total nou: o lume a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de
mahala, transfigurata artistic insa conform crezului sau ca
“pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia
autorului despre statu-âtul artistului si misiunea artei sale. Poetul
traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a universului
captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie
potrivit careia si din urat se poate crea ceva frumos artistic.
Totodata, poezia se incadreaza in modernism si prin expresivitatea
deosebita a limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme:
“firida”, “stihuri”, “mucigai”, dar si simboluri religioase pentru
a sugera atemporalitatea starilor sufletesti ale eului liric. De
asemenea, structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din
doua strofe inegale, versuri cu masura variabila, valorificand tehnica
ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe
care este dispus artistul sa le faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica
frumusetea, viata, lumina, in timp ce mucegaiul reprezinta uratul,
moartea, descompunerea si intunericul. Titlul devine astfel semnificativ
pentru ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza
ca poezia se constituie intr-o confesiune, eul liric exprimandu-si in
mod direct, la persoana I, propriile conceptii, sentimente. Primele
versuri evoca eforturile artistului de a crea in absenta elementelor
necesare si in conditii neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”.
Versurile sugereaza totodata si suferinta artistului care incearca
totusi sa zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta puternica de a
se exprima, de a comunica, de a restabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile
neajutate”. Repetitia negatiei “nici” inaintea termenilor
enumeratiei: “taurul”, “leul”, “vulturul” accentueaza starea de
deprimare a artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe
Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele
creatiei poetice: vesnicia (“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de
groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de apa”) si arderea
existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul
poetic, dar intrucat inspiratia “s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai
permite creatorului revelatia deoarece “nu a mai crescut”. Artistul nu
se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori
spirituale (“sau nu o mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin
armonia care se creeaza intre universul interior si cel exterior,
simbolizat de atmosfera sumbra: “era intuneric”, autumnala: “ploaia
batea departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza continuitatea in
timp a sentimentelor eului liric, suferinta profunda din cauza
neputintei de a scrie: “Si ma durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa
se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine vizuala foarte
plastica eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange
degetele pentru inchinaciune, pentru invocatia inspiratiei divine.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana
stanga” releva efortul, sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l
faca pentru a putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o
opera reprezentativa pentru modernismul romanesc, atat prin ideea
esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului artistic, Tudor
Arghezi putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de
vedere, intrucat “limbajul sau exceleaza mai mult decat al oricarui
scriitor roman prin bogatie, noutate si varietate.