Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.
Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse
domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual
ridicat, care posedă cunoştinţe universale multe şi temeinice.
Axe de interpretare ale culturii
1. ansamblul de realizări anterioare pe care le moştenim.
Cultura comportă o dimensiune patrimonială, în special artistică, literară, arhitecturală... 2. dezvoltarea anumitor facultăţi spirituale, în particular de judecată, care vor face diferenţa între o persoană incultă şi o persoană cultivată. Este vorba despre o formă de ştiinţă, de erudiţie. În acest sens, o cultură este un ansamblu constituit de cunoştinţe, dar şi un ansamblu de cunoştinţe în constituire. 3. ansamblul de comportamente create în timp într-o societate. Putem defini termenul de „comportament” ca gestică, raport la timp sau la spaţiu.
VALOAREA este cea care determină comportamentul la
nivelul individului şi al grupului.
Cultura generală ansamblul de valori fundamentale
necesare fiecărui om pentru realizarea sa individuală şi socială.
Cultura de specialitate: „un ansamblu de cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi necesare stăpânirii teoretice şi practice a unei anumite profesii”.
Cultura pedagogică- acoperă toate laturile educaţiei
(intelectuală, morală, profesională, estetică, fizică) şi toate nivelurile sistemului de învăţămînt.
2. Analiza comunicării pedagogice
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al
existenţei umane încă din Antichitate.
Comunicarea a fost din totdeauna:
● o componentă principală a educației; ● un suport indispensabil învățământului.
Scopurile comunicării ● să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); ● să fim înţeleşi; ● să fim acceptaţi; ● să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Tendinţe în evoluţia conceptului de comunicare
pedagogică 1. tendinţa accentuării rolului subiectului educaţiei (profesorului) –sec.XIX -perioada interbelică; Cadrul didactic (emiţătorul) elaborează şi valorifică simultan conţinutul-mijloacele-canalele mesajului educaţional, realizabil în funcţie de resursele psihice individuale şi psihosociale ale obiectului educaţiei (elevului) 2. tendinţa accentuării rolului obiectului educaţiei (elevului) -(perioada anilor 1950—1960); Elevul (receptor) , (auto)perfectibil la nivelul mecanismelor declanşate şi al structurilor psihologic angajate 3. tendinţa dezvoltării interacţiunii formative dintre profesor/emiţător şi elev/receptor,- (perioada anilor 1970-1990 dezvoltată şi în prezent) angajarea în plan cognitiv, dar şi afectiv, motivaţional, caracterial la nivel verbal, dar şi nonverbal