MINISTERUL EDUCAȚIEI ,CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

Referat

Tema:Cultura pedagogică
Disciplina:Etica Pedagogică
Profesor:Marina Valueva
Student:Iulian Dumitras

1
Cuprins :

I. INTRODUCERE.....................................................3

II. Ce este cultura pedagogică..................................4

III. Comunicarea profesional-pedagogică.................5

IV. Arta pedagogică...................................................6-9

1. Capacitatea de instruire
2. Cunoașterea de sine
3. Cunoașterea elevului
4. Atașamentul față de elev
5. Autoritatea și exigența
6. Tactul Pedagogic
7. Aptitudinile Educative

V. CONCLUZIE.......................................................10

BIBLIOGRAFIE

2
I.INTRODUCERE

Cultura reprezintă multitudinea de caracteristici și cunoștințe care aparțin unui

anumit grup de oameni, de la limbă vorbită, la religie, gastronomie, obiceiuri
sociale, muzică și arte.

Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a
onora" se referă în general la activitate umană. Definiția dată
de UNESCO considera cultura ca "o serie de caracteristici distincte a unei societăți
sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de

comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass
media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul). În același fel se
transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte, religia.
Cultura poate fi însușita prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe,
cuvinte, imagini) dar și prin intermediul memoriei obiective(obiecte, peisaje,cărți,
numere, reguli).
Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta
chiar caracterul stratificat al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a
desemna bunuri de consum ale elitelor și activități cum ar
fi bucătăria, arta sau muzica. Alți folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o
distinge pe aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care
nu aparțin acestei elite.
Cultura pedagogică a părinților servește drept bază pentru activitățile
educaționale ale părinților. Succesul și eficiența educației la domiciliu a copiilor
depinde de nivelul culturii pedagogice a părinților.
Cultură pedagogică include mai multe componente: înțelegerea și conștientizarea
responsabilității pentru creșterea copiilor; cunoștințe despre dezvoltarea,
educația și educația copiilor; abilități practice de organizare a vieții și activităților
copiilor în familie, implementarea activităților educaționale; comunicarea
productivă cu alte instituții de învățământ. Aceste componente au evoluat pe
parcursul lungii istorii a omenirii, dar în prezent dobândesc un nou sunet.
3
II.Cultura Pedagogică

Cultura pedagogică acoperă nu numai profesorii, ci și nivelul de alfabetizare al

întregii populații. Cultura pedagogică descrie nu numai criterii cantitative, de
exemplu, numărul de persoane care au absolvit învățământul primar sau
secundar, ci și calitativ, în special nivelul inteligenței națiunii.

În Franța, deja în secolul al XII-lea, au fost școli în orașe și în multe sate (inclusiv
pentru săraci), iar în Florența, până în secolul al XVI-lea, aproape toată populația a
fost educată. Din secolele 12 până în secolul al XV-lea, în Europa au apărut 46 de
universități cu o puternică influență ideologică și politică.

În Rusia, primele școli parohiale au apărut abia în 1839. La începutul anilor 80 ai

secolului al XIX-lea, 100 mii de copii au studiat acolo. În acest timp, în Europa de
Vest, 90% din populație a fost educată.

Astfel, cultura pedagogică include întregul sistem de mecanisme de transfer a

cunoștințelor științifice și a valorilor morale către generația tânără stabilită istoric
într-o societate dată. Bineînțeles, aceasta acoperă și cât de inovatoare în
comparație cu experiența mondială sunt metodele de educație și metodele de
predare în învățământul secundar și superior. În acest sens, cultura pedagogică
sovietică (și înainte de aceasta prerevoluționară rusă) a fost considerată una
dintre cele mai avansate din lume. Din păcate, în anii 1970 și 1980, pedagogia
noastră a fost mai probabil să se odihnească pe lauri și, prin urmare, a rămas grav
în urma standardelor mondiale.

Desigur, cultura pedagogică este imposibilă fără echipament material și tehnic.

Semnele culturii scăzute sunt exemple ale modului în care, în lecțiile de
informatică, un profesor teoretic spune totul despre un computer, fără a putea să
4
arate nimic în practică. Nivelul computerizării rusești este de câteva ordine de
mărime în spatele nivelului Statelor Unite și al Japoniei.

III.Comunicarea Profesional-Pedagogică
Comunicarea dintre profesor și elev constituie temelia procesului pedagogic prin
care se desfășoară transferul valorilor și normelor culturale. Comunicarea este, de
asemenea, un spațiu specific în care profesorul și elevul își manifestă
individualitatea, în care se produce autorealizarea și dezvoltarea personalității. În
același timp, comunicarea rămîne una dintre cele mai complicate probleme ale
școlii, dar și una din rezervele de consolidare a competențelor profesionale ale
cadrului didactic și de perfecționare a procesului educativ.
Așadar, comunicarea pedagogică este un spațiu organizat, în care are loc
interacțiunea subiecților implicați, fiecare profesor fiind purtătorul unor mijloace
și instrumente personalizate de stabilire a unor relații eficiente.
În instituțiile noastre de învățămînt, asupra modalităților de comunicare, pe lîngă
aspectele individuale, influențează direct două mari contradicțIi. Prima se
manifestă în misiunea școlii, care constă, pe de o parte, în a transmite și
reproduce norme, modele, cunoștințe și practice ale înaintașilor noștri și pe de
altă parte, în dezvoltarea, căutarea și experimentarea noilor norme și modele cît
și achiziționarea noilor practice de viață. Cu alte cuvinte, contradicția se exprimă
în dilema: școala este un muzeu sau un teren experimental?
A doua contradicție este generată de interacțiunea unor opinii care se exclude
reciproc: “Orice s-ar întîmpla, profesorul mereu are drepatate, fiindcă de partea
lui sunt cunoștințele, experiența și vîrsta” și “Orice s-ar întîmpla, profesorul este
mereu vinovat, fiindcă de partea lui sunt cunoștințele, experiența și vîrsta”.
Dilema dată îi determină uneori pe profesori să oscileze între necesitatea propriei
realizări și crearea posibilităților de realizare a alotora. Această contradicție apare
destul de frecvent, în special, la tinerii profesori care, venind în instituția de
învățămînt, încearcă să se impună, unii continuînd să facă acest lucru și ulterior, în
detrimental altora și anume a copiilor.
Comunicarea pedagogică depinde, în mare măsură, de aspectele social-
psihologice ale locului și rolului cadrului didactic în comunitatea profesională cît și
de opinia acestuia despre locul și rolul lui.Astfel, se profilează alte elemente: “Al
nostru” și “Străin”, colectivele pedagogice “îi acceptă” sau “îi resping”, reieșind
din atitudinea profesorului privind normele de grup, valorile, iar uneori și
stereotipurile. O altă fațetă ar fi determinată de axa “Profesionist” “Diletant”,
5
care reflectă, de fapt, opinia public despre un pedagog desăvîrșit. Modelul
profesorului diferă de la o epocă la alta, astăzi fiind dificil să descrii întocmai
calitățile unui profesor etalon.

IV.ARTA PEDAGOGICĂ
Maiestria pedagogica exprima nivelul superior al competentei didactice. Ea nu se
confunda cu tehnica predarii sau cu priceperea de a utiliza in activitatea didactica
metodele si procedeele cele mai eficiente; maiestria pedagogica consta in
priceperea de a actiona permanent si adecvat in orice situatie didactica in spiritul
obiectivelor educationale.
Este capacitatea profesorului de a gandi, proiecta, organiza si conduce in spirit
creator si cu mare eficienta procesul de instruire si educare (I. Bontas, 1995, p.
261).
Prin maiestria pedagogica se manifesta un complex de insusiri ale personalitatii,
cum sunt atractia pentru activitatea cu elevii, calmul, rabdarea, simtul masurii,
supletea, fermitatea, spiritul de inventivitate si creativitate.
Dupa Pavelcu (1967) ea presupune: cunoasterea de sine, iubirea profesiunii de
cadru didactic si a elevului, axate pe optimism pedagogic si capacitatea de a
forma si dezvolta la copil o energie, o valoare, ea insasi creatoare de valori
culturale, materiale si spirituale (V. Pavelcu, 1967, p. 20-21).

Capacitatea de instruire
Capacitatea de instruire, componenta esentiala a maiestriei pedagogice, consta,
in general, in priceperea de a organiza materialul de invatat si de a-l preda intr-o
forma accesibila si atractiva. Aceasta capacitate este corelata cu inteligenta
profesorului, implicata nemijlocit in selectarea materialului din disciplina de
specialitate si in organizarea si sistematizarea lui pentru a putea fi transmis in
conditii optime.
A preda – subliniaza I. Radu si M. Ionescu (1987) – inseamna a prezenta fapte,
exemple, modele, exponate etc., a propune elevilor o activitate asupra acestora,
adica a-i conduce sa le analizeze, sa le compare – deci, sa lucreze cu acest
material – si sa extraga apoi esentialul, pe care sa-l fixeze in definitii, legi, principii
etc. (I. Radu si M. Ionescu, 1987, p. 39).
Competenta psihopedagogica presupune ca profesorul sa stapaneasca temeinic
sistemul de cunostinte si priceperi pe care il preda, sa-si organizeze ideile intr-o
expunere logica, coerenta, clara, precisa, in conformitate cu cerintele pedagogice
moderne. Predarea trebuie sa fie atragatoare, sugestiva, antrenanta.
6
Cunoasterea de sine
Aceasta vizeaza cunoasterea capacitatilor personale de catre fiecare profesor in
parte. Supraestimarea calitatilor proprii, infatuarea, dispretul fata de elevi si fata
de alte persoane cu care intra in relatie provoaca incompatibilitate si
desconsiderare. Se releva ca astfel de trasaturi negative de personalitate dau
nastere la numeroase conflicte intre profesor si elev si intre profesor si colegii din
institutia de invatamant respectiva.
O corecta evaluare a calitatilor personale, si indeosebi modestia, dimpotriva,
atrag pretuirea si respectul atat din partea elevilor, cat si din partea celorlalti
profesori. Dar modestia si corecta autoevaluare a capacitatilor si calitatilor
personale nu trebuie sa conduca la o autosubevaluare a acestor calitati, la lipsa de
incredere in fortele proprii, pentru ca aceasta este daunatoare atat profesorului,
cat si activitatii didactice in general.

Cunoasterea elevului
Cunoasterea elevului este absolut necesara intrucat procesul de predare nu se
desfasoara la intamplare, ci avandu-se in vedere cunoasterea particularitatilor de
varsta si individuale ale acestuia.
Profesorul are datoria de a-si adapta strategiile si metodele de predare-invatare
in raport cu aceste particularitati. De asemenea, este necesar ca el sa posede
informatii referitoare la interesele si aptitudinile elevilor pentru a le potenta in
mod corespunzator si a le directiona spre un domeniu in care ele sa fie dezvoltate
si valorificate atat in favoarea elevului, cat si a societatii.

Atasamentul fata de elev

Competenta didactica si, totodata, maiestria pedagogica sunt de neconceput fara
atasamentul sau iubirea fata de elev. Elevul simte cand este iubit si cand nu este
iubit. El traieste intens trebuinta de afectiune, de prietenie, de atasament, de
atitudine plina de caldura si intelegere din partea profesorului.
Atitudinea rece, distanta este daunatoare relatiilor interpersonale ale
profesorului cu elevii sai.
Desigur, atasamentul, dragostea, iubirea fata de elev nu trebuie confundata cu
slabiciunea si cu excluderea exigentei. Iubirea fata de elev se impleteste armonios
7
cu respectul fata de personalitatea lui in formare.

Pavelcu considera ca „Adevarata iubire pedagogica se deosebeste de cea

parinteasca, adesea oarba si exclusiva; ea este imbinata cu exigenta, echilibrata
de simtul dreptatii si al respectului reciproc, luminata de constiinta demnitatii si a
raspunderii, despuiata de interesul personal al educatorului…” (V. Pavelcu, 1967,
p. 203).
Iubirea pedagogica este dirijata de ratiune, este echilibrata nu pentru a-i face
favoruri elevului si nu pentru a-i satisface unele slabiciuni, ci pentru a-l educa si a-i
dezvolta personalitatea. Numerosi oameni ai scolii au subliniat ca fara
atasamentul, fara iubirea fata de elevi nu poate fi practicata meseria de profesor.

Autoritatea si exigenta
Autoritatea isi are izvorul in competenta si prestigiul profesorului si exclude
atitudinea de a ofensa elevul. Ea nu se bazeaza pe interdictii, ci pe sprijin si
stimulente de mobilizare a energiilor. Nu inseamna nici tiranie si nici intimidare, ci
atitudine ferma si respect fata de elevi. De asemenea, autoritatea nu duce la
distantarea, ci dimpotriva, la apropierea fata de elev, la intelegerea nevoilor si a
problemelor care il framanta.
Autoritatea se imbina cu exigenta. Un profesor exigent cu elevii este exigent, mai
intai, cu el insusi. Exigenta, ca si autoritatea, intareste climatul de intelegere
reciproca, in beneficiul intregii activitati instructiv-educativa.

Tactul pedagogic
Tactul pedagogic este o componenta esentiala si specifica a maiestriei si
competentei didactice. El consta in capacitatea profesorului de a actiona adecvat
si suplu in diverse situatii ale procesului de predare-invatare.
Intr-o cercetare efectuata de Dan – Spanoiu (1977) unui grup de elevi de varsta
scolara mijlocie li s-a cerut, intre altele, sa prezinte insusirile profesorului pe care
il considera preferat. Printre acestea ei au mentionat: explica bine lectia, pe
intelesul elevilor, este binevoitor, calm, ii iubeste pe copii si ii ajuta; este vesel,
simpatic ii apreciaza corect pe elevi; este exigent; intelege problemele varstei;
este inteligent, talentat.
Toate acestea, apreciaza autoarea, exprima tendinta motivationala a elevilor spre
un model de profesor preferat si constituie o manifestare a orientarii
personalitatii, in sensul asimilarii unor valori de comportament scolar si social. Ele

8
exprima totodata trasaturile specifice unui profesor care manifesta tact
pedagogic.

Profesorii si elevii din clasele mai mari mentioneaza, in general, cam aceleasi
insusiri ale profesorului care poseda capacitatea denumita tact pedagogic.
Astfel, Stepanoviè (1979) arata ca profesorii concep tactul pedagogic ca o abilitate
de a intelege elevii, de a fi omenos, de a evalua si nota corect, de a da dovada de
exigenta si severitate moderate, de a sprijini si indruma elevul, de a-i ierta
greselile minore, de a fi drept in acordarea recompenselor si a pedepselor, de a
nu-l persecuta pe elev, de a nu-i aminti mereu de o greseala.
Elevii, din clasele mari, la randul lor, mentioneaza: omenia, insusirea de bun
psiholog, intelegerea sentimentelor de prietenie si dragoste la tineri, ignorarea
micilor abateri, renuntarea la pedeapsa cand elevul si-a recunoscut vina, discretie
in problemele personale sau de familie ale elevului, evaluarea si notarea
obiective, de a nu fi prea sever, „a sti de gluma” (simtul umorului) etc.
(Stepanoviè, 1979, p. 123).
Tactul pedagogic solicita inteligenta, ingeniozitate si afectivitate pentru a se
actiona adecvat, suplu si creator in vederea reusitei depline a actului

Aptitudinile educative
Aptitudinile educative se diferentiaza de cele „didactice”, ele referindu-se la
capacitatea profesorului de a forma convingerile morale, civice, estetice etc. ale
elevilor; de a exercita influente pozitive asupra vietii lor afective (provocare de
emotii si sentimente pozitive puternice); de a forma si dezvolta deprinderile si
obisnuintele de conduita morala, civilizata, patriotica; de a exersa si educa
trasaturile pozitive de vointa si caracter; de a organiza si desfasura activitati
educative la clasa si in afara ei; de a evalua si autoevalua activitatile educative (R.
Triteanu, 1972).
Se releva ca a educa, alaturi de a instrui, inseamna totodata a dezvolta la elevi
virtuti sociale, a le forma respectul pentru profesori si colegi prin metode si
procedee pedagogice in cadrul carora sa fie eliminate abuzurile de disciplinare.

9
Maiestria pedagogica inseamna deci, nu numai a instrui, ci si a educa. Ea
coreleaza pe deplin cu cerintele formulate de stiintele educatiei si psihologia
scolara referitoare la formarea si dezvoltarea adecvata a personalitatii elevilor.

V.CONCLUZIE
Semnele culturii pedagogice a unui profesor sunt inteligența, intelectul dezvoltat,
orientarea pedagogică stabilă a intereselor și nevoilor, armonia dezvoltării
mentale, morale și fizice, umanismul, sociabilitatea și tactul pedagogic,
perspectiva largă, capacitatea de a lucra și abilitățile pedagogice. Profesorul este
creatorul valorilor culturale, iar cu cât cultura este mai mare, cu atât este mai
mare succesul pe care îl realizează în activitățile sale de predare. Abilitatea
profesorului de a-și atinge cel mai înalt nivel de profesionalism este rezultatul
multor ani de experiență pedagogică și de dezvoltare proprie a individului. Cultură
pedagogică este baza care oferă posibilitatea de a se ridica la înălțimile de
măiestrie: cultura pedagogică este baza și conținutul profesionalismului
profesorului, stăpânirea este forma manifestării sale în activitatea pedagogică.
Urcarea la măiestrie nu este un scop în sine. Masteratul pedagogic vă permite să
faceți procesul educațional fascinant și ușor atât pentru profesor, cât și pentru
student. Abilitatea vă permite să obțineți rezultate optime înalte la forțele de cost
reduse ale profesorului și elevului. Când comunică cu un profesor, un copil nu
observă că este crescut și învățat: vrea doar să se întâlnească din nou și din nou
cu o persoană interesantă, bună și înțeleaptă - Profesorul.
Mereu profesia profesorului a fost și este cea mai importantă. Datorită
activității pedagogice, conexiunea timpurilor nu este întreruptă, valorile culturale
devin proprietatea generațiilor noi, ideilor și atitudinilor noi, se introduc noi valori
spirituale și materiale în dialogul dintre profesor și student. Cultura societății este
creată de oameni și de fiecare persoană. Oamenii de știință identifică trei funcții
principale ale culturii: cognitive, informative și comunicative. Funcția cognitivă
este că cultura oferă o viziune holistică a poporului, a țării, a erei. Cultura este
cunoașterea de sine și conștiința de sine a popoarelor. Datorită unor astfel de
constituenți precum știința, arta, educația etc., oamenii învață și își realizează
nevoile și interesele. Funcția informativă a culturii este că, prin cultură,
cunoașterea și experiența generațiilor anterioare este transmisă la următoarea,
efectuată? schimbul de cunoștințe și abilități. Funcția comunicativă a culturii
înseamnă că cultura nu există în afara societății, ci este formată prin comunicare.

10
Comunicarea poate fi directă sau indirectă (prin literatură, artă, știință). Cultura
autentică este concepută pentru a dezvolta personalitatea, pentru ao face
perfectă. Perfecțiunea personalității este determinată de ce și cum știe, apreciază,
creează, cu cine și cum comunică, care sunt nevoile și cum le satisface.

BIBLIOGRAFIE
https://works.doklad.ru/view/bQJEhDBGqLI.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83

http://www.work5.ru/gotovye-raboty/69877

file:///C:/Users/%D0%90%D0%B4%D0%BC%D0%B8%D0%BD%D0%B8%
D1%81%D1%82%D1%80%D0%B0%D1%82%D0%BE%D1%80/Desktop/C
omunicarea%20pedagogica.pdf

http://www.consultanta-psihologica.com/arta-pedagogica/

http://www.yaneuch.ru/cat_16/pedagogicheskaya-
kultura/333021.2473152.page1.html

11