Ion C.

Braitianu
Ion C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august
1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a
fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea
Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția
de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel
Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit
acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.
Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de
Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de
interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru
al afacerilor externe.
A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării
României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele
dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea
și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma
agricolă și votarea noii constituții din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat
că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând
acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de
renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a
fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea
tronului.
Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel
Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a
fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal. Devine membru al Partidului Național Liberal
încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie
1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G.
Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.
În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de
război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție
politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma
agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului
liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați
(care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni"
(expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).
A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit
obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea
de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu
privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.
Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales
deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al
Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.
În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de
război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.
La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție
politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma
agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului
liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați
(care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni"
(expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).
A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit
obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea
de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu
privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.
Prezentare: Corasciuc Mihaela