Traducerile în secolele XVI-XVII au avut un rol important în constituirea limbii literare

române. Odată cu începerea traducerilor, limba literară română a traversat o etapă de

modernizare și șlefuirea a culturii române din acea perioadă.

Tot acest proces de traducere a fost urmarea unei perioade în care modificările din plan
economic, social și politic au dus la formarea unor noi comunități și, astfel, la o evoluție
lingvistică. Comunitățile de pe teritoriul situat la nordul Dunării și din vecinătatea sudică a
fluviului, încep să aibă relații tot mai intense ceea ce a dus la o izolare de restul comunităților
romanice. Datorită posibilităților de circulație ale indivizilor, comunitatea romanilor din care va
apărea poporul român își va restrânge ari, iar rezultatul conviețuirii unei comunități pe un
teritoriu comun, vorbind aceeași limbă, supusă aceleiași evoluții va duce la apariția unei noi
limbi și a traducerilor în limba formată. Textele care vor rezulta, cu circulaţie şi caracteristici
lingvistice regionale sau mai largi, adresate tuturor românilor, îşi vor oglindi modelele.

Dacă în secolul precedent cultura şi limba română s-au aflat, pe neaşteptate, în faţa unor
cerinţe complexe, pe care au încercat să le îndeplinească prin reproducerea unor modele, în
secolul al XVII-lea toată această activitate laborioasă oferise prilejul unui exerciţiu care generase
bazele unor tipare proprii1. Chiar dacă traducătorii secolului al XVII-lea aveau traduceri model
din secolul al XVI-lea, aceștia încercau de fiecare dată să se orienteze către un model superior
celui precedent, fixându-și un țel înalt îndemnându-i astfel pe toți ceilalți să procedeze la astfel.

În secolul al XVII-lea au loc primele traduceri în limba română ale unor texte de factură
religioasă ce erau scrise în slavonă și latină. Primul atestat în limba romana ,,Scrisoarea lui
Neacșu din Câmpulung” adresata lui Johannes Benkner, judele Brasovului, urmată de Psaltiri și
de traduceri biblice cum ar fi Noul Testament de la Balgrad. Textele traduse duc la dezvoltarea
limbii române și la transformări semnificative la nivelul lingvistic. La nivel lingvistic vocala ,,a”
se închide la ,,ă”, aceeași închidere se produce și in cazul vocalei ..o” + n, dar și vocala ,,a”
urmată de ,,n” + vocală sau consoană evoluează la ,,î”.

În secolul al XVII-lea, cărturarii aleg să folosească altă tehnică de traducere ce nu are

ca obiectiv reproducerea unui model. Aceștia vor să traducă lucrări accesibile publicului

1
Gafton, Alexandru, Relaţia dintre sursele traducerilor biblice şi concepţia de la baza acestora.
românesc, inspirate din modelele culte. Limba însăși, atât sub forma sa elevată, literară, cât și în
varianta populară, impunea la rândul ei o asemenea înnoire și actualizare (fonetică și
morfologică,pentru că anumite elemente ale structurii fuseseră modificate, deopotrivă
lexicală,pentru a ține pasul cu schimbarea de inventar și îndeosebi de semnificații
a vocabularului, dar mai puțin sau deloc sintactică). Normele noi au fost acceptate atunci când nu
falsificau conținuturi sau structuri relevante din punct de vedere teologic și stilistic. Au rămas de
aceea în uzul cărții religioase fonetisme de tipul greșale sau întru, câteva forme iotacizate tipice,
uneori lexicalizate, crez, respective vie, nominativul pustie sau vocativul etimologic Doamne,
participii prezente de tipul îndurat, înfricoșat lexeme vechi.

În concluzie, datorită traducerilor din secolele XVI-XVII, o parte a culturii și a limbii

literare vechi se clădește. Indivizii doresc traduceri ce le pot fi folositoare în diferite domenii.
Traducerile textelor religioase constituie asupra normei literare române impunerea unor anumite
constrângeri atât pentru vorbitori, cât și pentru cei care o utilizează în scris. Influențe ale
limbajului figurativ existent în textul bisericesc, utilizarea structurilor retorice specifice acestuia,
dar îndeosebi prezența unor arhaisme fonetice, morfo-sintactice și lexicale contribuie la
constituirea normei literare a limbii române.