Formarea limbii

Române

 Iluminismul

 Este un curent cultural cristalizat în Franța secolului
al 18-lea numit secolul luminilor și se caracterizează
prin supremația rațiunii și a științei
 Iluminismul reprezinta manifestarea ideologica a
unei burghezi aflate în plina ascensiune. Ideea
centrala a curentului este aceea ca prin iluminare ,
prin cultura și știință, omul poate ajunge la o
percepție rațională a universului și chiar la stăpânirea
lui
Trăsăturile iluminismul

 • se pledează pentru egalitatea naturala a oamenilor
• monarhul este reprezentantul principal al tarii și
nu unsul lui Dumnezeu
• ca model uman se pune accent pe filozofi și pe
înțelepți
 Reprezentanții
iluminismului


Voltaire Montesquieu Jean-Jaque

Rouseau

Immarwel Kant Jean le Rond D’Alembert

Denis Diderot
 Ion Budai Deleanu

 A făcut studii elementare în satul natal Cigmău. A urmat
mai apoi Seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și
după, Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). A
urmat în continuare și cursurile Facultății de Teologie de
capitala imperiului austriac (1780-1783) ca bursier al 
Colegiului Sf. Barbara.
 
 Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a
poporului român, din două motive principale, unul științific,
celălalt politic. Din punct de vedere științific, penuria
izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite
numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată,
lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori
definitiv. Interesele politice, care exprimă revendicările
odinioară teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale,
identitare ale statelor vecine, ale României însăși și ale
minorităților conlocuitoare, au creat mai multe variante de
istorie a limbii române, din acestea derivând variante de
istorie a poporului român.
 
 Este interesant de observat că pentru a
impune o variantă sau alta de istorie a
poporului, se pornește în mare măsură de la
istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune
că istoria limbii române este chiar mai
disputată și controversată decât cea a acestui
popor, deoarece o concluzie definitivă în acest
sens ar duce automat la o concluzie definitivă
și în cealaltă privință.
 
 Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită
între istoricii români contemporani este aceea derivată din
teoria romanizării definitive și statornice a Daciei. Conform
acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o
perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de
coloniști veniți din tot Imperiul, dar în special de cultură latină
(aproximativ 80%). Argumentele pentru această colonizare
intensivă sunt în particular legate de dârzenia apărării dacice,
care, conform izvoarelor latine, a aruncat în luptă aproape
toată populația de sex masculin a provinciei, lăsând în urma
războaielor o populație decimată. S-a ajuns astfel la o
reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripțiile
rămase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripții, dintre
care numai 2% conțineau nume de geto-daci, fa ță de
aproximativ 30% ca reprezentare a populației autohtone în alte
 
 În urma acestei colonizări neobișnuite a unei
provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse
niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei,
limba dacă, ar fi dispărut, mai puțin câteva
cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.
                 Această variantă oficială a teoriei
continuității se împarte la rândul ei în mai multe
sub-versiuni - unele mai îndrăznețe, altele care
încearcă doar să rezolve discrepanțele și
improbabilitățile din teoria romanizării totale a
Daciei.
 
 Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceea și arie lingvistică
(o limbă din grupul tracic, despre care există date pu ține și intens
controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, și până la
retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, popula ția locală dacică
este desigur romanizată, dar nu în zona rămasă neocupată și populată
de Dacii liberi. În plus de acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu
a fost un răstimp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu
relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din considera ții socio-
lingvistice, se consideră că proporția copleșitoare a militarilor, me șterilor și
negustorilor romani la nord de Dunăre în compara ție cu un număr foarte redus
de administratori, vorbitori ai limbii latine culte, a împiedicat impunerea
acesteia din urmă în bazinul Dunării de Jos, unde s-a generalizat o variantă
locală de latină populară. Acest lucru a determinat apari ția unei limbi proto-
românești ca "lingua franca": o limbă unică, anterioară tuturor dialectelor
române.
 
 Un argument comparativ adus deseori în discu ție aici este
caracterul mult mai latin, evident, al românei în raport cu acela al
limbilor vechi celtice, pictice și scotice din insulele britanice - care
au fost ocupate militar și continuu romanizate timp de aproape
șase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).
 «Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-
se cont nu numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor
cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg „capul
de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel,
apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de
la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.
 
 De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de
prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie
principala explicație pentru rapida romanizare a acestei
provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare,
într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și
cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul
Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în
urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca
vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce
arată că franceza devenise limba lor maternă după
numai cca două secole.
 
 Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca
aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea
Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate lalimes-ul
cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale
la Mainz, Trier, Köln, și Xantem, (de altfel, regiune în prezent
neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de
frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia),
Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu
numai că este continuatoarea unei latine militare de
frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă
vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).»
 
  Altă ipoteză explică trăsăturile latine atât de
manifeste dar atât de puțin savante, ale limbii
române, prin existența unei îndelungate latinități
pre-romane în Dacia, această latinitate difuzându-
se prin comerț, prin strămutările (spontane sau
forțate) de triburi dacice între nordul Dunării și
Imperiul roman, și prin educarea în Imperiu a unor
tineri șefi daci luați ostateci de Romani.
 
 O caracteristică esențială a limbii daco-române este lipsa dialectelor.
Pretutindeni la nord de Dunăre, graiurile
din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova (atât regiunea din România, cât
și Republica Moldova), Oltenia, Muntenia și Dobrogea sunt aproape
identice, existând și relativ puține regionalisme. Un filolog de reputa ția
lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicității limbii daco-
române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant
de menționat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare,
la fel de stabile și „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba
bască) au în zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declara ți, pe un
teritoriu relativ mic față de aria lingvistică românească, cinci sau opt
dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin
normativa euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a
unicității în care se află limba daco-română drept una „fără precedent“.
 
 Cel mai vechi document păstrat, scris în română,
este Scrisoarea lui Neacșu, o scrisoare din 1521, în care Neac șu
de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile
iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la
fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă. O
primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un
document transilvănean, scris după convențiile alfabetului
maghiar la sfârșitul secolului XVI.
 Scrisoarea lui Neacşu