Tema: Forma sportivă, caracterul ciclic și periodizarea

Antrenamentului sportiv

Plan:
1. Forma sportivă. Note definitorii.
2. Forma sportivă și caracterul ciclic al AS.
3. Forma sportivă și periodizarea AS.
4. Conținutul, durata și structura perioadelor de pregătire. 5. Obiectivele,
conținutul și durata perioadei de pregătire.
6. Obiectivele, conținutul și durata perioadei comp-le.
7. Obiectivele, conținutul și durata perioadei de tranziție.

Literatura:
1. A.Dragnea. „Antrenamentul sportiv. Ed.didactică și pedagogică, București,
1996, pag.282-294.
2. Matveev L. „Oсновы спортивной тренировки. Ф.и C. Mocквa, 1977.
3. Платонов В. “Подготовка квалифицированных спортсменов”, Москва,

Ф.и C. 1986.

1. Forma sportivă. Note definitorii

În activitatea practică și în literatura de specialitate, forma sportivă (după unii
autori „condiție fizică optimă") ocupă un loc cenfral, avînd în vedere că ea reprezintă
țelul principal ce se caută prin procesul de antrenament sportiv. Forma sportivă
reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată în cele mai bune performante
realizate în concursurile principale („de vîrf'). Starea de formă sportivă este
caracterizată de un complex de factori obiectivi și subiectivi, de natură mofrică,
biologică, de efort și psihică, dintre care cei mai importanți sunt:
 a) Factori obiectivi:
-stare de sănătate perfectă;
rezultatele obținute în concursuri;

-rezultatele obținute la probele de control;

valorile indicilor funcționali (bazali, în efort și după efort — dinamica
revenirii).
b) Factori subiectivi:
-nivelul proceselor și fenomenelor psihice;
dorința („pofta") de antrenament și de concurs;
-încrederea în forțele proprii apreciate cu luciditate;
capacitate de refacere bună (semn odihnitor, reactivitate optimă la
susținătoare de efort etc.) ș.a.
De formă sportivă se poate vorbi la toate nivelele de pregătire, începînd de la copii și
pînă la sportivi de înaltă performanță, cu precizarea că forma are un caracter
ascendent, determinat de procesele de maturizare, nivelul aptitudinilor sportivilor, de
stagiul de pregătire sportivă etc.
La sportivii de înaltă performanță, forma sportivă este mai stabilă de cît la sportivii
începători și, de asemenea, este mai îndelungată perioada de menținere la nivel
superior.
O altă notă definitorie a forme sportive este strînsa corelație cu calendarul
competițional, în sensul că valoarea maximă a acesteia frebuie atinsă și valorificată în
concursurile cele mai importante, urmate fiind de realizarea celor mai bune
performanțe.
Caracteristica esențială a formei sportive este dată de caracterul fazic al
acesteia: de obșîținere, de valorificare sau fructificare în concursurile importante, de
pierdere sau ieșire organizată din formă. Aceste faze sunt determinate de ligitățile
fenomenelor adaptative ale organismului uman și influențează întregul proces de
programare, planificare și dirijare a antrenamentului sportiv.

2. Forma sportivă și caracterul ciclic al antrenamentului sportiv

Forma sportivă. ca stare de adaptare de lungă durată este caracteristică pentru un
macrociclu (ciclu de lungă durată), respectînd însă regulile generale privind raportul
dintre efort și odihnă. Este cunoscut că după un efort, urmează o pauză penau
restabilire sau refacerea capacității de efort. Această pauză, căreia îi corespunde faza
de supracompensare (ce are mărimi diferite în funcție de structura anfrenamentului:
lecții, microcicluri, mezocicluri sau macrocicluri) asigură de la an la an ( în cazul
dirijării științifice a antrenamentului) o capacitate de efort superioară celei anterioare.
Deci: baza naturală a obținerii formei sportive o constituie legile obiective ale
raportului dintre solicitare refacere Si condițiile adaptării de lungă durată, în scopul
creșterii măiestriei sportive. Ciclurile de acumulare sau de intrare în formă sportivă,
de valorificare și de refacere sau ieșire organizată din formă, asigură necesitatea
repetării antrenamentului, ca bază pentru creșterea măiestriei sportive. Repetarea
ciclică a fazelor formei sportive determină în ultimă instanță conținutul și structura
întregului proces de antrenament.

3. Forma sportivă și periodizarea antrenamentului sportiv

Caracterului fazic al formei sportive îi corespund cele 3 perioade ale unui
macrociclu: perioada pregătitoare corespunzătoare fazei de instalare sau de obținere a
formei sportive; perioada competițională care corespunde fazei de valorificare sau
manifestare a formei sportive; perioada de tranziție care corespunde fazei de scoatere
organizată din formă și de refacere a capacității de efort
Regulile generale ale obținerii formei sportive se aplică pe parcursul celor trei
faze cu deosebire însă în prima, realizată în perioada pregătitoare. Stabilitatea formei
depinde de felul în care este dirijat antrenamentul pe parcursul întregii
perioade pregătitoare și de modul de înlănțuire a diferitelor tipuri de mezocicluri și
microcicluri. Pe parcursul unui an pot exista una sau mai multe faze de obținere a
formei sportive., în funcție de caracteristicile competiționale ale ramurii de sport și de
numărul concursurilor importante. În teoria și practica antrenamentului sportiv
(autohtonă și intemațională) se recomandă să nu se prevadă mai mult de 2-3
concursuri importante, și deci vîrfuri de formă sportivă, la ramuri de sport cum sunt:
gimnastica, atletismul, halterele etc., în schimb la jocurile sportive, profilul curbei
este diferit, menținîndu-se într-un platou cu mici oscilații determinate de meciurile
oficiale. În cazul sportivilor de performanță cu calendare competiționale foarte bogate
există mai multe faze de punere în formă sportivă, culminînd cu finalele turneelor la
care participă (tenis de Cîmp, fotbal, volei, handbal etc.). Forma sportivă are o durată
scurtă, cîteva zile (pentru unele ramuri de sport) ori o săptămînă sau mai mult (pentru
alte ramuri cum sunt jocurile sportive), după care în mod inevitabil urmează pierderea
formei dacă antrenamentul a fost bine condus. „O durată prea lungă a formei sportive
înseamnă că la moment dat aceasta stagnează și probabil forma maximă (optimă) nu a
fost atinsă” (Matveev — 1972). Faza de regre se datorează epuizării organismului,
stare ce impune necesitatea refacerii prin odihnă.

În cazul periodizării cu două cicluri anuale (biciclu) sau cu periodizare

multiplă, se poate acționa pentru scăderea formei sportive prin utilizare într-o măsură
mai mică a exercițiilor cu caracter specific — competițional, fapt care favorizează
economisirea resurselor organismului, urmînd ca după aceasta să crească intensitatea
efortului prin modelarea integrală a pregătirii conform cerințelor concursului
important la care urmează să se participe.
Periodizarea antrenamentului sportiv se realizează în diferite variante, în
funcție de particularitățile ramurilor de sport și mai ales ale activității competiționale.
Se despring următoarele variante tipice de periodizare:
a) Pregătirea în perspectivă a copiilor cu aptitudini deosebite, ca viitori
candidați la medaliile olimpice și mondiale.
Copiii imediat după selecție au nevoie de o pregătire de 3-4 ani și uneori de 6-
7 ani pentru a atinge parametrii de pregătire planificați la nivelul cerințelor
următorului stadiu.
Periodizarea ia acest nivel de pregătire este de regulă cea clasică cu trei
perioade, (desigur la unele ramuri de sport poate avea altă structură) pregătitoare,
competițională și de tranziție.
Periodizarea la aceste categorii de sportivi are ca obiectiv principal creșterea
continuă a nivelului d epregătire, dîndu-se atenție maximă acumulărilor la toți
factorii.
 b) Pregătirea sportivilor de înaltă performanță pentru a participa la
competițiile internaționale de mare amploare.
Periodizarea la această categorie de sportivi îmbracă aspecte deosebit de
complexe, datorită pregătirii lor în cadrul cluburilor, dar și la nivelul loturilor. În
anumite perioade ale anului, sportivii respectivi se află din punctul de vedere al
loturilor reprezentative în plin proces de acumulare, în timp ce cu unitatea sportivă
din care fac parte se află în plin campionat (fotbal). La baza acestui tip de periodizare
stă sfrînsa colaborare dintre anfrenorul lotului și antrenorii de club.
c) Pregătirea sportivilor participanți la activitățile competiționale interne.
Acest eșalon cuprinde un mare număr de sportivi și periodizarea pregătirii se
realizează în funcție de calendarul competițional, respectîndu-se cerințele generale
ale obținerii formei sportive și caracteristicile efortului în ramura de sport.
d) Cazuri speciale de periodizare a antrenamentului.
Creșterea numărului de concursuri pe plan internațional ridică probleme și în
direcția periodizării antrenamentului, cu atît mai mult cu cît a crescut și numărul
concursurilor importante. Cele mai des întîlnite cazuri sunt:
- invitarea sportivilor la unele concursuri internaționale ca urmare a valorii
sportive dobîndite (cum este cazul „cupelor mondiale”); participarea sportivilor la
concursuri și competiții organizate în zone sau țări cu climat favorabil practicării
anumitor ramuri de sport „sezoniere". Practic se caută începerea mai din vreme a
perioadei competiționale cu o etapă care să favorizeze verificarea și în același timp
consolidarea pregătirii integrale.
În finalul aprecierilor privind variantele periodizării nu frebuieuitat că aceasta
e determinată în principal de caracteristicile ramurilor de sport și nivelul de
pregătire al sportivilor.
4. Conținutul, durata și structura perioadelor de pregătire
Principiile generale ale planificării enunțate în urmă cu mai mulți ani, deși
sunt vașabile pentru sportivii începători și consacrați (copii și juniori) din anumite
puncte de vedere ele nu mai corespund deplin în pregătirea sportivilor de înaltă
performanță. Primele schimbări s-au produs în ce privește încărcăturile folosite pe
parcursul unui ciclu anual, considerîndu-se că în ultimii ani volumul de anfrenament a
crescut cu aproape 50%, iar intensitatea efortului cu 100% și mai mult (Buharina.
1987). În această etapă, mulți specialiști critică concepția prof.L.P.Matveev privind
ponderile pregătirilor generală și specifică în cadrul fiecărui macrociclu, evidențiind
că pregătirea specifică joacă un rol tot mai important în dauna cele generale.
Se omite însă faptul că autorul menționat evidențiază următoarele: „Nu
frebuie să se înțeleagă prin aceasta că geutatea specifică a pregătirii generale
depășește întotdeauna greutatea specifică a pregătirii specifice. Proporțiile respective
concrete depind de nivelul pregătirii probabile a sportivului, de specializarea lui de
stagiul sportiv și de alte împrejurări... Valabil rămîne doar faptul că pregătirea
generală ocupă întotdeauna în prima etapă un loc mai important decît în etapele
următoare „ (Matveev — 1980).
În contextul celor de mai sus, timpul afectat penfru pregătirea fizică generală, poate fi
mult diminuat, în timp ce antrenamentul specific va căpăta o pondere mult mai mare
în ansamblul întregului proces de pregătire. Desigur nu același lucru îl întîlnim la
începători la care ponderea exercițiilor cu caracter general este mare, în timp ce
sportivii avansați recurg la exerciții apropiate de ceimțele concursului chiar pentru
pregătirea lor fizică generală. Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă că sunt eliminate
exercițiile cu caracter general, ci importanța lor este mult mai mică față de începători.
Se consideră că în ramurile de sport aciclice, eforturile de tip aerob pur au o pondere
redusă, prioritatea deținînd-o anaerobe și combinat solicitate de exercițiile care
îndeplinesc cerințele specifice ramurii de sport. În acest fel, de exemplu, săritorul în
înălțime trebuie să efectueze un mare număr de sărituri la înălțimi critice (apropiate
de performanța maximă sau la nivelul acesteia), halterofilul, un număr mare de
repetări cu greutăți submaximale, jucătorul de hnadbal să efectueze un număr mare de
repetări ale schemelor tehnico-tactice în tempou maxim de concurs ș.a.m.d. Acestea
vor îmbunătăți rezistența, forța etc. Specifice, necesare în competiții, antrenîndu-se
simultan și lanțurile musculare implicate direct în săritură, în ridicarea haltere sau
conducerii mingii și aruncării la poartă. Situația este asemănătoare și în ramurile de
sport cicilice unde ponderea mijloacelor specifice în pregătire a crescut foarte mult.

Aplicarea acestei concepții implică analiza minuțioasă a fiecărei ramuri de

sport pentru a identifica tipul de efort dominant și bazele sale energetice, alegînd în
consecință metodele și mijloacele adecvate acestuia (tabelul nr._).

Tabelul nr.

Sistemul energetic dominant în diferite ramuri de sport (%)

(după Mathews D. Si Fox B. -1979)

Ramura de sport ATP+CP Acum. 02

lactat + 02
1 2 3 4
Baseball 80 20 50
Baschet 85 15 20
Scrimă 90 10 5
Gimnastică 90 10 5
Hochei pe (gheață) 80 20 40
Canotaj 20 30 70
Fotbal 60 20
Înot — 100m 80 5
15
- 200m 30 5
54
- 400m 20 25
40
- 1500m 10 70
20 95
Atletism — alergări: 98
IOO-200m
80
2
400m 15
30
800m 65
1500m
20
10 55
5000m 20
Marathon 5
1 2 3 4
Atletism: aruncări 90 10
sărituri 90 10
Volei 90 10
Lu te - Judo 90 10

Se impune precizarea că aceste cifre au valori orientative; ele nu trebuie

interpretate ca absolute, ci aproximative, cu scopul ghidării antrenamentului prin
folosirea unor exerciții cu caracter corespunzător sistemului energitic angajat în
activitatea competițională specifică.

5. Obiectivele, conținutul și durata perioadei pregătitoare

Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai
importantă în cadrul macrociclului de antrenament, deoarece în timpul ei se pun
bazele funcționale ale viitoarelor performanțe. În cadrul perioadei pregătitoare se
rezolvă mai multe obiective care condiționează particularitățile cu succes în
viitoarele competiții:
creșterea capacității fincționale a organismului; educarea încrederii în
posibilitățile de afirmare; învățarea sau perfecționarea unor procedee tehnice (în
unele cazuri restructurarea acestora; completarea fondului de priceperi și
deprinderi motrice); dezvoltarea calităților motrice specifice implicate în
practicarea ramurii de
sport; înlăturarea rămînerilor în urmă constatate la diferite alte componente
ale anfrenamentului sportiv; pregătirea tactică.
Prima parte a perioadei pregătitoare este, de regulă, îndreaptă spre creșterea nivelului
pregătirii fizice generale, creîndu-se premizele pregătirii tehnice, tactice, fiziceși
psihice necesare antrenamentului specific ulterior. În situațiile în care nivelul scăzut
al pregătirii fizice constatat la unii sportivi (cum sunt începătorii imediat după
selecție) necesită o dezvoltare corespunzătoare a marilor grupe musculare și a celor
mai importante sisteme frncționale care vor determina o specializare viitoare eficientă
această etapă a perioadei pregătitoare se prelungește. Exercițiile folosite în aceste
cazuri se deosebesc de cele competiționale, urmărindu-se dezvoltarea capacității
generale de mișcare, dezvoltarea în principal a calităților de viteză și îndemînare,
paralel cu preocuparea de a crește sitematic și posibilitățile aerobe.
Gama de exerciții este foarte largă incluzînd mijloace pentru perfecționarea
deprinderilor motrice de bază, a calităților mofrice și, în general, penffu capacitatea
motrică generală. Nu vor lipsi exerciții de genul celor din școala alergării, a săriturii,
școala mingii etc., care creează premisele unei viitoare pregătiri specifice eficiente. Pe
măsură se ce înaintează în această perioadă, crește ponderea exercițiilor specifice și
competiționale, atît ca formă, structură și caracter (fir._). Perioada pregătitoare se
împarte în două etape:
a) etapa de pregătire genrală;
b) etapa pregătirii specifice.
Etapa de pregătire generală are ca obiective principale: creșterea capacității
funcționale a organismului; dezvoltarea multilaterală a calităților motrice și
completarea fondului de priceperi și deprinderi mofrice.
Caracteristica efortului în această etapă este dată de mărirea treptată a
volumului de efort, fapt necesar pentru asigurarea stabilității viitoarei forme sportive.
Intensitatea crește atît cît să nu stînjenească creșterea volumului. În cazul creșterii
accelerate a intensității, se forțează întregul proces de pregătire, iar forma sportivă
viitoare devine instabilă.

Fig. . Dinamica eforturilor într-un ciclu anual de antrenament (după

Matveev și Novicov, 1980)
= parametrii volumului și, respectiv, intensității exercițiilor cu caracter de
pregătire generală.
 = volumului și intensitatea exercițiilor cu caracter de pregătire specială.
— aceleași, la exerciții (probe) de concurs.
Etapa pregătirii specifice sau precompetițională are ca obiectiv instalarea
fonnei sportive prin: dezvoltarea stării de antrenament specifice; dezvoltarea
calităților motrice complexe (combinate) specifice ramurii de sport; perfecționarea
pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor aplica în concursuri,
pregătirea psihică specifică și de concurs. Pe măsură ce se apropie sfirșitul acestei
etape, pregătirea capătă un caracter integal, concursul intrînd organic în componența
acesteia ca unul din cele mai importante mijloace și metode de pregătire. Intensitatea
efortului crește substanțioal în timp ce volumul de lucru se diminuiază treptat prin
renunțarea la exercițiile cu caracter general, în locul cărora se întroduc exerciții
specifice. În această etapă se folosește tot mai des microcicluri de mare intensitate,
cuprinzînd 3-6 lecții de intensități maximale și submaximale, dar și microcicluri și
lecții de „descărcare” sau de refacere. Dacă imediat după etapa pregătirii specifice, la
începutul perioadei competiționale, urmează unul din cele mai importante concursuri
(de vîrf) atunci ultimul mezociclu sau întreaga etapă se concepe în întregime
modelată după caracteristicile concursului la care urmează să se participe.
Durata perioadei pregătitoare variază în funcție de nivelul pregătirii
sportivilor, de durata calendarului competițional și de numărul de macrocicluri pe
parcursul unui an. În c azul copiilor, perioada pregătitoare poate dura între 3-6 luni,
în timp ce la sportivii avansați de înaltă performanță 1-2 luni sau mai scurtă. În
macrocicluri, perioada pregătitoare se întinde între 5-6 luni, iar în cazul periodizărilor
din bicicluri între 2-3 luni.
În încheierea considerațiilor privind perioada pregătitoare, menționăm că se
manifestă o bogăție de variante în care este concepută și construită aceasta, în funcție
de condițiile concrete în care se desfășoară. Criteriul cel mai bun de apreciere a
caracterului optim îl constituie rezultatul sportiv realizat la sfirșitul acestei perioade
care în principiu trebuie să fie superior celui din macrociclu anterior sau să fie la
nivelul obiectivelor stabilite.
 6. Obiectivele, conținutul și durata perioadei competiționale
Corespunzător obiectivului fundamental al acestei perioade, care este
menținerea formei sportive se programează conținutul anfrenamentului pentru
realizarea următoarelor sarcini:
perfecționarea tuturor calităților, priceperilor și deprinderilor pe fondul stabilității
relative a formei sportive; perfecționarea în continuare a capacității de adaptare a
organismului la eforturile specifice impuse de concursuri;â perfecționarea
pregătirii integale (de concurs); stimularea largă a inițiativei și capacității
creatoare a sportivilor.
În această perioadă pregătirea fizică este orientată în direcția pregătirii
funcționale sau mai bine-zis dezvoltării capacității de efort maxim cu caracter
specific. Pregătirile tehnică și tactică sunt astfel orientate încît să asigure activitate
competițională susținută și în același timp să fie cît mai aproape de perfecțiune.
Aceasta presupune consolidarea priceperilor și deprinderilor însușite și pe de altă
parte dezvoltarea capacității de aplicare în condiții variate, create de concursuri.
Dezvoltarea gîndirii tactice și a pregătirii psihologice de concurs sunt, de asemenea,
obiective specifice perioadei competiționale.
Toate laturile pregătirii sportivului se corelează foarte strîns în această
perioadă, manifestîndu-se sub forma pregătirii integrale care este bine evidențiată prin
concurs. Solicitarea și fondul psihologic create de concurs confribuie la manifestarea
superioară a posibilităților funcționale ale organismului, care în condiții de
antrenament sunt greu sau imposibil de realizat la acest nivel.
După obținerea fonnei sportive concursul devine mijlocul și metoda esențială
pentru perfecționare. Frecvența participării la concursuri depinde în principal de
nivelul măiestriei sportivului și de particularitățile ramurii de sport, desigur,
condiționate de durata formei sportive. Astfel, în cea mai mare parte a ramurilor de
sport cu caracter de viteză-forță și în jocuri sportive, sportivii de performanță pot
participa săptămînal sau de mai multe ori pe săptămînă la concursuri pe parcursul
întregii perioade competiționale, în timp ce în sporturile de
rezistență și în poliatloane, intervalele dintre concursuri sunt de regulă mai mari și
numărul concursurilor mai redus. Aceste trăsături își pun amprenta pe înfreaga
sfructură a anului de pregătire, detenninînd un monociclu, un biciclu sau periodizare
multiplă.
În practica antrenamentului la ramurile de sport compuse din poliatloane se
utilizează participările sportivilor la probe „învecinate” cu proba de concurs (mai ales
în alergări) sau după un program incomplet (la o probă), cu scopul de a verifica
sportivul, a-l obișnui cu exigențele concursurilor și a preveni eventualele influențe
nefavorabile determinate de marile intervale de timp dintre concursurile oficilae
imortante.
Dintre toate concursurile la care participă sportivul în perioada competițională
majoritatea au un caracter de pregătire și verificare, utilizate pentru apropierea și
acomodarea cu concursurile de bază, care orientează de fapt întegul sistem de
pregătire și dinamica efortului. Așa cum precizam anterior, numărul concursurilor de
vîrf nu poate fi mai mare de 2-3 (autorii sovietici consideră 3-5). Celelalte starturi sau
meciuri nu sunt pregătite special avînd mai ales un caracter pregătitor pe lîngă
antrenamentul în sine. Datorită acestei concepții, intervalul dintre concursurile cu
caracter pregătitor este mult mai mic decît dintre concursurile de vîrf. Acest interval
nu depășește timpul necesar refacerii capacității de efort.
În anumite cazuri la sportivii de înaltă performanță se asigură participări la
concursuri în serie, cu intervale scurte între ele 2-3 zile, pe fondul unor refaceri
incomplete care solicită organismul în mod deosebit, dar determină în final o
stimulare deosebită a capacității de efort.
În sporturile de luptă se folosește un sistem competițional care impune obținerea unor
rezultate foarte bune (maxime) la 5-6 concursuri anual. Participarea la competiții
reprezintă parte inseparabilă a pregătirii la multe ramuri de sport și datorită acestei
concepții și la alte ramuri de sport cum este natația se prevăd între 60-120 de starturi,
la cicliști între 90-120 zile de concurs, la atlefi se planifică, în perioada
competițională, 3-4 concursuri pe lună. Toate acestea obligă la revizuirea concepției
privind durata și sfructura perioadelor pregătitoare și competițională.

Pentatloniștii din diferite țări au programe pe parcursul a 30-40 de zile 3-4

concursuri dintre care 1-2 sunt întîlniri bilaterale (cu adversari din țară sau
străinătate) planificate spre sfirșitul perioadei respective pentru a crește intensitatea
efortului competițional, dar și a volumului fără a amplifica în mod deosebit
solicitarea psihică.
De mare importanță sunt în acest caz modul de organizare a lecțiilor cu
caracter de concurs, mai ales atunci Cînd se folosesc sparing-parteneri (sporturi de
luptă, probe contratimp etc) deoarece este posibilă solicitarea maximă a liderilor
respectivă, chiar superioară concursurilor oficiale. Frecvența cardiacă crește foarte
mult, peste 195 bătăi/min. Iar concentrațille de acid lactic depășesc 10-12 mmol/l fapt
care nu se deosebește de valorile înregistrate în concursurile oficiale importante. La
judo, de pildă, unde sunt planificate 5-6 întîlniri pe zi, într-o lecție se pot planifica 5-
7 serii de lupte cu carcater de concurs. Judocanii japonezi susțin într-o lecție 10-15
reprize a 5 min. fiecare (cu diferiți parteneri) iar pauza dintre acestea variază între 4
și 5 min.
Formațiunea sfructurală de bază a perioadei competiționale o constituie
mezociclul competițional care include microciclul de apropiere (dinaintea
concursului) sau microciclurile în care se planifică stałturi pregătitoare, concursul și
microciclul de descărcare, postcompetițional. În cazul în care perioada
competițională este de mai lungă durată (4-6 luni) în afara mezociclurilor
competiționale se planifică mezocicluri intermediare care asigură: stimuli de creștere
a nivelului general de antrenament; prevenirea supraîncordării în cazul unui număr
mare de starturi în mezociclurile competiționale; prevenirea monotoniei.
Mezociclurile intermediare produc comutări importante în pregătire penfru
schimbarea parțială a formelor de pregătire, a conținutului și condițiilor activității,
creînd în același timp condiții pentru următoarele mezocicluri competiționale.
Atît mezociclurile competiționale cît și cele intermediare într-o măsură mai
mare sau mai mică sunt modelate după concursul important la care urmează să se
participe. Matveev L.P. consideră că includerea în structura perioadei competiționale
a mezociclurilor intermediare determină diferențe de nivel în dinamica rezultatelor
sportive sub forma unor unde corespunzătoare numărului etapelor intermediare cu
caracter de refacere-pregătire. Căderile de nivel nu trebuie confundate cu pierderea
formei sportive, deoarece se înlătură doar temporal orientarea specifică către
performanța maximă.
În final, ne exprimăm opinia că este necesar un studiu aprofundat al
caracteristicilor fiecărei ramuri de sport pentru programa în mod optim procesul de
pregătire în perioada competițională.

7. Obiectivele, conținutul și durata perioadei de tranziție

Obiectivul principal al perioadei de franziție îl constituie asigurarea odihnei
active. În acestă perioadă nu se întrerupe efortul, ci se menține un anumit grad de
anfrenament, garantîndu-se readaptarea cursivă în macrociclul anterior, de la un nivel
superior față de același moment al anului precedent. De asemenea, perioada de
franziție trebuie să asigure legătura dintre două macrocicluri concomitent cu
asigurarea fazei de supracompensare pentru faza următoare de efort. Această perioadă
nu are o durată precisă, fiind determinată de nivelul de pregătire și caracteristicile
calendarului competițional. Aceasta este mai lungă la nivelul copiilor, ajungînd pînă
la 6-7 săptămini și mai scurtă în cazul sportivilor consacrați, între 1-2 săptămîni.
În perioada de tranziție se folosesc numeroase exerciții, de regulă din alte
ramuri de sport, cu un caracter atrăgător și interesant, fiind de preferat ca sportivii să-
și aleagă conținutul lecțiilor. Dintre mijloacele utilizate amintim: jocurile sportive,
excursiile, înotul etc. asociate cu acțiuni cultural-educative și distractive. In cazul
sportivilor de înaltă performanță, perioada de tranziție se poate prezenta sub forma
unui microciclu de refacere care face trecerea căfre o nouă perioadă pregătitoare.
 Periodizarea antrenamentului sportiv se realizează în diferite variante în
frncfie de particularitățile ramurii de sport și mai ales ale activității competiționale.
Se disting următoarele variante tipice de periodizare:
a)— pregătirea în perspectivă a copiilor cu aptitudini deosebite, ca viitorii
candidați la medaliile olimpice și mondiale;
b) - pr.sportivilor de înaltă performanță pentru a participa la
competițiile internaționale de mare amploare.
c)— pr.sportivilor participanți la activitățile interne.